vineri, 27 iunie 2014

Postul fara rugaciune nu ne apropie de Dumnezeu

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...

Postul e o rugaciune a trupului si sufletului. Diavolului nu-i place si iti aduce pe la nari miros de mancari imbietoare. Dar ce placut e atunci cand te invingi si te duci mai departe, trupul capata o usurare iar sufletul rafneste si mai mult dupa rugaciune. Adevarat este ca multe necazuri si ispite se inving prin post si rugaciune.


Sfantul Duh legiuieste imbinarea postului cu rugaciunea, intoarceti-va la Mine din toata inima voastra, ii cheama Domnul pe pacatosi prin gura unui alt Proroc, indemnandu-i si imbarbatandu-i la pocainta, cu post, cu plangere si cu tanguire, si va rupeti inimile voastre, iar nu hainele voastre, si va intoarceti la Domnul Dumnezeul vostru... Trambitati cu trambita in Sion, sfintiti post, vestiti vindecare (Ioil 2, 12-13, 15). Ninivitenii care s-au pocait au facut cunostinta cu puterea postului si a rugaciunii. Dumnezeu rostise deja hotararea asupra lor, ea le fusese vestita de Prorocul Iona; deja Prorocul, ce se indepartase de cetate, o privea tinta si astepta din clipa in clipa sa se implineasca prorocia cea amenintatoare.

Insa, ninivitenii au folosit pocainta, aratand ca nu sunt fatarnici prin parasirea faptelor viclene, prin postul aspru, prin rugaciunea osardnica - si I-a parut rau lui Dumnezeu pentru raul pe care a zis sa le faca lor si n-a facut (Iona 3, 10). In Noul Legamant, Domnul a vestit ca postul va deveni o nevointa de obste a tuturor ucenicilor Lui cand Se va lua Mirele Ceresc – Domnul - de la dansii prin inaltarea la cer (Luca 5, 35). Si cum sa nu posteasca pe pamant ucenicii Domnului Iisus, cum sa nu-L planga pe El, cum sa nu se imbrace in haina intristarii, de vreme ce calea catre Domnul este preaplina de greutati, este pandit de talhari infricosatori atat ca numar, cat si ca rautate!

Toti sfintii lui Dumnezeu si-au petrecut viata pamanteasca in post si rugaciune. Astfel, potrivit marturiei Evangheliei, Sfanta Ana prorocita, fiica lui Fanuil, nu se departa de templu, slujind lui Dumnezeu in post si rugaciuni ziua si noaptea (Luca 2, 37). Despre marea Iudita Scriptura povesteste ca postea in toate zilele vaduviei sale, avea intelegerea din cercare a rugaciunii, stia puterea ei, ajunsese prin rugaciune sa dobandeasca credinta vie in Dumnezeu si a savarsit prin credinta o minunata nevointa (Iudita 8). Acoperit-am cu post sufletul meu (Ps. 68, 12), spune de Dumnezeu insuflatul David - asa puternica este aceasta nevointa! Smerit-am cu post sufletul meu (Ps. 34, 12) - asa se impotriveste aceasta nevointa multumirii de sine si ingamfarii, care apar din imbuibare! Prin mijlocirea postului, rugaciunea mea in sanul meu se va intoarce; fara post, ea este jertfa jalnica a imprastierii mintii, care este nedespartita de imbuibare. Sfantul Apostol Pavel, insirand semnele adevaratilor slujitori ai lui Dumnezeu, aminteste intre aceste semne petrecerea in post (II Cor. 5, 5) si rugaciune (Romani 12, 12; Col. 4, 2). Despre sine el marturiseste ca si-a petrecut viata pamanteasca in necurmate nevointe, lipsuri si necazuri; el aminteste foamea si setea in care l-au aruncat imprejurarile, precum si necurmata postire de buna voie prin care isi chinuia trupul si-l supunea robiei (II Cor. 11, 27; I Cor. 9, 27). Evanghelistul Luca, zugravind in cartea Faptelor impreunapetrecerea in Ierusalim a Sfintilor Apostoli dupa inaltarea la cer a Domnului nostru Iisus Hristos, impreuna cu Preasfanta Fecioara de Dumnezeu Nascatoare si celelalte femei care au urmat Domnului in vremea calatoriei Lui pamantesti, spune: Acestia toti erau asteptand cu un cuget in rugaciune si in cerere (Fapte l, 14). Din cuvintele acestea se vede limpede ca rugaciunile lor erau foarte lungi, neincetate - lucru cu neputinta fara ajutorul postului. Asa traiau Apostolii! Asa traiau Mucenicii! Asa traiau Cuviosii!

Viata lor a fost si este imbinare a rugaciunii neincetate cu postirea de totdeauna. Mila si dragostea lor fata de frati, fata de cei ce ii iubeau si cei ce ii urau, erau dumnezeiesti, fiindca erau mai presus de firea omeneasca, fiindca erau luate din sanul Domnului insusi. Ei nu numai ca impreuna-patimeau cu toti cei nevoiasi sufleteste si trupeste, nu numai ca iertau toate greselile si cele mai grele jigniri ale aproapelui: ei isi puneau cu bucurie sufletul pentru mantuirea aproapelui, pentru mantuirea vrajmasilor lor.

In imprejurarile insemnate ale vietii si in greutati, inainte de a incepe o lucrare mare, la venirea unor mari necazuri, sfintii lui Dumnezeu posteau si se rugau indoit. Pilda de acest fapt ne-a aratat Mantuitorul nostru, Domnul nostru Iisus Hristos. Inainte de a iesi sa propovaduiasca si sa mantuiasca omenirea, Domnul a plecat in pustie, petrecand acolo in post patruzeci de zile si patruzeci de nopti. „El a postit”, spune Fericitul Teofilact, „binevoind sa ne arate ca postul este o mare arma si in vremea ispitelor si impotriva dracilor. Precum inmultirea mancarii slujeste drept temei a tot pacatul, asa si infranarea slujeste drept temei a toata fapta buna”.

Calauza in nevointa postului si in nevointa impotriva diavolului este Duhul Sfant. Inaintea alegerii celor doisprezece Apostoli care erau meniti sa pescuiasca lumea spre credinta si mantuire, Domnul S-a suit pe un munte insingurat si a petrecut intreaga noapte in rugaciune (Luca 6, 12); inainte de invierea lui Lazar, Domnul a dat multumita Tatalui pentru ascultarea rugaciunii Sale. Eu stiam, a grait El, ca pururea Ma asculti, fiindca voia Tatalui si a Fiului este o singura voie dumnezeiasca; ci pentru norodul care sta imprejur am zis, ca sa creada ca Tu M-ai trimis (Ioan 11, 42).

La fel si inainte de alegerea Apostolilor: Domnul nu avea nevoie de rugaciune, dar a purces la rugaciune si a petrecut in rugaciune intreaga noapte ca sa dea prin faptele Sale - asa inteleg Sfintii Parinti cele intamplate atunci - pilda de faptuire, ca sa ne arate ca Dumnezeu primeste si o scurta rugaciune a noastra, dar ca inainte de intamplarile si hotararile insemnate avem neaparata nevoie de rugaciune prelungita si deosebit de incordata.

Inainte de patimi si de moartea pe cruce, carora Domnul a binevoit a li Se supune pentru rascumpararea omenirii, El a mers in gradina Ghetsimani, in locul unde trebuia sa se savarseasca vanzarea, aratandu-Se jertfa de buna voie, adusa dupa voia cea una si nedespartita a Tatalui si a Fiului. Prin aceasta, El ne-a aratat ca suntem datori sa primim toate incercarile trimise noua de sus ca pe ceva care ni se cuvine, sa le primim cu lepadare de sine, cu supunere inaintea voii lui Dumnezeu, cu credinta in Dumnezeu Cel atotputernic, Care vegheaza neadormit asupra noastra, la Care sunt numarati toti perii nostri, de Care nu s-a ascuns osul meu, precum a zis Prorocul, pe care l-ai facut intr-ascuns, si statul meu intru cele mai de jos ale pamantului (Ps. 138, 15).

Domnul ne-a aratat mijlocul prin care putem si suntem datori sa intarim neputinta firii omenesti atunci cand vin necazurile. El S-a rugat cu osardie. Ucenicilor biruiti de somn le-a poruncit: Privegheati si va rugati, ca sa nu intrati in ispita (Matei 26, 41). Ca necazul venit sa nu puna stapanire pe el, sa nu-l inghita, este neaparata nevoie de rugaciune. Este neaparata nevoie in vremea necazului de acea putere duhovniceasca, de acea pace dumnezeiasca pe care le aduce rugaciunea. Pentru a-l birui pe satana, ce nazuieste ca prin gandurile de intristare si deznadejde sa-l clatine si sa il piarda pe omul supus necazului cu ingaduinta lui Dumnezeu, pentru a nu se imputina credinta noastra in vremea necazului, este nevoie de rugaciune. Avem nevoie de ea ca in chiar mijlocul necazului sa putem simti, dupa spusa Apostolului, toata bucuria pe care ne-a poruncit el s-o avem cand cadem in multe feluri de ispite (Iac. l, 2).

Mangaierea harica ce vine din rugaciune poate fi primita doar de cel curatit prin post si poate fi pastrata numai de cel ce sprijina prin post curatia sa. Pildei Domnului i-au urmat si ii urmeaza adevaratii robi ai Domnului. Inca pe vremea Vechiul Legamant, Sfantul David, manat de Duhul lui Hristos, isi sporea postul si rugaciunile in imprejurarile grele ale vietii (II Imp. 12, 16; Ps. 34, 12). Asemenea lui, Prorocul Daniil, intelegand din cartea Prorocului Ieremia ca se implinise numarul anilor randuiti de Dumnezeu pentru petrecerea iudeilor robiti in Babilon, ca venise vremea intoarcerii lor in Ierusalim, s-a intors spre Dumnezeu cu rugaciune incordata pentru izbavirea iudeilor, intarindu-si rugaciunea prin post: Dat-am fata mea catre Domnul Dumnezeu, spune el, ca sa cerc cu cerere, cu rugaciune, cu posturi, cu sac si cu cenusa; si m-am rugat catre Domnul Dumnezeul meu, si m-am marturisit (Dan. 9, 3-4). Starea in care il aduc pe om postul si rugaciunea este deosebit de buna pentru primirea binefacerilor dumnezeiesti si a descoperirilor dumnezeiesti.

Astfel, de pilda, milosteniile, rugaciunile si posturile sutasului Cornelie au ajuns inaintea lui Dumnezeu si i-au adus cel mai mare bine: cunoasterea lui Hristos. Eram postind si ruganduma intru al noualea ceas in casa mea, ii povestea sutasul despre sine Apostolului Petru, si iata un barbat a statut inaintea mea in haina luminata. Acela era un inger (Fapte 10, 30). De asemenea, Apostolului Petru, care postea si flamanzea, i s-a aratat o fata de masa mare, pogorata din ceruri, care inchipuia lumea pagana, primita de Dumnezeu la credinta in Hristos si la mantuirea intru Hristos (Fapte 10, 11); Apostolilor, care slujeau Domnului si posteau (Fapte 13, 2), Sfantul Duh le-a descoperit ca alesese pe Pavel si pe Varnava pentru a propovadui crestinismul paganilor, le-a poruncit sa-i osebeasca si sa-i trimita la aceasta slujire. Apostolii, auzind in vremea rugaciunii si postirii porunca Sfantului Duh, mai inainte de a o implini postesc si se roaga iar, pentru ca porunca primita cu impreuna-lucrarea postului si a rugaciunii sa fie implinita tot cu impreuna-lucrarea lor. Atunci, postind si rugandu-se si punandu-si pe ei mainile, i-au slobozit (Fapte 13, 3), graieste scriitorul Faptelor Apostolilor. Toata lumea stie ce izbanzi au incununat slujirea lui Pavel si a lui Varnava! Ea a fost incununata de sadirea crestinismului in toata lumea cunoscuta pe atunci. Nenumarate sunt marturiile si pildele faptului ca toti bineplacutii lui Dumnezeu se invrednicesc de dumnezeiestile descoperiri tocmai atunci cand prin post se desfac de materie, iar prin rugaciunea curata, cu mintile goale, neintinate de nici o inchipuire, neimprastiate de nici un gand strain, se infatiseaza intru adanca evlavie si pace lui Dumnezeu, Celui nevazut si nepatruns cu mintea. Iubiti frati! Dupa ce am cunoscut insemnatatea si puterea armelor duhovnicesti care sunt milostenia, postul si rugaciunea, sa ne grabim a ne incinge cu aceste arme! Sa dobandim mila, sa ne imbracam in bunatate, dupa povata si indemnul Apostolului (Coloseni 3, 12).

Trasatura aparte a caracterului nostru, trasatura aparte de totdeauna a purtarii noastre sa fie milostivirea. In afara milostivirii sa nu cautam dreptate. Mila ce vine din firea omeneasca vatamata de cadere este potrivnica dreptatii: mila ce se revarsa din poruncile Evangheliei se afla, cu toata imbelsugarea sa, in legatura nedespartita cu dreptatea dumnezeiasca, ce se si arata prin ea (Ps. 84, 11-14; 88, 15).

Nu numai pe timpul sfintelor posturi randuite de Sfanta Biserica sa ne smerim trupurile prin intrebuintarea cu masura a mancarii - mai ales a mancarii de un anumit fel - ci si in restul timpului sa intrebuintam mancarea cu intelepciune, potrivit nevoilor noastre adevarate, pentru a ne pastra puterile trupesti si sanatatea trupeasca. Dupa ce ne vom fi robit trupul duhului prin postire, dupa ce ne vom fi facut duhul asemanator ingerilor prin bunatate, sa il inaripam cu rugaciunea: fie ca duhul nostru sa dobandeasca fericita deprindere de a se inalta in zbor repede si ades catre Dumnezeu si de a cere binecuvantarea lui Dumnezeu in intreprinderile noastre! Nu vom intarzia sa il vedem pe Dumnezeu ca ajutator si carmuitor al lucrarii noastre. Si nu numai atat! inaltandu-ne des cu gandul la Dumnezeu, putin cate putin vom curati calea obiceiurilor noastre de toata faradelegea - nu numai de cea grosolana, ci si de cea subtire, savarsita cu gandurile si simtamintele.

Cine va cuteza sa-L cheme pe Dumnezeu in ajutor la o fapta pacatoasa? Cine, infatisandu-si cererea imparatului imparatilor, nu se va ingriji mai intai ca cererea sa fie vrednica de privirea imparateasca si dumnezeiasca, ce patrunde in ascunzisurile inimii si vede la fel de limpede toate cele vazute si nevazute? De vom cere ceva dupa voia Lui, doar atunci ne va asculta (I Ioan 5, 14), a spus Apostolul.

Cine, intorcandu-se mereu catre Dumnezeu, nu va dobandi incredintarea si simtamantul ca traieste sub ochii lui Dumnezeu, ca fiecare fapta a sa, fiecare miscare a sufletului sau este vazuta de Atotvazatorul si Pretutindenea Fiitorul Dumnezeu?
 Aceasta incredintare si acest simtamant au drept urmare neaparata sporirea duhovniceasca a crestinului. Sa ne daruiasca Milostivul nostru Domn aceasta sporire, intru slava numelui Sau si spre mantuirea noastra! Amin.

joi, 26 iunie 2014

ADEVARUL VA VA FACE LIBERI

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...


► Până nu-L găseşti pe Dumnezeu, nu te afli nici pe tine, nu-ţi găseşti nici sensul tău, nici sensul lumii. Poziţia omului în creaţie e unică, suntem făpturile lui Dumnezeu, dar suntem şi realizarea noastră.

 ► Pe Dumnezeu Îl ai sădit, „inoculat“, latent, în structura ta spirituală. Tu eşti altoit cu un Om-Dumnezeu, absolut superior condiţiei tale pământeşti. Prin aceasta şi tu eşti fiu al lui Dumnezeu. Ne-a dat şi nouă puterea să fim fiii lui Dumnezeu. Dacă cineva e conştient şi trăieşte această evidenţă interioară şi pe celălalt plan al existenţei, unuia ca acela nici un rău nu i se mai poate întampla. Nici omorâţi nu pot fi, pentru că în ei prezenţa divină e forţă care face deşartă orice zvârcolire a răului asupra lor. 

 ► Încercările şi neliniştile vremii au şi ele un rost: ne provoacă la găsirea sensului ce-l avem în Dumnezeu, ca ultim reazem etern al liniştii, iar pe de altă parte ne conduc la găsirea de noi înşine, ca făpturi renăscute în Dumnezeu şi ajunse la libertatea spiritului. 

 ► Când ajungem la cunoştinţa a ceea ce suntem de fapt, că avem o înrudire cu Dumnezeu, că locuieşte chiar în structura noastră spirituală, că suntem în pragul liberei alegeri a uneiconcepţii de viaţă de care să ne ţină, chiar de n-om fi pe  placul lumii, atunci Dumnezeu aprinde candela şi luminează toată viaţa noastră cu concepţia creştină despre lume şi viaţă. 

 ► Să nu vă gândiţi niciodată că după moarte veţi moşteni Împărăţia pe care n-aţi trăit-o încă de pe pământ. 

 ► Când dai, la început dai din ceea ce ai, apoi, de la un moment dat, dai din ceea ce eşti.

 ► Dumnezeu nu ne cere minuni. Acelea le face El. Omul bun îi vede pe toţi oamenii buni, iar cel rău şi viclean învinuieşte, osândeşte şi vorbeşte de rău nu numai pe cei ce merg strâmb, ci şi pe cei ce merg drept.

 ► Iubirea lui Dumnezeu faţă de cel mai mare păcătos este mai mare decât iubirea celui mai mare Sfânt faţă de Dumnezeu.

 ► Dumnezeu nu uită de om cum uită omul de Dumnezeu. 

 ► Calea cea mai lungă pe pămant e de la urechi la inimă, încât ani de zile nu ajung, ca să-i dai de capăt.

 ► Omul se roagă de Dumnezeu să-l scape de necazuri şi Dumnezeu se roagă de om să-şi schimbe purtările. Socotiţi acum, care de cine să asculte mai întai?

 ► Un suflet trist este un suflet cu luminile stinse. 

 ► Fapta bună este bună numai dacă este acoperită de smerenie.

 ► Nu poţi propovădui Împărăţia Cerurilor cu plumbii materiei pe aripi. 

 ► Mântuirea se lucrează numai pe ruinele egoismului. 

 ► Păstrarea capacităţii de încadrare în disciplină a unui suflet face dovada armoniei şi valorii sale. 

 ► Cine vrea să biruie lumea e dator să ia arma rar folosită a iertării, oricâte necazuri ar pătimi de la oamenii lumii acesteia, ca unul ce vede că fraţii săi stau legaţi într-o robie străină, în intunericul necunoştinţei de Dumnezeu şi de ei înşişi.

 ► Până nu te-ai lepădat de tine, eşti o fântână seacă; iar dacă te-ai lepădat de tine şi te-ai dedicat lui Iisus, El te-a schimbat în izvor de apă vie. Numai aşa poate sufletul să ajungă la sine însuşi, la El – cel adevărat, lepădându-se de sine şi strămutându-se în Dumnezeu. Nu ştiu pe lume o biruinţă mai mare ca aceea de a te lepăda de tine şi a ajunge liber; e trăirea libertăţii duhului: „Adevărul vă va face liberi“. Deci, înţelegem că fără (să plătim) această vamă a făpturii noastre vechi stăteam în minciună, încolţiţi de iluzii şi striviţi de roţile necesităţii fără ieşire, strânşi în acest cleşte. De aici ne scoate numai Iisus. 
 Când se petrece aceasta? 
Când îl cunoaştem pe Iisus ca inimă a inimii noastre, ca suflet al sufletului nostru, îl putem cunoaşte numai în iubirea şi bucuria pe care o simţim când renunţăm la Eul nostru şi ne aflăm faţă către faţă cu Dânsul.

 ► Omul se desăvârşeşte şi ajunge expresie supremă, când sufletul lui se recunoaşte în veşnicie, în infinit! – ceea ce e propria sa revelaţie. Adevărata restrişte a omului stă în faptul că nu izbuteşte pe deplin să-şi aducă la expresia supremă propria-i fiinţă, că e tulburat de eul său şi îşi pierde vremea cu lucruri de NIMIC

 ► Cuvintele sunt ființe vii capabile să facă treaba la care au fost trimise. 

 ► Fii mai presus de cuvintele oamenilor: să nu te atingă nici lăuda, nici ocara din ele. 

 ► În mintea strâmbă şi lucrul drept se strâmbă. ....Starea sufletului dincolo de mormânt este continuarea stării sale pământeşti, fie de viaţă, fie de moarte. 

 ► În necazuri se vede iubirea omului de Dumnezeu şi de oameni.

 ► Nimeni pe lume nu este absolut necesar pentru nimic. Vei fi sau nu, vei interveni sau ba, progresul, lumina tot se va face, cu tine sau fără tine. Există o energie ascunsă care mână lucrurile înainte. Să nu-ţi închipui, sărmană făptură pieritoare, oricât de bine ai fi înzestrat, că dacă nu eşti tu lucrurile n-au să meargă înainte. Lumina se face şi fără tine, pe deasupra capului tău. Poţi fi folositor; dar absolut trebuitor nu eşti pentru nimic.

 ► Prin urmare, la ce este bună străduinţa? Oricum vor sta lucrurile, tu îndeplineşte-ţi înainte menirea pe care o simţi, dacă o simţi. Câtă vreme auzi în tine glasul unei misiuni, continuă-ţi calea mai departe, oricâtă experienţă brutală ar fi venit să-ţi arate că ţelul crezut al străduinţei tale s-ar putea lipsi de munca ta. Ţi-a fost rănită prezumţia pe care ai avut-o? Poate că nu mai înţelegi rostul încordării, ci sensul utilităţii tale? Nu înceta să fii ceea ce ai fost. Isprăveşte ceea ce făceai ca şi cum n-ai fi încercat nici o dezamăgire. 

 ► Poate că, fără ştiinţa noastră, noi slujim vreunui scop al naturii, un scop care-i prea mare ca să-l înţelegem, prea vast ca să ni-l închipuim şi pentru care Dumnezeu ne-a pus în suflet impulsia oarbă pentru noi, dar luminată pentru El. Soldatul nu pricepe planul generalului, dar fără să-l priceapă îl aduce la îndeplinire. 
 Întocmai aşa sună cuvântul Scripturii din Vechiul Testament: „Ori pricep, ori nu pricep, ori ascultă, ori nu ascultă, tu spune-le cuvântul Meu“. 


sâmbătă, 14 iunie 2014

O,Dumnezeule Divin

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...

Din nori,din rai,din iad,din ploi,din sfinţi şi fraţii lor.
O,Dumnezeule Divin din soare şi din zori
Din casă şi din câmp cu flori şi din pământul gol.
O,Dumnezeule Divin,Ocean de bunătate
De tot ceea ce este bun de moarte şi de viaţă.
O,Dumnezeule Divin cel chinuit de oameni
Cel suferind de spin şi cui,de Cruce şi de foame.
O,Dumnezeule Divin ce ierţi pe toată lumea
Pe noi,pe ei,pe cine vrei,pe toată omenirea.
O,Dumnezeule Divin ascultă rugăciunea
A mea,a lui,a ei,a noastră,a toată omenirea.

Sfârşit de săptămână cu Hristos inimă.

sâmbătă, 7 iunie 2014

DESPRE PACATUL GRAIRII IN DESERT


FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...


                                               PROFESOR PREOT FLORIAN NECHITA                                

 În numele Tatălui, şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

 Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului, care pretutindenea eşti, şi toate le-mplineşti, vistieria bunătăţilor şi Dătătorule de viaţă, vino şi te sălăşluieşte întru noi, şi ne curăţeşte de toată spurcăciunea, şi mântuieşte, Bunule, sufletele noastre. Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pre noi. (de 3 ori) Slavă Tatălui, şi Fiului, şi Duhului Sfânt, şi acum, şi pururea, şi în vecii vecilor. Amin. 

Preasfântă Treime, miluieşte-ne pre noi. Doamne, curăţeşte păcatele noastre; Stăpâne, iartă fărădelegile noastre; Sfinte, cercetează şi vindecă neputinţele noastre, pentru Sfânt Numele Tău. Doamne, miluieşte ! (de 3 ori) Slavă Tatălui, şi Fiului, şi Duhului Sfânt, şi acum, şi pururea, şi în vecii vecilor. Amin. 

        Tatăl nostru, Care eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău: vie Împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer, aşa şi pe pământ. Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi; şi ne iartă nouă păcatele noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri; şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău. Că a Ta este împărăţia şi puterea şi slava, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururi şi în vecii vecilor. Amin.

 Trec, adeseori, necunoscut, pe lângă grupuri mai mari sau mai mici de copii sau de tineri care se joacă sau au alte preocupări. Alteori, trec pe lângă oameni adulţi, care, şi ei au fel de fel de ocupaţii. Şi mă îngrozesc, pur şi simplu, auzindu-i cum cu atâta inconştienţă, cu atâta uşurătate şi atât de des vorbesc cele mai murdare vorbe. Fără îndoială că lucrul acesta nu poate, pentru nimic în lume, să placă lui Dumnezeu şi, ca preot, nu pot să fiu indiferent, iar pe de altă parte m-am gândit ce s-ar putea face pentru a veni în ajutorul acestora, pentru a combate păcatul “grăirii în deşert”. Ar fi un lucru fericit ca patima aceasta să se poată în întregime eradica şi chiar dacă în totalitate nu se va petrece, nici nu putem rămâne indiferenţi, mai ales că nu întotdeauna tineretul era prins în mrejele acestui păcat într-o astfel de măsură. De ce nu s-ar putea, totuşi, elibera acum? De aceea, în cele ce urmează, voi căuta, în măsura în care voi putea să vin în ajutorul celor ce grăiesc în deşert. Faptul acesta m-a determinat să scriu această cărticică în nădejdea că, măcar unora, le va fi de folos. Apostolul Iacob zice: “…dacă vreunul va rătăci de la adevăr şi-l va întoarce cineva, să ştie că cel ce a întors pe păcătos de la rătăcirea căii lui îşi va mântui sufletul din moarte şi va acoperi mulţime de păcate” (Iacob 5:19-20), iar Sfântul Apostolul Pavel: “tuturor toate m-am făcut ca în orice chip să mântuiesc pe unii” (1Corinteni 9:22)
Mi-am intitulat aşa această cărticică pentru că se adresează în primul rând celor tineri şi, ori ne place ori nu, se pare că cei tineri sunt mai afectaţi şi sunt mai robiţi de acest dureros obicei. Omeneşte vorbind, chiar dacă adulţilor li se întâmplă mai rar, nu se fac mai puţin vinovaţi, ci, dimpotrivă, pentru că sunt mai conştienţi, sau, dacă nu sunt, ar trebui să fie, iar pe de altă parte în loc să fie exemplu sau să caute să îndrepte pe cel neînvăţat se fac sminteală şi osânda Mântuitorului este cât se poate de categorică: “Şi cine va sminti pe unul dintr-aceştia mici care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui dacă şi-ar lega de gât o piatră de moară şi să fie aruncat în mare” (Marcu 9:42). Dar, la urma urmei, de la cine au învăţat tinerii vorbele spurcate, pe cine au auzit ei vorbind, căci n-ar grăi în deşert dacă n-ar fi auzit pe cineva, dacă n-ar fi învăţat de la cineva. Sigur, unii au auzit şi au învăţat de la colegii lor de joacă sau de muncă, dar tot adulţii sunt cei de la care s-a pornit în mare măsură acest fenomen. Dacă în porunca a treia din Decalog ni se spune: “Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deşert, că nu va lăsa Domnul nepedepsit pe cel ce ia în deşert numele Lui” (Ieşirea 20: 7), este de la sine înţeles că această poruncă interzice folosirea fără rost sau cu uşurătate a numelui lui Dumnezeu. Ce să mai vorbim de folosirea numelui lui Dumnezeu în drăceasca invocare a blestemului, când cineva zice ca Dumnezeu să bată sau să facă vreun rău cuiva, precum şi atunci când se aduce afront lui Dumnezeu prin tot felul de înjurături scârboase.
 Iubite frate, dacă îţi cade în mână această carte şi dacă vei găsi folositoarea zăbavă de a o citi, gândeşte-te o clipă asupra cuvintelor: “că nu va lăsa Domnul nepedepsit pe cel ce ia în deşert numele Lui”. 
Pe vremea lui Moise hulirea numelui lui Dumnezeu se pedepsea foarte aspru şi asta nu pentru că hulitorul n-ar fi putut să fie iertat, cât pentru ca să le fie frică altora şi să nu vorbească cuvinte jignitoare la adresa lui Dumnezeu. “Atunci a grăit Domnul cu Moise şi a zis: Scoate pe hulitor afară din tabără,… iar toată obştea să-l ucidă cu pietre. Apoi, fiilor lui Israel să le spui: Omul care va huli pe Dumnezeu îşi va agonisi păcat Hulitorul numelui Domnului să fie omorât neapărat; obştea să-l ucidă cu pietre. Sau străinul, sau băştinaşul de va huli numele Domnului să fie omorât” (Levitic 24:13-16). Prin măsuri drastice a fost ferit poporul de a huli pe Dumnezeu, de a se obişnui cu acest degradant obicei, la care referindu-se psalmistul David zice. “Vrăjmaşul a ocărât pe Domnul şi poporul cel fără de minte a hulit numele Tău”, Psalmul 73, 19 socotind pe hulitor “fără de minte” şi “vrăjmaş” al lui Dumnezeu.
 Ca pedeapsă pentru cei ce înjură sau vorbesc vorbe deşarte aflăm de la Dumnezeu în cartea proorocului Isaia cuvinte ca acestea “Vor rătăci pe pământ flămânzi şi cumplit apăsaţi şi în vremea foametei îşi vor arăta colţii şi vor huli pe regele lor şi pe Dumnezeul lor. Apoi îşi vor întoarce privirea spre pământ şi iată ci acolo va fi strâmtorare, întuneric şi scârbă şi nevoie!” (Isaia 8:21-22). Nimeni să nu se înşele că va scăpa de judecată şi de răspundere în faţa lui Hristos dacă nu se îndreaptă. Şi nu numai cu referire la grăirea deşartă, ci cu referire la orice alt păcat. De ce? Pentru că omul este singura fiinţă de pe pământ pe care Dumnezeu a înzestrat-o cu gândire, cu putere de a judeca ce e bine şi ce e rău. I-a dat şi putere de a alege binele şi l-a şi sfătuit să-1 urmeze. Atât doar că nu-1 obligă. Pentru alegerea binelui care stă în puterea fiecăruia va primi plată, iar pentru alegerea răului va trebui să răspundă. Lucrurile n-ar sta aşa dacă n-am fi oameni, dar pentru că suntem, Dumnezeu ne va cere socoteală pentru cele pe care le-am săvârşit. Încă un motiv în plus ca să reflectăm asupra vorbelor pe care le rostim. Se impune încă o precizare. Omul este singura fiinţă care are grai articulat, cu ajutorul căruia să comunice verbal sau prin scris. Celelalte fiinţe au după felul lor mugit, behăit, lătrat, mieunat, cotcodăcit, etc., după cum fiinţele sunt: vaci, oi, câini, pisici, găini sau altceva. Şi atunci ne întrebăm: De ce oare Dumnezeu i-a dat omului acest mare dar al vorbirii? Voi pomeni în treacăt faptul că omul are lucruri comune cu Dumnezeu şi care reprezintă chipul lui Dumnezeu în om: sufletul de natură spirituală, veşnic şi nemuritor, liber şi înzestrat cu sentiment, voinţă şi raţiune. Are lucruri comune cu celelalte fiinţe (se naşte, se hrăneşte, se înmulţeşte, moare,etc.) dar are şi însuşiri care îl deosebesc de fiinţele necuvântătoare: are poziţia corpului autentic verticală, îndemânarea mâinii drepte, are unghiul facial cel mai deschis (unghiul dintre latura feţei şi cea a bărbiei), graiul articulat şi desigur însuşirile care-1 aseamănă cu Dumnezeu. Ce fiinţă minunată este omul! Face legătura între lumea spirituală şi cea materială. “Ce este omul că-ţi aminteşti de el? Sau fiul omului, că-l cercetezi pe el? Micşoratu-l-ai cu puţin faţă de îngeri, cu mărire şi cu cinste l-ai încununat şi l-ai pus peste lucrul mâinilor Tale” (Psalmul 8:4-6). Dumnezeu ne-a dat acest mare dar al vorbirii pentru ca să realizăm şi prin cuvânt comuniunea (legătura de iubire) cu El şi cu semenii. Cum ar arăta o lume cu oameni fără grai? Greu de imaginat. Fără grai n-am mai fi oameni. Trebuie să înţelegem că darul acesta mare al vorbirii ni 1-a dat Dumnezeu să-l folosim numai pozitiv, numai spre scopuri bune. El ne-a înzestrat cu raţiune, cu minte, ca să putem înţelege care este vorbirea bună. Dumnezeu ne-a dat libertate pentru că nu ne obligă şi plata sau pedeapsa va fi potrivit cu alegerea noastră. Prin înjurătură sau folosirea în alt fel fără rost a numelui lui Dumnezeu, bietul om care nu este decât o fărâmă de pământ însufleţită, nu ştirbeşte în sine cu nimic fiinţa lui Dumnezeu. Ce i-ar putea face lui Dumnezeu o biată fiinţă slabă, neputincioasă şi muritoare? În schimb, legătura spirituală dintre om şi creatorul său va fi mult stricată, mult pusă în pericol. Din alt punct de vedere, păcătosul, înjurând pe Dumnezeu, îl terfeleşte, îl ofensează în faţa aproapelui său care îl aude sau îl vede. în ochii aproapelui L-a făcut pe Dumnezeu cel mai josnic obiect atunci când foloseşte cuvinte reprobabile la adresa Lui. Iubite cititor, fă efortul de a observa că nimeni nu înjură pe diavol. Este greu de priceput de ce toţi hulitorii, toţi înjurătorii folosesc fără rost numele lui Dumnezeu? Nu. Pentru că această ispită, ca şi toate, de altfel, vine de la diavol. El nu ispiteşte pe cineva să-1 înjure pe el. “Orice împărăţie care se dezbină în sine se pustieşte” (Matei 12:15). Numele diavolului îl foloseşte nu într-o înjurătură care să se îndrepte împotriva lui, ci cu scopul de a da sau a trimite pe cineva sau ceva “la dracu”. Şi această vorbire este foarte gravă şi foarte păgubitoare dacă ne gândim că vestirea proorocilor, întruparea Domnului, Naşterea Sa, predicarea învăţăturii Sale, Jertfa de pe cruce, Învierea şi Înălţarea la cer, toate le-a făcut Domnul pentru noi tocmai ca să ne scoată din robia vrăjmaşului. Şi neînţeleptul om, prin rostirea sa de a da pe cineva sau ceva diavolului nu face decât să se pună împotriva întregii opere de mântuire a Fiului lui Dumnezeu. La prima vedere n-ar părea să fie foarte mare acest păcat, dar în fond este cât se poate de grav şi de păgubitor. Auzi pe unii vorbind, fie la o stare de nervozitate, fie la slăbiciune, cuvinte de blestem, printre care, Dumnezeu să bată pe cineva sau ceva, să ardă focul pe cineva sau ceva, să trăsnească, să moară, să mănânce lupii sau câinii pe vreun animal, să fie cineva de ruşine şi multe altele pe care ne este imposibil să le reproducem pe hârtie. Nicidecum aceste vorbe negative şi de scădere nu pot veni decât din îndemnul celui rău, iar pe de altă parte bietul credincios, dacă-1 putem numi aşa, în neînţelepciunea lui, nu se gândeşte ce părere de rău ar avea dacă Dumnezeu I-ar asculta prompt această drăcească rostire, ce dezastru cere el în nesocotinţa lui. Adeseori cerem de la Dumnezeu lucruri bune şi de cele mai multe ori El ne ascultă, chiar dacă nu imediat sau în chip izbitor şi ne mâhnim atunci când dintr-o pricină sau alta, numai de El ştiută, nu ne ascultă. Dacă l-ar asculta pe om când vorbeşte aceste blesteme, ar fi inimaginabil de rău, mai ales că uneori le cere mai cu ardoare, mai cu pasiune decât rugăciunea bună; -să moară cutare? Doamne fereşte! -să fie cutare de ruşine? Ce este mai de nesuferit în ochii oamenilor şi ai lui Dumnezeu decât ruşinea? -să ardă focul? Să trăsnească? Să mănânce câinii? Toate acestea sunt spre pagubă şi spre pierzare şi de bună seamă că îndemnurile acestea vin din partea celui rău. Nu în zadar zice, de Dumnezeu insuflat, psalmistul David: “Pune, Doamne, strajă gurii mele şi uşă de îngrădire împrejurul buzelor mele. Să nu abaţi inima mea spre cuvinte de vicleşug… “ (Psalmul 140:3-4). De bună seamă că în efortul nostru de a renunţa la vorbele care nu se cuvin omului să le rostească, trebuie să avem în vedere în primul rând inima, “…din inima omului, ies cugetele cele rele, desfrânările, hoţiile, uciderile, adulterul, lăcomiile, vicleniile, înşelăciunea, neruşinarea, ochiul pizmaş, hula, trufia, uşurătatea. Toate aceste rele ies dinăuntru şi spurcă pe om” (Marcu 7:21-22). Trebuie să avem întâi şi-ntâi o inimă bună, o inimă plină de Hristos. Când inima noastră va fi plină de Hristos, din ea vor izvorî cuvintele lui Hristos, vorbirea noastră va fi vorbirea lui Dumnezeu pentru că “din prisosul inimii, vorbeşte gura” (Matei 12:34). În Evanghelia de la Matei, capitolul 12, versetul 36, scrie categoric: „Vă spun că pentru orice cuvânt deşert pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua judecăţii”
Iubite tinere, opreşte-te o clipă şi fă-ţi acum socoteala câte cuvinte deşarte, câte vorbe murdare şi fără rost ai vorbit şi că pentru toate Dreptul Judecător îţi va cere socoteală. Dacă te trage la răspundere un superior sau o instanţă civilă pentru ceva, cauţi o justificare cu care te poţi sau nu îndreptăţi, dar când Hristos te va judeca pentru fiecare cuvânt deşert, întreabă-te ce vei răspunde? Nu-i aşa că merită să faci început bun şi să renunţi la acest josnic şi degradant obicei? Dacă cineva ne adresează un cuvânt nedemn măcar, ne supărăm atât de mult, ne simţim atât de jigniţi, încât de multe ori cerem răzbunare, cerem repararea daunelor morale ce ni s-au făcut.         
                       Cine suntem noi şi cine este Dumnezeu? 

Noi păcătoşi, El fără greşeală. Noi pretindem de la cel ce ne-a jignit, iar lui Dumnezeu nu-i dăm nimic. Noi pretindem să-şi ceară iertare cel ce ne-a insultat, dar noi nu încetăm de a-L insulta pe Dumnezeu. Ne amăgim că nu vom da socoteală odată şi odată celui care ne face numai bine, iar noi îi răspundem cu rău? E imposibil. Te întrebi, probabil, cum ai putea scăpa de acest rău obicei şi de răspunderea cuvintelor deşarte pe care le-ai rostit până acum? Este simplu şi uşor, mai ales că nu vei putea la nesfârşit să rămâi în această stare. Început nu se poate pune decât dacă vrei. Trebuie să te hotărăşti dacă, citind această carte Dumnezeu te-a luminat, te-a chemat şi ţi-a deschis inima. Urmează efortul de a fi mereu atent ca buzele tale să nu rostească ceea ce uneori le îndeamnă inima. La început o să fie mai greu pentru că firea ta este obişnuită cu acest obicei. Ţi se va întâmpla încă să mai greşeşti şi după ce ai luat hotărârea şi-ţi vei face probleme de conştiinţă că nu izbuteşti dintr-o dată, de vreme ce te-ai hotărât, însă nu trebuie să fii descurajat, nici să dezarmezi, pentru că ţi se va întâmpla să cazi din ce în ce mai rar, până când obiceiul rău se va transforma în obicei bun. O faptă rea sau bună repetată mereu, devine obicei şi apoi omul o săvârşeşte cu uşurătate, fără să se mai gândească la ea. Important este ca omul să nu se îndeletnicească cu obiceiuri rele. Priveşte la un copil care învaţă să meargă. Cât de anevoios face el primul pas, cât trebuie “să se gândească” cum să-l facă pe al doilea, pe al treilea şi aşa mai departe. Faptul că el stăruieşte, faptul că el repetă mereu, chiar dacă până învaţă să meargă cum trebuie, se poticneşte de zeci de ori, până la urmă mersul i-a intrat în reflex, izbuteşte, în sfârşit, să meargă şi acum el nu se mai gândeşte cum să păşească, ci ce va face acolo unde se va duce. Sau când scrie. Cu câtă migală face primele semne, primele puncte sau linii. Cum se gândeşte el să facă literele cât mai corect. Apoi să le îmbine în cuvinte – cu ajutorul învăţătorului, desigur – şi numai apoi alcătuieşte propoziţii şi fraze. Numai după aceea izbuteşte să exprime idei, când deja el nu se va mai gândi cum să scrie literele, ci se gândeşte la ideile pe care le va exprima cu ajutorul cuvintelor. Scrierea propriu-zisă a devenit obicei pe care-l poate săvârşi cu efort minim. Necesar este ca el să persevereze. Dumnezeu premiază hărnicia şi curajul şi ca să merităm premiul trebuie să luptăm. Tot aşa este orice om, atât în probleme de morală sau de credinţă, cât în probleme de tehnică, artă sau de orice altă natură. Pentru şi mai buna ta reuşită cheamă-L pe Dumnezeu în ajutor. 
Rosteşte cu folos şi fără grabă rugăciunea Sfântului Efrem Sirul: 
 “Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al GRĂIRII ÎN DEŞERT nu mi-l da mie; Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-l mie slugii Tale. Aşa, Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşalele mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin.” 

Când am supărat pe cineva cu ceva, fără îndoială că buna legătură care a existat între noi a avut de suferit mai mult sau mai puţin. Dumnezeul nostru este Dumnezeul iubirii şi prin urmare relaţia noastră cu aproapele trebuie refăcută. Ne întrebăm cum s-ar putea lucrul acesta? Foarte simplu. Ne recunoaştem greşeala şi ne rugăm de iertare. Vom simţi în sufletul nostru starea sufletească pe care am avut-o înainte de a-i greşi aproapelui nostru. Aceasta, însă, dacă am fost sinceri când ne-am recunoscut greşeala şi când ne-am rugat de iertare. Tot aşa se petrece şi în cazul legăturii noastre cu Dumnezeu. Nu ne rămâne decât să ne recunoaştem greşelile – să le mărturisim – şi să ne rugăm de iertare bunului Dumnezeu. Relaţia noastră cu Dumnezeu, care anterior era alterată, devine firească, devine normală pentru că: “Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice fărădelege” (1Ioan 1:8). El, Dumnezeu, redevine “Tatăl nostru” (Matei 6:9) şi noi “fiii Lui” (Ioan 1:12). Dacă ne-am jena, şi mulţi din neştiinţă au reţinere în a-şi mărturisi păcatele la preot, care este trimisul lui Dumnezeu “să lege şi să dezlege”, să ne gândim că este inutil să ne ascundem de un pământean cu slăbiciuni, când Dumnezeu toate le ştie, toate le vede, toate le aude, toate le cunoaşte şi El “va judeca cele ascunse ale oamenilor” (Romani 2, 16). 
Ori ascundem faptele noastre cele rele de oameni ori nu, ele nu pot fi ascunse de Dumnezeu şi pentru ca El să nu ni le socotească trebuie să le recunoaştem, să ne rugăm de iertare pentru că le-am săvârşit şi să facem efortul omenesc posibil de a nu le mai repeta. “Nimic nu este acoperit care să nu iasă la iveală şi nimic ascuns care să nu ajungă cunoscut“ (Matei 10:26). Când încercăm să ascundem greşelile nu suntem de acord cu realitatea. Nu recunoaştem adevărul aşa cum este el. Avem şi motive să ne fie ruşine pentru a-l scoate la lumină. De aceea trebuie să scăpăm de cele rele pentru ca la lumină să poată ieşi cele de care nu ne-am ruşina nici în faţa oamenilor, nici în faţa lui Dumnezeu. Când este vorba de sinceritate, nu există şi nu trebuie să existe grade de comparaţie, ca de pildă: sincer cu Dumnezeu şi mai puţin sincer cu oamenii. Ori suntem sinceri, ori nu suntem. Ori suntem sinceri cu Dumnezeu şi atunci nu putem fi nesinceri cu oamenii, ori, dacă ne ascundem de oameni, L-am minţit pe Dumnezeu. Frate creştine, singura noastră alternativă viabilă este buna noastră legătură cu Dumnezeu şi atunci nu va fi nevoie să ne ferim de semenii noştri. Sufletul nostru, viaţa noastră va fi luminată, va fi senină, voioasă. Faţa noastră nu va fi crispată de mustrarea conştiinţei pentru cele făcute şi nici nu ne va fi teamă că odată şi odată vor ieşi la lumină. La lumină vor ieşi faptele noastre bune, cuvintele noastre frumoase, gândurile noastre cinstite. Fericirea ne va răsplăti şi în viaţa aceasta şi în cea veşnică. Cu cât mai frumos este omul care vorbeşte cuvinte frumoase decât cel a cărui limbă împrăştie blesteme, înjurături şi tot felul de vorbe spurcate. Dacă nu poate rosti vorbe de folos, de mii de ori i-ar fi mai bine să tacă. “Dacă crede cineva că este credincios, dar nu-şi înfrânează limba, ci îşi înşeală inima, credinţa unui astfel de om este zadarnică” (Iacob 1:26). Vedeţi? Credinţa noastră se vede şi se măsoară în cuvintele pe care le rostim. Ele pot zidi sau ucide; deopotrivă pe cel care le aude sau pe cel care le rosteşte. Voi aduce aminte faptul că un japonez a reuşit, cu aparate supersofisticate, să fotografieze cristalele de gheaţă din apa peste care s-au rostit cuvinte pozitive şi cristalele de gheaţă provenită din apa peste care s-au rostit cuvinte urâte, murdare sau rele. Primele cristale erau simetrice şi frumoase, pe când celelalte diforme şi urâte. Poate fi şi aceasta o explicaţie a faptului că apa sfinţită se păstrează mereu proaspătă ca urmare a efectului binecuvântării şi desigur a harului divin. Tot astfel, fac impact asupra sufletului omenesc cuvintele pozitive sau negative pe care le rostim. Impactul şi consecinţele cuvintelor au efecte îndelungate în timp. Sfântul Apostol Pavel scrie efesenilor: “Iar desfrâu şi orice necurăţie şi lăcomie de avere nici să se pomenească între voi, cum se cuvine sfinţilor; Nici vorbe de ruşine, nici vorbe nebuneşti, nici glume care nu se cuvin, ci mai degrabă mulţumire” (Efeseni 5:3-4). Tot vorbire deşartă este şi clevetirea, adică vorbirea de rău a aproapelui nostru. Şi nu este îngăduită, chiar dacă vorba pe care doreşte cineva s-o răspândească, s-o transmită mai departe este adevărată. Cu atât mai grav cu cât nu este adevărat ceea ce clevetitorul răspândeşte în dreapta sau în stânga. Dacă ni se face impresia că nu-i face rău, în mod sigur nici bine nu-i face. Mai exact: nu-i face bine, dar rău de bună seamă îi face. Este cunoscută pilda în care ni se spune cum un om a grăit de rău pe preotul satului şi când a văzut ce rău i-a făcut, răspândindu-se din om în om vestea rea în tot satul, a venit să-şi ceară iertare. Preotul l-a trimis întâi cu o pernă în turnul bisericii şi de acolo să arunce toate penele. După aceea să le adune pe toate la loc şi apoi să vină să-şi ia iertare. I-a fost imposibil să le adune pe toate pentru că vântul le răspândise peste tot. Aşa se întâmplă şi cu vorbele rele, odată răspândite nu mai pot fi retractate, după cum penele nu mai puteau fi adunate toate după ce vântul le-a împrăştiat, “…limba: mic mădular este, dar cu mari lucruri se făleşte! Iată: puţin foc, şi câtă pădure aprinde!” (Iacob 3:5). După cum fiecare mădular al trupului are dată de la Dumnezeu o misiune bine rânduită: picioarele pentru a umbla, mâinile pentru a munci sau a scrie, urechile pentru a auzi, ochii pentru a vedea, nasul pentru a mirosi sau a respira, tot aşa, gura cu limba, nu pentru a vorbi pe altul de rău, a înjura, a blestema sau a minţi, ci pentru a mărturisi adevărul, a se ruga, a mulţumi, a cânta şi a lăuda pe Dumnezeu, “…limba-şi are locul ei între mădularele noastre, cea care spurcă trupul întreg şi pune foc pe roata existenţei… nimeni dintre oameni n-o poate domoli: rău fără odihnă, plină cu venin aducător de moarte. Cu ea îl binecuvântăm pe Domnul-şi-Tatăl, cu ea îi blestemăm pe oamenii care sunt făcuţi după asemănarea lui Dumnezeu. Din aceeaşi gură ies binecuvântarea şi blestemul
 Fraţii mei, asta nu trebuie să fie aşa” (Iacob 3:6; 8-10). Se spune că la 1629, în Japonia existau patru sute de mii de creştini şi era nevoie de misionari europeni din ce în ce mai mulţi. Însă nişte negustori olandezi, deşi creştini, au spus regelui Japoniei că misionarii vor să aducă în ţară stăpânirea spaniolilor şi a portughezilor. Regele porunci ca imediat să se răstignească la răspântiile drumurilor nouă preoţi misionari. Acesta fu semnalul unei persecuţii împotriva creştinilor vreme de patruzeci de ani. După patruzeci de ani în Japonia mai exista doar un singur creştin. Aceasta este explicaţia faptului că până astăzi creştinismul este aşa de puţin răspândit în toată Asia. 
Iată efectul dezastruos al păcatului clevetirii. Primul organ din corpul omului care începe să se descompună, după despărţirea sufletului de trup, este limba, organul care îl poate slăvi pe Dumnezeu, dar îl poate supăra, îl poate înjosi pe om, dar îl poate vorbi de bine, poate întina inima şi sufletul, dar le poate curăţa şi lumina.
 O altă pildă spune cum un om a pus de-o parte o monedă să o dea celui pe care nu-l va auzi clevetind un timp mai îndelungat, şi a purtat-o cu sine neavând cui s-o dăruiască vreme de doisprezece ani. “Dacă e cineva care să nu greşească-n cuvânt, apoi acela e bărbat desăvârşit, în stare să-şi înfrâneze şi trupul întreg” (Iacob 3:2).
 Dumnezeu binecuvintează şi răsplăteşte pe cel care îşi înfrânează limba. “Gura dreptului va deprinde înţelepciunea şi limba lui va grăi judecată. Legea Dumnezeului său în inima lui şi nu se vor poticni paşii lui” (Psalmul 36:30-31). “Cine este omul cel ce voieşte viaţa, care iubeşte să vadă zile bune? Opreşte-ţi limba de la rău şi buzele tale să nu grăiască vicleşug. Fereşte-te de rău şi fă bine, caută pacea şi o urmează pe ea” (Psalmul 33:12-13). Iar în Psalmul 14, versetul 1 până la 3, scrie: “Doamne, cine va locui în locaşul Tău; şi cine se va sălăşlui în muntele cel sfânt al Tău? Cel ce umblă fără prihană şi face dreptate, cel ce are adevărul în inima sa. Cel ce n-a viclenit cu limba lui, nici n-a făcut rău împotriva vecinului său şi ocară n-a rostit împotriva aproapelui său”. De ce demnitate mai mare ne-am putea învrednicii de la Dumnezeu pentru înfrânarea limbii, decât a locui în aceeaşi casă şi împreună cu El? Ce promisiuni sau ce explicaţii în plus s-ar mai putea da? Bunul Dumnezeu să te lumineze, iubite cititor, să te ajute spre tot lucrul bun şi să te primească în casa Sa. Amin! 

                                 Rugăciunea învăţăceilor 

Dumnezeule Preasfinte, izvor de nemărginită înţelepciune şi bunătate, făcător al tuturor celor văzute si nevăzute, ascultă rugăciunea noastră, ce înălţăm către Tine cu multă umilinţă. Întăreşte, Bunule, pe cârmuitorii noştri bisericeşti şi lumeşti. Dă-le lor să cugete cele bune şi folositoare pentru Biserica şi Ţara noastră. Apără-i de vrăjmaşii văzuţi şi nevăzuţi, ca să ne poată îndrepta pe calea propăşirii, cu pace şi dragoste. Iară nouă, umiliţilor, luminează-ne mintea ca să înţelegem învăţăturile ce ni se dau şi întru toate şi de-a pururea să păzim poruncile Tale şi să facem voia Ta cea sfântă, ca, astfel, să putem fi folositori nouă înşine, părinţilor, fraţilor, surorilor şi poporului în mijlocul căruia trăim; să aducem bucurie şi mulţumită învăţătorilor şi făcătorilor noştri de bine şi să plinim toate îndatoririle către ţară, către obşte, către familie şi aproapele nostru. Primeşte plecarea genunchilor şi rugăciunea ce o facem, ca pe o tămâie binemirositoare înaintea Ta. Trimite harul Tău asupra noastră şi ne învredniceşte să trecem cu bună rânduială vremea învăţăturii. Povăţuieşte-ne să umblam şi să lucrăm cu înţelepciune în tot cursul vieţii noastre, ca de noi şi prin noi să se slăvească Preasfânt numele Tău in veci. Amin. 

                          Rugăciunea părinţilor pentru copii

 Doamne, Dumnezeul nostru, Cela ce cu înţelepciunea Ta ai zidit pe om şi ai suflat în faţa lui suflarea de viaţă şi, binecuvântându-l, ai zis: Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul, iar la Cana Galileei, prin Unul-Născut Fiul Tău, ai binecuvântat nunta şi deci naşterea de fii, cu multă umilinţă rog marea Ta bunătate ca neîncetat să reverşi harul Tău şi să te milostiveşti asupra copiilor mei, pe care Tu ai binevoit să mi-i dăruieşti. Umple-i pe ei de înţelepciune şi pricepere. Îndreaptă paşii lor pe căile omeniei, ale dreptăţii, ale dragostei de oameni şi ale bunei-cuviinţe. Ajută-mi a cultiva în ei bunătatea şi a-i face folositori loruşi şi obştei în mijlocul căreia trăiesc. Dă-le lor comorile cereşti ale virtuţii, care nu pier niciodată. Nu cer pentru ei, Doamne, bogăţii pământeşti, ci te rog dă-le un trup sănătos şi iubitor de osteneală, precum şi suflet luminat şi râvnitor spre tot binele, ca să ajungă buni fii ai Sfintei noastre Biserici şi vrednici cetăţeni ai Patriei, ca de-a pururi să binecuvânteze numele Tău. AMIN!

                        Rugăciunea copiilor pentru părinţi 

          Doamne, Dumnezeul nostru, Tu, Care împuterniceşti florile şi verdeaţa de pe tot pământul cu căldura soarelui Tău, şi sufletul omenesc cu căldura iubirii Tale; Tu, Cel ce pe toate le-ai zidit de bunăvoia Ta în cer şi pe pământ şi pe toate le păstrezi prin dragoste şi milă, revarsă, mult-îndurate Doamne, peste sufletul meu cel slab şi umilit care se închină Ţie, bunătatea şi darul Tău, şi iubire şi milă peste părinţii mei, peste mai-marii mei şi peste toţi aceia care se ostenesc pentru mine şi care m-au ajutat vreodată cu sfatul şi bunătatea lor. Fă din sufletul meu un soare călduros pentru sufletul lor, ca fiecare din ei să simtă din îndestulare mângâierile şi ajutorul cel venit de la Tine şi revărsat asupra lor prin rugăciunile şi prin dragostea mea fiască. Iţi vorbeşte, Părinte, inima mea de fiu (fiică), şi ştiu că Tu cunoşti lăuntrul nostru şi ca nu Te vei întoarce de la inima mea, atât de dăruită tuturor acelora pentru care Te rog; dăruieşte-mi, Doamne, înţelepciune, ca să nu uit niciodată, nici în supărări, nici în necazuri şi nici în bucurie, învăţătura Ta, cum că "binecuvântările părinţilor întăresc casele fiilor", şi iarăşi: "cununa bătrânilor sunt fiii lor şi fala fiilor sunt părinţii lor". Pentru aceasta, rogu-Te, Doamne, slăvite Împărate şi bunule Părinte, întăreşte-mă să cresc înaintea feţei lor cu temerea de Tine şi cu ruşinea de oameni, pentru ca, prin curăţirea de orice rău, prin împlinirea oricărui bine, prin fuga de orice păcat şi prin setea de orice virtute, viaţa mea să fie spre mântuirea mea şi a lor. Că Tu eşti, Doamne, Cel ce odinioară ai zis: "Lăsaţi copiii să vină la Mine, că a unora ca acestora este împărăţia cerurilor", şi Ţi-ai pus dumnezeieştile Tale mâini peste capetele lor şi i-ai binecuvântat. Însuţi Tu, Doamne, Iisuse Hristoase, trimite din cerul Tău cel preaînalt binecuvântarea Ta peste mine, robul Tău, şi ajută-mi să fac bucurie părinţilor mei şi să umblu întru cărările Tale cele sfinte, săvârşind numai ce este bun şi plăcut Ţie, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin. 

                       Rugăciune pentru fraţi şi surori

 Doamne, Ţie mă rog, ţine pe fraţii mei (fratele meu) şi surorile mele (sora mea), dându-le lor sănătate, viaţă lungă şi darul Tău cel sfânt, ca să umble în căile Tale şi să facă cele ce sunt după voia Ta cea sfântă. Da-ne, Doamne, de acum până la capătul vieţii, să ne iubim şi să ne cinstim unii pe alţii, căci ce este mai bun şi mai frumos decât a vieţui fraţii împreună! Aşa, Doamne, ascultă rugăciunea noastră şi milostiv fii nouă, că bun şi iubitor de oameni eşti şi Ţie mărire înălţăm: Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

                               Rugăciunea copiilor mici

 Doamne, Doamne, ceresc Tată, Noi pe tine Te rugăm Luminează-a noastră minte, Lucruri bune să învăţăm. Că tu ieşti Stăpânul lumii Şi al nostru Tată eşti Şi pe toate cele bune Numai Tu le împlineşti! Amin.
                                       Înger, Îngeraşul meu 

Înger, Îngeraşul meu Ce mi te-a dat Dumnezeu Roagă-te lui Dumnezeu Pentru sufleţelul meu, Totdeauna fii cu mine Şi mă-nvaţă să fac bine, Eu sunt mic, Tu fă-mă mare Eu sunt slab, Tu fă-mă tare În tot locul mă însoţeşte Şi de rele mă păzeşte, Totdeauna zi şi noapte Până-n ceasul cel de moarte. Amin.



Ce sa faci cand esti ispitit?
Fratele il intreaba pe batranul avva Moise: "Ce trebuie sa faca omul cand este ispitit sau cand vine asupra lui un gand al dusmanului?". Batranul ii zice: "Trebuie sa planga in fata bunatatii lui Dumnezeu, ca sa-l ajute; indata ne gasim linistea, daca ne rugam cu stiinta, caci este scris: "Domnul m-a ajutat, nu ma tem de ce-o sa-mi faca omul". 

miercuri, 4 iunie 2014

SĂ-MI SPUI TU, DOAMNE!

Să-mi spui Tu, Doamne, cine sunt
Ce rost am eu în lume?
Căci Tu m-ai făcut din pământ
Părinţii mi-au pus nume.

Îngenunchiată mă uit în sus
Şi spun: „Doamne, mă iartă!“
În vis, mi-ai rostit numele pus
Şi-am tresărit îndată.

Tu, ne-ai făcut Doamne, din lut,
Ne-ai dat ca pază, îngeri
Da-n viaţă-ades, eu am trecut
Prin Valea cea de plângeri!

Cu timpu-am aflat cine sunt,
Sunt trecător prin lume.
Sunt simplu om, azi, pe pământ,
Şi-aicea am un nume!
(Georgeta. Craiova, 23, februarie, 2009)


FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...

luni, 2 iunie 2014

Care e rugăciunea primită de Dumnezeu?

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...

rugaciunea 1 
- Părinte, cum să ne rugăm? Unii citesc mereu rugăciuni din cărţi, acatiste, paraclise, alţii se roagă doar cu propriile lor cuvinte. Care e rugăciunea primită de Dumnezeu?
- O rugăciune izbucnită din inimă, plină de încredere. Dumnezeu este foarte prezent în viaţa noastră, şi atunci, oriunde suntem, ne putem adresa Lui, iar El este prezent mereu şi ne ascultă. Să ne rugăm cu această încredere în Dumnezeu, cu această credinţă puternică, iar nu cu o rugăciune formală. Pentru că, adeseori, noi ne rugăm, dar n-avem încrederea aceasta că Domnul ne poate ajuta. Spunem rugăciunea, dar n-avem credinţă, n-avem această încredere în Dumnezeu cu toată fiinţa noastră. Atunci ne ascultă Dumnezeu, când ne rugăm cu încredere.
- Există şi un program de rugăciune pentru creştinul din lume, un program pe care el ar putea să-l respecte zilnic?
- Eu pot să vă dau un exemplu, nu un program. Nu prea cred în programe încredinţate românilor noştri, pentru că le respectă 2-3 zile şi după aceea le părăsesc, că se plictisesc. Le acceptă cu vorba, dar practic se lasă repede. E şi o vorbă, că la noi, la români, o sărbătoare nu durează mai mult de trei zile.
Să vă dau acum exemplul practic, din Pateric. În Orient, acolo unde s-a petrecut întâmplarea, de obicei plouă foarte rar. Un tânăr din vremea aceea mergea să vadă un bătrân care trăia în deşert. Când a ajuns, bătrânul l-a întrebat: “Ce mai este prin lume?”.
Iar fratele i-a răspuns: “E secetă mare. Se roagă preoţii în biserici şi tot nu plouă”. Bătrânul s-a mirat: “Cum frate? Vă rugaţi şi tot nu plouă? Ia să ne rugăm şi noi”. Bătrânul s-a pregătit pentru rugăciune, apoi şi-a ridicat mâinile în sus şi a spus câteva cuvinte către Dumnezeu. Le-a spus în taină, nu cu voce tare, şi deodată a început ploaia! Nu plouase de luni de zile. “Vezi frate? Dacă ne rugăm, plouă”. Bietul tânăr a rămas foarte uimit, n-a mai putut să spună nimic. E o întâmplare reală, nu o pildă. Ce înţelegem din ea? Că o rugăciune din inimă, din toată fiinţa, plină de smerenie, a adus imediat un răspuns din partea lui Dumnezeu. Imediat a plouat! Asta e o rugăciune adevărată!
Noi însă nu ştim să ne rugăm. Suntem risipiţi în aşa măsură, încât chiar când ne rugăm pentru noi, pentru ziua de astăzi, pentru un necaz, nu suntem “acasă” totdeauna. Ne rugăm şi mintea “scapă”, alunecă, şi te surprinzi că te gândeşti la altceva, chiar atunci când te rogi. Iar dacă nu te rogi continuu, cu încredere şi cu smerenie, El nu-ţi răspunde. Asta ne trebuie, o rugăciune plină de luare aminte, plină de atenţie. Domnul este prezent în fiecare zi şi noapte, este mereu lângă fiecare dintre noi; ne vede şi cunoaşte tot adâncul nostru, toate neputinţele. El ne cunoaşte, dar noi suntem cu gândul şi la El, şi în altă parte. Asta şi din cauza vrăjmaşului diavol, care caută să ne despartă de Dumnezeu şi aduce fel de fel de motive, de argumente, chemări şi ispite în mintea omului. Aşa ajungem să ne luăm după sugestiile lui şi să ne despărţim de Dumnezeu. Mai ales atunci când omul se roagă, demonul încearcă să intre în viaţa lui intimă ca să-l separe de Dumnezeu. De aceea, în asemenea împrejurări, când ştie că I se adresează lui Dumnezeu, omul trebuie să rostească rugăciunea cu multă căinţă, să-şi reproşeze lui însuşi că, iată, stă de vorbă cu Dumnezeu, dar mintea lui este departe, neatentă. Sunt şi oameni care au această bunăcuviinţă faţă de Dumnezeu şi îşi reproşează că sunt risipiţi, şi nu sunt conştienţi în apropierea de Dumnezeu, iar Dumnezeu vede această căinţă şi răspunde. Dar, cel mai adesea, mintea noastră e risipită şi ne rugăm formal. Sunt persoane care citesc noaptea multe acatiste, dar după ce citesc, dimineaţa se scoală şi încep să bârfească, să judece. Asta este ca şi cum nu s-ar fi rugat, şi de aceea, aceste rugăciuni nu sunt luate în seamă de Dumnezeu.

Părintele Sofian Boghiu

duminică, 1 iunie 2014

LEGENDA OUALOR ROSII



FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE


Se spune că în vremea când Iisus era răstignit pe cruce, şi suferea pentru păcatele noastre, în Cetatea Ierusalim a venit o femeie care a adus cuiva un coş plin cu ouă. Trecând ea prin acel oraş a auzit că Domnul nostru Iisus Hristos a fost condamnat la moarte şi a fost dus să fie răstignit pe dealul Golgota.
Când femeia a auzit vestea aceea cutremurătoare, inima ei a fost cuprinsă de o mare durere. Ea era cu atât mai supărată pentru că Iisus l-a vindecat odată pe fiul ei, care era bolnav de moarte.
Aşa cum era, cu coşul plin de ouă, a fugit repede la dealul Golgota, unde Iisus era bătut în cuie pe cruce şi nişte soldaţi îl păzeau. Din mâinile şi picioarele Lui sfinte curgeau stropi mari de sânge.
Femeia şi-a aşezat coşul ei cu ouă acolo jos, lângă crucea Domnului, şi a început să se roage plângând de durere:
- Doamne Sfinte, Tu, care ai făcut numai bine, ai salvat oameni de la moarte, ai înviat morţii şi ne-ai învăţat să credem în Dumnezeu, acum eşti răstignit pe cruce ca cel mai mare duşman. Te rugăm, iartă-ne pe noi, păcătoşii, şi lasă-ne un semn, să ne aducem aminte de suferinţa pe care ai îndurat-o pentru noi.
Când s-a ridicat femeia de jos, ouăle din coşul ei erau toate roşii de la sângele care picurase pe ele din rănile Lui Iisus. Femeia n-a mai mers acasă, ci a rămas în oraşul Ierusalim. După trei zile de la răstignire, acea femeie împreună cu alte femei au mers la mormântul Domnului, dar acesta era gol şi atunci s-au bucurat mult, spunând: Hristos a înviat!
Plină de bucurie, femeia spunea tuturor despre ouăle roşii din coşul ei, care erau semnul suferinţelor Lui Iisus pe cruce. Cu ochii strălucind de bucurie împărţea tuturor câte un ou roşu, spunându-le: Hristos a înviat!
De atunci, în fiecare an, în Vinerea Mare, femeia aceea credincioasă îşi pregătea câte un coş cu ouă roşii în amintirea Răstignirii şi Învierii Domnului. Le împărţea copiilor şi săracilor, povestindu-le despre suferinţele lui Iisus pentru mântuirea noastră, a oamenilor. Apoi îi punea să ciocnească în amintirea Învierii Domnului, spunându-le: Hristos a înviat!, şi primind răspunsul: Adevărat a înviat!
De la femeia aceea a rămas obiceiul să fie vopsite ouă roşii de Paşti şi să fie dăruite în amintirea Patimilor şi Învierii Domnului.

CALENDAR ORTODOX PE 100 DE ANI !

https://www.noutati-ortodoxe.ro/calendar-ortodox/?year=2024

Arhivă blog

https://www.diigo.com/

Postări populare

PENTRU VIZITATORI

PENTRU CEI CARE AU AJUNS AICI
LE SPUN,, BINE ATI VENIT"

PENTRU CEI CARE AU CITIT
,,SA VA FIE DE FOLOS"

PENTRU CEI CARE COMENTEAZA..
,,SA FIE ELIBERATI"

PENTRU CEI CARE PLEACA..
,,SA FITI BINECUVANTATI"


Cel ce crede, se teme; cel ce se teme, se smereste; cel ce se smereste, se îmblânzeste; cel blând, pazeste poruncile; cel ce pazeste poruncile se lumineaza; cel luminat se împartaseste de tainele Cuvântului dumnezeiesc. (Sfântul Maxim Marturisitorul)

BIBLIA ORTODOXĂ

BIBLIA ORTODOXA AUDIO