Dragostea cea preţioasă şi adevărată

Dragă cititorule! Nimeni dintre noi nu e deplin sănătos cu sufletul. Toţi avem şi suferim boli sufleteşti mai mici sau mai mari. Să cădem cu ele înaintea Doctorului şi Tămăduitorului trupurilor şi al sufletelor noastre, rugându-ne: „Sufletul meu, Doamne, cel slăbănog, se află cumplit în multe feluri de păcate şi în fapte netrebnice! Ridică-l cu cercetarea Ta cea dumnezeiască, precum ai ridicat de demult pe slăbănogul, ca, fiind mântuit, să strig Ţie, Îndurate: Dă-mi, Hristoase, tămăduire!“        

                             

                               
-După mine, dragostea este de trei feluri: dragostea trupească, care este plină de microbi spirituali, dragostea lumească, care este de suprafaţă, formală, ipocrită, fără profunzime şi dragostea duhovnicească, care este cea adevărată, cea curată, cea scumpă. Aceasta-i dragostea cea fără de moarte care rămâne în „vecii vecilor”.

– Gheronda, şi cum îmi voi da seama dacă am dragoste adevărată?

– Ca să-ţi dai seama, trebuie să cercetezi dacă îi iubeşti pe toţi deopotrivă şi dacă îi consideri pe toţi oamenii mai buni decât tine.

– Mi s-a răcit dragostea pentru Dumnezeu şi pentru aproapele.

– Seamănă puţina dragoste care ţi-a rămas, pentru ca ea să încolţească, să crească, să rodească şi să seceri dragoste. Apoi dragostea înmulţită pe care o vei secera o semeni din nou şi, încet-încet, îţi vei umple hambarul, încât nu vei avea unde s-o pui, căci, cu cât semeni mai multă dragoste, cu atât se înmulţeşte mai mult. Să spunem că un ţăran are un săculeţ de sămânţă, pe care o seamănă. Apoi adună rodul şi umple un săculeţ mai mare. Semănând apoi sămânţa din acest săculeţ, va umple un sac întreg. Iar când adună multă sămânţă şi o seamănă, va umple un hambar. Pe când, dacă păstrează sămânţa în săculeţ şi nu o seamănă, sămânţa va face viermi. Trebuie să arunce sămânţa în pământ ca să încolţească, să crească şi să facă rod.

Tot astfel se întâmplă şi cu dragostea. Dragostea, ca să se înmulţească, trebuie să o dăruieşti. Însă cel care nu dă chiar şi puţina dragoste pe care o are, seamănă cu cel care are un pumn de sămânţă, dar o păstrează şi nu o seamănă. Acesta este robul cel viclean, care a ascuns talantul[1].

Vei primi dragoste potrivit cu dragostea pe care o vei dărui. Dacă nu dăruieşti dragoste, nu vei primi dragoste. Vezi, mama dăruieşte continuu copiilor ei, dar şi primeşte continuu de la ei, dragostea ei crescând mereu. Însă dacă cerem dragostea celorlalţi numai pentru noi înşine şi vrem ca toţi să ne dea, iar când facem un bine ne gândim la răsplată, atunci nu avem o dragoste preţioasă, ci una ieftină. Atunci ne înstrăinăm de Dumnezeu şi nu primim dragoste nici de la Dumnezeu, nici de la oameni.

Cei cu dragoste lumească se ceartă care dintre ei să înhaţe mai multă dragoste pentru sine. Câţi însă au dragostea cea preţioasă, cea duhovnicească, se ceartă care dintre ei să dăruiască celuilalt mai multă dragoste. Ei iubesc fără să se gândească dacă sunt sau nu iubiţi de ceilalţi, nici nu cer celorlalţi să-i iubească. Vor doar să dăruiască şi să se dăruiască, fără a vrea să li se dea ceva sau să li se dăruiască cineva. Oamenii aceştia sunt iubiţi de toţi, dar cel mai mult de Dumnezeu, cu Care se şi înrudesc.

Dragoste fără a lua ceva în schimb! Să nu facem fapte bune ca să primim binecuvântări. Să cultivăm dragostea cea nobilă, cea preţioasă, pe care o are Dumnezeu, iar nu dragostea cea lumească şi ieftină, cea plină de toată neputinţa omenească.

– Gheronda, îmi este greu să-mi dăruiesc dragostea acolo unde ştiu că nu o vor preţui.

– Îţi vine greu fiindcă nu ai dragoste adevărată. Pe cel care are dragoste adevărată nu îl preocupă dacă dragostea lui este preţuită sau nu. Nici măcar nu-şi aminteşte de jertfa pe care o face pentru aproapele său, deoarece o face din dragoste curată.

– Dar cum pot să uit binele pe care-l fac?

– Aruncă-l în mare… Aşa o să-l uiţi. Dar să uiţi şi răul pe care ţi-l fac alţii. Şi astfel vei aduna o bogăţie duhovnicească chiar fără să-ţi dai seama.

[1] Vezi Matei 25, 25.

Extras din Patimi și virtuți – Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos.

ÎNCERCĂRILE ÎI AJUTĂ PE OAMENI SĂ‑ŞI REVINĂ DUHOVNICEŞTE

Dragă cititorule! Nimeni dintre noi nu e deplin sănătos cu sufletul. Toţi avem şi suferim boli sufleteşti mai mici sau mai mari. Să cădem cu ele înaintea Doctorului şi Tămăduitorului trupurilor şi al sufletelor noastre, rugându-ne: „Sufletul meu, Doamne, cel slăbănog, se află cumplit în multe feluri de păcate şi în fapte netrebnice! Ridică-l cu cercetarea Ta cea dumnezeiască, precum ai ridicat de demult pe slăbănogul, ca, fiind mântuit, să strig Ţie, Îndurate: Dă-mi, Hristoase, tămăduire!“



– Părinte, mereu sunt înştiinţată de suferinţa celor din familia mea. Se vor termina vreodată necazurile lor?

– Fă răbdare, sora mea, şi nu-ţi pierde nădejdea în Dumnezeu. Din toate încercările prin care am auzit că trece familia voastră, am înţeles că Dumnezeu vă iubeşte şi îngăduie toate necazurile acestea pentru o deplină curăţire duhovnicească a familiei. Dacă privim cu ochi lumeşti încercările familiei tale, apăreţi ca nişte oameni nefericiţi. Însă de le vom privi duhovniceşte, sunteţi fericiţi, iar în cealaltă viaţă vă vor invidia toţi cei care s-au considerat fericiţi în viaţa aceasta. În felul acesta se nevoiesc şi părinţii tăi, deoarece nu cunosc sau nu înţeleg să se nevoiască duhovniceşte cu mărime de suflet. Cu toate acestea, în încercările familiei tale, precum şi ale altor familii se ascunde o taină, deşi se face atât de multă rugăciune. Cine a cunoscut judecăţile lui Dumnezeu?[1] Dumnezeu să-şi întindă dreapta Sa şi să pună capăt încercărilor.

– Părinte, nu se poate ca oamenii să-şi revină în alt fel şi nu prin încercări?

– Mai înainte ca Dumnezeu să îngăduie o încercare, a căutat să-i îndrepte cu blândeţe, dar aceia nu au înţeles şi de aceea El a îngăduit ispitirea. Vedeţi, când un copil este sucit, la început tatăl său îl ia cu binişorul, îi face toate mofturile, dar, văzând că nu se schimbă, atunci se poartă cu asprime faţă de el, ca să se îndrepte. Tot astfel şi Dumnezeu, adeseori, atunci când cineva nu înţelege de bună voie, îi dă o încercare ca să-şi revină. Dacă nu ar fi existat puţină durere, boli etc., oamenii ar fi devenit fiare, nu s-ar fi apropiat deloc de Dumnezeu.

Viaţa aceasta este mincinoasă şi scurtă; şi puţini sunt anii ei. Şi bine că sunt puţini, căci repede vor trece amărăciunile, care ca nişte medicamente amare ne vindecă sufletele noastre. Vezi, medicii le dau sărmanilor bolnavi care suferă medicamente amare deoarece se însănătoşesc cu amarul, iar nu cu dulcele. Vreau să spun că, precum sănătatea se dobândeşte prin amar, tot astfel şi mântuirea sufletului tot din amar iese.

[1] Vezi Ps. 35, 6.
Extras din ”Viața de familie”- Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos, 2017.

SĂ LUĂM AMINTE LA ORICE CUVÂNT

Dragă cititorule! Nimeni dintre noi nu e deplin sănătos cu sufletul. Toţi avem şi suferim boli sufleteşti mai mici sau mai mari. Să cădem cu ele înaintea Doctorului şi Tămăduitorului trupurilor şi al sufletelor noastre, rugându-ne: „Sufletul meu, Doamne, cel slăbănog, se află cumplit în multe feluri de păcate şi în fapte netrebnice! Ridică-l cu cercetarea Ta cea dumnezeiască, precum ai ridicat de demult pe slăbănogul, ca, fiind mântuit, să strig Ţie, Îndurate: Dă-mi, Hristoase, tămăduire!“

– Părinte, este corect să spună cineva despre cel ce l-a nedreptăţit: „Dumnezeu să-i răsplătească”?
– Cel ce spune aşa este batjocorit de cel viclean şi nu înţelege că în felul acesta se blesteamă într-un mod politicos. Sunt unii care spun că simt sensibili şi au dragoste şi fineţe duhovnicească şi pot suporta nedreptăţile ce li se fac de către oameni, dar spun: „Dumnezeu să le răsplătească!”. În viaţa aceasta toţi oamenii dăm examene pentru ca în cealaltă viaţă, cea veşnică, să ne învrednicim de Rai. Gândul îmi spune că acest blestem politicos este sub nivelul de plutire duhovnicească şi nu îi este îngăduit creştinului să-l rostească, pentru că Hristos nu ne-a învăţat o astfel de dragoste, ci: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac!”. Tot astfel, binecuvântarea cea mai mare dintre toate este atunci când suntem blestemaţi pe nedrept, iar noi primim aceasta în tăcere şi cu bunătate.

Când suntem clevetiţi sau nedreptăţiţi fie de către oamenii superficiali, fie de cei vicleni, care au răutate şi strâmbă şi adevărul, dacă putem, este bine să nu dorim să ne îndreptăţim atunci când nedreptatea priveşte numai persoana noastră. Nici să spunem: „Să le răsplătească Dumnezeu!” pentru că şi aceasta este tot blestem. E bine să-i iertăm din toată inima noastră şi să rugăm pe Dumnezeu să ne întărească, astfel încât să putem ridica greutatea clevetirii şi să continuăm viaţa duhovnicească pe cât putem în ascuns.

Oamenii care au ca tipic să judece şi să osândească pot continua să ne nedreptăţească, deoarece în felul acesta ne pregătesc mereu cununi de aur pentru viaţa cea adevărată. Fireşte, cei ce sunt aproape de Dumnezeu niciodată nu pot fi blestemaţi, pentru că nu au răutate, ci numai bunătate şi orice rău ar arunca cineva asupra acestor oameni sfinţiţi, se sfinţeşte, iar ei simt o bucurie mare şi tainică.

Cuviosul Paisie Aghioritul - Cuvinte duhovniceşti, Vol. I Cu durere și dragoste pentru omul contemporan

BLESTEMUL PĂRINTESC...

Dragă cititorule! Nimeni dintre noi nu e deplin sănătos cu sufletul. Toţi avem şi suferim boli sufleteşti mai mici sau mai mari. Să cădem cu ele înaintea Doctorului şi Tămăduitorului trupurilor şi al sufletelor noastre, rugându-ne: „Sufletul meu, Doamne, cel slăbănog, se află cumplit în multe feluri de păcate şi în fapte netrebnice! Ridică-l cu cercetarea Ta cea dumnezeiască, precum ai ridicat de demult pe slăbănogul, ca, fiind mântuit, să strig Ţie, Îndurate: Dă-mi, Hristoase, tămăduire!“

          – PĂRINȚII CARE DAU PE COPIII LOR „NECURATULUI", ÎI FĂGĂDUIESC                           DIAVOLULUI.

Să ştiţi că blestemul părinţilor se prinde foarte uşor. Încă şi supărarea lor. Chiar dacă nu l-ar blestema părinţii pe copil, ci numai s-ar înverşuna împotriva lui, copilul nu va vedea zile senine, ci viaţa lui va fi numai un chin. Se va chinui mult în viaţa aceasta. Fireşte, se va uşura în cealaltă viaţă, pentru că achită aici ceva. Se împlineşte cuvântul pe care-l spune Avva Isaac: „Mănâncă din iad”, adică împuţinează din chinul iadului prin chinurile de aici, din această viaţă. Pentru că şi chinul din viaţa aceasta mănâncă din iad. Adică atunci când lucrează legile duhovniceşti, se micşorează puţin din iad, din chinuri.

Părinţii care dau pe copiii lor „necuratului”, îi făgăduiesc diavolului, iar apoi diavolul are drepturi asupra lor. „Mi l-ai făgăduit”, îţi spune.

În Farasa era o familie. Aceasta avea un copil care plângea, iar tatăl lui îl dădea necuratului. Şi iată ce s-a întâmplat. Odată, când tatăl său l-a trimis pe copil necuratului, a îngăduit Dumnezeu ca să dispară copilul din leagăn. Atunci nenorocita mamă se duce la Hagi-efendi spunându-i:

‒ Hagi-efendi, binecuvântează-mă, mi-au luat diavolii copilul!

S-a dus Hagi-efendi, a citit rugăciuni deasupra leagănului şi s-a întors copilul.

Aceasta, însă, se petrecea mereu. Sărmana mamă spunea:

‒ Hagi-efendi, să am binecuvântarea ta, cât o să se mai întâmple aceasta?

‒ Eu nu obosesc să vin, iar ţie îţi vine greu să vii să mă chemi? Va obosi diavolul şi îl va lăsa.

De atunci nu mai dispărea copilul. După ce s-a făcut mare îi spuneau: „chipul diavolului”. Tulbura tot satul; îi zăpăcea pe toţi. Ce a mai tras şi tatăl meu cu el! Mergea la unul şi-i spunea: „Cutare a spus aşa despre tine”. Mergea apoi la altul şi spunea la fel. După aceea, se certau unul cu altul şi se băteau. Când acei oameni pricepeau aceasta, mergeau la el ca să-l prindă şi să-l pedepsească. Dar acesta îi sucea şi îi făcea ca aceia să-şi ceară iertare de la el. Atât de îndrăcit era! Chipul diavolului! Dumnezeu a iconomisit ca şi ceilalţi să vadă urmările, ca să le vină mintea la cap, să se înfrâneze pe ei înşişi şi să fie foarte atenţi. Acum, cum îl va judeca Dumnezeu pe acesta, este alt subiect. Fireşte că are şi circumstanţe atenuante.

Cea mai mare avere pentru om este binecuvântarea părinţilor. Aşa cum în viaţa monahicească cea mai mare binecuvântare este să primeşti binecuvântarea stareţului tău. De aceea se spune: „Să iei binecuvântarea părinţilor!”

O mamă, îmi aduc aminte, avea patru copii şi se plângea, sărmana.

‒ Voi muri de supărare, îmi spunea. Nu s-a căsătorit nici un copil. Fă rugăciune pentru ei!

Văzând că este o femeie văduvă, cu copii orfani, mi-a fost milă de ei. Fac rugăciune, fac rugăciune, dar nimic. Atunci îmi spun în sinea mea: Se întâmplă ceva aici.

‒ Ni s-au făcut vrăji, spuneau copiii.

‒ Nu sunt vrăji aici; se vede când este din vrăji. Nu cumva v-a blestemat mama voastră?, îi întreb.

‒ Da, Părinte, îmi răspund ei. Când eram mici, fiindcă eram foarte zburdalnici, mama ne spunea mereu de dimineaţa până seara: „Ca lemnele să rămâneţi! Ca lemnele să rămâneţi!”.

‒ Mergeţi şi scuturaţi-o pe mama voastră, le-am spus eu, şi să-i spuneţi să se pocăiască şi să se spovedească, iar de acum înainte să vă dea mereu binecuvântări!

Într-un an şi jumătate s-au căsătorit toţi patru. Aceea, sărmana, era o femeie văduvă şi se pare că era şi fără răbdare, iar copiii, zburdalnici fiind, o scoteau din sărite. De aceea îi blestemase și iată la ce se ajunsese.

Din Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovniceşti. Volumul I. Cu durere și dragoste pentru omul contemporan, Editura Evanghelismos, București, 2012, p. 105-107

Cuvinte duhovnicești,

Dragă cititorule! Nimeni dintre noi nu e deplin sănătos cu sufletul. Toţi avem şi suferim boli sufleteşti mai mici sau mai mari. Să cădem cu ele înaintea Doctorului şi Tămăduitorului trupurilor şi al sufletelor noastre, rugându-ne: „Sufletul meu, Doamne, cel slăbănog, se află cumplit în multe feluri de păcate şi în fapte netrebnice! Ridică-l cu cercetarea Ta cea dumnezeiască, precum ai ridicat de demult pe slăbănogul, ca, fiind mântuit, să strig Ţie, Îndurate: Dă-mi, Hristoase, tămăduire!“

"Dumnezeu va arunca departe tot ceea ce nu este corect, precum ochiul aruncă orice gunoaie din el. Diavolul lucrează, dar lucrează și Dumnezeu și valorifică răul transformându-l în bine. (...)
De aceea nu vă necăjiți nicidecum, deoarece asupra a toate și a tuturor este Dumnezeu, Care stăpânește peste toate și va așeza pe fiecare pe scăunelul său ca să dea răspuns de ceea ce a făcut, când îl va și răsplăti potrivit cu cele făcute. Vor fi răsplătiți cei ce au ajutat o situație și va fi pedepsit cel ce face răul. În cele din urmă, Dumnezeu va pune lucrurile la locul lor, dar fiecare dintre noi va da socoteală pentru ceea ce a făcut în acești ani grei, prin rugăciune, prin bunătate.
Astăzi unii încearcă să dărâme credința, de aceea iau încet-încet câte o piatră, ca să prăbușească clădirea credinței. Însă cu toții suntem responsabili pentru prăbușirea aceasta. Nu numai aceia care iau pietrele, ci și cei care vedem că se dărâmă și nu încercăm să o sprijinim. Cel care împinge la rău pe altul, va da și el socoteală lui Dumnezeu pentru aceasta. Dar și cel de alături va da socoteală, pentru că a văzut pe acela că face rău aproapelui său și nu a reacționat. "


Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești, vol. II, Trezire duhovnicească

NU MĂ POT BUCURA

Dragă cititorule! Nimeni dintre noi nu e deplin sănătos cu sufletul. Toţi avem şi suferim boli sufleteşti mai mici sau mai mari. Să cădem cu ele înaintea Doctorului şi Tămăduitorului trupurilor şi al sufletelor noastre, rugându-ne: „Sufletul meu, Doamne, cel slăbănog, se află cumplit în multe feluri de păcate şi în fapte netrebnice! Ridică-l cu cercetarea Ta cea dumnezeiască, precum ai ridicat de demult pe slăbănogul, ca, fiind mântuit, să strig Ţie, Îndurate: Dă-mi, Hristoase, tămăduire!“

 - Gheronda, uneori nu mă pot bucura, și atunci mă gândesc că poate bucuria nu este pentru mine.

– Ce spui? Bucuria nu este pentru tine? Dar atun­ci pentru cine este? Pentru aghiuță? Ți-ai pierdut min­țile? Bucuria este pentru om. Dumnezeu nu a dat în­tristarea, ci numai bucuria. Pentru ca cineva să se bucure cu ade­vărat, duhovnicește, trebuie să iubească, iar ca să iu­bească, trebuie să creadă. Oamenii nu cred și de ace­ea nu iubesc, nu se jertfesc și nu se bucură. Dacă ar crede, ar iubi, s-ar jertfi și s-ar bucura. Din jertfa iese bucuria cea mai mare.

– Gheronda, te bucuri când iubești.

– Nu, ai spus-o anapoda! Cand iubești, te bucuri. Iar când dragostea sporește, atunci omul nu mai caută bucuria pentru sine, ci vrea ca și ceilalți să se bucure.

– Adica bucuria izvorăște de undeva, în timp ce dragostea există de la sine?

– Așa este; dragostea există de la sine, pe când bucuria izvorăște din dragoste. Când dăruiești dra­goste, atunci vine bucuria. Omul dăruiește dragoste și primește bucurie, adică este răsplătit cu bucuria pe care o simte. Vezi, primești un lucru care ți se dă și te bucuri de el. Altul dă tot și se bucură pentru tot. Bucuria pe care o simte omul atunci când primește este bucurie omenească, în vreme ce bucuria pe care o simte când dăruiește este dumnezeiască. Bucuria dumnezeiască vine atunci când dăruiești.

Vă doresc să aveți întotdeauna bucuria duhovni­cească in această viață, iar in cealaltă, în cea veșnică, să vă bucurați lângă Hristos pentru totdeauna! Amin!"

Cuviosul Paisie Aghioritul- "Cuvinte duhovnicești V – Patimi și virtuți"

Roadele supărării

Dragă cititorule! Nimeni dintre noi nu e deplin sănătos cu sufletul. Toţi avem şi suferim boli sufleteşti mai mici sau mai mari. Să cădem cu ele înaintea Doctorului şi Tămăduitorului trupurilor şi al sufletelor noastre, rugându-ne: „Sufletul meu, Doamne, cel slăbănog, se află cumplit în multe feluri de păcate şi în fapte netrebnice! Ridică-l cu cercetarea Ta cea dumnezeiască, precum ai ridicat de demult pe slăbănogul, ca, fiind mântuit, să strig Ţie, Îndurate: Dă-mi, Hristoase, tămăduire!“

„Când cineva are o stare sufletească bună, durerea trupească se uşurează. Iar când nu are, starea rea sufletească îi afectează sănătatea. Ia drept pildă un bolnav de cancer căruia medicii nu mai au ce să-i facă. Dacă crede în Dumnezeu şi se află într-o atmosferă duhovnicească veselă, poate trăi mai mult, altfel se poate topi de supărare şi să se stingă în câteva săptămâni (…)
Se poate ca uneori cineva să fie sănătos din punct de vedere medical, analizele să nu arate nimic rău, dar dacă are ceva care îl chinuieşte sufleteşte, atunci să nu fie pe deplin sănătos. Pentru că cele mai multe boli încep de la supărare. Toţi oamenii au câte un punct sensibil. Şi de aceea o supărare pe unul îl va lovi în stomac, pe altul în cap. (…)
Medicamentul cel mai bun pentru o boală este bucuria duhovnicească, pentru că ea împrăştie harul lui Dumnezeu în suflet. Bucuria duhovnicească are cea mai mare putere tămăduitoare pentru toate bolile. Ea este alifia dumnezeiască care închide rănile, în timp ce mâhnirea le irită [15; 241].
Supărările pe care ni le produc alţii sunt prilejuri de a dobândi cununi. Dacă le răbdăm, luăm cununa. Dacă nu, o pierdem. Şi, o dată cu ea, puţin câte puţin, ne pierdem şi sănătatea. Merită?

 
                                                                                                      Părintele Paisie Aghioritul

CUM POTI CUNOASTE OAMENII CARE SE OCUPA CU VRAJI

Dragă cititorule! Nimeni dintre noi nu e deplin sănătos cu sufletul. Toţi avem şi suferim boli sufleteşti mai mici sau mai mari. Să cădem cu ele înaintea Doctorului şi Tămăduitorului trupurilor şi al sufletelor noastre, rugându-ne: „Sufletul meu, Doamne, cel slăbănog, se află cumplit în multe feluri de păcate şi în fapte netrebnice! Ridică-l cu cercetarea Ta cea dumnezeiască, precum ai ridicat de demult pe slăbănogul, ca, fiind mântuit, să strig Ţie, Îndurate: Dă-mi, Hristoase, tămăduire!“

Părinte,cum poţi cunoaşte care dintre oamenii cu care te întâlneşti sunt vrăjitori sau se ocupă cu vrăji?Nu-i poţi cunoaşte dacă te uiţi la aspectul lor fizic sau la starea lor morală,deoarece,vrăjitoarea poate fi o persoană serioasă,cu integritate morală,cu viaţă de familie normală,cu copii,cu poziţie socială bună,poate fi o persoană,o persoană care afişează credinţa şi faptele credinţei,poate afişa virtuţi creştineşti:dragostea,blândeţea bunătatea,milostenia.

După prima impresie nu-ţi dai seama.Vrăjitoarele postesc,se roagă,vin la biserică,îşi fac cruce şi foarte uşor te înşeală.  De fapt aceasta este masca după care se ascund,ca să nu se ştie că se ocupă cu vrăji,şi că ele sunt cu Dumnezeu şi nu cu diavolul. Unele chiar se folosesc de cruce,Biblie,tămâie,lumânări şi te trimit la preot să se roage pentru tine. Pentru a înşela pe oameni că ei nu sunt cu diavolul ci cu Dumnezeu.  Cum poţi să-i cunoşti când te întâlnesc şi stau de vorbă cu tine? Îi testezi folosind una din următoarele metode:1-Dacă pronunţi de câteva ori în conversaţia cu ei numele Mântuitorului nostru Iisus Hristos,dacă este vrăjitor,vei observa că tresare şi se schimbă la faţă;    

   2    Dacă eşti în conversaţie cu mai multe persoane şi vorbeşti despre Dumnezeu,vrăjitoarele devin neliniştite şi gălăgioase,chiar şi cele care se află la distanţă,se vor apropia făcând multă gălăgie de locul unde te afli ca să te întrerupă.Le vei vedea că se schimbă la faţă şi pomenesc des pe diavol.

3- Dacă te afli undeva şi vrăjitoarea stă cu spatele la tine,şi îţi faci semnul Sfintei Cruci,vei observa că tresare ca lovită de ceva.Această tresărire este una deosebită,saltă din umeri,deoarece semnul Sfintei Cruci pe care l-ai făcut îl loveşte pe diavolul,cu care ea lucrează.

4-Dacă citeşti un verset din Sfânta Scriptură în faţa unei vrăjitoare,vei observa că se schimbă la faţă,devine ori prea roşie ori se albeşte la faţă şi devine ca mortul,deoarece Biblia este "Cuvântul lui Dumnezeu”scris sub insuflarea Sfântului Duh.Vrăjitorii şi diavolii nu pot suporta "Cuvântul lui Dumnezeu”.

5.-Dacă citeşti o rugăciune sau rosteşti un psalm,vrăjitoarea se va schimba la faţă ori în roşu puternic ori în alb pământiu ca de mort,deoarece rugăciunile sunt scrise de către sfinţi iar cuvintele din rugăciune îi ard pe diavoli;

6- Dacă vorbeşti despre o vrăjitoare şi spui altora câte face ea,vrăjitoarea va veni să te caute,indiferent la ce distanţă s-ar afla;

7-Dacă afumi cu tămâie,vrăjitoarea devine neliniştită şi se schimbă la faţă în roşu aprins sau în alb pământiu ca de mort;

8.-Dacă stropeşti cu aghiazmă,mâna vrăjitoarei saltă din umăr;

9  Dacă pui aghiazmă în mâncarea cu care o serveşti pe vrăjitoare,vei observa că se manifestă în două chipuri:Se schimbă la faţă în roşu aprins sau în alb pământiu ca de mort,şi devine neliniştită şi foarte nervoasă,poate să facă şi criză de nervi,deoarece aghiazma arde pe diavoli,în ea se află flacăra Duhului Sfânt.Aşa puteţi cunoaşte pe cineva care se ocupă cu vrăji,pentru a vă feri de acele persoane şi de a nu vă face rău.

      O fată,care ţipa la rugăciune din cauza vrăjilor,l-a întrebat pe părintele:"Părinte,de ce sunt eu aşa bolnavă?Sunt cea mai păcătoasă,şi m-a pedepsit Dumnezeu?","   Să ştii matale,că bolile de genul acesta,de la farmece,le îngăduie Dumnezeu oamenilor pentru trei motive:pentru păcate;pentru întărire în credinţă;pentru descoperirea credinţei la alţii. Omul bolnav vede şi simte pe pielea lui cum diavolul nu suportă anumite rugăciuni ale preotului,anumite momente din Slujbă,şi aşa se întăreşte bolnavul în credinţă,vede că există şi Dumnezeu şi diavol. Dacă nu deranjezi pe diavol,el nu-ţi face nimic.Când te rogi,când posteşti,când faci ceva pentru Dumnezeu se supără.

Ceilalţi oameni care-l văd pe cel bolnav cum reacţionează la rugăciuni se miră,se înfricoşează,adică li se descoperă şi lor credinţa prin ceea ce văd.. Pe vremea când încă mai slujea la Sfântul Altar,a venit la părintele o ţigancă cu un copil care lătra. Părintele a învăţat-o să ţină posturi negre:luni,miercuri şi vineri,să stea la dezlegările pe care le făcea dânsul:dezlegări de blesteme şi Moliftele Sfântului Vasile şi să participe la Sfântul Maslu în aceste zile. Băiatul bolnav avea vreo 9 ani.

Făcea ţiganca metanii la racla Sfântului Calinic şi plângea să-l facă sănătos.Când ieşea părintele cu Sfânta Evanghelie la Liturghie sau cu Sfintele Daruri,copilul lătra,când se săvârşea jertfa în Altar,iar lătra şi după câteva săptămâni de rugăciune şi posturi negre,copilul s-a făcut sănătos.Drept mulţumire,mama copilului a dat o lumânare pentru botez cu flori frumoase în jurul ei,să fie pentru botezul unui copil sărac.

Boala băiatului venise dintr-o spaimă mare.Pe copil îl bătuse tata pentru ceva,şi el de frica tatălui s-a ascuns într-un boschet.Aici sta cu sufletul la gură de frică să nu vină tata să-l găsească,cum sta el aşa crispat,a lătrat un câine chiar acolo în spatele lui,în boschet,si de frică şi-a impropriat lătratul lui..."Părinte,am fost la o femeie care spunea că vorbeşte cu Dumnezeu. Pe tot peretele ei de la răsărit erau icoane,mi-a spus că am vrăji","Aceea nu vorbeşte cu Dumnezeu,vorbeşte cu dracul.  A pus icoanele ca să ducă în eroare pe mulţi. La carte spune:"La vremea de apoi,vor apărea multe feţe cuvioase,având numai chipul smereniei şi-i vor duce în eroare pe mulţi”.

Când omul ajunge la o vrăjitoare,se supără Dumnezeu,între om şi icoane se aşază o pânză neagră,care opreşte rugăciunile către Dumnezeu.N-ai voie să fii creştin şi să-ţi laşi icoanele în casă şi să alergi la lelea Floarea-vrăjitoarea,să-ţi ghicească.Păcatul se iartă numai cu spovedanie,canon şi împărtăşanie,când hotăreşte duhovnicul.."Parinte,de ce se despart tinerii la un an sau doi dupa ce s-au cununat?

Părinte,de vreo șase ani sunt cu o fată cu care m-am căsătorit anul trecut.Vă rog,să-mi spuneți,cum se explică faptul,că înainte de cununie ne-a înțeles așa de bine,timp de vreo șase ani,dar din momentul când ne-am cununat,relația nu mai merge,a devenit tensionată,nu ne putem înțelege,din orice motiv ne certăm,ea nu mă mai dorește,nu mă suportă și vrea să ne despărțim.Vorbește zilnic pe calculator cu un italian,iar dacă mă apropii de ea închide rapid orice conversație;ba mai mult,are grijă de fiecare dată să șteargă tot ce vorbește cu el.

Vă rog,părinte,din suflet,dați-mi un sfat și spuneți-mi ce rugăciuni să fac pentru aflarea adevărului și cum să mă comport!","Pentru că nu ați cerut de la începutul relației voastre,binecuvântarea lui Dumnezeu,prin Taina Sfintei Cununii,ci ați început viața cu păcatul curviei și ați mers așa ani la rând,un diavol(diavolul curviei) a avut de câștigat de pe urma păcatelor voastre.În momentul când v-ați cununat,l-ați fugărit dintre voi,prin Taina Cununiei,și el v-a pierdut.

Pentru aceasta,ne spune

 Părintele Ilarion Argatu,a fost degradat și batjocorit de către tartarul iadului,și a fost trimis din nou,dar și pe alții ca să-l ajute,ca să distrugă unirea pe care ați primit-o de la Dumnezeu,între voi,prin Taina Sfintei Cununii și să vă tragă din nou în jos,la păcat și să vă câștige la iad.Dacă va reuși,acest diavol,va fi reabilitat.De aceea el se luptă și se răzbună în același timp,ca să-l câștige pe cel mai slab dintre voi,să-l întoarcă la același păcat de dinainte,însă de data aceasta păcatul este mai mare,și se numește „preacurvie”,pentru că se calcă în picioare cununia pe care ați pus-o pe capetele voastre.Soția dumneavoastră,se află în acest pericol și se luptă vrăjmașul s-o câștige mai întâi pe ea,prin a cădea în păcatul preacurviei,a neînțelegerii,a urii,distrugând căsnicia cea binecuvântată.De aceea trebuie să stați de vorbă cu soția,la modul serios,cu duhul blândeții,a înțelegerii,a sfatului bun și să-i explicați ce v-am spus eu acum,ca să știe în ce pericol se află,și poate își va reveni și i se va trezi conștiința.În fiecare seară și dimineață să faceți câte șapte metanii și spuneți rugăciunea:"Doamne,iartă păcatele mele și ale soției mele și o întoarce cu dragoste către mine;alungă pe dezbinătorul căsniciei noastre de la noi,întărește căsnicia noastră cu înger păzitor puternic,ca să Te lăudăm până la sfârșit”.

     Citiți acatistul Acoperământul Maicii Domnului în zi de miercuri și Acatistul Mântuitorului și al Sfântului Ciprian, vinerea.Dacă v-ați fi cununat la Biserică de la început,și ați fi lăsat să vină copii,îndeplinind voia lui Dumnezeu,nu ați fi avut aceste probleme și ați fi avut o căsnicie fericită,întărită și binecuvântată. 

Bine că v-ați cununat,însă va trebui să luptați cu acest vrăjmaș care s-a obișnuit să stea la voi,să-l alungați și să vă salvați căsnicia,prin rugăciune,post și căință.Păcat că mai sunt tineri care fac aceeași greșeală,și nu știu de unde le vine necazul și distrugerea căsniciei lor

Sursa: 

Adriana Maria Rada