„Inima care e bună, multe supărări adună. Ea nu știe să se apere, nu caută dreptate pentru sine și nu ridică glasul atunci când este rănită. Primește, rabdă și tace, nu din slăbiciune, ci din dorința de a nu pierde pacea pe care o are de la Dumnezeu. O astfel de inimă se frânge adesea în tăcere, dar în frângerea ei se naște o rugăciune curată, care nu cere răzbunare, ci putere de a merge mai departe fără ură.
Când omul cu inimă bună este nedreptățit, el se întreabă mai întâi ce are de îndreptat în sine, nu ce are de cerut de la ceilalți. Își vede greșelile, își plânge neputințele și își pune nădejdea în mila Domnului. Supărările nu îl îndepărtează de credință, ci îl adâncesc în ea, pentru că învață să se sprijine nu pe oameni, ci pe Dumnezeu, Care vede tot și rânduiește toate la vremea potrivită.
Dar să nu creadă cineva că această inimă rămâne neauzită. Dumnezeu nu lasă nerăsplătită nici o lacrimă și nici o durere purtată cu răbdare. În tăcerea ei, inima bună se curățește, se luminează și devine izvor de pace pentru cei din jur. Chiar dacă oamenii o apasă și o rănesc, Domnul o ridică și o întărește, dăruindu-i o bucurie adâncă, pe care lumea nu o poate lua.”
