ATÂT DE SINGUR ȘI DE VAST

Dragă cititorule! Nimeni dintre noi nu e deplin sănătos cu sufletul. Toţi avem şi suferim boli sufleteşti mai mici sau mai mari. Să cădem cu ele înaintea Doctorului şi Tămăduitorului trupurilor şi al sufletelor noastre, rugându-ne: „Sufletul meu, Doamne, cel slăbănog, se află cumplit în multe feluri de păcate şi în fapte netrebnice! Ridică-l cu cercetarea Ta cea dumnezeiască, precum ai ridicat de demult pe slăbănogul, ca, fiind mântuit, să strig Ţie, Îndurate: Dă-mi, Hristoase, tămăduire!“

Adrian Goia

Mi-e dor de Păunescu să mă-nvețe

Delirul unui foc îmbălsămat,

De frigul meu, etern nemângâiat

Mi-e teamă că destinul o să-nghețe.

În fiecare vers îmi reapari

Și-atât de definibil mi-ar părea,

Să-ți pot topi căldurile-ntr-o stea

Și să te muți cu mine în ghețari.

Acestei ierni pe cale să cedeze,

Îi sunt dator să nu mă mai arăt.

Cum poți să faci poeme din omăt,

Când albul nici nu știe să rimeze?

Eu nu mai am de dragoste nici timp

Nici nervi să-i savurez melancolia,

Mă înjosesc aici, cu poezia,

Umbrită de un veșnic anotimp.

Și-n tot acest orar umilitor,

Talentul îți devine variantă;

Eterna regăsire delirantă

Cu cei rămași pierduți în sinea lor.

Mă simt pe mine însumi în contrast,

În jungla dintre două Universuri;

Ajuns la leul ultimelor versuri,

Îți mori ’’atât de singur și de vast’’!

Adrian Goia 

sursa

Trandafirul...

Dragă cititorule! Nimeni dintre noi nu e deplin sănătos cu sufletul. Toţi avem şi suferim boli sufleteşti mai mici sau mai mari. Să cădem cu ele înaintea Doctorului şi Tămăduitorului trupurilor şi al sufletelor noastre, rugându-ne: „Sufletul meu, Doamne, cel slăbănog, se află cumplit în multe feluri de păcate şi în fapte netrebnice! Ridică-l cu cercetarea Ta cea dumnezeiască, precum ai ridicat de demult pe slăbănogul, ca, fiind mântuit, să strig Ţie, Îndurate: Dă-mi, Hristoase, tămăduire!

“Un om a plantat un trandafir, plin de speranţă a început să-l ude, şi înainte ca acesta să înflorească l-a examinat. A observat mugurul care avea să iasă curând, dar a observat şi spinii de pe tulpină şi s-a gândit: „Cum poate o floare atât de frumoasă să provină dintr-o plantă atât de plină cu spini ascuţiţi?” Întristat de acest gând, a uitat să mai ude trandafirul, şichiar înainte să înflorească, trandafirul a murit.

Aşa se întâmplă şi cu mulți oameni. În fiecare suflet există un trandafir. Calităţile pozitive plantate în noi la naştere, se dezvoltă pe pământul cu spinii greşelilor noastre. Mulţi dintre noi când ne uităm la noi înşine, vedem doar spinii, defectele. Devenim disperaţi de gândul că nimic bun nu este în noi. Neglijăm să udăm binele din noi, şi este posibil ca acesta să moară. Nu suntem conştienţi de potenţialul nostru. Unii oameni nu văd trandafirul din interior şi au nevoie de alţii ca să le arate.

Una din cele mai frumoase calităţi de care poate dispune o persoană, este aceea de a trece peste spinii celuilalt şi de a găsi trandafirul. Aceasta este una din caracteristicile iubirii…să priveşti o persoană, să cunoşti defectele sale şi s-o accepţi în viaţa ta…în tot acest timp recunoscând nobleţea sufletului său.

Ajută-i pe ceilalţi să-şi învingă defectele.
Dacă le arătăm „trandafirul” din ei, îşi vor învinge spinii.
Numai atunci vor reuşi să înflorească de mai multe ori. 

Rugăciunile de seară Cu Preot Ioan

Părinte, de ispite. nu reuşesc să scap de ispite.

Dragă cititorule! Nimeni dintre noi nu e deplin sănătos cu sufletul. Toţi avem şi suferim boli sufleteşti mai mici sau mai mari. Să cădem cu ele înaintea Doctorului şi Tămăduitorului trupurilor şi al sufletelor noastre, rugându-ne: „Sufletul meu, Doamne, cel slăbănog, se află cumplit în multe feluri de păcate şi în fapte netrebnice! Ridică-l cu cercetarea Ta cea dumnezeiască, precum ai ridicat de demult pe slăbănogul, ca, fiind mântuit, să strig Ţie, Îndurate: Dă-mi, Hristoase, tămăduire!“

"- Părinte, de ispite. nu reuşesc să scap de ispite. Parcă e din ce în ce mai rău. Trec peste una şi ele continuă să vină parcă tot mai puternice. Ce să fac? Simt că Dumnezeu nu mă mai iubeşte. Atât de tare am greşit în fața Lui că parcă nu mai are grija de mine?"

Am tăcut câteva clipe, i-am ascultat durerea, apoi i-am raspuns:
"- Dumnezeu nu uită pe nimeni şi se îngrijeşte de toți! Bucurați-vă de ispite căci un om fără ispite este deja "câştigat" de diavol. Pe cel pe care-l iubeşte Dumnezeu, diavolul îl ispiteşte ca să-L lepede pe Dumnezeu zicând "Părăsitu-m-a Dumnezeu!". Primiți ispitele cu bucurie şi luptați cu ele, nădăjduind că Dumnezeu vă este alături, căci zice " Striga-va către Mine și-l voi auzi pe el; cu dânsul sunt în necaz și-l voi scoate pe el și-l voi slăvi. Cu lungime de zile îl voi umple pe el, și-i voi arăta lui mântuirea Mea" (Psalmul 90). Luați exemplul dreptului Iov care, a îngăduit Dumnezeu să fie ispitit atât de puternic, însă nădăjduind şi mulțumind lui Dumnezeu pentru toate, bune şi rele, a primit răsplata pe măsura credinței lui. Dumnezeu îngăduie să fim ispitiți pentru a ne întări în credință şi în dragostea către El, căci în firea noastră este ca în vremea necazurilor să alergăm către Dumnezeu ca şi fiul rătacit, zicând: "Am greşit la cer şi înaintea Ta şi nu suntem vrednici să ne numim fii ai Tăi! Primeşte-ne dar măcar ca pe nişte slugi." Primiți dar ispitele binecuvântând pe Dumnezeu şi nu uitați: Cel ce este ispitit, este pe drumul cel bun către Împărăția lui Dumnezeu. Cel ce nu are ispite, este deja câştigat de diavolul, de aceea diavolul nu poartă luptă cu el."
"Bucurați-vă în ispite şi plângeți în lipsa lor!"

~ Αρχιδ. Γεώργιος-Μιχαήλ Χριτσουλέακ

De ce este asociat Sfântul Proroc Ilie cu tunetele și fulgerele?

Dragă cititorule! Nimeni dintre noi nu e deplin sănătos cu sufletul. Toţi avem şi suferim boli sufleteşti mai mici sau mai mari. Să cădem cu ele înaintea Doctorului şi Tămăduitorului trupurilor şi al sufletelor noastre, rugându-ne: „Sufletul meu, Doamne, cel slăbănog, se află cumplit în multe feluri de păcate şi în fapte netrebnice! Ridică-l cu cercetarea Ta cea dumnezeiască, precum ai ridicat de demult pe slăbănogul, ca, fiind mântuit, să strig Ţie, Îndurate: Dă-mi, Hristoase, tămăduire!“

     În mijlocul verii, pe data de 20 iulie, Biserica noastră ne amintește de un Sfânt care a rupt legea neshimbată a morţii, unul dintre cei mai importanți proroci ai Vechiului Testament: Sfântul Slăvitul Proroc Ilie Tesviteanul. Deși în Sfânta Scriptură nu există niciun detaliu legat de o eventuală asociere între Sfântul Ilie și fenomenele meteorologice extreme, s-a păstrat din generație în generație această informație fără a se ști neapărat temeiul din spatele ei. Care este explicația?
Seceta și cei 450 de preoți ai lui Baal
Mai întâi, să aflăm contextul. Sfântul Proroc Ilie Tesviteanul a trăit în cetatea Tesve, dincolo de râul Iordan, cu peste 800 de ani înainte de întruparea Mântuitorului, pe vremea regelui Ahab. După ce regele Ahab s-a căsătorit cu o feniciană, pe nume Izabela din Sidon, închinătoare la zeul Baal, acesta a părăsit și el credința iudeilor și a început să se închine idolilor, prigonindu-i pe frații lui de credință de odinioară.
În aceste condiții, Sfântul a fost ales de Dumnezeu să îi prorocească regelui faptul că poporul pe care îl conducea va fi lovit de o secetă aprigă, din cauză că s-a lepădat de credință. Așa s-a și întâmpat: timp de trei ani și jumătate, cerurile au fost închise și nicio picătură de apă nu a căzut pe pământ. Bărbații, femeile, copiii, animalele domestice și animalele sălbatice, toate mureau din lipsa hranei, izvoarele secau, plantele se ofileau și nimic nu scăpa urgiei îngăduite de Dumnezeu, cu nădejdea că poporul Său rătăcit se va întoarce la credință. În tot acest timp, Sfântul Ilie s-a retras în pustie, la pârâul Cherit, unde își potolea setea cu apă, mâncarea fiindu-i adusă de corbi: „pâine şi carne dimineaţa, pâine şi carne seara”.
În cele din urmă, spre sfârsitul anilor de secetă, Sfântul Ilie îi propune împăratului Ahab un fel de „concurs”: îi spune să ridice împreună două Altare pe Muntele Carmel si să aducă jertfă atât zeului Baal, cât și Dumnezeului iudeilor, spunându-i că „Dumnezeul Care va răspunde cu foc, Acela este Dumnezeu” (3 Regi 18, 24). În zadar cei 450 de preoți ai lui Baal au închinat rugăciuni înaintea zeului păgân, căci în clipa în care a venit rândul Sfântului Ilie să se roage, „s-a pogorât foc de la Domnul şi a mistuit arderea de tot şi lemnele şi pietrele şi ţărâna şi a mistuit toată apa care era în şanţ“ (3 Regi 18, 38).
Ajungând pe cele mai înalte culmi ale virtuții, Sfântul Proroc Ilie nu a fost îngropat așa cum se întâmplă în mod obișnuit, după ce sufletul unui om părăsește rămășițele pământești. Pe când se afla prin pustiu alături de ucenicul său, Elisei, un vârtej de vânt i-a cuprins, iar Sfântul Ilie a fost ridicat cu trupul la cer într-un car de foc tras de cai.
Ilie – Sfântul care aduce fulgerele?
În lumea satului, mai ales, luna lui Cuptor aduce în actualitate de sute de ani și până în zilele noastre câteva tradiții legate de ziua Sfântului Mare Proroc Ilie Tesviteanul. Cel mai des, Sfântul Ilie apare asociat în popor cu o trăsură a cărei roți au zimţi ascuțiți și, rotindu-se, sparg cerul şi aduc ploaia. Această tradiție are la bază o legendă mai puțin cunoscută, conform căreia, după ce Sfântul Ilie a fost înălțat la Cer în carul de foc și a ajuns în Rai, Dumnezeu l-a răsplătit pentru că și-a împlinit misiunea de pe pământ, dăruindu-i putere deplină împotriva diavolilor. Străbunicii noștri spuneau că Domnul i-a dat lui Ilie un nou car de foc cu care să umble prin Cer și un bici de foc cu care fulgeră, biruind puterea celui rău. Se mai spune că, atunci când fulgeră şi trăsneşte, Sfântul Ilie a mai omorât un diavol, acestea fiind sunetele loviturilor. Conform legendei, oamenii care trăiesc jos, pe pământ, nu au voie să vadă minunatul car al Sfântului Ilie și de aceea, înainte de ploaie, cerul se acoperă cu nori albaștri, precum o mantie. Desigur, aceasta este doar o tradiție care nu are vreun fundament teologic sau vreo menționare în cărțile de cult sau în sinaxarele Bisericii.
În calitatea noastră de drept-măritori creştini, iubitori de Hristos şi temători de Dumnezeu în Duh şi Adevăr, noi nu trebuie să dăm crezare tuturor acestor tradiții și legende străine de duhul Bisericii și de propovăduirea de veacuri a Sfinților. Dincolo de legende și basme populare, Sfântul Mare Proroc Ilie Tesviteanul a fost un „râvnitor după Dumnezeu, mustrător al împăraţilor celor fără de lege, învăţător al poporului celui depărtat de la Dumnezeu și marele plăcut al lui Dumnezeu”, după cum citim în însăși viața lui și de aceea trebuie să îi acordăm cinstirea cuvenită

ÎN PEȘTERA CU FOCU-N VATRĂ

Dragă cititorule! Nimeni dintre noi nu e deplin sănătos cu sufletul. Toţi avem şi suferim boli sufleteşti mai mici sau mai mari. Să cădem cu ele înaintea Doctorului şi Tămăduitorului trupurilor şi al sufletelor noastre, rugându-ne: „Sufletul meu, Doamne, cel slăbănog, se află cumplit în multe feluri de păcate şi în fapte netrebnice! Ridică-l cu cercetarea Ta cea dumnezeiască, precum ai ridicat de demult pe slăbănogul, ca, fiind mântuit, să strig Ţie, Îndurate: Dă-mi, Hristoase, tămăduire!“

de Eliana Popa

Trăia odată-ntr-o pădure, un pustnic tare cuvios,

Se nevoia în rugăciune și mult îl îndrăgea Hristos,

Și a primit un mare dar( dorit de orice muritor)

Adeseori să i se-arate, chiar îngerul său păzitor!

Stăteau de vorbă față-n față, ca doi prieteni minunați,

Un înger lângă un sihastru, cu dragostea de sus, legați!

Dar într-o zi, în care moșul porni să caute bureți,

Văzu în fața lui o ceată, cu câțiva vajnici călăreți.

Și după ei, legat în lanțuri, mergea un hoț ce-a tâlhărit,

Târât spre locul de pedeapsă, fiind la moarte osândit.

Îşi zise cuviosu-n barbă, oftând, aceste cuvințele:

,, - Aşa! Așa! Să-şi ia pedeapsa pentru purtările lui rele! "

Şi începând din ziua aceea, când pe tâlhar l-a judecat,

Prietenul său, cel din ceruri, defel nu s-a mai arătat!

Și s-a mâhnit, atunci, sihastrul, și s-a-ntrebat ce a greșit?

N-a mai băut nici strop de apă, trei zile nu s-a mai hrănit,

Plângea și se ruga fierbinte, nu-și amintea păcatul greu

Ce l-a gonit pe sfântul înger și L-a mâhnit pe Dumnezeu!

Văzându-i plânsul și durerea, a treia zi, la ceas de seară,

Când pleoapa zilei se închide și astrul spre apus coboară,

Prietenul său cel de taină, divinul înger păzitor,

A coborât iar în chilie și i-a grăit dojenitor:

,, - Așa te-ai bucurat, tu, frate, și-n mintea ta ai judecat

Pe-acel nefericit tâlhar, pe care ei l-au condamnat!

De ce te faci judecător? Te-au pus a-l judeca pe el?

Nu știi că toată judecata o are Dumnezeu din cer?

Însă nu plânge, doar m-ascultă, căci mila Domnului e mare,

Eu îți voi spune ce sa faci, de vrei să dobândești iertare.

Îți dau această rămurică! E vestejită și uscată,

Va trebui s-o porți cu tine, să nu o lepezi niciodată!

Și când vei merge la culcare, să-ți fie pernă, rămurica

Să părăsești acest pustiu, să nu-ți iei traista, nici sarica.

Să mergi în lume, printre oameni și să cerşeşti bătând la porți,

Să pribegești și zi şi noapte, să întâlnești tâlhari și hoți,

Iar cineva de te-o opri, în a lor casă, peste noapte,

Te odihnești, apoi în zori, să-ți vezi de drumu-ți mai departe!

Să pribegești de dimineață și până astrul o s-apună,

Zi după zi, cu plânsu-n geană, pân' ai să faci o faptă bună.

Așa a hotărât Acela, ce ne-a zidit și ne-a creat,

Fiindcă, tu, pe al tău frate, l-ai osândit și judecat.

Când vei vedea cum rămurica a înverzit și are floare

Să știi, iubitul meu prieten, c-atunci ai căpătat iertare! "

Bătrânul auzind acestea primește ramura uscată,

Și se întoarce iar în lume, rătăcitor din poartă-n poartă.

Cerșea un colțișor de pâine și-un adăpost pe timp de noapte,

De multe ori, lipsit de ele, mergea cu Domnul mai departe!

Și ostenit fiind, odată, intră să doarmă-ntr-o pădure,

Nădăjduind că-n luminişuri, o să găsească rugi cu mure!

Nu mai mâncase de trei zile și parcă nu avea putere

Era slăbit de-atâta umblet...și trist, de marea lui cădere!

,, O, Doamne, trupu-mi e povară și sufletul a obosit,

Și firul din suveica vieții, s-a subțiat și s-a slăbit!

Ce faptă bună mai pot face, eu putregaiul, încă viu...

Mai ai răbdare cu moșneagul? Sau poate, Doamne, e târziu? "

Așa a cugetat bătrânul, când iată, chiar în fața sa

O peșteră, cu boltă-naltă, și cu un foc care ardea,

În fața vetrei sta de veghe, privind afară, o bătrână...

Păși sfios, spre ea, sihastrul:,, - Măicuță dragă, sara bună!

Te rog, îndură-te de mine, că-s ostenit...și mă dor toate!

Şi lasă-mă să dorm aici! În zori pleca-voi mai departe."

Cu milă îl privi bătrâna, făcându-și nodul la năframă:

,, - Nu pot să te primesc, părinte, chiar dacă vreau, fiindcă mi-e teamă..

În frica Domnului, îți spun, că am trei fii, tâlhari și hoți

De-aceea se feresc de oameni și locuim aici, cu toți!

De te-oi primi, chiar și o noapte, cum ar fi drept și creștinește,

S-ar supăra sau și mai rău... te-or omorî, Doamne ferește! "

,, - Bătrâno, eu sunt om de treabă, nu sunt slujbaș al stăpânirii!

Te rog să nu te îndoiești! Te rog în numele iubirii!

Flăcăii tăi, chiar de sunt aprigi, azi nu te vor lua la rost

C-ai miluit un călător, flămând și fără adăpost!"

Bătrâna l-a poftit să intre, căci parcă-i risipise frica,

El s-a culcat într-un ungher, având drept pernă rămurica!

Mirată fiind, de-așa pribeag, și neștiind cum să-nțeleagă

De ce bătrânul musafir, drept căpătâi și-a pus o creangă,

L-a întrebat de unde vine și unde merge călător,

Iar el i-a povestit, cu lacrimi, greșeala lui de-a fir-a-păr!

Și când a auzit bătrâna, cum pentru-o faptă așa mică,

E nevoit să rătăcească... vaai... s-a cutremurat de frică!

Dacă acest bătrân, beteag, e nevoit să rătăcească

Până va face-o faptă bună și creanga o să-nmugurească,

Apoi feciorii ei tâlhari, amar, amar ce vor primi:

,, - Of, Doamne, Iisuse Hristoase, pe ei, cum îi vei osândi?

Dacă acest sihastru blând, doar pentr-un gând e pedepsit,

Flăcăii mei ce vor răspunde, că au furat și tâlhărit? "

Nici bine nu-și termină gândul și iată, fiii au venit

Și mânioși se-ntorc spre ea, văzând străinul adormit:

,, - Ce ai făcut? Și cine-i omul? De câte ori ți-am spus noi, mamă,

Să nu primești niciun străin!" grăiră cei trei hoți cu teamă.

,, - N-aș fi putut să nu-l primesc, fiindcă și el greu pedepsit,

Pe Dumnezeu l-a supărat, pentru un gând nesocotit

Și pribegește zi de zi, prin arsiță, prin vânt și ploi

Nu are loc de înnoptat, de milă l-am primit la noi! "

Priviră cu mirare toți, spre cuviosul adormit

Ne-nțelegând, privindu-i chipul, ce faptă rea a săvârșit.

Dar unul dintre cei trei frați, răutăcios fiind din fire,

Strigă la el, stricându-i somnul:,, - Hei, moșule! Măi, musafire!

Ia să ne spui povestea ta! Ce ai făcut? Și cine ești?

Cum ai ajuns în grota noastră? Ridică-te să ne vorbești! "

S-a ridicat, atunci, bătrânul și a-nceput a-și spune viața

Cu glasul blând, cu lacrimi grele, aproape până dimineața!

Și-n tot acest răstimp în care și-a spus întreaga lui poveste,

Cei trei tâlhari simțeau în suflet, căința cum îi năpădește

Au început atunci a plânge, știind ce mult au stat în rău,

Și uite cum, în acea noapte, toți s-au întors la Dumnezeu!

Toți se rugau, și fii și mamă, cu lacrimi multe și căință

Făcând din peștera cea rece, chilia lor de pocăință!

Spre dimineață au adormit și ei, alături cu sihastrul

Și s-au trezit în miezul zilei, când lumina puternic astrul,

Au vrut să-l scoale pe bătrân, dar ființa lui era-mpietrită

Iar ramura, sub capul său, era frumos înmugurită!

Trecuse-n viața de apoi, acolo, unde mergem toți,

Având alături sfântul înger, o bătrânică și trei hoți!

În peștera cu focu-n vatră, în mâini cu șirul de metanii,

Trei cuvioși, la ceas de seară, cântau tropare și litanii.

Roadele supărării

Dragă cititorule! Nimeni dintre noi nu e deplin sănătos cu sufletul. Toţi avem şi suferim boli sufleteşti mai mici sau mai mari. Să cădem cu ele înaintea Doctorului şi Tămăduitorului trupurilor şi al sufletelor noastre, rugându-ne: „Sufletul meu, Doamne, cel slăbănog, se află cumplit în multe feluri de păcate şi în fapte netrebnice! Ridică-l cu cercetarea Ta cea dumnezeiască, precum ai ridicat de demult pe slăbănogul, ca, fiind mântuit, să strig Ţie, Îndurate: Dă-mi, Hristoase, tămăduire!“

„Când cineva are o stare sufletească bună, durerea trupească se uşurează. Iar când nu are, starea rea sufletească îi afectează sănătatea. Ia drept pildă un bolnav de cancer căruia medicii nu mai au ce să-i facă. Dacă crede în Dumnezeu şi se află într-o atmosferă duhovnicească veselă, poate trăi mai mult, altfel se poate topi de supărare şi să se stingă în câteva săptămâni (…)
Se poate ca uneori cineva să fie sănătos din punct de vedere medical, analizele să nu arate nimic rău, dar dacă are ceva care îl chinuieşte sufleteşte, atunci să nu fie pe deplin sănătos. Pentru că cele mai multe boli încep de la supărare. Toţi oamenii au câte un punct sensibil. Şi de aceea o supărare pe unul îl va lovi în stomac, pe altul în cap. (…)
Medicamentul cel mai bun pentru o boală este bucuria duhovnicească, pentru că ea împrăştie harul lui Dumnezeu în suflet. Bucuria duhovnicească are cea mai mare putere tămăduitoare pentru toate bolile. Ea este alifia dumnezeiască care închide rănile, în timp ce mâhnirea le irită [15; 241].
Supărările pe care ni le produc alţii sunt prilejuri de a dobândi cununi. Dacă le răbdăm, luăm cununa. Dacă nu, o pierdem. Şi, o dată cu ea, puţin câte puţin, ne pierdem şi sănătatea. Merită?

 
                                                                                                      Părintele Paisie Aghioritul

Lacrima ce n o poti duce

DOAMNE, PENTRU IUBIREA TA, TE SLAVESC!

Dragă cititorule! Nimeni dintre noi nu e deplin sănătos cu sufletul. Toţi avem şi suferim boli sufleteşti mai mici sau mai mari. Să cădem cu ele înaintea Doctorului şi Tămăduitorului trupurilor şi al sufletelor noastre, rugându-ne: „Sufletul meu, Doamne, cel slăbănog, se află cumplit în multe feluri de păcate şi în fapte netrebnice! Ridică-l cu cercetarea Ta cea dumnezeiască, precum ai ridicat de demult pe slăbănogul, ca, fiind mântuit, să strig Ţie, Îndurate: Dă-mi, Hristoase, tămăduire!“

   Sfinte Sfintite Mucenice Pangratie (episcopul Tavromeniei), Sfinte Mucenice Chiril (episcopul Gortinei), Sfintilor Mucenici, Andrei și Prov (care prin foc s-au savarsit), ca unii care aveti indrazneala inaintea lui Dumnezeu, rugati-va si pentru noi pacatosii, acum in ceasul mortii si in ceasul judecatii noastre. Amin!

 Cu ale lor Sfinte rugaciuni Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluieste-ne si ne mantuieste pe noi pacatosii! Amin!

    Canta marea si pamantul, canta stelele si luna: "Doamne, cat de bun esti Tu si vei fi intotdeauna". Canta razele de soare, stralucind in zori de zi: "Fara Tine n-ar fi ziua, nici apusul n-ar mai fi". Florile-n gradina canta, raspandind divin parfum: "Doamne, Tu ne-ai dat culoare, esti Stapanul drept si bun"!!! Iar o pasare maiastra, ciripeste-n limba sa: "Doamne, Tu mi-ai dat prin Haru-ti, aripi ca sa pot zbura". Ca un zumzet se aude, sus in cer si pe pamant, un ecou ce prinde viata: "Sfant esti Doamne! Sfant! Sfant! Sfant!" Imi ridic spre cer privirea, cum sa tac? Cum sa nu spun? Cat de minunat esti Tu, si maret si drept si bun! Și cu slabele-mi cuvinte, din adancul inimii, graiesc: DOAMNE, PENTRU IUBIREA TA, TE SLAVESC!

    Dumnezeu si Maica Domnului sa te binecuvanteze bucuria mea in toata ziua de astazi si in tot lucrul tau! 

                                                                                                                        Amin si Aliluia!

                                                                                                                           Preot Ioan 🔔.