Dragă cititorule! Nimeni dintre noi nu e deplin sănătos cu sufletul. Toţi avem şi suferim boli sufleteşti mai mici sau mai mari. Să cădem cu ele înaintea Doctorului şi Tămăduitorului trupurilor şi al sufletelor noastre, rugându-ne:
„Sufletul meu, Doamne, cel slăbănog, se află cumplit în multe feluri de păcate şi în fapte netrebnice! Ridică-l cu cercetarea Ta cea dumnezeiască, precum ai ridicat de demult pe slăbănogul, ca, fiind mântuit, să strig Ţie, Îndurate: Dă-mi, Hristoase, tămăduire!“
-După mine, dragostea este de trei feluri: dragostea trupească, care este plină de microbi spirituali, dragostea lumească, care este de suprafaţă, formală, ipocrită, fără profunzime şi dragostea duhovnicească, care este cea adevărată, cea curată, cea scumpă. Aceasta-i dragostea cea fără de moarte care rămâne în „vecii vecilor”.
– Gheronda, şi cum îmi voi da seama dacă am dragoste adevărată?
– Ca să-ţi dai seama, trebuie să cercetezi dacă îi iubeşti pe toţi deopotrivă şi dacă îi consideri pe toţi oamenii mai buni decât tine.
– Mi s-a răcit dragostea pentru Dumnezeu şi pentru aproapele.
– Seamănă puţina dragoste care ţi-a rămas, pentru ca ea să încolţească, să crească, să rodească şi să seceri dragoste. Apoi dragostea înmulţită pe care o vei secera o semeni din nou şi, încet-încet, îţi vei umple hambarul, încât nu vei avea unde s-o pui, căci, cu cât semeni mai multă dragoste, cu atât se înmulţeşte mai mult. Să spunem că un ţăran are un săculeţ de sămânţă, pe care o seamănă. Apoi adună rodul şi umple un săculeţ mai mare. Semănând apoi sămânţa din acest săculeţ, va umple un sac întreg. Iar când adună multă sămânţă şi o seamănă, va umple un hambar. Pe când, dacă păstrează sămânţa în săculeţ şi nu o seamănă, sămânţa va face viermi. Trebuie să arunce sămânţa în pământ ca să încolţească, să crească şi să facă rod.
Tot astfel se întâmplă şi cu dragostea. Dragostea, ca să se înmulţească, trebuie să o dăruieşti. Însă cel care nu dă chiar şi puţina dragoste pe care o are, seamănă cu cel care are un pumn de sămânţă, dar o păstrează şi nu o seamănă. Acesta este robul cel viclean, care a ascuns talantul[1].
Vei primi dragoste potrivit cu dragostea pe care o vei dărui. Dacă nu dăruieşti dragoste, nu vei primi dragoste. Vezi, mama dăruieşte continuu copiilor ei, dar şi primeşte continuu de la ei, dragostea ei crescând mereu. Însă dacă cerem dragostea celorlalţi numai pentru noi înşine şi vrem ca toţi să ne dea, iar când facem un bine ne gândim la răsplată, atunci nu avem o dragoste preţioasă, ci una ieftină. Atunci ne înstrăinăm de Dumnezeu şi nu primim dragoste nici de la Dumnezeu, nici de la oameni.
Cei cu dragoste lumească se ceartă care dintre ei să înhaţe mai multă dragoste pentru sine. Câţi însă au dragostea cea preţioasă, cea duhovnicească, se ceartă care dintre ei să dăruiască celuilalt mai multă dragoste. Ei iubesc fără să se gândească dacă sunt sau nu iubiţi de ceilalţi, nici nu cer celorlalţi să-i iubească. Vor doar să dăruiască şi să se dăruiască, fără a vrea să li se dea ceva sau să li se dăruiască cineva. Oamenii aceştia sunt iubiţi de toţi, dar cel mai mult de Dumnezeu, cu Care se şi înrudesc.
Dragoste fără a lua ceva în schimb! Să nu facem fapte bune ca să primim binecuvântări. Să cultivăm dragostea cea nobilă, cea preţioasă, pe care o are Dumnezeu, iar nu dragostea cea lumească şi ieftină, cea plină de toată neputinţa omenească.
– Gheronda, îmi este greu să-mi dăruiesc dragostea acolo unde ştiu că nu o vor preţui.
– Îţi vine greu fiindcă nu ai dragoste adevărată. Pe cel care are dragoste adevărată nu îl preocupă dacă dragostea lui este preţuită sau nu. Nici măcar nu-şi aminteşte de jertfa pe care o face pentru aproapele său, deoarece o face din dragoste curată.
– Dar cum pot să uit binele pe care-l fac?
– Aruncă-l în mare… Aşa o să-l uiţi. Dar să uiţi şi răul pe care ţi-l fac alţii. Şi astfel vei aduna o bogăţie duhovnicească chiar fără să-ţi dai seama.
[1] Vezi Matei 25, 25.
Extras din Patimi și virtuți – Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos.
Bucuria mea, minunat și de Duhul Sfant luminat ne indeamna Sfantul Parinte, Sofian Boghiu:" "Cu nimeni si cu nimic nu ar trebui sa lupte crestinul ortodox, mai mult decat cu pacatele sale! Nu plecati din Sfanta Biserică Crestin Ortodoxa, indiferent ce greseli faceti, ce pacate aveti. Aici sunteti bine primiti, oricand si oricum. Aici facem rugaciuni de iertare inaintea lui Dumnezeu, aici e locul pacatosilor, al oamenilor bolnavi sufleteste, pentru ca, daca Domnul l-a cautat pe Iuda, pe cel care il vanduse, cum am putea crede ca ne va lepada pe noi, cei care ne intoarcem spre El? Sfanta Biserica nu se lupta cu lumea, nu se lupta cu vremurile, perioadele si civilizatiile lumii. Biserica nu condamna omul, ci pacatul! Biserica Ortodoxa, lupta cu pacatul si lucrul acesta il face si omul ce isi asuma calea aceasta, prin toate mijloacele ajutatoare ale Bisericii (Taina Sfintei Spovedanii, Taina Sfintei Impartasanii, Post, Rugaciune... ) ." Si la fel de minunat, intru adevar graieste si Sfantul Parinte, Efrem Katunakiotul: "Sfintii niciodata n-au cerut sa scape de necazuri, ci sa le dea Dumnezeu rabdare! Deoarece în rabdare se dobandeste rasplata. In rabdare se primeste cununa muceniceasca, nu in bucurie. De aceea sa nu deznadajduiasca omul. Ai o boala? Ai o tristete? Lasa-L pe Dumnezeu sa te conduca asa cum stie El. Ce tine de noi e sa facem rabdare si sa zicem: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma!”. Fiecare om are crucea sa. Suntem crestini si-L avem ca model pe Hristos. El a urcat pe Golgota, daca intr-adevar patimim impreuna cu El, ca impreuna cu El sa ne si slavim."
.
