Dragă cititorule! Nimeni dintre noi nu e deplin sănătos cu sufletul. Toţi avem şi suferim boli sufleteşti mai mici sau mai mari. Să cădem cu ele înaintea Doctorului şi Tămăduitorului trupurilor şi al sufletelor noastre, rugându-ne:
„Sufletul meu, Doamne, cel slăbănog, se află cumplit în multe feluri de păcate şi în fapte netrebnice! Ridică-l cu cercetarea Ta cea dumnezeiască, precum ai ridicat de demult pe slăbănogul, ca, fiind mântuit, să strig Ţie, Îndurate: Dă-mi, Hristoase, tămăduire!.
“Nu poți minți, nu te poți preface la infinit că iubești un om, dacă nu-l iubești. Mai devreme sau mai târziu el va simți asta şi se va depărta de tine. „Un om a găsit pe drum un şarpe aproape înghețat şi, din bunătatea şi mila lui, l-a băgat în sân, iar şarpele revenindu-şi l-a mușcat şi omorât.”
Recunoștința este un lucru extrem de prețios. Lipsa acestui sentiment deformează sufletește pe cel ce primește şi nu este recunoscător şi atât de tare poate deforma, până la răzbunare şi ură. E o vorbă tare adevărată care spune aşa: dacă nu poți face bine, măcar să nu faci rău!
Dacă cineva ţi-a făcut un bine cât de mic şi nu-i poți fi recunoscător pentru asta, măcar nu-i face rău. Dacă nu mai poți răbda un om, măcar lasă-l în pace.
Evanghelia celor zece leproși...
Cei mai mulți dintre noi venim la biserică doar să cerem ajutor de la Dumnezeu, însă Îl transformăm în om de afaceri, în bancher, în medic, în agent matrimonial. Îl coborâm în toate nevoile noastre omenești, de zi cu zi, nevoi care nu trec în veșnicie: vreau mâncare, vreau soț, vreau copil, vreau casă, vreau mașină, vreau ploaie, vreau vânt etc.
Aşa au făcut şi cei zece leproși când au strigat după Hristos să-i tămăduiască, aşa facem fiecare dintre noi când ajungem în biserică. Într-un mod primitiv, superficial, Îl facem pe Dumnezeu un bun al nostru.
Nu spun că este o ipostază greșită, însă este una primitivă, este o ipostază în care nu te mai apropii, ca trăire sufletească, de Apostolul Pavel care spune: „Hristos este viața mea!”.
Nu vii spre El pentru că este viața ta, ci doar pentru că ai nevoie de El. Este un sentiment tare scandalos, tare greu de purtat, când iubirea este cântărită cu măsura aceasta a profitului, a nevoii. Fundamentul unei relații ar trebui să fie IUBIREA.
Punând astfel problema, relația cu El nu este fundamentată pe iubire, ci pe un soi de moralitate. Aud adeseori raportarea omului la moralitate: trebuie să fii mai bun, mai răbdător, mai ascultător. Nu e rău, doar că este atât de puțin, este doar primul pas şi cred că, trăind doar moral, încet, încet vei deveni „omul de plastic”... acel om politicos, respectuos, moral, dar care, în realitate, nu ar da doi bani pe celălalt, pe sufletul său. Nu poți minți, nu te poți preface la infinit că iubești un om, dacă nu-l iubești. Mai devreme sau mai târziu el va simți asta şi se va depărta de tine.
Așadar, străduința cea mare este să transformăm relațiile formale în relații autentice. Nu datoria, nu lucrurile formale, nu bunul-simț, ci iubirea să fie temelia unei relații. Dacă iubești un om, atunci el pentru tine devine sens, rost. Îl trăiești, Îl asumi, „te pleci în faţa Lui” cu recunoștință.
Nouă leproși au venit la biserică, au cerut şi primit vindecarea şi s-au dus într-ale lor uitând de Binefăcător. Al zecelea s-a întors la Dumnezeu şi s-a așezat, cu adâncă recunoștință, în genunchi, în fața Lui, spunând: „Mulțumesc Ţie, Doamne! Te voi urma unde vei merge!”.
Deja suntem pe altă treaptă. Nu mai este vorba de simplă moralitate, de un troc, de bun-simț, ci el a pătruns în lumea în care totul este posibil, în lumea în care omul păcătos, strivit de propria lui patimă, de păcatele lui trăieşte pe Dumnezeu într-o splendoare extraordinară. Este lumea în care lucrurile nu mai sunt cântărite, lumea în care Maria Magdalena primește Har, în care Maria Egipteanca primește Har (ele fiind cândva prostituate), o lume în care Pavel, cel care alunga creștinii, primește har, în care Petru, cel care s-a lepădat, primește har.
Vedeţi dumneavoastră, Dumnezeu nu privește la bune-maniere, nu venim la biserică ca la pension de fete şi nu venim la biserică pentru a ne pune emblema de bisericos pe frunte. Nu, nu de asta! Biserica nu dă certificate de absolvire a cursurilor de bună-creștere. Ştiţi ce om vine la biserică? Omul care se vede pe sine păcătos. Biserica este locul oamenilor sinceri cu Dumnezeu. Biserica este locul în care te aşezi înaintea Lui şi, cu sinceritate, în deplinătatea ființei tale, spui: „Doamne, păcatele mele sunt nenumărate, dar Tu eşti viața mea!”.
De aceea Hristos nu promovează un cod al bunelor maniere, cum fac Confucius, Buddha şi chiar Mahomed. Iisus spune: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viața!”. „Cine vrea să ajungă la Tatăl trebuie să treacă prin Mine”, iar în alt loc spune: „Cine mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu are viață în el”.
Când trăieşti viața ta în Dumnezeu nimic nu te poate dărâma: nici necazurile, nici boala, nici durerea.
Pilda celor 10 leproși asta ne spune, că nu este nevoie să ne străduim să trăim o falsă moralitate(sper să nu pară că vă îndemn la anarhie) , ci avem nevoie de gândul acesta:
„Doamne, facă-se voia Ta, trece-mă tu prin ce crezi că poate deveni pentru mine şcoală şi treaptă!".
Dumnezeu să ne dea putere să înțelegem viața noastră nu doar ca pe o acumulare de bune cuviinţe, ci ca pe o viață duhovnicească, ca pe o pogorâre, ca pe o adâncire în cuvântul acesta pe care îl rostește Pavel: HRISTOS, VIAȚA MEA! Să ne „dezbrăcăm”, așadar, de omul vechi care ne transformă în ființe formale, om în care inima se stinge pe zi ce trece, în care sentimentele autentice: durerea, bucuria, fericirea ne sunt cenzurate, ne sunt furate şi să începem să trăim atenți, vii!
Pr. Visarion Alexa
.
