SMERENIA

Dragă cititorule! Nimeni dintre noi nu e deplin sănătos cu sufletul. Toţi avem şi suferim boli sufleteşti mai mici sau mai mari. Să cădem cu ele înaintea Doctorului şi Tămăduitorului trupurilor şi al sufletelor noastre, rugându-ne: „Sufletul meu, Doamne, cel slăbănog, se află cumplit în multe feluri de păcate şi în fapte netrebnice! Ridică-l cu cercetarea Ta cea dumnezeiască, precum ai ridicat de demult pe slăbănogul, ca, fiind mântuit, să strig Ţie, Îndurate: Dă-mi, Hristoase, tămăduire!“

"A te smeri" nu înseamnă doar ați repeta la nesfârșit cât ești de păcătos. Înseamnă și a tăcea când alții îți cer părerea despre greșelile aproapelui tău. Înseamnă și a lăsa pe altul să-și exprime ideile înaintea ta, chiar dacă tu ești "pe subiect" în anumite discuții. Înseamnă și a tăcea atunci când nimeni nu-ți cere părerea. Un cuvios îi zice într-o zi ucenicului său: "Frate, tare mai ești tulburat.." 

Acesta, mirat, îl întreabă: "De ce spui asta, avva?" Bătrânul îi răspunde: "Pentru că văd că mereu vrei să-i înveți pe alții, chiar dacă nimeni nu ți-a cerut sfatul". Așadar smerenia înseamnă multe lucruri în același timp. O stare sufletească liniștită, o inimă plecată, îndreptată spre propriile neputințe și slăbiciuni. În Sfânta Evanghelie se alătură întotdeauna două cuvinte, ca și cum ar alcătui un binom verbal. "Căci tot cel ce se va smeri pe sine se va înălța, iar cel ce se va înălța, se va smeri". 

Așadar opusul smeririi de sine este înălțarea de sine. 

Deci dacă nu înțelegem bine sensul adjectivului " smerit", să ne gândim la patima opusă, "înălțarea de sine". Astfel, smeritul devine cel coborât în inima sa. Exact ceea ce spune Mântuitorul nostru Iisus Hristos: "Învățați de la Mine că sunt blând și smerit (plecat) cu inima". Dumnezeu să ne dăruiască binefacerile smereniei tuturor.

                                                                                                                        Părintele Sorin Croitoru

SMERENIE, SMERENIE, SMERENIE...

Dragă cititorule! Nimeni dintre noi nu e deplin sănătos cu sufletul. Toţi avem şi suferim boli sufleteşti mai mici sau mai mari. Să cădem cu ele înaintea Doctorului şi Tămăduitorului trupurilor şi al sufletelor noastre, rugându-ne: „Sufletul meu, Doamne, cel slăbănog, se află cumplit în multe feluri de păcate şi în fapte netrebnice! Ridică-l cu cercetarea Ta cea dumnezeiască, precum ai ridicat de demult pe slăbănogul, ca, fiind mântuit, să strig Ţie, Îndurate: Dă-mi, Hristoase, tămăduire!“



https://babylenuta.blogspot.ro/

      Bucuria mea, cuvantul lui Dumnezeu trebuie sa ne sune permanent in urechi: “Asupra cui Imi voi pleca privirea, decat asupra celui BLAND si SMERIT cu inima si care cinsteste cuvintele Mele?” Fara smerenie, nici nu ne putem mantui, adu-ti aminte de Pilda celor 10 fecioare. Asadar, nimeni nu trebuie sa se mandreasca, nu trebuie sa primeasca laude (slava desarta) si nu trebuie sa se trufeasca (sa se laude pe sine in gandul sau), chiar daca face fapte bune, ci mereu sa se smereasca, fiindca, FARA SMERENIE NU EXISTA VIRTUTI.

 SMERENIA, este “drumul” care ne conduce la Ceruri si ne face asemenea cu Dumnezeu. SMERENIA, poate sa scape pe om din orice cursa a diavolului si sa-l conduca in Rai. 

Pentru toate izbanzile noastre trebuie sa spunem: Cu ajutorul lui Dumnezeu!” si “Slava lui Dumnezeu pentru toate!”. In Pateric, un batran spune ca: “Smerenia este lucrare mare si dumnezeiasca, sa te ostenesti trupeste, sa te socotesti mai prejos decat toti si sa te rogi lui Dumnezeu in toata vremea”. In smerenie Dumnezeu daruieste Harul Duhului Sfant. Rasplatirea nu se da pentru virtute, ci pentru smerenia care provine din virtute. Smerenia si fara fapte, iarta multe pacate, in timp ce fapte bune fara smerenie nu ne sunt de folos. “Cei saraci cu duhul” se refera la cei cu cugetare smerita despre ei insisi. 

                                                      Asadar, SMERENIE, SMERENIE, SMERENIE! 

                                                                                                                      Amin si Aliluia!

                                                                                                                       Preot Ioan .

Smerenia ...

Dragă cititorule! Nimeni dintre noi nu e deplin sănătos cu sufletul. Toţi avem şi suferim boli sufleteşti mai mici sau mai mari. Să cădem cu ele înaintea Doctorului şi Tămăduitorului trupurilor şi al sufletelor noastre, rugându-ne: „Sufletul meu, Doamne, cel slăbănog, se află cumplit în multe feluri de păcate şi în fapte netrebnice! Ridică-l cu cercetarea Ta cea dumnezeiască, precum ai ridicat de demult pe slăbănogul, ca, fiind mântuit, să strig Ţie, Îndurate: Dă-mi, Hristoase, tămăduire!“

„Dar, vai mie! Pentru că n-am smerenie, Domnul nu-mi dă putere spre nevoinţă (lupta duhovnicească), şi duhul meu neputincios tremură ca flăcăruia unei candele, în vreme ce duhul sfinţilor ardea cu flacără arzătoare şi nu numai că nu se stingea sub vântul ispitelor, dar se aprindea cu şi mai multă putere. 

Cu picioarele ei mergeau pe pământ şi cu mâinile lucrau, dar duhul lor rămânea mereu în Dumnezeu şi mintea lor nu voia să se dezlipească de amintirea lui Dumnezeu. Pentru iubirea lui Hristos ei au suferit toate întristările şi necazurile pe pământ şi nu se temeau de nici o suferinţă, ci în acestea preamăreau pe Domnul. De aceea Domnul i-a iubit şi i-a preamărit şi le-a dat în dar împărăţia veşnică împreună cu El.

                                                                                                     (Sf. Siluan Athonitul)

Smerenia

Dragă cititorule! Nimeni dintre noi nu e deplin sănătos cu sufletul. Toţi avem şi suferim boli sufleteşti mai mici sau mai mari. Să cădem cu ele înaintea Doctorului şi Tămăduitorului trupurilor şi al sufletelor noastre, rugându-ne: „Sufletul meu, Doamne, cel slăbănog, se află cumplit în multe feluri de păcate şi în fapte netrebnice! Ridică-l cu cercetarea Ta cea dumnezeiască, precum ai ridicat de demult pe slăbănogul, ca, fiind mântuit, să strig Ţie, Îndurate: Dă-mi, Hristoase, tămăduire!“

    Este necesar totodată să arătăm că smerenia trebuie legată de înţelepciune. Ele nu pot fi despărţite. Dacă le desparţi greşeşti. Înţelepciunea fără smerenie duce la mândrie, iar smerenia fără înţelepciune poate duce la unele defecte, chiar la prostie. 

Înţeleaptă fiind smerenia nu înseamnă să te frângi în faţa oricui şi să accepţi orice. 

Iisus Hristos, chipul smereniei şi al blândeţei înfruntă şi mustră pe cei mândri, pe fariseii şi cărturarii făţarnici. De asemenea El izgoneşte din templu pe vânzătorii de animale şi schimbătorii de bani, care nesocoteau sfinţenia şi iubirea de Dumnezeu. 

Fără smerenie nu poate fi nici pocăinţă nici evoluţie spirituală … nimic. Dacă omul a căzut prin mândria minţii, poate birui numai prin virtutea ce i se opune: smerenia. 

Ca urmare la baza tuturor virtuţilor se află smerenia înţeleaptă, iar la baza tuturor răutăţilor găsim mândria, pofta, invidia etc. Coroana virtuţilor este iubirea, iar culmea răutăţilor este justificarea păcatelor care se face din mândria de a ieşi nevinovat.

(Preot Boris Răduleanu, Semnificaţia Duminicilor din Postul Mare, vol. II)

ADEVARATA SMERENIE LA UN OM SFANT??

Dragă cititorule! Nimeni dintre noi nu e deplin sănătos cu sufletul. Toţi avem şi suferim boli sufleteşti mai mici sau mai mari. Să cădem cu ele înaintea Doctorului şi Tămăduitorului trupurilor şi al sufletelor noastre, rugându-ne: „Sufletul meu, Doamne, cel slăbănog, se află cumplit în multe feluri de păcate şi în fapte netrebnice! Ridică-l cu cercetarea Ta cea dumnezeiască, precum ai ridicat de demult pe slăbănogul, ca, fiind mântuit, să strig Ţie, Îndurate: Dă-mi, Hristoase, tămăduire!“

A existat odată un om atât de sfânt încât până şi îngerii se bucurau văzându-l.Cu toate acestea,el nu avea nici cea mai mică idee de faptul că este un sfânt.Îşi vedea liniştit de treburile zilnice,impărţind în jur bunătatea la fel de inconştient,cum îşi răspândesc florile parfumul lor şi becurile de pe stradă lumina lor.

Sfinţenia lui consta în faptul că el uita instantaneu trecutul persoanei pe care o avea în faţă,privind-o ca şi cum ar fi văzut-o pentru prima oară.De aceea,el vedea dincolo de aparenţele exterioare,în însăşi esenţa fiinţei,acolo unde oamenii erau inocenţi şi nevinovaţi,şi mult prea ignoranţi pentru a şti că greşesc.De aceea,el îi ierta şi îi iubea pe toţi deopotrivă,fără să i se pară însă nimic ieşit din comun în atitudinea lui,căci ea nu era rezultatul unei decizii,ci al felului în care îi privea el pe oameni.Intr-o zi,un înger i-a spus:"Dumnezeu m-a trimis la tine.Poţi să îmi ceri orice vei dori,şi dorinţa îţi va fi îndeplinită.

Vrei să primeşti darul vindecării?","Nu"a răspuns omul.Aş prefera să-L las pe Dumnezeu să vindece el însuşi","Vrei să ai puterea de a-i aduce pe păcătoşi înapoi,pe drumul cel drept?"Nu"a spus el"Nu am eu dreptul să ating inima omului.

Acest drept divin le este rezervat numai îngerilor","Vrei să fii un model de virtute,pentru ca oamenii să fie atraşi de tine şi să te imite?",Nu"a răspuns sfântul,"Căci în acest fel,aş deveni centrul atenţiei","Atunci,ce doreşti?"a insistat îngerul."Graţia lui Dumnezeu"a răspuns omul"Dacă voi dispune de această graţie,voi avea tot ceea ce mi-am dorit vreodată."Nu,trebuie să-mi ceri ceva miraculos!"i-a spus îngerul."In caz contrar,o asemenea însuşire îţi va fi distribuită în mod obligatoriu","Bine,în acest caz,iată ce doresc:lasă binele să se facă prin mine,fără ca eu să devin conştient de acest lucru!".

De aceea,Dumnezeu i-a dăruit următoarea calitate:umbra sa căpăta puteri vindecătoare,dar numai atunci când cădea în spatele lui.În acest fel,bolnavii care cădeau sub incidenţa umbrei sfântului,dar numai dacă acesta era cu spatele la ei,erau vindecaţi pe loc,pământul devenea fertil,izvoarele ţâşneau,iar feţele celor doborâţi de greutăţile vieţii se colorau din nou.Sfântul nu ştia însă nimic din toate acestea,căci atenţia celor din jur era atât de centrată asupra umbrei,încât ei au uitat de omul care o răspândea.In acest fel,dorinţa lui de a face bine fără să ştie nimic de acest lucru,s-a împlinit cu prisosinţă.

DUHUL SMERENIEI

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NĂDĂJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZĂ-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PĂCATELE NOASTRE...

 Bucuria mea, Sfantului Siluan Athonitul i s-a aratat Dumnezeu Iisus Hristos, si pentru asta a avut un gand de mandrie si Dumnezeu nu i s-a mai aratat. A plans 15 ani, el, cel care s-a smerit si pe patul de moarte zicand: "INCA N-AM DOBANDIT DUHUL SMERENIEI!"

Tu ai varsat macar o lacrima, cerand de la Dumnezeu smerenie??? Sfantul Siluan ne-a invatat ca:

"PENTRU UN SINGUR GAND DE MANDRIE DUHUL SFANT NE PARASESTE si PENTRU UN SINGUR GAND DE SMERENIE DUHUL SFANT SE INTOARCE LA NOI".

 Si iata ce mai spunea el, dupa ce a avut gandul de mandrie: 

"Unde esti Tu, Lumina mea? Unde esti Tu, Bucuria mea? Trecerea Ta Doamne, a lasat o buna-mireasma in sufletul meu, dar Tu nu esti aici si sufletul meu tanjeste dupa Tine, si inima mea e abatuta si bolnava, si nimic nu ma mai veseleste, pentru ca am intristat pe Domnul si El S-a ascuns de mine.
   Prin Duhul Sfant este cunoscut Domnul ,si tot prin Du­hul Sfant este iubit Domnul, dar fara Duhul Sfant omul nu este decat pamant pacatos.
   Doamne, da-mi să Te iubesc numai pe Tine.
   Doamne, smereste inima mea, ca sa fie intotdeauna placuta Tie".

                                                            DARUL SMERENIEI.....

   Sfantul Siluan Athonitul spune asa: "Daca m-ar intreba cineva: "Ce-ti doresti tu de la Dumnezeu mai mult, care dar?", as raspunde: "DARUL SMERENIEI, care, mai mult decat orice altceva, este bineplacut Domnului“. Smerenia este lumina intru care noi putem vedea Lumina: pe Dumnezeu Insusi. Fiindca, nu celui indestulat i Se arata Dumnezeu, ci sufletului smerit.
    SUFLETUL OMULUI SMERIT, este asemenea marii; daca aruncam o piatra in mare, aceasta tulbura pentru o clipa suprafata apei, apoi cade in adancuri. In felul acesta sunt inghitite necazurile in sufletul omului smerit, caci este cu el puterea lui Dumnezeu. Doamne, da-ne noua darul Sfintei Tale smerenii!
   Asadar, dragii mei, sa cautam si sa iubim smerenia, ca sa vina pacea lui Dumnezeu in sufletele noastre. Pilda ni s-a facut noua Mantuitorul Iisus Hristos, atunci cand S-a incins cu stergarul si a spalat picioarele Ucenicilor Sai si le-a spus: "Intelegeti ce v-am facut eu?" (Ioan 13:12). 

Adica, asa cum Eu M-am smerit spaland picioarele voastre, tot astfel si voi sunteti datori sa va smeriti unul inaintea altuia. Amin si Aliluia!

    Sfinte Siluan Athonitul, roaga-te lui Dumnezeu si pentru noi pacatosii, sa dobandim si noi Duhul smereniei, fara de care nu ne putem mantui sufletele noastre! Amin si Aliluia!


                                                                                                                               Preot Ioan

                 

CUVÂNT DESPRE SMERENIE

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...

                                                       CUVÂNT DESPRE SMERENIE

"Odată,  plimbandu-mă cu tatăl meu cand, la o cotitură, după o clipă de tăcere, el m-a intrebat:
 - In afară de ciripitul păsărelelor, mai auzi şi altceva? Mi-am ascutit auzul si, după cateva secunde, i-am răspuns:
 - Aud zgomotul unei căruţe.
 - Aşa este, - a spus tatăl meu - este o carută goală.

 L-am intrebat:
- Cum de stii ca este o carută goală, dacă incă nu o putem vedea? Iar el mi-a spus: - E foarte usor, să stii cand o carută este goală, fiindcă cu cat este mai goală, cu atat face mai mult zgomot. Astăzi, adult fiind, cand văd o persoană care vorbeste prea mult, intrerupand conversatia celorlalti, dovedindu-se inoportună, laudandu-se cu ceea ce posedă, simtindu-se atotputernică si dispretuindu-i pe cei din jurul ei, incă mi se pare că mai aud vocea tatălui meu, spunand: "Cu cat este mai goală căruta, cu atat mai mult zgomot face". 
Smerenia constă in a trece sub tăcere virtutile noastre si de a le permite altora să le descopere. Nu uitati că există oameni atat de "săraci", incat nu au nimic altceva decat BANI ?i MÂNDRIE. Nimeni nu este mai gol la suflet, decat cel care este plin de sine insusi". Smerenia este temelia Sfinteniei. Smerenia ii alungă pe draci. Smerenia fără nici-o osteneală a mantuit pe Fiul risipitor, pe Vames, pe Talharul cel de-a dreapta, care putine cuvinte au grait catre Dumnezeu si s-au mantuit.

Preot Ioan.

Smerenia

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...

In deplina opozitie cu mandria sta smerenia. Precum mandria este izvorul tuturor patimilor, tot astfel si smerenia este maica tuturor virtutilor. Sfantul Ioan Gura de Aur numeste smerenia temelia pe care "se poate inalta fara nici o primejdie orice altceva" bun si mantuitor pentru noi. "Si iarasi, daca aceasta temelie lipseste, chiar daca cineva s-ar inalta, prin viata sa, pana la ceruri, tot ce a zidit cu usurinta se distruge si va avea sfarsit rau".

Omul a fost creat pentru smerenie, iar nu pentru mandrie. O cunoastere de sine mai adanca si mai adevarata il poate incredinta de aceasta. Dumnezeu a randuit toate cele ce-l inconjoara pe om astfel incat acestea sa-i slujeasca acestuia spre smerire, iar nu spre mandrie.

Priviti, de pilda, cat de neputincios este omul care tocmai s-a nascut! De cata truda este nevoie pentru cresterea si educarea lui! Ce animal, intreaba Sfantul Tihon de Zadonsk, are trebuinta de atata ingrijire, pana ce creste mare, precum omul? "Multe animale isi agonisesc singure hrana imediat dupa ce s-au nascut, pe cand omul cata vreme nu este purtat, imbracat de maini straine, hranit, incalzit si ferit de munci straine!" In alt loc acelasi sfant ne spune: "Noi ne nastem goi si in lacrimi; traim in necazuri, nenorociri si pacate; murim cu frica si suspine; suntem ingropati in pamant si ne prefacem in tarana."

Iar Sfantul Simeon Noul Teolog, zugravind situatia smerita si nenorocita a omului, spune ca intreaga noastra viata este "lupta cu patimile, iar inlauntrul sau, inca inainte de patimi omul poarta gunoi si miasma."

"Poate oare sa existe ceva mai lipsit de chibzuinta decat omul, care, vazandu-se acoperit de lepra, se mandreste numai cu aceea ca poarta haine stralucitoare si aurite?" Da, cunoasterea de sine duce, dupa marturia tuturor Sfintilor Parinti, la smerenie. "Fii atat de smerit, spune Sfantul Dimitrie al Rostovului, precum Dumnezeu te-a creat!" Si ca adaos, amintesc cuvintele Sfantului Apostol Pavel: "Si ce ai, pe care sa nu-lfi primit? Iar daca l-ai primit, de ce te falesti, ca si cum nu l-ai fi primit?"(I Cor. 4, 7).

Smerenia ce se naste din cunoasterea de sine nu chinuie, nu asupreste sufletul, ci il indeamna la umilinta si recunostinta fata de Dumnezeu, care este atat de bun cu noi, sarmanele Sale fapturi neputincioase. Smerenia nu este o resemnare lipsita de nadejde, o pierdere a personalitatii lipsita de vointa, ci avant inflacarat spre lumina. Ea este calea luminoasa spre rai, izvor de bucurii fara de sfarsit, dobandire a desavarsirii dumnezeiesti si umplerea vietii goale a omului cu frumusete si sens dumnezeiesc. Cu ajutorul lui Dumnezeu, sub indrumarea Sfintilor Parinti, vom incerca in randurile ce urmeaza sa zugravim tocmai aceasta.

Nu exista virtute mai incantatoare decat smerenia. Ea este izvor al tuturor binecuvantarilor, radacina a tot binele, maica a tuturor virtutilor. Si totusi, in ciuda tuturor acestor inalte calitati ale ei, smerenia se ascunde, asemenea parfumatului toporas in tufele inflorite ale celorlalte virtuti, de parca ea nu inseamna nimic si nu slujeste la nimic. Daca mandria poate fi asemuita cu stancile inalte de munte, goale si neroditoare, smerenia este ca o gradina inflorita sau o intinsa tarina roditoare, care se revarsa in departare printre valcele. Pe inaltimi nu creste nimic. Acolo domneste vesnic frigul. In vai se coc fructele dulci si granele pentru hrana.

Sfantul Ioan Gura de Aur asemuieste pe oamenii mandri cu varfurile inalte si neroditoare ale valcelelor adanci, iar harul lui Dumnezeu cu apa. Asa precum apa curge in jos, ocoleste dealurile inalte si cauta sa se verse in locul cel mai de jos, astfel si harul lui Dumnezeu ocoleste pe cei mandri si se revarsa asupra celor smeriti. Smerenia este raza a harului, venita din rai. Si prin ce schimbari ceresti trece sufletul cand in el patrunde raza harului!

Pana de curand cufundat in intunericul noptii pacatului, el se trezeste deodata imbracat in lumina. Iar in aceasta lumina omul smerit incepe sa-si vada propriile sale pacate si porneste sa se curateasca de ele, pe cand inainte de a fi invesmantat de lumina harului, toate in el i se pareau a fi in oranduiala deplina. Si acest lucru este firesc sa fie asa; numai luminat de sus omul isi poate vedea pacatosenia, intr-o incapere intunecata aerul nu pare plin de praf, ci intotdeauna proaspat si curat. Dar de indata ce o raza de soare patrunde in incapere, imediat vedem cat praf zboara prin ea.

Astfel, smerenia il face pe om sa vada starea vrednica de plans in care se afla si il impinge sa porneasca la propria indreptare. Ea curata inima de multimea patimilor, impodobeste sufletul cu florile virtutii dumnezeiesti si astfel, treptat, aceasta naste toate virtutile, ea singura ramanand in umbra, caci aceasta este firea ei -sa nu se arate, sa nu fie slavita de oameni. Este asemenea radacinilor copacilor: in afara da roade minunate, insa ea ramane ascunsa in adancul pamantului. Caci daca radacinile vor iesi din pamant, spre a fi vazute, copacul nu va mai avea fructe si se va usca. Astfel este si smerenia. Daca incepe sa se arate, virtutile dispar, iar omul piere duhovniceste.

Una din cele dintai calitati ale smereniei este blandetea. Omul cu adevarat smerit este bland, nu numai atunci cand toti sunt atenti si amabili cu el, ci si atunci cand este hulit si ponegrit. El nu se tulbura, nu se infurie, ci toate le rabda in tacere. Cel smerit nu poate sa nu fie bland, caci il linisteste harul lui Dumnezeu ce se odihneste in el. Se spune ca marea, care este vesnic involburata si agitata, se imblanzeste cand asupra ei se lasa ceata deasa. Asemenea se intampla si cu sufletul nelinistit al omului, cand asupra lui se pogoara harul Sfantului Duh. Si un astfel de suflet este cel smerit. Zbuciumul, furtunile, nelinistile sunt specifice sufletelor mandre. Sfantul Ioan Scararul spune: "In inimile blande Se odihneste Dumnezeu; iar sufletul nelinistit este salas al diavolului."

Dumnezeu iubeste pe cei smeriti; acestora El li Se descopera si intru ei binevoieste! in Vechiul Testament El spune: "Spre unii ca acestia imi indrept privirea Mea; spre cei smeriti, cu duhul umilit si care tremura la cuvantul Meu!" (Isaia 66, 2).

Omul smerit isi vede permanent neajunsurile. El nu osandeste pe nimeni, nu cerceteaza pacatele celorlalti, nu ia in batjocura, se socoteste pe sine ca fiind cel mai rau dintre toti oamenii. El este ascultator si supus fata de toti. Slujeste cu bucurie tuturor. Nu se manie atunci cand ceilalti primesc onoruri, nu pizmuieste slava celuilalt, caci el pentru sine nu cauta foloase lumesti. Privirea sa este indreptata catre cer. El cauta sa fie bineplacut lui Dumnezeu si de la El asteapta mila in ziua infricosatoarei Judecati.

Omul smerit rabda cu barbatie dispretul celorlalti, si sincer socoteste ca merita aceasta. Se poarta cu blandete, sinceritate si plin de dragoste cu oamenii josnici, caci cei smeriti intotdeauna au o blandete minunata. Iar sufletul smerit, dupa cuvintele Sfantului Ioan Scararul, este "scaun al blandetii". Omul smerit nu are ganduri rele. Chiar daca ar avea un astfel de gand, ar fi degraba alungat. Cel smerit nu cunoaste viclenia. El nu se preface a fi binevoitor, caci este intr-adevar asa, nu cauta sa obtina foloase prin lingusiri si sa fie pe placul oamenilor, caci nu are nevoie de acestea.

El dispretuieste laudele si se bucura cand este umilit, deoarece vrea sa se faca urmator Domnului Iisus, Care pentru a noastra mantuire "S-a desertat pe Sine, chip de rob luand, facandu-Se asemenea oamenilor, si la infatisare aflandu-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultator facandu-Se pana la moarte, si inca moarte pe cruce" (Filipeni 2, 7-8).

Omul smerit nu vrea sa fie mai presus de invatatorul sau. intocmai precum Fiul lui Dumnezeu la Cina Cea de Taina S-a ridicat, S-a incins cu stergar, Si-a suflecat manecile si a inceput sa spele picioarele ucenicilor Sai, intocmai si cel smerit este gata sa slujeasca tuturor ca un rob, fara sa vada in asta vreun merit. Caci el isi aminteste de povata Mantuitorului: "Daca Eu, Domnul si invatatorul, v-am spalat voua picioarele, si voi sunteti datori ca sa spalati picioarele unii altora;-Ca v-am dat voua pilda, ca, precum v-am facut Eu voua, sa faceti si voi" (Ioan 13,14-15).

Omul smerit se teme de laude, in care se ascund atatea primejdii pentru suflet! El cauta adancimile umilintei si acolo se simte bine. Un astfel de om nu vorbeste mult, nu doreste sa-si arate intelepciunea, ci tace si raspunde cu blandete, "inceputul necautarii slavei desarte, spune Sfantul Ioan Scararul, e pazirea gurii si iubirea necinstirii. Mijlocul ei este oprirea tuturor, lucrarilor gandite ale slavei desarte. Iar sfarsitul (daca este vreun sfarsit al adancului fara fund) este a face in chip nesimtit inaintea multimii cele ce aduc necinstirea."

Omul smerit nu se tulbura din pricina cuvintelor bune pe care lumea le spune despre el: de este laudat, nu socoteste ca lauda i se cuvine lui, caci simte ca nu inseamna nimic. De este vorbit de rau, el se socoteste pe sine a fi mult mai rau si isi spune in cugetul sau: "Ei nu ma cunosc, caci altminteri si mai rau ar vorbi despre mine".

Daca este clevetit si osandit nu se nelinisteste si nu-si cauta indreptatire, caci se gandeste la judecata lui Dumnezeu, unde vor fi judecate dupa moarte nu numai faptele, ci si gandurile oamenilor. Sfintii plini de adanca intelepciune, care au ajuns la desavarsire multumita smereniei lor, nu se suparau niciodata pe cei care le aduceau jigniri.

Dimpotriva, ei vedeau in acestia binefacatori ai lor si de aceea ii iubeau in sufletul lor si se rugau pentru ei. Ei nu au urmarit atingerea vreunui tel lumesc, si nu s-au temut ca isi vor pierde reputatia, si de aceea cand erau huliti rabdau, asteptand ca indreptatirea sa vina de la Dumnezeu. Noi insa, de obicei, ne maniem aprig impotriva celor care ne aduc defaimare, pentru ca tinem la parerea oamenilor despre noi si legam toate foloasele de care ne bucuram de ea.

Sfantul Serafim de Sarov, care cu iscusinta a coborat in adancurile smereniei, ne invata sa nu ne tulburam atunci cand suntem jigniti. Iar daca este cu neputinta sa nu ne tulburam, atunci trebuie ca macar sa ne infranam limba, dupa cuvintele Psalmistului: "tulburatu-m-am si n-am grait" (Ps. 76, 4). Ca pilda de inalta smerenie si nemanie, Sfantul Serafim ni-l zugraveste pe Sfantul Grigorie al Neocezareei. Aflandu-se odata intr-un loc public, o oarecare desfranata a inceput a-i cere plata pentru pacatul pe care, chipurile, acesta il savarsise cu ea. Fara manie, sfantul spuse cu blandete unuia dintre insotitorii sai: "Plateste-i degraba pretul pe care il cere!" De indata ce primi plata necuvenita femeia a fost grabnic luata in stapanire de un duh rau. Atunci, sfantul, raspunzand la rau cu bine, a alungat prin rugaciune duhul din ea.

O pilda minunata de adanca smerenie avem si in viata Sfantului Spiridon al Trimitundei. Desi era episcop si era cinstit de toti ca drept si facator de minuni, Sfantul Spiridon vietuia modest si se imbraca foarte simplu. Odata, la invitatia regelui a mers la palatul acestuia. Aici, una dintre slugi, socotindu-l vreun calugar simplu si sarac, a inceput sa-l batjocoreasca, l-a oprit sa intre si chiar la lovit peste obraz. Sfantul Spiridon, plin de bunatate, la intors si pe celalalt. Toti sfintii s-au distins printr-o astfel de smerenie adanca. Erau lipsiti de rautate ca porumbeii si numai intr-un caz se aprindeau cu manie sfanta: cand se intalneau cu oameni mandri ce nu se indreptau si cu tovarasii lor, ereticii.

Sfantul Ioan Scararul da o definitie minunata: "In smerenie nu se afla nici cea mai mica ur-" ma de dispret, nici cartire sau impotrivire, fara numai atunci cand priveste credinta." Si cei smeriti se pot aprinde de ravna, insa numai atunci cand trebuie sa apere comoara credintei ortodoxe. Aceasta dovedeste limpede ca smerenia nu este vreo pasivitate indiferenta, ci adancime in care, asemenea apelor unui ocean, se aduna forte uriase care lupta impotriva celor mai puternici vrajmasi ai omului si ai mantuirii acestuia, demonii cei nevazuti, patimile dinlauntrul nostru si ereticii, acesti diavoli vazuti din afara noastra. Numeroase calitati ale smereniei se vadesc deosebit de limpede in pilda urmatoare.

Intr-o manastire vietuia un parinte sfant pe nume Agaton, vestit prin virtutile sale: smerenie si rabdare. Odata, au venit la el cativa frati hotarati a-l ispiti. Acestia ii spun: "Parinte, multi vorbesc despre cuviosia ta ca esti clevetitor si ca neincetat osandesti pe semeni". A cugetat batranul in sinea sa la acestea si zise in gandul sau: "Oare, nu am osandit niciodata, macar in gand, pe fratii mei?" si le-a raspuns: "Adevarat este ca sunt clevetitor si osandesc!" "Mai mult decat aceasta, esti si desfranat!", au continuat fratii.

Sfantul Agaton si-a amintit atunci de cuvintele Domnului: "ca oricine se uita la femeie, poftind-o a si savarsit adulter cu ea in inima lui" (Matei 5, 28) si a recunoscut smerit: "Adevarat este, sunt desfranat!" Astfel, fratii au insirat multe pacate, invinuind pe Sfantul Agaton ca le-a savarsit, si de care acesta se recunostea deplin vinovat. in cele din urma, fratii i-au spus sfantului: "nu vom ascunde de tine si aceasta, ca multi socotesc ca esti si eretic!" Atunci ochii smeriti ai sfantului s-au aprins de ravna dumnezeiasca, iar acesta, cu mana ridicata, le zise: "Nu! Viu este Dumnezeu! Martor imi este ca nu sunt eretic!" S-au mirat fratii de acest raspuns energic, neasteptat, si l-au rugat pe batran sa-i lamureasca de ce a incredintat la toate invinuirile dintai, iar pe ultima a respins-o atat de hotarat. Atunci, Sfantul Agaton le-a spus: "Pacatele cele dintai de care m-ati invinuit le-am primit ca sa dobandesc smerenie si pentru ca voi sa nu aveti o parere inalta despre mine; pe cel din urma insa, l-am respins pentru ca erezia este indepartare de Dumnezeu, iar eu pazesc credinta sfanta, ca sa nu pier impreuna cu ereticii!"

Toti acei Sfinti Parinti care au luptat neinfricati impotriva vrajmasilor ortodoxiei, nu au incetat o clipa sa fie intru totul smeriti cu inima. Si sfintii mucenici, care, plini de indrazneala, au marturisit numele lui Hristos, batjocorind nebunia chinuitorilor lor idolatri, au purtat adanc in sufletele lor constiinta smerita ca sunt pacatosi. Din toate acestea se vede ca smerenia poate fi, si este o lupta inalta. Dar chiar si in ravna sa sfanta pentru slava lui Dumnezeu, omul smerit nu devine trufas sau semet, ci isi pastreaza modestia pentru ca stie ca orice are este primit in dar de la Dumnezeu, si il poate pierde daca se mandreste cu el.

Cei mandri sfarsesc intotdeauna in chip tragic. Acela care a urcat in varful plopului, acela cu siguranta va cadea si isi va sparge capul. Cel smerit nu cade niciodata. Si cum ar putea sa cada? El se afla mai jos decat pamantul! Mandria este asemenea unui balon de sapun, se umfla si zboara in inalt, dar intr-o clipita se sparge si dispare.

Smerenia insa este asemenea copacului binecuvantat: cu cat radacinile ii sunt mai adanc infipte in pamant cu atat mai inalt creste. Asa precum asupra celor mandri se abate blestemul lui Dumnezeu: "Cel ce se va inalta pe sine se va smeri", tot astfel si cu cei smeriti se implineste binecuvantarea dumnezeiasca: " Cel ce se va smeri pe sine se va inalta."
 

                                                         Paradoxul smereniei

De smerenie este legat un minunat paradox: cu cat un om devine mai virtuos, cu atat se simte mai pacatos. Dar nu vedem, oare, acelasi paradox si in cazul mandriei, numai ca intors spre partea pacatului? Cu cat se mandreste omul mai mult, si astfel pacatuind, cu atat se socoteste pe sine mai drept. Inteleptul Pascal a inteles nemaipomenit acest lucru si la exprimat astfel: "Exista numai doua feluri de oameni: unii drepti, care se socotesc pe sine pacatosi, si altii, pacatosi, care se socotesc a fi drepti".

Noi putem totusi intelege cum anume pacatosii care se mandresc socotesc ca ei singuri sunt drepti. Ei se amagesc anume pentru ca mandria i-a orbit. Dar de neinteles este cum anume crestinii virtuosi, indeosebi sfintii, care au ajuns la o treapta inalta a desavarsirii, au fost invredniciti chiar cu darul facerii de minuni, s-au socotit mari pacatosi! Puteau ei, oare, sa-si vada propria desavarsire? Au fost ei sinceri in constiinta pacatoseniei lor? Nu s-au smerit ei, oarecum, numai exterior, din deprindere? Sau, in adancul lor, dupa legi ale vietii duhovnicesti nestiute de noi, simteau pe deplin sincer intreaga lor saracie cu duhul?

Sfantul Tihon de Zadonsk, aruncand lumina tocmai asupra acestei probleme, scrie: "in adevarata smerenie se vadeste o sete si o foame neincetata dupa harul lui Dumnezeu; caci smerenia nu priveste la cele ce are, ci cugeta si cauta ceea ce nu are. Precum cei care invata din carti si de la invatatori, cu cat inainteaza mai mult in invatatura si se deprind cu aceasta, cu atat mai mult isi vad propria nestiinta, deoarece mult mai multe sunt cele pe care nu le cunosc, decat cele pe care le-au invatat, tot astfel si cei care invata la scoala intelepciunii dumnezeiesti se vad cu atat mai saraci cu duhul, cu cat se impartasesc mai mult de darurile lui Dumnezeu; pentru ca vad ca le lipsesc inca multe si pentru aceasta cauta smerenie si suspine."

Prin aceasta se lamureste intelegerii noastre cum se numeau sfintii pe sine pacatosi, fara vreo urma de fatarnicie. Numai cel mandru, din pricina orbirii duhovnicesti si a necunoasterii, se socoteste pe sine drept, iar crestinul smerit, care a dobandit intelepciune adanca, cu ascutita sa clarviziune duhovniceasca vede la el multime de pacate si neajunsuri. Toti sfintii au fost mari intelepti duhovnicesti si de aceea toti s-au socotit mari pacatosi.

In manastirea unde se nevoia minunatul avva Dorotei, un pelerin a auzit spunandu-se ca, cu cat este un om mai aproape de Dumnezeu, cu atat se simte mai pacatos si si-a exprimat indoiala in aceasta privinta: "Cum poate un om sfant sa se socoteasca pacatos?" Atunci Avva Dorotei l-a intrebat: "Ce esti tu in cetatea ta?" - "Sunt printre cei dintai dintre mai marii cetatii!", raspunse acesta. "Dar daca vei merge in marea cetate a Cezareei, acolo cum vei fi socotit?" - "Ultimul dintre capeteniile cetatii!" -"Dar daca vei merge in cetatea si mai mare a Antiohiei?" - "Acolo voi fi asemenea cu oamenii de rand!", spuse omul. "Dar daca vei merge la Constantinopol si te vei infatisa inaintea fetei luminate a imparatului, acolo cum vei fi socotit?", a continuat sa-l intrebe avva Dorotei. Pelerinul ii raspunse: " Ei, acolo voi fi de-a dreptul un nimeni!" Atunci avva Dorotei ii spuse: "Iata, astfel este si cu sfintii: cu cat se apropie mai mult de Dumnezeu, cu atat se socotesc mai pacatosi".

Exista ceva foarte firesc in constiinta dreptului ca este pacatos si nevrednic. Orice virtute omeneasca, fara ajutorul lui Dumnezeu, este ca o stea marunta care clipeste in noaptea intunecata a vietii. Stelele stralucesc numai noaptea, cand este intuneric. Dar de indata ce rasare soarele, ele isi pierd de indata stralucirea si dispar. Astfel este si cu oamenii. Atata timp cat se afla in noaptea pacatelor, departe de Dumnezeu, stralucesc, se mandresc cu una sau cu alta. Dar de indata ce rasare Dumnezeu in sufletele lor, ei se sting degraba si vad ca sunt nimic inaintea maretiei lui Dumnezeu.

Aceasta este, de fapt, smerenia, cand omul sta nevazut inaintea lui Dumnezeu si in ciuda virtutii sale se socoteste a fi nimic, fuge de slava si cinstiri si nu rabda laude desarte pentru sine, indreptand neincetat spre Dumnezeu toata slava si lauda. Acestia sunt slaviti de Dumnezeu in ciuda dorintei lor, pentru ca Dumnezeu spune in Vechiul Testament: "Eu preamaresc pe cei ce ma preaslavesc pe Minei" (I Regi 2, 30).
 

                                                             Smeremia fatarnica
 

Par pe langa adevarata smerenie exista si o falsa smerenie. Aceasta este "smerenia" desarta, care isi arunca privirea de jur imprejur ca sa vada daca cumva a zarit-o cineva, daca se vorbeste despre ea, sau este pizmuita. Ea nu este altceva decat mandrie invesmantata in haine smerite. Numai pe dinafara are infatisarea smereniei, insa pe dinauntru clocotesc toate patimile.

Cel smerit cu adevarat este intotdeauna linistit si calm: el nu se bucura de laudele ce i se aduc, nici nu se necajeste din pricina umilintelor. Pe cand falsul smerit cauta, printr-o paruta evlavie, slava omeneasca. El a observat ca smerenia aduce laude si cinstiri celor care o au si si-a pus, astfel, masca smereniei, spre a se mari si el in felul acesta. Un astfel de om arata ca nu a inteles nimic din esenta smereniei. Lui ii place sa spuna despre sine: "Oh, eu pacatosul, oh, eu nevrednicul!" Dar in acelasi timp asteapta ca ceilalti sa se impotriveasca si sa spuna ce nu este adevarat, ca nu este pacatos. Iar daca este contrazis se simte bine. Dar daca ceilalti sunt de acord cu el si ii spun: "Deci tu insuti recunosti ca esti pacatos! Deci sunt adevarate cele ce se spun despre tine?", de indata se arata a fi nemultumit, jignit si incepe a intreba: " Dar ce se spune despre mine?"

O astfel de smerenie nu este mantuitoare, ci fatarnica si de aceea este socotita a fi o smerenie mai rea decat mandria. "Nu cel ce se huleste pe sine da dovada de smerita cugetare", spune Sfantul Ioan Scararul "ci acela care vazandu-se hulit de altul, dragostea lui fata de acesta nu se micsoreaza".

Smerenia fatarnica nu este atat de primejdioasa pentru mireni, caci adeseori ei nu iubesc nici adevarata smerenie. Cum atunci vor fi ei atrasi in falsificarea ei prin fatarnica smerire? Acest fel de smerenie este mai primejdioasa pentru oamenii duhovnicesti, mai cu seama pentru monahi, a caror cale este, mai cu seama, o cale a smereniei. Pentru ca adevarata smerenie anevoie se dobandeste, monahii se prefac adesea a fi smeriti, din dorinta de a dobandi slava grabnica si ieftina. Adeseori, chiar si crestinii evlaviosi cad prada acestei ispite - paruta smerenie.

Pentru a ne feri de aceasta smerenie falsa si paguboasa, Sfintii Parinti ne sfatuiesc sa nu vorbim nimic de la noi: nici bine, nici rau, ci sa fim atenti la sufletul nostru si sa ne luptam launtric cu toate miscarile pacatoase ale acestuia. De suntem dojeniti, trebuie sa tacem si sa nu ne indreptatim, caci de nu, se va ivi mandria. De suntem laudati, iarasi trebuie sa pastram tacerea si sa nu ne impotrivim, caci altfel se va ivi fatarnicia. Noi trebuie sa cautam sa dobandim smerenie launtrica, care nu se tulbura, nici din pricina mustrarilor, nici din pricina laudelor nu se clatina.

Preacuviosul Ambrozie de la Optina istoriseste despre un monah care neincetat spunea despre sine: "Oh, eu cel nevrednic!" Odata egumenul, venind la trapeza si vazandu-l,l-a intrebat: "Dar tu, de ce te afli aici, cu sfintii parinti?" Monahul, jignit, i-a raspuns: "Oare, nu sunt si eu dintre ei?!"

In opozitie cu aceasta adevarata smerenie lucreaza in chip cu totul diferit. Iata un exemplu: Un monah oarecare, avand adanca smerenie si viata sfanta, a sosit in vizita la o manastire. A intrat in biserica sa se roage, iar cand fratii s-au asezat la cina frateasca a dragostei s-a asezat si el. Unii dintre frati au inceput sa se intrebe: "Dar acesta ce cauta aici?" Si i-au spus monahului: "Ridica-te si iesi afara!" El s-a ridicat si a iesit. Altii dintre frati insa, intristandu-se din pricina izgonirii fratelui, l-au chemat inapoi. Fara a arata in vreun fel ca s-ar fi socotit jignit, s-a intors. Apoi unul dintre frati l-a intrebat: "Spune-ne, ce ai gandit si ce ai simtit cand ai fost alungat, iar mai apoi chemat inapoi?" El le raspunse: "Mi-am amintit ca sunt asemenea unui caine care iese cand este izgonit si vine cand este chemat." Aceasta este adevarata smerenie. Smerenia fatarnica are partasie cu aceasta pe cat au paiele cu aurul.

Foarte frumos a caracterizat falsa smerenie Sfantul Tihon de Zadonsk. El spune: "Exista oameni care pe dinafara se arata smeriti, insa pe dinlauntru nu sunt asa. Multi renunta la diferitele trepte si titluri ale lumii acesteia, dar nu vor sa renunte la buna parere pe care o au despre ei insisi; se leapada de cinstirile si functiile lumesti, dar vor sa culeaga cinstiri pentru sfintenia lor. Multora nu le este rusine sa se numeasca pe sine pacatosi inaintea oamenilor, sau chiar cei mai pacatosi dintre toti, insa nu vor sa auda aceste cuvinte de la altii si de aceea se numesc astfel numai cu gura. Altii isi indoaie spatele ca o secera, dar inauntrul lor se inalta cu cugetul. Altii se pleaca pana la pamant inaintea fratilor, dar raman neclintiti in inimile lor. Un altul poarta rasa sfasiata, dar nu vrea sa-si sfasie inima.

Multi vorbesc putin si cu voce scazuta, iar altii chiar nu vorbesc deloc, dar in inimile lor ii hulesc neincetat pe semenii lor. Unii isi acopera trupul cu rasa si cu mantie, dar inima nu doresc sa si-o acopere. in acelasi chip ei arata si alte semne ale smereniei!. Acestia toti insa nu au smerenie in inimile lor pentru ca, desi acestea sunt semne dupa care poate fi recunoscuta smerenia, lipseste tocmai ceea ce ele semnifica (simtamantul sincer de smerenie in adancul inimii), ele nu sunt altceva decat fatarnicie. Astfel de oameni sunt asemenea unui burduf, umflat cu aer, care pare plin cu ceva, insa cand este golit de aer devine limpede ca a fost gol. Sau, dupa cuvintele lui Hristos, "acestia seamana cu niste morminte varuite, care pe dinafara se arata frumoase, inauntru insa sunt pline de oase de morti si de toata necuratia" (Matei 23, 27).

De aceea trebuie ca omul sa aiba launtric, in inima sa, smerenie, precum si toata evlavia. Pentru ca Dumnezeu judeca "dupa sfaturile inimilor" (I Cor. 4, 5) si nu dupa aparenta, nu asa cum ne aratam noi inaintea oamenilor".

Sfintii Parinti ne dau toate aceste indrumari ca sa ne pazeasca de primejdia smereniei fatarnice, care nu numai ca nu aduce omului mantuirea, ba chiar ii agoniseste mai mari pedepse. Singura mantuitoare este adevarata smerenie. Prin toate celelalte nevointe, daca nu sunt presarate cu sarea adevaratei smerenii, nu ne putem mantui. insa, avand adevarata smerenie, chiar si fara nevointe ne putem mantui. Un mare nevoitor din vechime a prorocit ca in vremurile de pe urma nu vor mai fi asceti aspri sau mari nevoitori, ci atunci adevaratii crestini se vor mantui numai prin smerenia lor. Si unii dintre ei chiar numai prin aceasta vor ajunge la mare desavarsire.
 

Arhimandritul Serafim Alexiev

SMERENIA

A zis un bătrân că smerenia poate mai mult decât toată nevoinţa şi a povestit şi un lucru ca acesta:

Erau doi episcopi aproape unul de altul şi erau odinioară supăraţi unul asupra celuilalt. Unul era bogat şi puternic, iar celălalt smerit. Şi căuta cel puternic să facă rău celuilalt. lar cel smerit auzind aceasta, zicea către clerul său: o să-l biruim cu darul lui Dumnezeu. 

Şi i-au zis clericii: stăpâne, cine poate să-l biruiască?

 lar el zicea: răbdaţi, fiilor şi veţi vedea mila lui Dumnezeu! Aşadar, pândea şi când avea acela un praznic de Sfinţii mucenici, a luat clerul, a ieşit şi le-a zis: veniţi după mine şi orice mă veţi vedea pe mine că fac, faceţi şi voi şi o să-l biruim. 

Deci mergând după dânsul îşi ziceau: oare ce are să facă? Şi după ce au venit, l-au aflat făcând slujbă. Si toată cetatea era adunată acolo. Atunci, episcopul a căzut in genunchi la picioarele celui puternic împreună cu clerul său, zicând: iartă-ne pe noi, stăpâne, robii tăi suntem! Acela spăimântându-se de ceea ce a făcut, umilindu-se, căci Dumnezeu schimbase inima lui, l-a prins de picioare, zicând: tu eşti stăpân şi părinte! Şi de atunci s-a făcut mare dragoste între dânşii.

 Şi zicea cel smerit către clerul său: nu vă ziceam vouă, fiilor, că vom birui prin bunătatea lui Dumnezeu?

Deci şi voi când aveţi vrajbă cu cineva, aceasta faceţi şi veţi birui cu darul lui Dumnezeu.