CRUCEA!

Dragă cititorule! Nimeni dintre noi nu e deplin sănătos cu sufletul. Toţi avem şi suferim boli sufleteşti mai mici sau mai mari. Să cădem cu ele înaintea Doctorului şi Tămăduitorului trupurilor şi al sufletelor noastre, rugându-ne: „Sufletul meu, Doamne, cel slăbănog, se află cumplit în multe feluri de păcate şi în fapte netrebnice! Ridică-l cu cercetarea Ta cea dumnezeiască, precum ai ridicat de demult pe slăbănogul, ca, fiind mântuit, să strig Ţie, Îndurate: Dă-mi, Hristoase, tămăduire!“

Într-o zi, din întâmplare
Sau cu voia cea de sus,
O femeie oarecare
Mi-a vorbit despre Iisus.

 
- Fata mea, mi-a zis femeia,
De vrei să te mântuiești,
Doar Iisus Hristos e cheia
Caut-o, și-ai s-o găsești !

 
Mi-a dat sfaturi și povețe
Și m-a mângâiat duios
Începând să mă învețe
Toată viața lui Hristos.

Am privit-o cu mirare
Și-am pornit, precum mi-a spus,
Căutând doar drumul care
Mă va duce spre Iisus.

 
Rătăcind pe la răscrucii,
Căutând și întrebând,
Am ajuns pe Drumul Crucii
Cu Mântuitoru-n gând.

Și-am tot mers ș-am mers grăbită
Până când am obosit
Și mi-am spus descumpănită :
"Acest drum n-are sfârșit !"

Dar deodată-mi iese-n față
Un drumeț cu chip voios,
Cu glas blând și el mă-nvață
Să fac voia lui Hristos.

-Fiica mea, mergi înainte,

Și oricât ți-ar fi de greu,
Totdeauna ține minte:
Roagă-te lui Dumnezeu !

Și oriunde te vei duce
Niciodată nu uita
C-orice om are o cruce
Ce-i e dat a o purta.

Însă dacă ai credință
Și te rogi lui Dumnezeu
Crucea ta cu biruință
Ai s-o poți purta mereu.

Printre multele necazuri
Și ispite zeci și zeci,
Ca și apa printre pietre
Tu de ele ai să treci.

-Cine ești ?- întreb străinul-
-Vin din Voia Domnului,
Sunt trimis să-ți veghez drumul
Căci sunt slujitorul Lui.

Eu i-am mulțumit îndată
Pentru tot ce m-a-nvățat,
Promițând să-i ascult sfatul
Mai departe am plecat.

Și am tot urcat pe culme
Drumul greu și-anevoios
M-am îndepărtat de lume
Să m-apropii de Hristos.

Dar deodată, ce-mi văd ochii
Sus pe culmea unui deal,
Să mă-ntorc sau să m-apropii
Să văd chinul infernal !

Pe o Cruce mult prea mare
Și în cuie pironit,
Sta Iisus privind în zare
La cei ce L-au răstignit.

Și cum sta întins pe Cruce
Suspina și lăcrima
Și cu glasu-i blând și dulce
Către Tatăl se ruga:

-Iartă-i, Doamne, Bun Părine,
Căci Eu le-am făcut pe plac,
Însă ei sunt fără minte,
Iartă-i, că nu știu ce fac !"

M-am cutremurat de spaimă
Și tristețea m-a cuprins
Și-am aflat atunci în taină
C-a-mplinit ce i-a fost scris.

Între viață și-ntre moarte,
Între cer și-ntre pământ,
Doar un pas mă mai desparte:
"Ce să fac ?" mă-ntreb în gând.

Privesc doar o clipă-n vale,
Mă cutremur de ce văd,
Numai gemete și jale,

Doar urgie și prăpăd.

Întorcând din nou privirea
Către Cel ce-n chinuri sta,
Am aflat că mântuirea
Numai El ne-o poate da.

"Eu rămân - mi-am zis atuncea -
Lângă Bunul meu Iisus
Și-mi voi duce și eu crucea
Cum și El, cu greu, și-a dus !"

 
( din volumul de poezii JURNAL DUHOVNICESC )

"Trupul nu este gunoiul sufletului"

Dragă cititorule! Nimeni dintre noi nu e deplin sănătos cu sufletul. Toţi avem şi suferim boli sufleteşti mai mici sau mai mari. Să cădem cu ele înaintea Doctorului şi Tămăduitorului trupurilor şi al sufletelor noastre, rugându-ne: „Sufletul meu, Doamne, cel slăbănog, se află cumplit în multe feluri de păcate şi în fapte netrebnice! Ridică-l cu cercetarea Ta cea dumnezeiască, precum ai ridicat de demult pe slăbănogul, ca, fiind mântuit, să strig Ţie, Îndurate: Dă-mi, Hristoase, tămăduire!“

"Trupul nu este gunoiul sufletului" ~ Incinerarea: ultima iluzie finală a pseudo-civilizației moderne
De părintele Charalambos Livios Papadopoulos

Dacă trupul nu are valoare, atunci nici sufletul nu are.

Trupul nu este gunoiul sufletului, de ars in gropile de gunoi ale "pseudo-civilizatiei noastre. ”
Vedeți, avem această idee „modernă”, „rațională” că incinerarea este pur și simplu o soluție tehnică: mai curată, mai eficientă, mai ecologică, mai puțin spațiu, mai puțin „probleme. ”

Dar tocmai aici se află problema.

Pentru că adevărata întrebare nu este, "Ce este mai practic?" ”

Adevărata întrebare este: ce fel de civilizație suntem, când considerăm normal să ardem o ființă umană?

Dacă cineva ar fi ars de viu, am numi-o groază, crimă, violență de neconceput. Și acum, dintr-o dată, pentru că a murit, același act este prezentat ca „alegere. ”Un cuvânt frumos: alegere.
Aceasta este ideologizarea vieții.

Ideologia nu este că spunem minciuni. Facem ca minciuna să pară naturală: să pară "neutră", să pară "civilizată. ”Dar arderea fiinţelor umane este exact opusul: este punctul în care civilizaţia îşi dezvăluie barbaria ascunsă.

Pentru ce spune incinerarea?

Se spune: "ființa umană este terminată. ”

Și când spunem "terminat", nu ne referim pur și simplu la faptul că a murit. Nu. Ne referim la ceva mai profund: că acum poți face ce vrei cu corpul, că nu e nimic. Este reziduu. Este gunoi fără valoare. Scapă de el.

Și asta e gândirea modernă: corpul ca gunoi.

Și totuși, incinerarea morților dezvăluie adesea o percepție profundă că trupul nu mai are valoare, că putem face ce vrem cu el: fă-l să dispară, aruncă-l, arde-l.
Dar corpul nu este gunoi.

Corpul este un templu, este istorie, este o persoană. Este ființa umană pe care am iubit-o, pe care am sărutat-o, pe care am botezat-o, pe care m-am împărtășit, pentru care am plâns.
Trupul este pământul, locul și spațiul sufletului meu. Fiecare celulă a ei este istoria mea, ceea ce am fost și ceea ce am devenit în această viață.

Știi, corpul a fost și este întotdeauna o "problemă. ”

Corpul miroase, corpul se descompune, corpul ne amintește că suntem muritori. Și cultura noastră urăște acest memento. Nu poate îndura coruptibilitatea noastră.

Vrea să facă corpul să dispară, nu doar să-l îngroape. Pentru nimic să nu rămână. Pentru a deveni praf.
Ca și cum aș spune: nu vreau nici măcar amintirea materialității.

Și aici apare ceva ce ortodocșii - și creștinismul în forma sa cea mai radicală în general - proclamă: materia nu este o greșeală. Trupul nu este inferior sufletului.

Nu avem aici o "spiritualitate" de tip neo-platonic, unde trupul este închisoarea sufletului. Nu. Exact opusul: materia este glorificată. Materia este sfințită. Materia devine locul lui Dumnezeu. Locul și spațiul iubirii.

Scandalul este Întruparea. Dumnezeu intră în materie. Prin urmare, materia nu este „abandon”, ci este întâlnire.

Și iată adevăratul scandal al gândirii și experienței ortodoxe:
Creștinismul nu este o religie fără trup, nici o filosofie care disprețuiește materia. Teologia ortodoxă nu este neoplatonism.

Nu spune că materia este rea și trebuie eliminată.

Dimpotrivă, Ortodoxia este slava Materiei, zeificarea Materiei.

Căci Dumnezeu Însuși a devenit om: a luat un trup, a luat sânge, a luat carne.

Materia în Biserică este sacră: apa, uleiul, pâinea, vinul — toate sunt sfințite, toate devin purtătoare de har.

Și poate că aici se află cel mai violent aspect al incinerării: nu este doar managementul unui cadavru. Este un act de negare, o declarație simbolică: nu vreau să existe nimic material care să-mi amintească că ființa umană are valoare eternă.

De aceea moaștele Sfinților sunt atât de tulburătoare pentru conștiința modernă.
O relicvă, un os, materie care emană parfum — acesta este cel mai irațional lucru pentru modernitatea „rațională”.

Și tocmai din acest motiv este atât de puternică: relicva este punctul în care materia refuză să devină gunoi.

Și aici poate trebuie să spunem cel mai simplu lucru: ființa umană nu este un suflet care doar "poartă" un trup. Este un trup cu suflet, în egalitate și valoare absolută.

O ființă umană fără trup este o fantomă; o ființă umană fără suflet este un cadavru.

Deci, da: incinerarea este ultima iluzie finală a pseudo-civilizației noastre - că poate renunța la materie și poate păstra doar „sensul”. ”Dar când renunți la materie, la final renunți și la sens.

Orthodox Pews