joi, 26 martie 2015

FIECARE TIGARA VA SCURTEAZA VIATA CU 8 MINUTE!!!

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...



                                                  Fumatul dauneaza grav mantuirii !

Stiti cu siguranta ca FIECARE TIGARA VA SCURTEAZA VIATA CU 8 MINUTE!!!

Din pacate, fumatul nu aduce nimic bun, din contra...distruge sanatatea, ucide oamenii de timpuriu si consuma banii... Va doresc tuturor celor care fumati sa va lasati de acest viciu, care va alatura sinucigasilor! Nu este imposibil... doar TREBUIE sa va impuneti!

Fumatul, patima de necinste

Fumatul este un pacat, o patima de necinste. Fumatul si tigarile ne afecteaza pe toti, indiferent de modul in care fumam (activ sau pasiv). Cand libertatea unui om este incalcata, lucrurile trebuie luate foarte in serios: in momentul in care fumatorul nu mai poate renunta la tigari, libertatea ii este complet anulata, robia luandu-i locul; in momentul in care un nefumator inhaleaza fumul de tutun din jurul sau, libertatea ii este incalcata de cel care fumeaza.

Din dragoste de Dumnezeu, de aproapele si de el insusi, fiecare crestin este dator sa marturiseasca neincetat ca tigarile si viata in Hristos sunt doua lucruri incompatibile. Cand insa fumatul a ajuns sa fie vazut drept ceva firesc, o astfel de marturisire are toate sansele sa fie luata in ras. Chiar si asa, lumina cunostintei nu trebuie asezata sub obroc, ci pusa in sfestnic, spre a lumina tuturor.

Dependenta de tutun (nicotina), desi este la fel de periculoasa ca si cea de heroina, a ajuns atat de raspandita, incat majoritatea oamenilor nici macar nu mai cugeta asupra cauzelor si a urmarilor ei asupra trupului si a sufletului. Se stie ca, dupa alcool, nicotina creeaza cel mai mare numar de dependenti, cei mai multi dintre ei fumand pana la moarte.

Fumatul dauneaza grav sanatatii !

Faptul ca inhalarea fumului de tutun este un lucru care dauneaza grav sanatatii este stiut de toata lumea, mai ales de cand acest mesaj a ajuns sa fie mentionat pe fiecare pachet de tigari. Datorita riscului inalt de dependenta pe care il implica fumatul, companiile producatoare de tigari au acceptat usor obligatia de a inscriptiona pe pachete mesaje precum: "Tutunul dauneaza grav sanatatii", "Fumatul cauzeaza cancer", "Fumatul in timpul sarcinii este periculos pentru copii". Dependenta de nicotina este insa atat de periculoasa, incat numarul fumatorilor creste anual.

Daca fumatorul ar gasi in el puterea de a intelege starea de cadere in care se afla, chiar si numai enumerarea pierderilor fizice (peste 25 de boli mortale) ar fi indeajuns spre a-l face sa nu se mai atinga vreodata de o tigara. Inmultirea medicamentelor si a farmaciilor l-au facut insa pe omul contemporan foarte neatent la starea lui de sanatate, pentru orice durere existand astazi solutii cu "efect rapid".

Fumul de tigara contine in jur de patru mii de substante, dintre care, cateva zeci sunt deosebit de nocive. Deoarece peste doua treimi din fumul emanat de o tigara trece in mediul ambient, nefumatorii ajung, fara voia lor, sa fumeze in mod pasiv. Fumatul pasiv, in locuri publice sau acasa, este si el deosebit de daunator sanatatii. Pentru aceasta, daca fumatorul are "libertatea" sa fumeze, nefumatorul ar trebui sa aiba libertatea sa nu fumeze.

Dependenta de tutun este pe cale sa devina principala cauza de mortalitate din lume, rata mortalitatii in randul fumatorilor fiind de aproape trei ori mai mare decat la nefumatori. Astfel, potrivit unor studii coordonate de Organizatia Mondiala a Sanatatii, aproximativ 3,5 milioane de oameni mor anual din pricina fumatului, iar, pana in anul 2020, numarul deceselor cauzate de tutun va atinge 10 milioane de oameni anual.

De ce fumatul este un pacat grav ?

Fumatul este un pacat pentru ca este o sinucidere lenta. Treptat si in mod constient, fumatorii isi distrug sanatatea trupului, ajung robi unei patimi de necinste si se pogoara in iad de vii, mai inainte de vreme, fara sa se pocaiasca pentru acest lucru. Sfantul Apostol Pavel spune ca "nimeni vreodata nu si-a urat trupul sau, ci fiecare il hraneste si il incalzeste"(Efeseni 5, 29), insa acest lucru nu este valabil si in cazul fumatorilor, care nu isi ingrijesc trupul, ci si-l urasc. Ar fi potrivit poate ca, celor care mor din pricina unor boli cauzate de consumul de tutun, sa li se acorde, de catre Biserica, aceeasi randuiala a inmormantarii care se acorda sinucigasilor.

Fumatul este un pacat pentru ca batjocoreste faptura mainilor lui Dumnezeu, pe care Acesta o a rascumparat din ghearele mortii cu pret de Sange, prin jertfa de pe Cruce: "Nu stiti ca trupul vostru este templu al Duhului Sfant care este in voi, pe care-L aveti de la Dumnezeu si ca voi nu sunteti ai vostri? Caci ati fost cumparati cu pret! Slaviti, dar, pe Dumnezeu, in trupul vostru si in duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu" (I Corinteni 6, 19-20). "Nu stiti oare ca voi sunteti templu al lui Dumnezeu si ca Duhul lui Dumnezeu locuieste in voi? De va strica cineva templul lui Dumnezeu, il va strica Dumnezeu pe el, pentru ca sfant este templu lui Dumnezeu care sunteti voi" (1 Corinteni 3, 15-17).

Fumatul este un pacat pentru ca duce la orbire sufleteasca. Un om care cunoaste urmarile fumatului asupra sanatatii si care isi da seama de faptul ca tutunul nu are il el nimic bun, insa nu se poate lasa de fumat, arata tocmai irationalitatea acestei patimi de necinste. Astfel, fumatorul este afectat in intreaga lui structura sufleteasca (ratiune, vointa si sentiment): Unde este ratiunea fumatorului, cand acesta declara ca stie bolile cauzate de tutun si ca isi da seama ca fumatul nu il ajuta cu nimic? Unde este vointa fumatorului, cand acesta nu se poate lasa de fumat? Unde este sensibilitatea lui, cand stie ca fumatul ii scurteaza in mod cert viata petrecuta langa cei dragi?

Fumatul este un pacat pentru ca se risipesc intr-un mod nesanatos multi bani. Daca banii sunt o rasplata a lui Dumnezeu pentru munca savarsita de om, risipirea irationala a acestora este totuna cu batjocorirea lui Dumnezeu, care asteapta de la noi fapte bune si milostenii, iar nu fapte daunatoare trupului si sufletului. In aceasta privinta, gasim scris: "Pentru ce folositi argintii vostri pentru un lucru care nu va hraneste si castigul muncii voastre pentru ceva ce nu va satura?" (Isaia 55, 2).

Fumatul dauneaza grav mantuirii !

Ca si crestini, nu putem accepta ceva ce Dumnezeu nu accepta. Din dragoste de Dumnezeu, de aproapele si de noi insine, suntem datori sa marturisim neincetat ca tigarile si viata in Hristos sunt doua lucruri incompatibile. Cand fumatorul isi imbolnaveste trupul (boli) si sufletul (vointa), este evident ca Dumnezeu nu bincuvinteaza fumatul.

Cand ajungi sa iubesti un om (ruda, prieten), nu-l mai poti lasa pe acela sa faca ce vrea, atata timp cat el vrea ceva daunator. Mai mult, iubirea implica jertfa, iar un om care iubeste trebuie sa aiba puterea de a se jertfi pe sine pentru cel iubit. Astfel, fie din iubire pentru cel de aproape, fie din iubirea de Dumnezeu, fumatorul trebuie sa jertfeasca fara mila pofta irationala de tutun.

Fumatorul trebuie sa accepte ca nu poate renunta de unul singur la fumat, prietenia stransa cu persoane care nu fumeaza ajutand mult in aceasta privinta. Cand fumatorul isi marturiseste deschis dorinta de a se lasa de fumat, toti cei de langa el trebuie sa-l inconjoare cu multa dragoste si sa-l sprijine dupa putere; "De maine, ma las de fumat" trebuie inlocuit cu "De azi, ma las de fumat"; este nevoie de rugaciune si de activitate fizica, timpul liber fiind recomandat a-l petrece in compania unor nefumatori.

Cand dependenta de tutun se instaleaza intr-un mod violent, este recomandata psihoterapia de specialitate, intr-un grup de suport. Intr-un asemenea loc, adesea fiind prezent si un preot duhovnic indrumator, se urmareste in primul rand o crestere a motivatiei fumatorului pentru schimbare; increderea acestuia in puterea grupului si in procesul de recuperare, precum si marturia unor fosti dependenti de tutun, ajuta mult in renuntarea la fumat.

Cel mai bun "grup de suport" ramane insa tot Biserica, unde Hristos nu il lasa singur in fata luptei cu o patima (dependenta) pe "omul cazut intre talhari", ci il intareste pe acesta pana ce se face biruitor asupra patimii sale. Cand vointa fumatorului nu mai are putere, numai Dumnezeu o mai poate intari din nou, prin harul Sau cel tamaduitor, despre care spune: "Iata, v-am dat putere sa calcati peste serpi si peste scorpii si peste toata puterea vrajmasului, si nimic nu va va vatama" (Luca 10, 19). Acesta este insa pasul cel mai greu pe care il fac dependentii de tutun, anume sa-si lase puterea si vointa bolnava in grija lui Dumnezeu, intr-o lupta personala zilnica.

La judecata, vom da seama pentru fiecare om care a ajuns sa fumeze din cauza noastra, precum si pentru fiecare om pe care nu l-am ajutat sa nu mai fumeze, putand face acest lucru. Judecand un fumator si nedurandu-ne inima pentru eliberarea lui din robia duhului necurat al fumatului, ne facem ucigasi de aproapele. Numai rugaciunea pentru fumatorul de langa noi ne va putea scapa de aspra judecata a Iubitorului de oameni, cand ne va cere socoteala despre ce am facut pentru acela.



sursa>Frate Bogdan Grama(notite)

DESPRE SCOPUL VIEŢII CREŞTINEŞTI

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE                                   
                                                                                                                                Preot Ioan

Ţelul vieţii credincioşilor creştini ortodocşi este  să ajungă
în cele din urmă în vârful scării. Urcuşul pe această scară se aseamănă cu urcuşul pe muntele Tabor, căci pe oricare versant am urca, acolo sus, ne aşteaptă Dumnezeul nostru Iisus Hristos, cu braţele deschise. Pe partea stângă urcă călugării, iar pe latura din dreapta urcă mirenii. Deci, şi unii şi ceilalţi îşi doresc acelaşi lucru:  MÂNTUIREA!  

           Iubiti credinciosi, 
În mod sigur, toţi oamenii care au trăit sau trăiesc pe acest pământ şi-au pus sau îşi vor pune, mai devreme sau mai tîrziu, în mod inevitabil, întrebarea: „CARE ESTE ROSTUL VIEŢII OMULUI PE ACEST PĂMÂNT???“
Dintre toate vieţuitoarele existente pe pământ, OMUL este „COROANA CREAŢIEI“ lui Dumnezeu, este de fapt, o plăsmuire a iubirii lui Dumnezeu sau, mai simplu spus, este legătura dintre Dumnezeu şi pământ, este un „microcosmos în macrocosmos“, după cuvântul Sfântului Ioan Damaschin. După cum bine se poate vedea, singur omul a fost făcut „după chipul şi asemănarea“ Ziditorului-Dumnezeu (Facerea 1:26), ca să privească spre El şi să-L iubească. Nicolae Cabasila în cartea sa „Viaţa în Hristos“ spune că „omul este creat după chipul lui Dumnezeu ca să ajungă la asemănarea cu El“.  Sfântul Grigorie de Nazianz, a dat o frumoasă definiţie omului spunând„Omul este creatura care a primit porunca să devină Dumnezeu“. Dintre toate vieţuitoarele, singur omul are poziţie verticală şi de fapt, omul-antropos ne arată acest lucru (ana în sus, tropeo stare) şi în acest sens amintim cuvintele Fericitului Augustin: „Uită-te în stânga şi în dreapta, dar mai uită-te şi în sus !“.
Noi, oamenii, ne naştem pe acest pământ şi S-AR PĂREA CĂ NU ŞTIM de unde venim şi încotro mergem după moartea noastră, aşa după cum rezultă şi din următoarele versuri pe care le-am citit pe o cruce,
într-un cimitir:


CINE EŞTI, DE UNDE VII?                              TU EŞTI MARE, TU EŞTI MIC,
POŢI TU, OMULE, SĂ ŞTII?                             TU EŞTI TOT, TU EŞTI NIMIC,
UNDE MERGI, CE SOARTĂ AI?                       TU EŞTI RĂU, DAR EŞTI ŞI BUN,
POŢI TU SEAMA SĂ ÎŢI DAI?                           TU-NŢELEPT ŞI TU NEBUN.


Şi într-adevăr, pe pământ suntem străini şi călători, în lacrimi ne naştem şi, după porţia de viaţă care ne-a fost dată de Dumnezeu, tot în lacrimi murim. Cel mai important lucru este acela de a şti de unde venim şi încotro mergem, căci altfel suntem ca o corabie fără cârmaci.
Viaţa pe acest pământ se prezintă - după cum ne mărturisesc Sfinţii Părinţi - asemenea unei punţi peste un fluviu uriaş. PUNTEA ACEASTA A FOST FĂCUTĂ SĂ NE AJUTE SĂ TRAVERSĂM FLUVIUL ŞI NICIDECUM SĂ NE FACEM CASĂ PE EA, adică să ne instalăm confortabil, uitând că, de fapt, noi trebuie să mergem mai departe. Cu alte cuvinte, pe punte vom rămâne puţin timp şi trebuie să privim mereu tărâmul minunat de dincolo de ea, unde trebuie să ajungem şi unde este patria noastră definitivă. Aceasta este nenorocirea, căci milioane de oameni care trăiesc astăzi, nu sunt capabili să vadă, să creadă că dincolo de această viaţă, există o lume în care vom intra şi în care vom trăi veşnic. Deci, există foarte mulţi oameni care stăruie în a crede că viaţa este un scop în sine.
Viaţa noastră pământească se înscrie deci între LEAGĂN ŞI MORMÂNT, fiind jalonată de aceste două mari necunoscute, NAŞTEREA ŞI MOARTEA. Amândouă  se petrec fără voia noastră, pentru că nu am fost întrebaţi nici dacă vrem să ne naştem şi, nu vom fi întrebaţi, nici dacă vrem să murim. Hotărârea o ia ALTCINEVA! (DUMEZEU!) Ieri am fost embrion, mâine vom fi mumie sau ţărână. De fapt, viaţa pământească a oricărui om se compune dintr-o serie de scopuri omeneşti provizorii, puse cap la cap. Unele sunt pe termen lung, altele pe termen scurt şi cei mai mulţi dintre oameni se lasă înşelaţi de idealuri mărunte, scopuri  nesemnificative.
Dacă privim în jurul nostru, vedem PǍRINŢI care consideră că scopul vieţii lor este CREŞTEREA ŞI EDUCAREA COPIILOR. Creşterea şi educarea copiilor nu este un scop în sine, ci o îndatorire sfântă a părinţilor. BEŢIVII consideră că scopul vieţii lor este băutura, dar se înşală, şi dracul beţiei îi duce în întuneric. HOŢII fură zi şi noapte. Dar şi ei merg în întuneric şi dracul furtului  râde de ei. LACOMII trăiesc să se îmbogăţească, dar şi de aceştia râde un alt drac, al lăcomiei, şi-i duce tot în iad. DESFRÂNAŢII sunt păcăliţi de un drac foarte aprig, acela al curviei şi sunt şi ei înşelaţi, când consideră că scopul vieţii lor este desfrânarea trupească sau, cum se spune modern, sexul. Se ştie că Dumnezeu a binecuvântat, a consfinţit căsătoria când a zis: „Creşteţi şi înmulţiţi-vă“ (Facerea 1:28), dar El ne-a poruncit aceasta pentru perpetuarea neamului omenesc şi nicidecum ca scop în sine, cum cred unii oameni.
Părerile cu privire la scopul vieţii sunt foarte diversificate. Nicolae Iorga spunea aşa: „Taina existenţei umane nu constă în a trăi, ci în a şti pentru ce trăim“. Bine şi frumos spus, dar nu ne descoperă totuşi sensul vieţii. Mircea Eliade în „Istoria ideilor şi credinţelor religioase“ spunea„A fi om, sau mai degrabă a deveni om, înseamnă în primul rând, a fi religios“. Dar nici el nu ne descoperă sensul vieţiiMihai Eminescu, marele nostru poet, spunea: „Ne naştem spre a muri şi murim spre a ne naşte“. Dar cel care defineşte scopul existenţei umane este un sfânt, Sfântul Serafim de Sarov, care zicea: „SCOPUL VIEŢII NOASTRE  CREŞTINEŞTI  ESTE  MÂNTUIREA !!!“.
Iar acum să vedem şi ce ne spune Hristos-Dumnezeul nostru, în acest sens: „Căci Fiul Omului a venit să caute şi SĂ MÂNTUIASCĂ  pe cel pierdut“ (Luca 19:10). Dar ce ne trebuie oare pentru a ne mântui? Pentru a ne mântui trebuie să avem săvârşite cele cinci Sfinte Taine, adică BOTEZUL, MIRUNGEREA, SPOVEDANIA, ÎMPĂRTĂŞANIA ŞI, respectiv, CUNUNIA RELIGIOASĂ,  pentru cei căsătoriţi. Minunat ar fi dacă am avea şi TAINA SFÂNTULUI MASLU (a şasea Taină). Primele două Sfinte Taine le au săvârşite toţi creştinii ortodocşi, dar spovedania şi împărtăşania, numai unii. Cea mai mare grijă a vieţii noastre este aceea de a ne spovedi şi de a ne împărtăşi cel puţin în cele patru posturi mari: postul Sfintelor Paşti, postul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, postul Sfintei Maria şi postul Crăciunului. Aşa cum spălăm lenjeria cu detergent, tot aşa să ne spălăm şi sufletele noastre prin preot.
Se vorbeşte astăzi de medic de familie şi de avocat de familie. De PREOT DE FAMILIE nu vorbeşte nimeni! Şi preotul este cel mai important, pentru că el ne botează, el ne cunună religios şi tot el ne înmormântează. Deci, în cele trei mari momente  esenţiale ale vieţii noastre, preotul trebuie să fie lîngă noi, el fiind o călăuză duhovnicească“ în drumul către Hristos, căci fără acest „mijlocitor“ - preotul - cu siguranţă nu ne putem mântui. Însuşi Hristos a  spus: „Duceţi-vă şi arătaţi-vă preoţilor“ (Luca 17:14).

Scuzele unor credicioşi cu privire la mântuire
 ► Unii spun aşa: Eu sunt prea păcătos ca să mă mai pot mântui“. Trebuie să ţinem cont de cuvintele Mântuitorului care a spus: „Nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi... că n-am venit să chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă“ (Matei 9: 12-13). „Dar Dumnezeu Îşi arată dragostea Lui faţă de noi prin aceea că Hristos a murit când noi eram încă păcătoşi“ (Romani 5:8). Multă nădejde ne dau şi cuvintele Sfântului prooroc Isaia: „Veniţi să ne judecăm, zice Domnul. De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, ca zăpada le voi albi, şi de vor fi ca purpura, ca lâna albă le voi face“ (Isaia 1:18).
 ► Sunt mulţi oameni care sunt cu mult mai răi decât mine... Acestor credincioşi trebuie să le spunem că între oameni: „Nu este drept nici unul“ (Romani 3:10) şi că „Cine va păzi toată legea, dar va greşi într-o singură poruncă, s-a făcut vinovat faţă de toate poruncile (Iacov 2:10). Această afirmaţie că ei sunt mai buni decât alţii este o laudă, este mândrie şi iată ce spune Sfântul Apostol Pavel despre aceasta„Iar cel ce se laudă, în Domnul să se laude. Pentru că nu cel ce se laudă singur este dovedit bun, ci acela pe care îl laudă Domnul“ (2 Corinteni 10: 17-18).
 ► Eu am amânat de prea multe ori pocăinţa... Sfântul Apostol Petru ne vorbeşte despre îndelunga răbdare a lui Dumnezeu: „Domnul... îndelung rabdă pentru voi, nevrând să piară cineva, ci toţi să vină la pocăinţă“ (2 Petru 3:9). Iar Sfântul Apostol Pavel este parcă şi mai încurajator: „La vreme potrivită te-am ascultat şi în ziua mântuirii
te-am ajutat; iată acum vreme potrivită, iată acum ziua mântuirii“

(2 Corinteni 6:2). 
De aceea , precum zice Duhul Sfânt: „Dacă veţi auzi astăzi glasul Lui, nu vă învârtoşaţi inimile voastre, ca la răzvrătire în ziua ispitirii din pustie“ (Evrei 3:7-8).
 ► Inima mea este prea împietrită ca să mă mai pot mântui. „Deci, dacă este cineva în Hristos, este făptură nouă; cele vechi au trecut, iată toate s-au făcut noi“ (2 Corinteni 5:17). Iar prin Sfântul prooroc Ezechiel ne spune Domnul Dumnezeu: „Vă voi da inimă nouă şi duh   nou vă voi da; voi lua din trupul vostru inima cea de piatră şi vă voi da inimă de carne. Pune-voi înlăuntrul vostru Duhul Meu şi voi face ca să umblaţi după legile Mele şi să păziţi şi să urmaţi rânduielile Mele“ (Iezechiel 36: 26-27).
 ► Mă voi pocăi mai târziu, la bătrâneţe... „Nu te lăuda cu ziua de mâine, că nu ştii la ce poate da naştere“ (Pildele lui Solomon 27:1). „Căutaţi pe Domnul cât îl puteţi găsi, strigaţi către Dânsul cât El este aproape de voi. Cel rău să lase calea lui şi omul nelegiuit vicleniile lui şi să se întoarcă spre Domnul, căci El se va milostivi de dânsul“ (Isaia 55: 6-7).
 ► Îmi este teamă că îmi voi pierde prietenii dacă vor vedea că vreau să mă mântuiesc. Domnul Iisus Hristos a spus: „Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ceea ce vă poruncesc“ (Ioan 15:14). „Nu ştiţi că prietenia lumii este duşmănie faţă de Dumnezeu? Cine deci va voi să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş lui Dumnezeu“ (Iacov 4:4).
 ► Există oameni care vin la Biserică şi totuşi sunt răi şi păcătoşi. Iată ce ne îndeamnă Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Romani: ... fiecare dintre noi va da seamă despre sine lui Dumnezeu. „Deci să nu ne mai judecăm unii pe alţii, ci mai degrabă judecaţi aceasta: Să nu daţi fratelui prilej de poticnire sau de sminteală“ (Romani 14:12-13). Iar Sfântul Evanghelist Matei zice: „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi. Căci cu judecata cu care judecaţi, veţi fi judecaţi şi cu măsura cu care măsuraţi, vi se va măsura. De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, şi bârna este în ochiul tău? Făţarnice, scoate întâi bârna din ochiul tău şi atunci vei vedea să scoţi paiul din ochiul fratelui tău“ (Matei 7:1:5). De aceea tutoror celor care sunt în înşelare în ceea ce priveşte scopul vieţii noastre creştineşti trebuie să le spunem că:
 Alta este viaţa decât aceea pe care în mod obişnuit şi-o închipuie oamenii;
  Altul este omul însuşi, decât acela ce se închipuie el;
 Altul este adevărul, decât acela pe care şi-l închipuie mintea omenească.

Iubiţi credincioşi,
Marele fizician italian Marconi spunea: „Ştiinţa singură nu poate explica multe lucruri, mai ales taina existenţei omeneşti. De când a început a gândi, omul s-a muncit cu întrebările: cine este, de unde vine şi unde merge după moarte“. De fapt omul se teme în mod continuu ca viaţa lui să nu fie fără sens. Aşadar, încearcă permanent să-şi demonstreze lui însuşi şi altora că are valoare. Iubeşte laudele despre el (căzând în păcatul slavei deşarte) şi se teme de ofense (nu ştie să rabde). Caută numai cele ale lui (egoismul este rădăcina tuturor patimilor) şi invidiază succesele altora (păcatul zavistiei)... Cel ce nu cunoaşte sensul vieţii sale (vede viaţa prin prisma trăirii de zi cu zi), se aseamănă cu acea persoană care ar merge în gară dorind să călătorească. Casiera l-ar întreaba: „Unde doriţi să mergeţi?“ Persoana ar spune: „Nu ştiu, daţi-mi un bilet oriunde!“ Casiera l-ar întreba din nou: „Vă rog să vă hotărâţi, fiindcă nu vă pot da bilet până nu-mi spuneţi clar direcţia, data, ora şi clasa de vagon la care doriţi să călătoriţi!“ Persoana ar insista spunând: „Nu contează, bilet să fie!“ Iar casiera i-ar spune în final, pe bună dreptate: „Domnule dragă, după câte înţeleg eu, este foarte clar şi deosebit de grav că dumneavoastră nu ştiţi încotro mergeţi!“.  Mântuirea constă în mult sfat. De aceea spuneau Sfinţii Părinţi: Cine vrea să se mântuiască, cu întrebarea să călătorească“. La întrebarea: „Cum să ne mântuim?“, un părinte a răspuns: „Aveţi învăţătura lui Hristos şi a Sfinţilor Părinţi, împliniţi-o cu fapta şi vă veţi mântui. Pentru mântuire înainte de toate trebuie pocăinţă sinceră şi împlinirea poruncilor. Trebuie să căutăm, să plângem şi harul va veni“. Aşadar depinde de voinţa noastră dacă ne vom mântui sau nu.  Să  ne lăsăm în toate în voia lui Dumnezeu, cei care tânjim după mântuire, să strigăm către Domnul: „Mântuieşte-mă, Doamne, aşa cum ştii Tu Însuţi!“ şi atunci ne va mântui Domnul nostru Iisus Hristos. De fapt Iisus, în limba ebraică, înseamnă Dumnezeu mântuieşte. Omul trebuie să aibă mereu în faţa ochilor săi idealul după care tinde, să ştie de unde vine şi unde merge : sufletul său vine de sus din cer şi se va întoarce la sfârşitul vieţii tot în cer, acolo unde îşi are obârşia. După cum exploratorii care năzuiau spre pol erau întorşi în permanenţă cu faţa spre steaua polară, tot aşa şi creştinul trebuie să aibă mereu în faţă STEAUA MÂNTUIRII. Aflând sensul vieţii lui, omul priveşte cu alţi ochi realitatea din jurul lui şi cu atât mai mult viaţa lui proprie. Toată viaţa creştinului trebuie să fie un efort permanent de ascensiune spirituală, având în faţă cele două culmi mântuitoare: Golgota şi Taborul. Mântuirea este o refacere în har a lumii sau, altfel spus, mântuirea săvârşită de Hristos înseamnă eliberarea omului din răul în care căzuse prin Adam şi Eva. Răul consta în alterarea firii umane, în întunecarea minţii cu privire la adevărul religios, în slăbirea voinţei care înclină mai mult spre cele rele decât spre cele bune, în ruperea legăturii harice cu Dumnezeu. Domnul nostru Iisus Hristos îşi înfăptuieşte opera mântuitoare sub întreit aspect: ca PROFET, ca ÎMPĂRAT şi ca ARHIEREU. Aceste trei demnităţi  oamenii le au doar separate şi numai la Hristos laolaltă şi fiecare în gradul suprem: ca profet - învăţând, adică aducând revelaţia desăvârşită a fiinţei, voii lui Dumnezeu şi a operei lui mântuitoare; ca împărat - biruind puterile răului şi conducând pe om spre destinaţia  lui adevărată; ca arhiereu - refăcând legătura dintre om şi Dum­nezeu, împăcând prin jertfă pe Dum­ne­zeu cu omul. Ori restabilirea comuniunii dintre Dumnezeu şi om se numeşte, obişnuit, împăcare, mântuire. PetreŢuţea spunea că „omul care nu crede în Dumnezeu este un animal muritor care vine de nu ştie unde şi se duce nu ştie unde“. Iubiţi credincioşi,  să ne cutremurăm de măreţia mântuirii noastre şi pentru că auzim mereu în ecteniile Sfintei Liturghii îndemnul: „Toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm!“, să răspundem din tot sufletul „Ţie, Doamne!“ şi să ne trăim viaţa cu convingerea că aici pe pământ totul are un rost dumnezeiesc.
Se spune că un credincios cu mare dragoste de Dumnezeu mergea adesea să viziteze cimitirele spre a învăţa să folosească mai bine timpul şi privind mormintele zicea: „Dacă aceşti morţi ar putea să revină la viaţă ce n-ar face ei pentru viaţa veşnică, iar eu, care dispun de atâta timp, ce fac pentru mântuirea sufletului meu?
Depinde de voinţa ta

Nimic nu e mai scurt ca viaţa,                             Nimic nu   e mai trecător ca viaţa,
Dar nici mai lung nimic ca ea,                            Dar nici mai veşnic decât ea,
Poţi ori s-o pierzi, ori să ţi-o mântui,                 Poţi s-o trăieşti în har sau flăcări,
Depinde de voinţa ta.                                           Depinde de voinţa ta.
Nimic nu-i mai amar ca viaţa,                             Nimic mai mărginit ca viaţa, 
Dar nici mai dulce decât ea,                                 Dar nici nemărginit ca ea,
Poţi face-n ea ori rău, ori bine,                            Poţi fi mişel ori poţi fi vrednic,
Depinde de voinţa ta.                                             Depinde de voinţa ta.
Nimic nu-i mai înalt ca viaţa,                               Dar de la clipa morţii tale,
Dar nici mai josnic decât ea,                                 Şi până-n veci de veci vei sta,
Poţi fi ori înger, ori un demon,                             Ori cu Hristos, ori cu satana,
Depinde de voinţa ta.                                             Depinde de voinţa ta.

DOAMNE ATOTŢIITORULE PĂRINTE, FIULE VEŞNIC ŞI DUHULE SFINTE, TREIME DE TREI ORI SFÂNTĂ, CĂLĂUZEŞTE-NE PAŞII ÎN MAREA VIEŢII CEA ÎNVOLBURATĂ ! AMIN! 
Bibliografie: Biblia, E.I.B.M., Bucureşti, 1994; Preot Liviu Brânzaş, Raza din CatacombăPreot Dr. Ioan Mircea, Dicţionar al Noului TestamentE.I.B.M., Bucureşti,1995; Sfântul Teofan Zăvorâtul, Sfaturi înţelepte, Editura Egumeniţa, Galaţi, 2006.

marți, 24 martie 2015

Înfruntând ploaia

"Doamne, mintea mea lipsita de putere nu poate ajunge la Tine. Ca si regele Avgar Te chem: "Vino si tamaduieste-mi ranile gandurilor mele celor rele si.... Te voi lauda ziua si noaptea Te voi vesti oamenilor, ca toate neamurile sa stie ca Tu, Doamne, savarsesti minuni ca si altadata, ierti pacatele, sfintesti si dai viata"....Rugati-va pentru mine, toti Sfintii, ca sufletul meu sa invete smerenia lui Hristos ...



Un om credincios şi bogat, dar singur, fiind aproape de ceasul plecării la Domnul, zise că dorinţa lui de pe urmă este ca toţi prietenii lui să-l ducă până la groapă.
Când muri, într-adevăr toţi prietenii veniră la locuinţa lui ca să-l întovărăşească la locul de veci.
Când însă alaiul o luă, spre cimitir, iată că se pomi o ploaie mare.
La început, toţi prietenii se ţinură bine. Dar cu cât cortegiul înainta, cu atât, unul câte unul din prietenii răposatului, se furişau şi plecau acasă. La cimitir ajunseră numai doi, care avuseră puterea să înfrunte ploaia.
A doua zi, când se deschise testamentul acelui om bogat, aflară că el îşi lăsase averea acelora dintre prietenii lui care aveau să meargă până la groapă. Aşa că aceşti doi prieteni au împărţit între ei averea.
Aşa este, iubiţii mei, şi cu Biserica noastră! Ea cheamă la moştenirea cerurilor pe toţi, dar puţini sunt cei care urmează acestei chemări. Unii fug de oboseală, alţii se tem de ploaia încercărilor, alţii sunt fulgeraţi de trândăvie, iar unii îşi pierd curajul pe drum.
Aşa că puţini ajung la ţinta alergării...

Mulţi chemaţi, puţini aleşi.
Doamne, facă-se voia Ta!

luni, 23 martie 2015

LEGENDA VÂNĂTORULUI CARE ŞI-A ŢINUT VORBA

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...



  • Supuşii unui împărat hapsân au prins odată un tânăr care vâna pe domeniul lui. Împăratul l-a aruncat în temniţă dar i-a promis că-l va elibera dacă îi va da un răspuns satisfăcător la întrebarea: „Ce vrea de fapt femeia?” Tânărul a trimis vorbă de şi-a chemat mama, sora, verişoara, vecinele şi le-a împărtăşit ghicitoarea împăratului.

    Fiecare din ele şi-a dat cu presupusul cum a ştiut mai bine, dar răspunsurile lor nu păreau să-l satisfacă pe suveran. Într-una din zile s-a nimerit prin partea locului şi o vrăjitoare; una din acele fiinţe bătrâne, gârbovite şi urâte ca limba rusă. Aceasta i-a promis prinsului că-i va dezvălui răspunsul corect la întrebare cu condiţia ca, după ce va fi eliberat, să o ia de nevastă.

    Ce putea face sărmanul? Cum viaţa în libertate îi era mai scumpă decât orice pe lume, tânărul găsi că nu avea de ales aşa că acceptă târgul. Vrăjitoarea la rândul ei, bizuindu-se pe cuvântul lui, îl lămuri spunându-i că dorinţa cea mai aprigă a femeii este să fie stăpâna propriei sale vieţi! Tânărul s-a cerut degrabă la împărat şi i-a servit răspunsul aflat de la vrăjitoare. Împăratul se arătă mulţumit şi porunci  ca braconierul să fie eliberat pe loc.

    A urmat căsătoria cu zgripţuroaica cea bătrână. Se dovedi că tânărul cel chipeş era nu doar om de ipravă, ci şi de cuvânt. Oricât de silă i-ar fi fost gândul ca va trăi alături de o soaţă balcâză, el ştia că vorba era vorbă şi aceasta nu mai putea fi întoarsă. Judecaţi şi dumneavoastră însă mirarea mirelui când, în noaptea nunţii, găsi în pat o mândreţe de fată: delicată şi plăpândă ca lujerul de crin, nu alta! Înainte ca acesta să fi apucat să o atingă tânăra îi spuse cu glas drăgălaş:

    – Pentru că te-ai ţinut de cuvânt îţi voi îndulci soarta în chipul acesta: jumătate de zi voi fi hîdă iar cealaltă jumătate voi fi întocmai aşa cum mă vezi acum. Urmează ca tu să alegi în care jumătate de zi să fiu tânără şi în care să fiu bătrână.

    Tânărul se munci şi se frământă dar nu ştia cum ar fi fost mai bine: să râdă toţi de el, văzându-l ziua cu o babă slută, iar noaptea să petreacă alături de zâna lui nurlie, ori ziua să-şi arate soaţa frumoasă ca o cadră şi să urască de fiecare dată venirea nopţii? În cele din urmă tânărul i-a spus femeii să aleagă ea, cum crede că e mai bine.

    – Voi fi tot timpul tânără şi frumoasă, răspunse mireasa, pentru că am găsit barbatul care mi-a dat libertatea de a fi stăpână pe propria mea viaţă.

    Stând eu şi cugetând la o asemenea minunată istorioară, mă întreb, la rândul meu, dacă spiritul uman nu este şi el precum acea femeie frumoasă: ademeneşte toate sufletele, dar îşi dezvăluie splendoarea pe de-a întregul doar celui care îi respectă libertatea de a fi el însuşi. Ori poate că dumneavoastră veţi fi având alte chei măiestrite cu care să desfaceţi lăcata acestei poveşti.

    Veţi fi cunoscând chiar un răspuns şi mai potrivit la iscodirea împăratului. În acest caz spuneţi-ne-l şi nouă!

  • sursa Arta si religie

    Smerenia

    FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...

    In deplina opozitie cu mandria sta smerenia. Precum mandria este izvorul tuturor patimilor, tot astfel si smerenia este maica tuturor virtutilor. Sfantul Ioan Gura de Aur numeste smerenia temelia pe care "se poate inalta fara nici o primejdie orice altceva" bun si mantuitor pentru noi. "Si iarasi, daca aceasta temelie lipseste, chiar daca cineva s-ar inalta, prin viata sa, pana la ceruri, tot ce a zidit cu usurinta se distruge si va avea sfarsit rau".
    SmereniaOmul a fost creat pentru smerenie, iar nu pentru mandrie. O cunoastere de sine mai adanca si mai adevarata il poate incredinta de aceasta. Dumnezeu a randuit toate cele ce-l inconjoara pe om astfel incat acestea sa-i slujeasca acestuia spre smerire, iar nu spre mandrie.
    Priviti, de pilda, cat de neputincios este omul care tocmai s-a nascut! De cata truda este nevoie pentru cresterea si educarea lui! Ce animal, intreaba Sfantul Tihon de Zadonsk, are trebuinta de atata ingrijire, pana ce creste mare, precum omul? "Multe animale isi agonisesc singure hrana imediat dupa ce s-au nascut, pe cand omul cata vreme nu este purtat, imbracat de maini straine, hranit, incalzit si ferit de munci straine!" In alt loc acelasi sfant ne spune: "Noi ne nastem goi si in lacrimi; traim in necazuri, nenorociri si pacate; murim cu frica si suspine; suntem ingropati in pamant si ne prefacem in tarana."
    Iar Sfantul Simeon Noul Teolog, zugravind situatia smerita si nenorocita a omului, spune ca intreaga noastra viata este "lupta cu patimile, iar inlauntrul sau, inca inainte de patimi omul poarta gunoi si miasma."
    "Poate oare sa existe ceva mai lipsit de chibzuinta decat omul, care, vazandu-se acoperit de lepra, se mandreste numai cu aceea ca poarta haine stralucitoare si aurite?" Da, cunoasterea de sine duce, dupa marturia tuturor Sfintilor Parinti, la smerenie. "Fii atat de smerit, spune Sfantul Dimitrie al Rostovului, precum Dumnezeu te-a creat!" Si ca adaos, amintesc cuvintele Sfantului Apostol Pavel: "Si ce ai, pe care sa nu-lfi primit? Iar daca l-ai primit, de ce te falesti, ca si cum nu l-ai fi primit?"(I Cor. 4, 7).
    Smerenia ce se naste din cunoasterea de sine nu chinuie, nu asupreste sufletul, ci il indeamna la umilinta si recunostinta fata de Dumnezeu, care este atat de bun cu noi, sarmanele Sale fapturi neputincioase. Smerenia nu este o resemnare lipsita de nadejde, o pierdere a personalitatii lipsita de vointa, ci avant inflacarat spre lumina. Ea este calea luminoasa spre rai, izvor de bucurii fara de sfarsit, dobandire a desavarsirii dumnezeiesti si umplerea vietii goale a omului cu frumusete si sens dumnezeiesc. Cu ajutorul lui Dumnezeu, sub indrumarea Sfintilor Parinti, vom incerca in randurile ce urmeaza sa zugravim tocmai aceasta.
    Nu exista virtute mai incantatoare decat smerenia. Ea este izvor al tuturor binecuvantarilor, radacina a tot binele, maica a tuturor virtutilor. Si totusi, in ciuda tuturor acestor inalte calitati ale ei, smerenia se ascunde, asemenea parfumatului toporas in tufele inflorite ale celorlalte virtuti, de parca ea nu inseamna nimic si nu slujeste la nimic. Daca mandria poate fi asemuita cu stancile inalte de munte, goale si neroditoare, smerenia este ca o gradina inflorita sau o intinsa tarina roditoare, care se revarsa in departare printre valcele. Pe inaltimi nu creste nimic. Acolo domneste vesnic frigul. In vai se coc fructele dulci si granele pentru hrana.
    Sfantul Ioan Gura de Aur asemuieste pe oamenii mandri cu varfurile inalte si neroditoare ale valcelelor adanci, iar harul lui Dumnezeu cu apa. Asa precum apa curge in jos, ocoleste dealurile inalte si cauta sa se verse in locul cel mai de jos, astfel si harul lui Dumnezeu ocoleste pe cei mandri si se revarsa asupra celor smeriti. Smerenia este raza a harului, venita din rai. Si prin ce schimbari ceresti trece sufletul cand in el patrunde raza harului!
    Pana de curand cufundat in intunericul noptii pacatului, el se trezeste deodata imbracat in lumina. Iar in aceasta lumina omul smerit incepe sa-si vada propriile sale pacate si porneste sa se curateasca de ele, pe cand inainte de a fi invesmantat de lumina harului, toate in el i se pareau a fi in oranduiala deplina. Si acest lucru este firesc sa fie asa; numai luminat de sus omul isi poate vedea pacatosenia, intr-o incapere intunecata aerul nu pare plin de praf, ci intotdeauna proaspat si curat. Dar de indata ce o raza de soare patrunde in incapere, imediat vedem cat praf zboara prin ea.
    Astfel, smerenia il face pe om sa vada starea vrednica de plans in care se afla si il impinge sa porneasca la propria indreptare. Ea curata inima de multimea patimilor, impodobeste sufletul cu florile virtutii dumnezeiesti si astfel, treptat, aceasta naste toate virtutile, ea singura ramanand in umbra, caci aceasta este firea ei -sa nu se arate, sa nu fie slavita de oameni. Este asemenea radacinilor copacilor: in afara da roade minunate, insa ea ramane ascunsa in adancul pamantului. Caci daca radacinile vor iesi din pamant, spre a fi vazute, copacul nu va mai avea fructe si se va usca. Astfel este si smerenia. Daca incepe sa se arate, virtutile dispar, iar omul piere duhovniceste.
    Una din cele dintai calitati ale smereniei este blandetea. Omul cu adevarat smerit este bland, nu numai atunci cand toti sunt atenti si amabili cu el, ci si atunci cand este hulit si ponegrit. El nu se tulbura, nu se infurie, ci toate le rabda in tacere. Cel smerit nu poate sa nu fie bland, caci il linisteste harul lui Dumnezeu ce se odihneste in el. Se spune ca marea, care este vesnic involburata si agitata, se imblanzeste cand asupra ei se lasa ceata deasa. Asemenea se intampla si cu sufletul nelinistit al omului, cand asupra lui se pogoara harul Sfantului Duh. Si un astfel de suflet este cel smerit. Zbuciumul, furtunile, nelinistile sunt specifice sufletelor mandre. Sfantul Ioan Scararul spune: "In inimile blande Se odihneste Dumnezeu; iar sufletul nelinistit este salas al diavolului."
    Dumnezeu iubeste pe cei smeriti; acestora El li Se descopera si intru ei binevoieste! in Vechiul Testament El spune: "Spre unii ca acestia imi indrept privirea Mea; spre cei smeriti, cu duhul umilit si care tremura la cuvantul Meu!" (Isaia 66, 2).
    Omul smerit isi vede permanent neajunsurile. El nu osandeste pe nimeni, nu cerceteaza pacatele celorlalti, nu ia in batjocura, se socoteste pe sine ca fiind cel mai rau dintre toti oamenii. El este ascultator si supus fata de toti. Slujeste cu bucurie tuturor. Nu se manie atunci cand ceilalti primesc onoruri, nu pizmuieste slava celuilalt, caci el pentru sine nu cauta foloase lumesti. Privirea sa este indreptata catre cer. El cauta sa fie bineplacut lui Dumnezeu si de la El asteapta mila in ziua infricosatoarei Judecati.
    Omul smerit rabda cu barbatie dispretul celorlalti, si sincer socoteste ca merita aceasta. Se poarta cu blandete, sinceritate si plin de dragoste cu oamenii josnici, caci cei smeriti intotdeauna au o blandete minunata. Iar sufletul smerit, dupa cuvintele Sfantului Ioan Scararul, este "scaun al blandetii". Omul smerit nu are ganduri rele. Chiar daca ar avea un astfel de gand, ar fi degraba alungat. Cel smerit nu cunoaste viclenia. El nu se preface a fi binevoitor, caci este intr-adevar asa, nu cauta sa obtina foloase prin lingusiri si sa fie pe placul oamenilor, caci nu are nevoie de acestea.
    El dispretuieste laudele si se bucura cand este umilit, deoarece vrea sa se faca urmator Domnului Iisus, Care pentru a noastra mantuire "S-a desertat pe Sine, chip de rob luand, facandu-Se asemenea oamenilor, si la infatisare aflandu-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultator facandu-Se pana la moarte, si inca moarte pe cruce" (Filipeni 2, 7-8).
    Omul smerit nu vrea sa fie mai presus de invatatorul sau. intocmai precum Fiul lui Dumnezeu la Cina Cea de Taina S-a ridicat, S-a incins cu stergar, Si-a suflecat manecile si a inceput sa spele picioarele ucenicilor Sai, intocmai si cel smerit este gata sa slujeasca tuturor ca un rob, fara sa vada in asta vreun merit. Caci el isi aminteste de povata Mantuitorului: "Daca Eu, Domnul si invatatorul, v-am spalat voua picioarele, si voi sunteti datori ca sa spalati picioarele unii altora;-Ca v-am dat voua pilda, ca, precum v-am facut Eu voua, sa faceti si voi" (Ioan 13,14-15).
    Omul smerit se teme de laude, in care se ascund atatea primejdii pentru suflet! El cauta adancimile umilintei si acolo se simte bine. Un astfel de om nu vorbeste mult, nu doreste sa-si arate intelepciunea, ci tace si raspunde cu blandete, "inceputul necautarii slavei desarte, spune Sfantul Ioan Scararul, e pazirea gurii si iubirea necinstirii. Mijlocul ei este oprirea tuturor, lucrarilor gandite ale slavei desarte. Iar sfarsitul (daca este vreun sfarsit al adancului fara fund) este a face in chip nesimtit inaintea multimii cele ce aduc necinstirea."
    Omul smerit nu se tulbura din pricina cuvintelor bune pe care lumea le spune despre el: de este laudat, nu socoteste ca lauda i se cuvine lui, caci simte ca nu inseamna nimic. De este vorbit de rau, el se socoteste pe sine a fi mult mai rau si isi spune in cugetul sau: "Ei nu ma cunosc, caci altminteri si mai rau ar vorbi despre mine".
    Daca este clevetit si osandit nu se nelinisteste si nu-si cauta indreptatire, caci se gandeste la judecata lui Dumnezeu, unde vor fi judecate dupa moarte nu numai faptele, ci si gandurile oamenilor. Sfintii plini de adanca intelepciune, care au ajuns la desavarsire multumita smereniei lor, nu se suparau niciodata pe cei care le aduceau jigniri.
    Dimpotriva, ei vedeau in acestia binefacatori ai lor si de aceea ii iubeau in sufletul lor si se rugau pentru ei. Ei nu au urmarit atingerea vreunui tel lumesc, si nu s-au temut ca isi vor pierde reputatia, si de aceea cand erau huliti rabdau, asteptand ca indreptatirea sa vina de la Dumnezeu. Noi insa, de obicei, ne maniem aprig impotriva celor care ne aduc defaimare, pentru ca tinem la parerea oamenilor despre noi si legam toate foloasele de care ne bucuram de ea.
    Sfantul Serafim de Sarov, care cu iscusinta a coborat in adancurile smereniei, ne invata sa nu ne tulburam atunci cand suntem jigniti. Iar daca este cu neputinta sa nu ne tulburam, atunci trebuie ca macar sa ne infranam limba, dupa cuvintele Psalmistului: "tulburatu-m-am si n-am grait" (Ps. 76, 4). Ca pilda de inalta smerenie si nemanie, Sfantul Serafim ni-l zugraveste pe Sfantul Grigorie al Neocezareei. Aflandu-se odata intr-un loc public, o oarecare desfranata a inceput a-i cere plata pentru pacatul pe care, chipurile, acesta il savarsise cu ea. Fara manie, sfantul spuse cu blandete unuia dintre insotitorii sai: "Plateste-i degraba pretul pe care il cere!" De indata ce primi plata necuvenita femeia a fost grabnic luata in stapanire de un duh rau. Atunci, sfantul, raspunzand la rau cu bine, a alungat prin rugaciune duhul din ea.
    O pilda minunata de adanca smerenie avem si in viata Sfantului Spiridon al Trimitundei. Desi era episcop si era cinstit de toti ca drept si facator de minuni, Sfantul Spiridon vietuia modest si se imbraca foarte simplu. Odata, la invitatia regelui a mers la palatul acestuia. Aici, una dintre slugi, socotindu-l vreun calugar simplu si sarac, a inceput sa-l batjocoreasca, l-a oprit sa intre si chiar la lovit peste obraz. Sfantul Spiridon, plin de bunatate, la intors si pe celalalt. Toti sfintii s-au distins printr-o astfel de smerenie adanca. Erau lipsiti de rautate ca porumbeii si numai intr-un caz se aprindeau cu manie sfanta: cand se intalneau cu oameni mandri ce nu se indreptau si cu tovarasii lor, ereticii.
    Sfantul Ioan Scararul da o definitie minunata: "In smerenie nu se afla nici cea mai mica ur-" ma de dispret, nici cartire sau impotrivire, fara numai atunci cand priveste credinta." Si cei smeriti se pot aprinde de ravna, insa numai atunci cand trebuie sa apere comoara credintei ortodoxe. Aceasta dovedeste limpede ca smerenia nu este vreo pasivitate indiferenta, ci adancime in care, asemenea apelor unui ocean, se aduna forte uriase care lupta impotriva celor mai puternici vrajmasi ai omului si ai mantuirii acestuia, demonii cei nevazuti, patimile dinlauntrul nostru si ereticii, acesti diavoli vazuti din afara noastra. Numeroase calitati ale smereniei se vadesc deosebit de limpede in pilda urmatoare.
    Intr-o manastire vietuia un parinte sfant pe nume Agaton, vestit prin virtutile sale: smerenie si rabdare. Odata, au venit la el cativa frati hotarati a-l ispiti. Acestia ii spun: "Parinte, multi vorbesc despre cuviosia ta ca esti clevetitor si ca neincetat osandesti pe semeni". A cugetat batranul in sinea sa la acestea si zise in gandul sau: "Oare, nu am osandit niciodata, macar in gand, pe fratii mei?" si le-a raspuns: "Adevarat este ca sunt clevetitor si osandesc!" "Mai mult decat aceasta, esti si desfranat!", au continuat fratii.
    Sfantul Agaton si-a amintit atunci de cuvintele Domnului: "ca oricine se uita la femeie, poftind-o a si savarsit adulter cu ea in inima lui" (Matei 5, 28) si a recunoscut smerit: "Adevarat este, sunt desfranat!" Astfel, fratii au insirat multe pacate, invinuind pe Sfantul Agaton ca le-a savarsit, si de care acesta se recunostea deplin vinovat. in cele din urma, fratii i-au spus sfantului: "nu vom ascunde de tine si aceasta, ca multi socotesc ca esti si eretic!" Atunci ochii smeriti ai sfantului s-au aprins de ravna dumnezeiasca, iar acesta, cu mana ridicata, le zise: "Nu! Viu este Dumnezeu! Martor imi este ca nu sunt eretic!" S-au mirat fratii de acest raspuns energic, neasteptat, si l-au rugat pe batran sa-i lamureasca de ce a incredintat la toate invinuirile dintai, iar pe ultima a respins-o atat de hotarat. Atunci, Sfantul Agaton le-a spus: "Pacatele cele dintai de care m-ati invinuit le-am primit ca sa dobandesc smerenie si pentru ca voi sa nu aveti o parere inalta despre mine; pe cel din urma insa, l-am respins pentru ca erezia este indepartare de Dumnezeu, iar eu pazesc credinta sfanta, ca sa nu pier impreuna cu ereticii!"
    Toti acei Sfinti Parinti care au luptat neinfricati impotriva vrajmasilor ortodoxiei, nu au incetat o clipa sa fie intru totul smeriti cu inima. Si sfintii mucenici, care, plini de indrazneala, au marturisit numele lui Hristos, batjocorind nebunia chinuitorilor lor idolatri, au purtat adanc in sufletele lor constiinta smerita ca sunt pacatosi. Din toate acestea se vede ca smerenia poate fi, si este o lupta inalta. Dar chiar si in ravna sa sfanta pentru slava lui Dumnezeu, omul smerit nu devine trufas sau semet, ci isi pastreaza modestia pentru ca stie ca orice are este primit in dar de la Dumnezeu, si il poate pierde daca se mandreste cu el.
    Cei mandri sfarsesc intotdeauna in chip tragic. Acela care a urcat in varful plopului, acela cu siguranta va cadea si isi va sparge capul. Cel smerit nu cade niciodata. Si cum ar putea sa cada? El se afla mai jos decat pamantul! Mandria este asemenea unui balon de sapun, se umfla si zboara in inalt, dar intr-o clipita se sparge si dispare.
    Smerenia insa este asemenea copacului binecuvantat: cu cat radacinile ii sunt mai adanc infipte in pamant cu atat mai inalt creste. Asa precum asupra celor mandri se abate blestemul lui Dumnezeu: "Cel ce se va inalta pe sine se va smeri", tot astfel si cu cei smeriti se implineste binecuvantarea dumnezeiasca: " Cel ce se va smeri pe sine se va inalta."
     
                                                             Paradoxul smereniei
    De smerenie este legat un minunat paradox: cu cat un om devine mai virtuos, cu atat se simte mai pacatos. Dar nu vedem, oare, acelasi paradox si in cazul mandriei, numai ca intors spre partea pacatului? Cu cat se mandreste omul mai mult, si astfel pacatuind, cu atat se socoteste pe sine mai drept. Inteleptul Pascal a inteles nemaipomenit acest lucru si la exprimat astfel: "Exista numai doua feluri de oameni: unii drepti, care se socotesc pe sine pacatosi, si altii, pacatosi, care se socotesc a fi drepti".
    Noi putem totusi intelege cum anume pacatosii care se mandresc socotesc ca ei singuri sunt drepti. Ei se amagesc anume pentru ca mandria i-a orbit. Dar de neinteles este cum anume crestinii virtuosi, indeosebi sfintii, care au ajuns la o treapta inalta a desavarsirii, au fost invredniciti chiar cu darul facerii de minuni, s-au socotit mari pacatosi! Puteau ei, oare, sa-si vada propria desavarsire? Au fost ei sinceri in constiinta pacatoseniei lor? Nu s-au smerit ei, oarecum, numai exterior, din deprindere? Sau, in adancul lor, dupa legi ale vietii duhovnicesti nestiute de noi, simteau pe deplin sincer intreaga lor saracie cu duhul?
    Sfantul Tihon de Zadonsk, aruncand lumina tocmai asupra acestei probleme, scrie: "in adevarata smerenie se vadeste o sete si o foame neincetata dupa harul lui Dumnezeu; caci smerenia nu priveste la cele ce are, ci cugeta si cauta ceea ce nu are. Precum cei care invata din carti si de la invatatori, cu cat inainteaza mai mult in invatatura si se deprind cu aceasta, cu atat mai mult isi vad propria nestiinta, deoarece mult mai multe sunt cele pe care nu le cunosc, decat cele pe care le-au invatat, tot astfel si cei care invata la scoala intelepciunii dumnezeiesti se vad cu atat mai saraci cu duhul, cu cat se impartasesc mai mult de darurile lui Dumnezeu; pentru ca vad ca le lipsesc inca multe si pentru aceasta cauta smerenie si suspine."
    Prin aceasta se lamureste intelegerii noastre cum se numeau sfintii pe sine pacatosi, fara vreo urma de fatarnicie. Numai cel mandru, din pricina orbirii duhovnicesti si a necunoasterii, se socoteste pe sine drept, iar crestinul smerit, care a dobandit intelepciune adanca, cu ascutita sa clarviziune duhovniceasca vede la el multime de pacate si neajunsuri. Toti sfintii au fost mari intelepti duhovnicesti si de aceea toti s-au socotit mari pacatosi.
    In manastirea unde se nevoia minunatul avva Dorotei, un pelerin a auzit spunandu-se ca, cu cat este un om mai aproape de Dumnezeu, cu atat se simte mai pacatos si si-a exprimat indoiala in aceasta privinta: "Cum poate un om sfant sa se socoteasca pacatos?" Atunci Avva Dorotei l-a intrebat: "Ce esti tu in cetatea ta?" - "Sunt printre cei dintai dintre mai marii cetatii!", raspunse acesta. "Dar daca vei merge in marea cetate a Cezareei, acolo cum vei fi socotit?" - "Ultimul dintre capeteniile cetatii!" -"Dar daca vei merge in cetatea si mai mare a Antiohiei?" - "Acolo voi fi asemenea cu oamenii de rand!", spuse omul. "Dar daca vei merge la Constantinopol si te vei infatisa inaintea fetei luminate a imparatului, acolo cum vei fi socotit?", a continuat sa-l intrebe avva Dorotei. Pelerinul ii raspunse: " Ei, acolo voi fi de-a dreptul un nimeni!" Atunci avva Dorotei ii spuse: "Iata, astfel este si cu sfintii: cu cat se apropie mai mult de Dumnezeu, cu atat se socotesc mai pacatosi".
    Exista ceva foarte firesc in constiinta dreptului ca este pacatos si nevrednic. Orice virtute omeneasca, fara ajutorul lui Dumnezeu, este ca o stea marunta care clipeste in noaptea intunecata a vietii. Stelele stralucesc numai noaptea, cand este intuneric. Dar de indata ce rasare soarele, ele isi pierd de indata stralucirea si dispar. Astfel este si cu oamenii. Atata timp cat se afla in noaptea pacatelor, departe de Dumnezeu, stralucesc, se mandresc cu una sau cu alta. Dar de indata ce rasare Dumnezeu in sufletele lor, ei se sting degraba si vad ca sunt nimic inaintea maretiei lui Dumnezeu.
    Aceasta este, de fapt, smerenia, cand omul sta nevazut inaintea lui Dumnezeu si in ciuda virtutii sale se socoteste a fi nimic, fuge de slava si cinstiri si nu rabda laude desarte pentru sine, indreptand neincetat spre Dumnezeu toata slava si lauda. Acestia sunt slaviti de Dumnezeu in ciuda dorintei lor, pentru ca Dumnezeu spune in Vechiul Testament: "Eu preamaresc pe cei ce ma preaslavesc pe Minei" (I Regi 2, 30).
     
                                                                 Smeremia fatarnica
     
    Par pe langa adevarata smerenie exista si o falsa smerenie. Aceasta este "smerenia" desarta, care isi arunca privirea de jur imprejur ca sa vada daca cumva a zarit-o cineva, daca se vorbeste despre ea, sau este pizmuita. Ea nu este altceva decat mandrie invesmantata in haine smerite. Numai pe dinafara are infatisarea smereniei, insa pe dinauntru clocotesc toate patimile.
    Cel smerit cu adevarat este intotdeauna linistit si calm: el nu se bucura de laudele ce i se aduc, nici nu se necajeste din pricina umilintelor. Pe cand falsul smerit cauta, printr-o paruta evlavie, slava omeneasca. El a observat ca smerenia aduce laude si cinstiri celor care o au si si-a pus, astfel, masca smereniei, spre a se mari si el in felul acesta. Un astfel de om arata ca nu a inteles nimic din esenta smereniei. Lui ii place sa spuna despre sine: "Oh, eu pacatosul, oh, eu nevrednicul!" Dar in acelasi timp asteapta ca ceilalti sa se impotriveasca si sa spuna ce nu este adevarat, ca nu este pacatos. Iar daca este contrazis se simte bine. Dar daca ceilalti sunt de acord cu el si ii spun: "Deci tu insuti recunosti ca esti pacatos! Deci sunt adevarate cele ce se spun despre tine?", de indata se arata a fi nemultumit, jignit si incepe a intreba: " Dar ce se spune despre mine?"
    O astfel de smerenie nu este mantuitoare, ci fatarnica si de aceea este socotita a fi o smerenie mai rea decat mandria. "Nu cel ce se huleste pe sine da dovada de smerita cugetare", spune Sfantul Ioan Scararul "ci acela care vazandu-se hulit de altul, dragostea lui fata de acesta nu se micsoreaza".
    Smerenia fatarnica nu este atat de primejdioasa pentru mireni, caci adeseori ei nu iubesc nici adevarata smerenie. Cum atunci vor fi ei atrasi in falsificarea ei prin fatarnica smerire? Acest fel de smerenie este mai primejdioasa pentru oamenii duhovnicesti, mai cu seama pentru monahi, a caror cale este, mai cu seama, o cale a smereniei. Pentru ca adevarata smerenie anevoie se dobandeste, monahii se prefac adesea a fi smeriti, din dorinta de a dobandi slava grabnica si ieftina. Adeseori, chiar si crestinii evlaviosi cad prada acestei ispite - paruta smerenie.
    Pentru a ne feri de aceasta smerenie falsa si paguboasa, Sfintii Parinti ne sfatuiesc sa nu vorbim nimic de la noi: nici bine, nici rau, ci sa fim atenti la sufletul nostru si sa ne luptam launtric cu toate miscarile pacatoase ale acestuia. De suntem dojeniti, trebuie sa tacem si sa nu ne indreptatim, caci de nu, se va ivi mandria. De suntem laudati, iarasi trebuie sa pastram tacerea si sa nu ne impotrivim, caci altfel se va ivi fatarnicia. Noi trebuie sa cautam sa dobandim smerenie launtrica, care nu se tulbura, nici din pricina mustrarilor, nici din pricina laudelor nu se clatina.
    Preacuviosul Ambrozie de la Optina istoriseste despre un monah care neincetat spunea despre sine: "Oh, eu cel nevrednic!" Odata egumenul, venind la trapeza si vazandu-l,l-a intrebat: "Dar tu, de ce te afli aici, cu sfintii parinti?" Monahul, jignit, i-a raspuns: "Oare, nu sunt si eu dintre ei?!"
    In opozitie cu aceasta adevarata smerenie lucreaza in chip cu totul diferit. Iata un exemplu: Un monah oarecare, avand adanca smerenie si viata sfanta, a sosit in vizita la o manastire. A intrat in biserica sa se roage, iar cand fratii s-au asezat la cina frateasca a dragostei s-a asezat si el. Unii dintre frati au inceput sa se intrebe: "Dar acesta ce cauta aici?" Si i-au spus monahului: "Ridica-te si iesi afara!" El s-a ridicat si a iesit. Altii dintre frati insa, intristandu-se din pricina izgonirii fratelui, l-au chemat inapoi. Fara a arata in vreun fel ca s-ar fi socotit jignit, s-a intors. Apoi unul dintre frati l-a intrebat: "Spune-ne, ce ai gandit si ce ai simtit cand ai fost alungat, iar mai apoi chemat inapoi?" El le raspunse: "Mi-am amintit ca sunt asemenea unui caine care iese cand este izgonit si vine cand este chemat." Aceasta este adevarata smerenie. Smerenia fatarnica are partasie cu aceasta pe cat au paiele cu aurul.
    Foarte frumos a caracterizat falsa smerenie Sfantul Tihon de Zadonsk. El spune: "Exista oameni care pe dinafara se arata smeriti, insa pe dinlauntru nu sunt asa. Multi renunta la diferitele trepte si titluri ale lumii acesteia, dar nu vor sa renunte la buna parere pe care o au despre ei insisi; se leapada de cinstirile si functiile lumesti, dar vor sa culeaga cinstiri pentru sfintenia lor. Multora nu le este rusine sa se numeasca pe sine pacatosi inaintea oamenilor, sau chiar cei mai pacatosi dintre toti, insa nu vor sa auda aceste cuvinte de la altii si de aceea se numesc astfel numai cu gura. Altii isi indoaie spatele ca o secera, dar inauntrul lor se inalta cu cugetul. Altii se pleaca pana la pamant inaintea fratilor, dar raman neclintiti in inimile lor. Un altul poarta rasa sfasiata, dar nu vrea sa-si sfasie inima.
    Multi vorbesc putin si cu voce scazuta, iar altii chiar nu vorbesc deloc, dar in inimile lor ii hulesc neincetat pe semenii lor. Unii isi acopera trupul cu rasa si cu mantie, dar inima nu doresc sa si-o acopere. in acelasi chip ei arata si alte semne ale smereniei!. Acestia toti insa nu au smerenie in inimile lor pentru ca, desi acestea sunt semne dupa care poate fi recunoscuta smerenia, lipseste tocmai ceea ce ele semnifica (simtamantul sincer de smerenie in adancul inimii), ele nu sunt altceva decat fatarnicie. Astfel de oameni sunt asemenea unui burduf, umflat cu aer, care pare plin cu ceva, insa cand este golit de aer devine limpede ca a fost gol. Sau, dupa cuvintele lui Hristos, "acestia seamana cu niste morminte varuite, care pe dinafara se arata frumoase, inauntru insa sunt pline de oase de morti si de toata necuratia" (Matei 23, 27).
    De aceea trebuie ca omul sa aiba launtric, in inima sa, smerenie, precum si toata evlavia. Pentru ca Dumnezeu judeca "dupa sfaturile inimilor" (I Cor. 4, 5) si nu dupa aparenta, nu asa cum ne aratam noi inaintea oamenilor".
    Sfintii Parinti ne dau toate aceste indrumari ca sa ne pazeasca de primejdia smereniei fatarnice, care nu numai ca nu aduce omului mantuirea, ba chiar ii agoniseste mai mari pedepse. Singura mantuitoare este adevarata smerenie. Prin toate celelalte nevointe, daca nu sunt presarate cu sarea adevaratei smerenii, nu ne putem mantui. insa, avand adevarata smerenie, chiar si fara nevointe ne putem mantui. Un mare nevoitor din vechime a prorocit ca in vremurile de pe urma nu vor mai fi asceti aspri sau mari nevoitori, ci atunci adevaratii crestini se vor mantui numai prin smerenia lor. Si unii dintre ei chiar numai prin aceasta vor ajunge la mare desavarsire.
     
    Arhimandritul Serafim Alexiev

    NOROC

    FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...


            Mergând odată în pelerinaj pe la mânăstirile din Moldova, am trecut, cum era şi firesc, şi pe la Părintele Cleopa. Acolo, Părintele le vorbea pelerinilor, în stilul binecunoscut, despre idolul Noroc, zicând: Am văzut pe unele pomelnice pe care le aduceţi, că pomeniţi pe dracul Noroc: "pentru norocul fetei, pentru norocul băiatului, pentru norocul familiei". Ce mi-ai pus pe dracul pe pomelnic ? Voi ştiţi cine a fost Noroc ?
    Cel mai mare demon, care a secerat milioane de suflete. Şi voi, creştinilor, scrieţi noroc pe pomelnic. Vai de mine ! Mare nebunie, mare rătăcire ! N-ai pe Dumnezeu ? Pui pe dracul Noroc ? …şi multe altele despre acest idol, îndemnând creştinii să nu mai pronunţe acest cuvânt.
    După ce Părintele s-a retras la chilie, o creştină, impresionată de învăţătura Părintelui, zice: Ce noroc am avut că am ajuns aici, căci noi nu ştiam lucrurile astea…!
     Din povestirile lui Visarion Iugulescu

    N-AM TIMP

    FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...
     


    Consăteanul meu, nea Ionel, era un creştin nelipsit de la biserică, atât de la slujbe cât şi de la diverse lucrări de întreţinere şi reparaţii de care avea nevoie sfântul lăcaş. Ieşise de câţiva ani la pensie şi se gândea serios la ce va urma după pensie.
    În perioada aceea eram tânăr, la cca. 25 de ani. De câte ori mă întâlneam pe cale cu dânsul, mă întreba, fără să mă certe, de ce nu vin duminica la biserică, la slujbă. Răspunsul era cel pe care îl auzi la marea majoritate a creştinilor care lipsesc de la biserică: „n-am timp”. Şi încercam să-i demonstrez cât de ocupat sunt. Însă, odată, mi-a dat o replică pe care n-am uitat-o nici în ziua de astăzi: „Bine, nu ai timp, dar dacă te îmbolnăveşti şi trebuie să stai în spital două luni, ai timp?”.
    Cât de adevărat este! Pentru suflet nu avem timp două ore ca să stăm la slujbă, dar pentru trupul trecător avem timp două luni pentru a-l vindeca.
    După câţiva ani, nea Ionel n-a mai venit la biserică. S-a îmbolnăvit, a stat în spital vreo două luni, timp în care s-a pregătit creştineşte pentru întâlnirea cu Domnul, după care a plecat liniştit la Cel pe care L-a iubit, Hristos Domnul, lăsând în urmă această replică înţeleaptă, de care eu m-am folosit.
    Dacă aveţi timp să o mai spuneţi şi altora!



     

    duminică, 22 martie 2015

    BUNA VESTIRE..! [Blagoveştenia]

    FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...


    • Plini în suflet de iubire
      Intru post şi rugăciune
      Aşteptam Buna Vestire
      Ca pe-o Tainică Minune

      Simţind cum din Cer coboară
      In'Nalt înger Gabriel
      Prin cuvânt către Fecioară
      Să-I vestească blândul Miel

      Care -n pântec spre Rodire
      Zamislindu-Se-N Cuvânt
      E trimis spre omenire
      Din Iubirea Celui Sfânt

      Să aducă Mântuirea
      Spre Păcatul Moştenit
      Revărsând din cer iubirea
      Către omul chinuit

      Ca blestem, să se ridice
      Ce spre Eva l-a trimis
      Lăsând înspre Iad să pice
      Primul om din Paradis

      Neamuri multe -n neiertare
      După ei nejudecaţi
      Ce-au stat prinşi de disperare
      Fie-n veci de-acum iertaţi

      Fiecare după faptă
      Să-şi ia vrednică plătirea
      Şi în suflet Calea Dreaptă
      Să le-aducă Mântuirea

      Spre a Evei împăcare
      Din Cuvântu-I Zămislit
      Ne-A trimis prin Născătoare
      Fiul Său, ceL Mult Iubit

      Ca Eterna-I învoire
      Să - şi aştearnă vechea-I haină
      În strai nou plin de iubire
      Îmbrăcând Mareaţa-I Taină

      Să primim Buna Vestire
      În speranţa Învierii
      Plini în suflet de trăire
      Prin sosirea primăverii

      Ca un semn din Mila-i Mare
      Ce asupra ni se pune
      La greşiţi să dăm iertare
      Şi spre semeni fapte bune

      Cu pace şi iubire... - Către voi!...

      ANDREI BOTOSANU
      Bucureşti 25 mart. 2012. 

    sâmbătă, 21 martie 2015

    Troia - cele 9 straturi de civilizatie 2

    FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE!

    BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...


                                                Troia - rampa de intrare in cetate

    Poate aveti curiozitatea sa aflati cum a inceput razboiul troian: Peleus s-a casatorit cu Thetis (zeita marii) si acestia nu au invitat-o la nunta pe Eris, zeita discordiei. Tipa s-a suparat si a aruncat un mar de aur în sala unde se tinea banchetul, spunând ca marul apartine celei mai frumoase zeite.

    Hera, Atena si Afrodita s-au certat pentru posesia marului iar Zeus, smecher, ca sa le impace si sa nu fie si el implicat in aceasta cearta, l-a pus pe Paris, printul Troiei, considerat cel mai frumos barbat din acea vreme, sa hotarasca cui sa dea marul.



    Paris i-a dat marul Afroditei, deoarece aceasta i-a promis ca i-o da pe cea mai frumoasa femeie din lume, pe Elena, sotia regelui Menelaus al Spartei. Orlando Bloom, pardon, frumuselul Paris s-a dus în Sparta si a rapit-o pe Elena dar si o parte din averea lui Menelaus.

    Menelaus s-a facut foc si para si i-a instigat pe toti fostii petitori ai Elenei sa jure ca o vor aduce înapoi. De peste tot au început sa se strânga eroii, inclusiv famosii Ulise (care initial nu a vrut sa participe la razboi) si Brad Pitt (adica Ahile, ce, nu stiati? ) , deoarece profetia spunea ca Troia va putea fi cucerita doar daca va lupta si Ahile. La conducerea flotei grecesti a fost pus Agamemnon, regele Micene-ului.



    In asteptarea plecarii corabiilor spre Troia, Agamemnon n-a avut altceva mai bun de facut decat sa omoare un cerb de-al zeitei Artemis. Aceasta s-a suparat si a calmat marea, astfel incat corabiile sa nu mai poata pleca. Ca sa poata porni intr-un fel, Agamemnon a fost nevoit sa-si sacrifice fiica, pe Ifigenia.

    Dupa ce flota s-a pus în miscare, grecii habar n-au avut unde se afla Troia, asa ca au loc niste batalii cu câteva tarisoare nevinovate: Mysia si Teutrania, in incercarea lor de a se apropia de locul unde credeau ca ar fi Troia. Regele din Teutrania, Telefus este ranit de Ahile, iar grecii negasind-o pe Elena se întorc acasa.

    Profetia spunea ca Telefus putea fi vindecat doar de cel care îi provocase rana, adica de Brad Pitt. Ducându-se la Brad si fiind vindecat de acesta, Telefus promite ca le va arata unde se afla Troia. Odiseu si Menelaus se duc la Peter O-Toole, pardon, la Priam, regele Troiei, cerand-o inapoi pe Elena precum si comoara furata de lacomul Paris (bine, nene, femeia nu-ti fuse de ajuns? ) .

    Priam refuza sa-i dea inapoi omului bunurile si femeia mult iubita si uite asa razboiul poate începe. Timp de 9 ani grecii reusesc sa cucereasca teritoriile din jurul Troiei, pentru a-i slabi aprovizionarea cu hrana, distrugandu-i astfel si economia.



    Ahile se indragosteste de Briseis (dupa ce-i casapeste intreaga familie - mama, ce vremuri!), o frumoasa printesa dintr-un asemenea teritoriu cucerit de greci (Lyrnesus). Fetelor, daca nu i-ati vazut fundul superb a lui Ahile, il puteti vedea in toata splendoarea bronzata in filmul Troia, intr-o scena de dragoste interzisa cardiacelor! Apoi, in diversele mini-batalii încep sa moara o groaza de eroi, de ambele parti: Hector, Penthesilea, Patrocle, Brad Pitt, Pelops etc.etc.etc

    Vazand ca oamenii se cam plictiseau, ca razboiul se tot prelungeste si nimeni n-are chef sa cedeze, Ulise o roaga pe Atena sa-i dea o idee geniala pentru a pune capat razboiului. Atena ii da aceasta idee iar doua zi grecii construiesc Calul Troian, pe care-l vor oferi drept ofranda Troiei (iar producatorii filmului Troia il vor oferi orasului Canakkale)

    Flota greaca se retrage un pic mai încolo, Ulise si câtiva eroi se baga în burta calului, troienii chefuiesc întreaga noapte, Ulise iese si deschide portile (mai tineti minte proverbul Sa nu accepti daruri de la greci? armata greaca face prapad, moare si Peter O-Toole, Cassandra este violata iar Diane Kruger, pardon, Elena cea iubareata se întoarce la Sparta (palpitant, nu? ) .

    Dupa razboi, Polyxena, fata lui Priam, este sacrificata la mormântul lui Ahile, iar Astyanax, fiul lui Hector, este omorât, ca simbol al sfârsitului razboiului.



    Enea, un print troian, reuseste sa scape în urma distrugerii Troiei (cititi Eneida lui Vergiliu) iar Ulise are chef sa halaiduiasca timp de mai multi ani, pe mai multe mari, în bratele mai multor femei, pâna se va întoarce acasa - vezi Odiseea lui Homer (sau filmul Odiseea, cu Armand Assante in rolul principal, productie fost Hallmark Channel, actualmente Diva Universal) .



                                                    Troia - alimentarea cu apa a cetatii

                                                         Alimentarea cu apa a cetatii

    Daca n-ar fi existat un Homer care sa imortalizeze Troia în povestile sale despre regele Priam, Hector, Paris si frumoasa Elena si daca n-ar fi existat un Heinrich Schliemann care sa viseze inca din copilarie la descoperirea legendarei cetati si care, in disperarea lui de a gasi vreo comoara, a facut mai mult rau decat bine, distrugand toate constructiile ridicate pe timpul romanilor, poate ca nici in ziua de astazi n-am fi stiut de existenta ei si nimeni nu si-ar fi inchipuit ca sub acest deal urias s-ar afla o asemenea comoara arheologica.

    Totusi, orice legenda are si un sambure de adevar in ea. Ce-ar fi daca legenda Atlantidei ar avea in ea un sambure de adevar? Zic si eu, ca sa ma aflu in treaba si sa va pun imaginatia la lucru. Dupa Potop, acum 12.000 de ani, omenirea si-a revenit destul de greu. Zeii plecasera si ii parasisera pe oameni, lasandu-i sa se descurce singuri.

    Dupa alte cateva mii de ani apar si primele orase: Ur, Ninive si prima civilizatie cunoscuta in istorie, civilizatia sumeriana. Peste o mie de ani apar si primele semne ale civilizatiei egiptene.




    O parte din popoarele aflate intre Tigru si Eufrat s-au raspandit spre vest, ajungand pe platoul din fata unui deal oarecare, la poalele caruia se intindea marea cea nesfarsita. Ce spuneti, zice unul din acei fugari, construim pe dealul acesta o cetate?S-o numim Troia, dupa seful nostru, Troas!spuse un altul, vrand sa se puna bine cu conducatorul si sa-l numeasca logofat, pentru a lua spaga cea mai grasa. Si uite asa a luat nastere Troia. Simplu, nu ?

    Acum cateva mii de ani, marea se intindea cat vedeai cu ochii in fata dealului Hissarlik. Astazi, marea se afla la 12 kilometri departare si se poate vedea la poalele dealului platoul nesfarsit unde ar fi trebuit sa se afle intinderea de apa.

    Cu timpul, cucerind tot ce era in jurul ei, Troia devenise o cetate bogata si redutabila. In textele hitite era numita Wilusa, apoi grecii au numit-o Ilion, de la Wilion si, la sfarsit, romanii au numit-o Ilium, oras (re)construit pe timpul imparatului roman Augustus.




                                          Troia - cele 9 straturi de civilizatie

                                              Cele noua straturi ale Troiei

    Din cele 9 orase suprapuse, distruse de-a lungul miilor de ani din varii motive, Troia number 7 se presupune a fi Troia descrisa de Homer in cartile sale, Iliada si Odiseea (daca nu le-ati citit, mai ales cei din generatia de dupa anul 1990, va rog sa va faceti timp sa le cititi, macar asa, ca chestie, pentru a va lauda in fata altora ca l-ati citit pe Homer) .

    Am iesit din sit, lesinati de caldura dar si impresionati de miile de ani de istorie peste care au pasit timizi, timp de doua ore, si pasii nostri. Am iesit in drumul principal si dupa vreo ora am ajuns la intersectia cu Assos-ul (in partea dreapta), un alt sit arheologic important al Turciei, insa am luat-o inainte deoarece pana la Pergam era destul de mers.




    Pe partea stanga am inconjurat faimosul Munte Ida (vedeti mai multe pe Wikipedia sau cititi Iliada) si imediat a inceput urcarea serpentinelor cu pante de 13-15-17 grade din apropiere de Kucukkuyu. Cine are inima slaba, ii recomand sa nu sofeze pe acolo.

    CALENDAR ORTODOX PE 100 DE ANI !

    https://www.noutati-ortodoxe.ro/calendar-ortodox/?year=2024

    Arhivă blog

    https://www.diigo.com/

    Postări populare

    PENTRU VIZITATORI

    PENTRU CEI CARE AU AJUNS AICI
    LE SPUN,, BINE ATI VENIT"

    PENTRU CEI CARE AU CITIT
    ,,SA VA FIE DE FOLOS"

    PENTRU CEI CARE COMENTEAZA..
    ,,SA FIE ELIBERATI"

    PENTRU CEI CARE PLEACA..
    ,,SA FITI BINECUVANTATI"


    Cel ce crede, se teme; cel ce se teme, se smereste; cel ce se smereste, se îmblânzeste; cel blând, pazeste poruncile; cel ce pazeste poruncile se lumineaza; cel luminat se împartaseste de tainele Cuvântului dumnezeiesc. (Sfântul Maxim Marturisitorul)

    BIBLIA ORTODOXĂ

    BIBLIA ORTODOXA AUDIO