Dragă cititorule! Nimeni dintre noi nu e deplin sănătos cu sufletul. Toţi avem şi suferim boli sufleteşti mai mici sau mai mari. Să cădem cu ele înaintea Doctorului şi Tămăduitorului trupurilor şi al sufletelor noastre, rugându-ne:
„Sufletul meu, Doamne, cel slăbănog, se află cumplit în multe feluri de păcate şi în fapte netrebnice! Ridică-l cu cercetarea Ta cea dumnezeiască, precum ai ridicat de demult pe slăbănogul, ca, fiind mântuit, să strig Ţie, Îndurate: Dă-mi, Hristoase, tămăduire!“Cristina
Rugăciunea lui Hristos din grădina Ghetsimani e cea mai nobilă dintre toate rugăciunile prin tăria şi puterea ei de a ispăşi pentru păcatele lumii. Adusă Dumnezeului Veşnic, Care este Tatăl, în duhul dragostei dumnezeieşti, ea continuă să strălucească cu o lumină ce nu poate fi stinsă, atrăgând pe veci la sine sufletele ce s-au asemănat cu Dumnezeu.
Hristos a inclus întregul neam omenesc în această rugăciune, de la Adam cel dintâi, până la cel din urmă om ce se va naşte din femeie. Ne lipseşte cunoaşterea existenţială a unei atare iubiri şi astfel, sensul ei e permanent ascuns pentru noi.
Biruitoare în veşnicie, dragostea lui Hristos implică în planul pământesc o suferinţă extremă. Nimeni nu a cunoscut vreodată o asemenea suferinţă ca cea îndurată de Hristos. El S-a pogorât până la iad, în cel mai chinuitor iad dintre toate, în iadul iubirii. Acesta e un tărâm al existenţei ce poate fi sesizat numai prin dragoste duhovnicească – pătrunderea noastră în această taină atârnă de măsura iubirii ce ne-a fost dat să o cunoaştem de Sus. E vital să fi experiat, fie şi numai o dată, focul ceresc pe care Hristos l-a adus cu El; să cunoaştem cu întreaga noastră fiinţă ce înseamnă a fi, chiar şi numai în mică măsură, asemenea lui Hristos.
Rugăciunea lui Hristos din grădina Ghetsimani e cea mai nobilă dintre toate rugăciunile prin tăria şi puterea ei de a ispăşi pentru păcatele lumii. Adusă Dumnezeului Veşnic, Care este Tatăl, în duhul dragostei dumnezeieşti, ea continuă să strălucească cu o lumină ce nu poate fi stinsă, atrăgând pe veci la sine sufletele ce s-au asemănat cu Dumnezeu.
Hristos a inclus întregul neam omenesc în această rugăciune, de la Adam cel dintâi, până la cel din urmă om ce se va naşte din femeie. Ne lipseşte cunoaşterea existenţială a unei atare iubiri şi astfel, sensul ei e permanent ascuns pentru noi.
Biruitoare în veşnicie, dragostea lui Hristos implică în planul pământesc o suferinţă extremă. Nimeni nu a cunoscut vreodată o asemenea suferinţă ca cea îndurată de Hristos. El S-a pogorât până la iad, în cel mai chinuitor iad dintre toate, în iadul iubirii. Acesta e un tărâm al existenţei ce poate fi sesizat numai prin dragoste duhovnicească – pătrunderea noastră în această taină atârnă de măsura iubirii ce ne-a fost dat să o cunoaştem de Sus. E vital să fi experiat, fie şi numai o dată, focul ceresc pe care Hristos l-a adus cu El; să cunoaştem cu întreaga noastră fiinţă ce înseamnă a fi, chiar şi numai în mică măsură, asemenea lui Hristos.
