Depresia

Dragă cititorule! Nimeni dintre noi nu e deplin sănătos cu sufletul. Toţi avem şi suferim boli sufleteşti mai mici sau mai mari. Să cădem cu ele înaintea Doctorului şi Tămăduitorului trupurilor şi al sufletelor noastre, rugându-ne: „Sufletul meu, Doamne, cel slăbănog, se află cumplit în multe feluri de păcate şi în fapte netrebnice! Ridică-l cu cercetarea Ta cea dumnezeiască, precum ai ridicat de demult pe slăbănogul, ca, fiind mântuit, să strig Ţie, Îndurate: Dă-mi, Hristoase, tămăduire!“

Depresia nu este lipsă de credință, ci o durere a sufletului care a obosit să mai lupte singur. Când omul cedează psihic, nu înseamnă că este slab, ci că a dus prea mult fără să ceară ajutor. Sufletul obosit nu mai plânge tare, ci tace, se retrage, se închide. Dumnezeu nu Se sperie de această stare și nu Se supără pe omul căzut.

 El stă aproape, mai aproape ca oricând, așteptând doar o mică deschidere: un suspin, o rugăciune spusă fără putere, un „Doamne, nu mai pot”.

Oboseala sufletului se vindecă prin adevăr, blândețe și prezență iubitoare. Nu te forța să fii tare când ești rănit, nu te condamna pentru că ai căzut. Dumnezeu lucrează adesea tocmai prin slăbiciunile noastre, acolo unde renunțăm la control și ne lăsăm ținuți în brațele Lui. 

Vindecarea nu vine dintr-odată, ci pas cu pas: prin acceptare, prin iertare, prin a-ți da voie să fii ajutat. Sufletul care se sprijină pe Dumnezeu nu rămâne prăbușit, chiar dacă drumul ridicării este lent și tăcut.

Maica Siluana Vlad