De părintele Charalambos Livios Papadopoulos
Dacă trupul nu are valoare, atunci nici sufletul nu are.
Trupul nu este gunoiul sufletului, de ars in gropile de gunoi ale "pseudo-civilizatiei noastre. ”
Vedeți, avem această idee „modernă”, „rațională” că incinerarea este pur și simplu o soluție tehnică: mai curată, mai eficientă, mai ecologică, mai puțin spațiu, mai puțin „probleme. ”
Dar tocmai aici se află problema.
Pentru că adevărata întrebare nu este, "Ce este mai practic?" ”
Adevărata întrebare este: ce fel de civilizație suntem, când considerăm normal să ardem o ființă umană?
Dacă cineva ar fi ars de viu, am numi-o groază, crimă, violență de neconceput. Și acum, dintr-o dată, pentru că a murit, același act este prezentat ca „alegere. ”Un cuvânt frumos: alegere.
Aceasta este ideologizarea vieții.
Ideologia nu este că spunem minciuni. Facem ca minciuna să pară naturală: să pară "neutră", să pară "civilizată. ”Dar arderea fiinţelor umane este exact opusul: este punctul în care civilizaţia îşi dezvăluie barbaria ascunsă.
Pentru ce spune incinerarea?
Se spune: "ființa umană este terminată. ”
Și când spunem "terminat", nu ne referim pur și simplu la faptul că a murit. Nu. Ne referim la ceva mai profund: că acum poți face ce vrei cu corpul, că nu e nimic. Este reziduu. Este gunoi fără valoare. Scapă de el.
Și asta e gândirea modernă: corpul ca gunoi.
Și totuși, incinerarea morților dezvăluie adesea o percepție profundă că trupul nu mai are valoare, că putem face ce vrem cu el: fă-l să dispară, aruncă-l, arde-l.
Dar corpul nu este gunoi.
Corpul este un templu, este istorie, este o persoană. Este ființa umană pe care am iubit-o, pe care am sărutat-o, pe care am botezat-o, pe care m-am împărtășit, pentru care am plâns.
Trupul este pământul, locul și spațiul sufletului meu. Fiecare celulă a ei este istoria mea, ceea ce am fost și ceea ce am devenit în această viață.
Știi, corpul a fost și este întotdeauna o "problemă. ”
Corpul miroase, corpul se descompune, corpul ne amintește că suntem muritori. Și cultura noastră urăște acest memento. Nu poate îndura coruptibilitatea noastră.
Vrea să facă corpul să dispară, nu doar să-l îngroape. Pentru nimic să nu rămână. Pentru a deveni praf.
Ca și cum aș spune: nu vreau nici măcar amintirea materialității.
Și aici apare ceva ce ortodocșii - și creștinismul în forma sa cea mai radicală în general - proclamă: materia nu este o greșeală. Trupul nu este inferior sufletului.
Nu avem aici o "spiritualitate" de tip neo-platonic, unde trupul este închisoarea sufletului. Nu. Exact opusul: materia este glorificată. Materia este sfințită. Materia devine locul lui Dumnezeu. Locul și spațiul iubirii.
Scandalul este Întruparea. Dumnezeu intră în materie. Prin urmare, materia nu este „abandon”, ci este întâlnire.
Și iată adevăratul scandal al gândirii și experienței ortodoxe:
Creștinismul nu este o religie fără trup, nici o filosofie care disprețuiește materia. Teologia ortodoxă nu este neoplatonism.
Nu spune că materia este rea și trebuie eliminată.
Dimpotrivă, Ortodoxia este slava Materiei, zeificarea Materiei.
Căci Dumnezeu Însuși a devenit om: a luat un trup, a luat sânge, a luat carne.
Materia în Biserică este sacră: apa, uleiul, pâinea, vinul — toate sunt sfințite, toate devin purtătoare de har.
Și poate că aici se află cel mai violent aspect al incinerării: nu este doar managementul unui cadavru. Este un act de negare, o declarație simbolică: nu vreau să existe nimic material care să-mi amintească că ființa umană are valoare eternă.
De aceea moaștele Sfinților sunt atât de tulburătoare pentru conștiința modernă.
O relicvă, un os, materie care emană parfum — acesta este cel mai irațional lucru pentru modernitatea „rațională”.
Și tocmai din acest motiv este atât de puternică: relicva este punctul în care materia refuză să devină gunoi.
Și aici poate trebuie să spunem cel mai simplu lucru: ființa umană nu este un suflet care doar "poartă" un trup. Este un trup cu suflet, în egalitate și valoare absolută.
O ființă umană fără trup este o fantomă; o ființă umană fără suflet este un cadavru.
Deci, da: incinerarea este ultima iluzie finală a pseudo-civilizației noastre - că poate renunța la materie și poate păstra doar „sensul”. ”Dar când renunți la materie, la final renunți și la sens.
