Ovidiu Florin
Iisuse preadulcele meu Mântuitor,
Îţi sărut cu foc preasfintele mâini şi picioare;
Îţi mulţumesc din tot sufletul că nu m-ai părăsit pentru încăpăţânarea şi nesocotinţa mea.
Îţi mulţumesc că nu m-ai scos ca pe un netrebnic din şcoala cea sfântă a suferinţelor.
Îţi mulţumesc că m-ai lăsat în ea şi mi-ai apăsat mereu crucea pe umeri până mi s-au deschis ochii şi mintea să văd şi să înţeleg că crucea suferinţelor mi se pusese pe umeri să Te aflu pe Tine, preadulcele meu Mântuitor! Sub greutatea crucii Te-am aflat pe Tine şi Jertfa Ta cea sfântă.
Sub greutatea crucii am învăţat să mă laud în slăbiciunile mele… am învăţat să „am plăcere în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoane, în strâmtorări pentru Hristos, căci când sunt slab, atunci sunt tare“ (II Cor. 12, 9-10).
Sub greutatea crucii am învăţat să mă jertfesc pentru Tine, pentru lucrul Tău şi pentru alţii.
Sub greutatea crucii am învăţat că trebuie să mă răstignesc împreună cu Tine (Rom. 6, 6), pentru ca să nu mai trăiesc eu – omul meu cel vechi – ci Tu, Doamne, să trăieşti în mine (Gal. 2, 20).
Sub greutatea crucii am înţeles că trebuie să vină neîncetat peste mine suferinţe şi prigoane, pentru că trăiesc în lume, iar lumea pe ai Tăi nu-i poate suferi, precum nici pe Tine nu Te-a suferit, iar „sluga nu este mai mare decât stăpânul“. Dacă Tu ai suferit, şi noi trebuie să suferim.
Suferinţa este cea mai scumpă şi cea mai dulce binecuvântare de care Domnul m-a învrednicit.
Este îngerul ceresc care m-a trimis în braţele Domnului şi mă ţine în braţele Lui.
Prin suferinţă „trăiesc“, prin ea muncesc. Prin ea a vorbit cerul cu mine şi prin ea vorbesc şi eu cu cititorii mei.
O, sfântă suferinţă, însoţeşte-mă până la marginea mormântului!
Ţine-mă neîncetat „mai lângă Domnul meu“ până în clipa când mă vei preda cu totul şi pentru totdeauna în braţele Lui…
