Dragă cititorule! Nimeni dintre noi nu e deplin sănătos cu sufletul. Toţi avem şi suferim boli sufleteşti mai mici sau mai mari. Să cădem cu ele înaintea Doctorului şi Tămăduitorului trupurilor şi al sufletelor noastre, rugându-ne:
„Sufletul meu, Doamne, cel slăbănog, se află cumplit în multe feluri de păcate şi în fapte netrebnice! Ridică-l cu cercetarea Ta cea dumnezeiască, precum ai ridicat de demult pe slăbănogul, ca, fiind mântuit, să strig Ţie, Îndurate: Dă-mi, Hristoase, tămăduire!“
În toiul nopţii sufăr iar
Şi gândurile-mi sunt de jar
Culcat mă-ndrept spre duse amintiri
Din nopţi trecute – nopţi de prigoniri.
Lupte aprige şi-aprinse ca un dor,
Războiul nevăzut al nostru şi al lor...
Părea că totul s-a sfârşit demult...
Dar a-nceput din nou.. şi parcă şi mai mult.
Ascult o voce-n taină, dar totuşi simt c-aş vrea
Să strig cu voce tare, s-arăt durerea mea.
Dar nimeni nu-nţelege... căci lumea nu-i aşa...
Cui oare-i va păsa că-i tristă viaţa mea?
Deodată-ntreg văzduhul se umple de lumini
Iar Domnul vine iar, cu ochii Lui senini
Şi lacrimi cad. El plânge. Dar simt că-mi iartă iar
Şi-mi şterge-orice păcat, cu dulcele Său har.
Şi-atunci mă-nvăluie cu totul în iubire.
Rămân întreg... dar parcă-acum îmi ies din fire.
Şi las simţirea-mi să mi se pătrundă,
De chipul de lumină sfânt, de faţa-i blândă.
Rămân aşa minute-ntregi şi poate ore,
Nu mă mai simt Datan sau Abiron sau Core
Mă simt un David ce-a greşit şi-a fost iertat
De Domnul cel Preabun, mereu Adevărat.
Păcat că n-am să am putere să-i cânt de mulţumire
Cântări şi laude în psalmi de preaslăvire,
Căci trist e sufletu-mi – pe Domnul L-a-ntristat,
Cu tot ce a greşit, cu tot ce-a fost păcat.
Şi totuşi Lumină din umbră se face
Şi sufletul meu e cuprins iar de pace.
Căldura, Lumina, Iubirea mă-mbrac
De azi să-mi doresc numai bine să fac.
În toiul nopţii sufăr iar
Şi gândurile-mi sunt de jar
Culcat mă-ndrept spre duse amintiri
Din nopţi trecute – nopţi de prigoniri.
Lupte aprige şi-aprinse ca un dor,
Războiul nevăzut al nostru şi al lor...
Părea că totul s-a sfârşit demult...
Dar a-nceput din nou.. şi parcă şi mai mult.
Ascult o voce-n taină, dar totuşi simt c-aş vrea
Să strig cu voce tare, s-arăt durerea mea.
Dar nimeni nu-nţelege... căci lumea nu-i aşa...
Cui oare-i va păsa că-i tristă viaţa mea?
Deodată-ntreg văzduhul se umple de lumini
Iar Domnul vine iar, cu ochii Lui senini
Şi lacrimi cad. El plânge. Dar simt că-mi iartă iar
Şi-mi şterge-orice păcat, cu dulcele Său har.
Şi-atunci mă-nvăluie cu totul în iubire.
Rămân întreg... dar parcă-acum îmi ies din fire.
Şi las simţirea-mi să mi se pătrundă,
De chipul de lumină sfânt, de faţa-i blândă.
Rămân aşa minute-ntregi şi poate ore,
Nu mă mai simt Datan sau Abiron sau Core
Mă simt un David ce-a greşit şi-a fost iertat
De Domnul cel Preabun, mereu Adevărat.
Păcat că n-am să am putere să-i cânt de mulţumire
Cântări şi laude în psalmi de preaslăvire,
Căci trist e sufletu-mi – pe Domnul L-a-ntristat,
Cu tot ce a greşit, cu tot ce-a fost păcat.
Şi totuşi Lumină din umbră se face
Şi sufletul meu e cuprins iar de pace.
Căldura, Lumina, Iubirea mă-mbrac
De azi să-mi doresc numai bine să fac.
