Dragă cititorule! Nimeni dintre noi nu e deplin sănătos cu sufletul. Toţi avem şi suferim boli sufleteşti mai mici sau mai mari. Să cădem cu ele înaintea Doctorului şi Tămăduitorului trupurilor şi al sufletelor noastre, rugându-ne:
„Sufletul meu, Doamne, cel slăbănog, se află cumplit în multe feluri de păcate şi în fapte netrebnice! Ridică-l cu cercetarea Ta cea dumnezeiască, precum ai ridicat de demult pe slăbănogul, ca, fiind mântuit, să strig Ţie, Îndurate: Dă-mi, Hristoase, tămăduire!“
Ioan Monahul
Nu se poate ca în aceste zile ale postului mare, crestini fiind să nu ne gândim la Hristos și la mântuire.Cu ajutorul celor 4 evanghelii,ca pelerini care am fost în Tara Sfântă, ori care-L însoțim numai cu gândul, sa incercam sa facem o reconstituire a itinerariilor și activității întreprinse de Iisus in timpul lucrarii sale pe pamâmt, locuri în care cu binecuvântarea și voia lui Dumnezeu am calcat cu picioarele noastre și le-am vazut cu ochii noștrii, le-am atins cu mâinele noastre, cu genunchii noștrii, le-am pipait cu degetele, iar buzele noastre le-au sărutat, locuri sfinte pe care lacrimile noastre de umilință le-au îmbtațișat și le-au mângăiat, iar închinându-ne am dat Slavă lui Dumnezeu pentru toate.
Pentru început, un sumar cadru istoric al evenimentelor. Imparatul roman Augustus (31 î.H. - 14.d.H.) decide la decesul regelui Herodes cel Mare (Irod I) în anul 4 î.H. împartirea regatului vasal Palestina între cei 3 fii ai lui Herodes cel Mare: Archelaos: primeste provinciile Samaria, Iudeea si Idumea. Domnia lui Archelaos a fost scurta (între 4 î.H. - 6.d.H.), fiind exilat, iar cele 3 provincii trecute sub administrarea directa a procuratorilor romani. Herodes Antipas (Irod II): provinciile Galileea si Pereea (Transiordania). Stapân si în zona în care a activat Isus, a domnit între anii 4 î.H. - 39. d.H. Herodes Philippos: provinciile Gaulanitis, Trachonitis, Batanea si Auranitis, în care a domnit pâna la moarte (4 î.H. - 34 d.H.).
Am prăznuit în aceste locuri „Pastile de iarnă“, Naşterea şi Botezul lui Hristos. Și în timp ce am parcurs toate acestea, am auzit din Evanghelii cum Hristos Și-a început lucrarea Sa. Dintr-o lectură scurtă, pe care am auzit-o de la parintele Cristian am aflat că există două aspecte deosebit de speciale pe care aş vrea să le relatez de aici pentru început. Mai întâi, că pentru a-Şi începe misiunea Hristos trebuie să plece. El S-a retras în Galileea. Singura explicaţie care ni se dă referitor la aceasta în lectura din Evanghelia după Matei pe care am auzit-o este că Ioan Botezătorul, Înaintemergătorul Său, fusese închis, şi putem crede că și Hristos i-ar fi urmat. Deci, dintr-o anumită perspectivă, Iisus evită confruntarea, aşa cum ar trebui să facem cu toţii: să nu ne punem în situaţii conflictuale sau ispititoare. Pentru aceasta ne rugăm: nu ne duce în ispită. Nu este vorba despre faptul că Hristos nu vrea să înfrunte ispitele şi pericolele; până la urmă, El tocmai ce s-a întors de la războiul cu diavolul din deşert. Dar el fusese dus de Duhul în deşert pentru a se lupta acolo; nu vom căuta astfel de conflicte, dar putem fi siguri că vom fi conduşi în lupte. În cazul lui Iisus astăzi, acum nu este timpul unei alte lupte. El trebuie să lucreze; timpul pentru bătălia şi victoria finală va veni mai târziu.
Mai este şi o altă perspectivă, mult mai profundă, legată de plecarea lui Iisus: este sugerată de faptul că El se mută din oraşul său, Nazaret, la Capernaum, în Galileea neamurilor. Explicaţia este dată în celelalte Evanghelii, şi a devenit o expresie consacrată – nici un profet nu este bineprimit în patria sa. Dar aceasta înseamnă că Hristos îşi începe propovăduirea despre Împărăţie după ce fusese respins din propria Sa patrie. Ce înseamnă aceasta pentru noi? Dar a rămâne la aceasta ar fi pentru noi un lucru lipsit de perspectivă!
Trebuie să reflectăm asupra faptului că noi suntem cei care tocmai am prăznuit Naşterea şi Botezul Său, accentuând în mod deosebit (aşa cum ne place nouă ortodocşilor) cuvântul „astăzi”: „Astăzi Fecioara pe Cel mai presus de ceruri naşte”, „Astăzi Hristos Se botează în Iordan”. Ei bine, dacă toate acestea sunt „astăzi”, atunci tot astăzi Hristos pleacă de la cei care au fost de faţă la Naşterea şi Botezul Său. Adică, El pleacă de la noi, pentru a-şi începe misiunea. Cum se face că noi, care pretindem că am prăznuit toate acestea, ne găsim acum lipsiţi de ceea ce gândeam că avem?
Evanghelia ne pune în această situaţie permanent şi în diferite moduri. Ucenicii, care fuseseră cu El de la început sunt cei care se leapădă de El în momentul încercărilor; cel dintâi va fi ultimul şi cel de pe urmă va fi cel dintâi. Propria noastră încredere, fiind prezenţi la Naşterea şi Botezul Său, este subminată. Hristos a plecat de la noi pentru a-Şi începe slujirea. Totuşi nu suntem lăsaţi în această situaţie. Căci, dacă Hristos trebuie să plece de la noi pentru a-Şi începe misiunea, atunci suntem în situaţia de a vorbi cu Hristos, pentru a auzi ceea ce are de zis – pentru că acestea ne sunt adresate nouă astăzi. Hristos a venit pentru a-i chema pe păcătoşi, nu pe drepţi. Și dacă ne cercetăm sufletul, pe noi pacătoșii ne cheamă. Acesta este al doilea aspect care reiese din lectura Evangheliei. Hristos pleacă la cei care stăteau în întuneric pentru a le propovădui Împărăţia; lumina a răsărit pentru cei aflaţi în latura şi în umbra morţii. Doar cei din întuneric au nevoie de lumină. Lumina despre care se vorbeşte nu este o lumină fizică, în mod clar. Ci, mai degrabă, este o lumină duhovnicească, lumina cunoaşterii lui Dumnezeu, şi viaţa în comuniune cu El, aşa cum a devenit ea posibilă în şi prin Hristos. Suntem pelerini pentru a-L cunoaste. Dar dacă aceasta este lumina despre care se vorbeşte, putem fi siguri că cei care stăteau în întuneric nu ştiau că sunt în întuneric; ei ar fi spus că văd foarte clar lucrurile. Numai în lumina adusă de Hristos cei care stau în întunericul păcatului şi al morţii pot să realizeze că stau în întuneric. Acesta lumină abia a început să ne răsară nouă; doar după ce am fost martori la Naşterea lui Hristos şi la Teofanie putem realiza acum cât de departe suntem de El.
Există o lege generală a vieţii duhovniceşti. Nu începem cu o conştientizare a propriei noastre situaţii, a păcătoşeniei noastre, şi apoi venim la Hristos ca răspuns la problemele noastre. Dacă încercăm sa facem aceasta, cu siguranţă vom diagnostica greşit problema şi vom crea un mântuitor după chipul nostru.
Mai degrabă, începem cu Hristos, Care ne arată adevărul atât despre Dumnezeu, cât şi despre noi înşine, ca să putem ajunge, aşa cum spune în epistolă, „la măsura desăvârşirii, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos”. Calea pentru a ajunge la această deplinătate a vieţii este vădită deosebit de limpede în învăţăturile lui Hristos care se desprind din lectura pe care am trait-o acolo – a Predicii de pe Munte – când am ascultat Evanghelia și am cântat Fericirile, patrunsi de taina descoperii Cuvântului.
Când Hristos începe să propovăduiască, mesajul Său este simplu: „Pocăiţi-vă, pentru că s-a apropiat împărăţia cerurilor“. Pocăiţi-vă! Nu să aveţi pur şi simplu o „părere de rău”, ci convertiţi-vă, reorientaţi-vă viaţa. Pentru a face aceasta este nevoie atât de reflectare, cât şi de acţiune: reflectare pentru a şti încotro trebuie să mergem şi acţiune ca să începem să facem paşi spre acea directive, iar pelerinajul nostrum a fost un pas, trairea în comuniune duhovnicească alt pas. Cel mai important, nu avem timp de pierdut, pentru că Împărăţia cerurilor s-a apropiat. Astfel, să ne rugăm să nu întârziem, ci să ne grăbim să împlinim îndemnul adresat nouă de Hristos, pentru ca şi noi să ajungem să stăm în lumină.
Domnul nostru Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu (Matei 7, 21; 10, 32; 12, 50; 15, 13; 16, 17) și Dumnezeu adevărat (Ioan 10, 30; 17, 22), a doua Persoană din Sfânta Treime, alături de Dumnezeu Tatăl și de Duhul Sfânt, Cuvântul sau Logosul (Ioan 1, 1) întrupat pentru mântuirea neamului omenesc de la Duhul Sfânt și din Sfânta Fecioară Maria (Matei 1, 18, Luca 1, 35). Așa mărturisim în Simbolul credinţei (Crezul): „Și într-Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toți vecii. Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, nu făcut; Cel de o ființă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut. Care pentru noi, oamenii, şi pentru a noastră mântuire S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara, şi S-a făcut om”.
Iisus Hristos, Care a trăit pe pământ, este unicul Fiu al lui Dumnezeu. Deşi a trăit pe pământ ca om adevărat, El este, în acelaşi timp, Fiul lui Dumnezeu. Aşa li S-a descoperit întâi prin Duhul Sfânt Apostolilor, care, prin gura lui Petru, au mărturisit: „Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu” (Matei 16, 16). Acest adevăr a fost întărit şi de Mântuitorul Hristos: „Fericit eşti Simone, fiul lui Iona, că nu trup şi sânge ţi-au descoperit ţie aceasta, ci Tatăl Meu Cel din ceruri” (Matei 16, 17). De fapt, în cuvintele lui Petru descoperim mărturia tuturor celorlalţi ucenici, dar şi convingerea fiecărui creştin din această lume. Noi credem şi mărturisim că Domnul Hristos este Fiul lui Dumnezeu, Cel ce a înviat din morţi şi Mântuitorul sufletelor noastre.
Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae afirma că Sfânta Scriptură este „Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, Care S-a tălmăcit pe sine în cuvinte, în lucrarea Lui de apropiere de oameni pentru ridicarea lor la El, până la întruparea, învierea şi înălţarea Lui ca om. Scriptura redă ceea ce continuă să facă Fiul lui Dumnezeu cu noi din această stare de Dumnezeu şi om desăvârşit, deci Scriptura tălmăceşte lucrarea prezentă a lui Hristos”. Biserica mărturiseşte că Iisus Hristos este Domnul, Fiul lui Dumnezeu. Această mărturisire se bazează pe recunoaşterea unui fapt central, şi anume că în Iisus Hristos Îl vom întâlni pe Dumnezeu şi că El este Mântuitorul nostru. Pentru a îndeplini misiunea Sa, Iisus trebuia să împlinească voia Tatălui Său din Cer. „Nu fac nimic de la Mine Însumi” a declarat El, „ci vorbesc după cum M-a învăţat Tatăl Meu… Totdeauna fac ce-I este plăcut” (Ioan 8:28–29).
Când Iisus avea 30 de ani, El S-a dus la Ioan Botezătorul pentru a fi botezat în râul Iordan. Ioan a ezitat să-L boteze pe Iisus, pentru că ştia că Iisus era mai măreţ decât el. Iisus i-a cerut lui Ioan să-L boteze pentru ca „să împlinim tot ce trebuie împlinit”. Ioan L-a botezat pe Salvator, cufundându-L complet în apă. După ce Iisus a fost botezat, Tatăl Său a vorbit din ceruri, spunând: „Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea”. Duhul Sfânt s-a pogorât, acest lucru fiind indicat prin semnul porumbelului (vezi Matei 3:13–17). La scurt timp după ce a fost botezat, Iisus a postit 40 de zile şi 40 de nopţi pentru a fi alături de Dumnezeu. După aceea, Satana a venit să-L ispitească. Iisus a rezistat cu fermitate tuturor ispitelor lui Satana, după care i-a poruncit lui Satana să plece ( Matei 4:1–11). Iisus Hristos a rămas neprihănit, unica fiinţă perfectă care a păşit vreodată pe pământ ( Evrei 4:15; 1 Petru 2:21–22).
Știm din Evanghelii ca după ce El a postit şi după întâlnirea Sa cu Satana, Şi-a început slujirea în lume. El a venit pe pământ nu numai pentru a muri pentru noi, ci şi pentru a ne învăţa cum să trăim. El ne-a învăţat că sunt două mari porunci: prima, să-L iubim pe Dumnezeu cu toată inima, cu tot sufletul şi cu toată tăria şi, a doua, să-i iubim pe ceilalţi ca pe noi înşine (vezi Matei 22:36–39). Viaţa Sa este un exemplu de cum trebuie să ne supunem acestor două porunci. Dacă Îl iubim pe Dumnezeu, vom avea încredere în El şi ne vom supune Lui, aşa cum a făcut Iisus ca Om. Dacă îi iubim pe ceilalţi, îi vom ajuta să facă faţă nevoilor lor fizice şi spirituale.
Iisus Şi-a petrecut viaţa slujind celorlalţi. El i-a vindecat de boli. El i-a făcut pe orbi să vadă, pe surzi să audă şi pe şchiopi să meargă. Iisus i-a iubit pe ceilalţi din toată inima. Deseori, inima Sa era atât de plină de compasiune încât El plângea. El i-a iubit pe copilaşi, pe cei în vârstă şi pe cei umili, pe oamenii simpli care aveau credinţă în El. El i-a iubit pe cei care păcătuiseră şi, cu mare compasiune, i-a învăţat să se pocăiască. El a spus: „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa” (Ioan 14:6).Așa că urmând Lui nu ne vom rătaci.
Iisus i-a iubit chiar şi pe cei care au păcătuit împotriva Lui şi care nu s-au pocăit. La sfârşitul vieţii Sale, când era atârnat pe cruce, El S-a rugat la Tatăl pentru soldaţii care Îl răstigniseră, implorându-L: „Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!” (Luca 23:34). El ne-a învăţat: „Aceasta este porunca Mea: să vă iubiţi unii pe alţii, cum v-am iubit Eu” (Ioan 15:12).
Iisus a dorit ca Evanghelia Sa să fie propovăduită tuturor oamenilor de pe pământ şi de aceea a ales doisprezece apostoli care să mărturisească despre El. Ei au fost primii conducători ai Bisericii Sale. Ei au primit autoritatea să acţioneze în numele Lui şi să facă aceleaşi lucruri pe care le-au văzut că le făcuse El. Cei care au primit autoritate de la aceştia puteau, de asemenea, să predice, să boteze şi să înfăptuiască alte rânduieli în numele Lui. După moartea Lui, ei au continuat să facă lucrarea Sa până când oamenii au devenit atât de ticăloşi încât i-au ucis pe apostoli. Dar Biserica Lui a ramas.
Cu fiecare citire evanghelica luam cunostinta de noi fapte si cuvinte ale Mantuitorului Iisus Hristos. Nu este capitol din Sfanta Evanghelie, nu este verset, nu este rând, nu este cuvânt si fapta evanghelica fara invatatura ei dumnezeiasca. Astfel, Sfanta Evanghelie ne aminteste una căte una parabolele, faptele și minunile Mantuitorului, care a uimit lumea de atunci si continua sa uimeasca si lumea din zilele noastre.
Dupa reîntoarcerea din desertul Iudeei, Iisus a propavaduit scurt timp, fara succes, în localitatea natala Nazareth, dupa care s-a deplasat la Cana (Kana, azi: Chirbet Kana, la 14 km nord de Nazareth) în Galileea Inferioara, unde ar fi savârsit minunea prefacerii apei în vin. Cu rudele proprii, asa cum rezulta din cele 4 evanghelii, nu s-a înteles, de aceeia a mai stat o scurta perioada la Nazareth, dupa care s-a mutat în Capernaum (Kapharnaum, Kfar Nahum), un târg înfloritor de pescari pe malul nordic la lacului Genesareth (“Marea Galileei”), unde si-a stabilit tabara principala si a întemeiat cercul celor 12 mucenici (deveniti ulterior apostoli). A locuit în casa pescarului Simon Kephas (numit de Isus Petrus-Petru, de la taria de piatra a caracterului sau), care locuia împreuna cu sotia în casa soacrei.
Recapitulam:cu ocazia unei vizite acasa la Nazareth, concitadinii i-au declinat competenta de profet, în timpul unei predici în templul nazaritean, afectat, a lasat posteritatii zicala amara, dupa care nimeni nu e profet la el acasa, iar de la Nazareth a întreprins doua scurte calatorii misionare la Cana (Kana) si Nain, dupa care s-a reîntors la baza sa din Capernaum.
Activitatea sa principala s-a desfasurat în continuare la Capernaum si în alte localitati învecinate, limitrofe lacului Genesareth. Maria Magdalena provine din Magdala, localitate situata pe tarmul vestic al lacului Genesareth. Primii doi mucenici au fost fratii Simon Petru si Andrei, ambii pescari (fiii lui Jona), originari din apropiatul sat Betsaida, la câtiva km est de Capernaum. Urmatorii doi mucenici au fost fratii Iacob si Ioan, pescarii, fiii lui Zevedei. In Capernaum si împrejurimi, Iisus a predicat activ, cu succes, facând numeroase minuni.
Pâna la moartea sa, Iisus a mai trait si activat relativ putin timp (1-2 ani), dar predicile sale au avut un mare ecou public, spre Capernaum veneau valuri de credincioși, curioși, popor, unii chiar din teritorii extra-palestiniene (de ex. Tyros si Sidon), veniti sa-l asculte pe Iisus, unii cu intentia de a fi vindecati
Cei 12 ucenici (apostoli) afași cu El au fost: fratii Simon Petru si Andrei, fratii Iacob si Ioan, Filip, Bartolomeu (zis si Natanael), Toma (zis si „Toma necredinciosul“), Matei (zis si Levi), Iacob (fiul lui Alfeu), Tadeu, Simon Canaanitul (zis si Simon Zelotul), Iuda Iscarioteanul (înlocuit ulterior cu Matia). Era dupa taierea, de catre Irod Antipa, a capului Sfantului Ioan Botezatorul, neinfricatul propovaduitor al pocaintei si Inaintemergatorul lui Hristos, ,,cel mai mare dintre prooroci”. Ucenicii lui Ioan au ingropat trupul lui si au mers sa vesteasca Mantuitorului Iisus Hristos moartea acestuia.
Intristat, Mantuitorul a parasit locul unde se afla si a trecut cu corabia de cealalta parte, spre un loc pustiu, dar nu era chip sa ramana nestiut si necautat de multime. De prin orase si sate s-au adunat, deci, multimi de oameni si au venit la El cu dorinta de a-L asculta si, totodata, de a le vindeca bolnavii de suferintele lor. Veneau de departe, cu greutate, pe drumuri de loc pustiu, cautand mila lui Hristos. Nu o data si-a manifestat Mantuitorul Iisus Hristos mila Sa pentru mulțimea necajita, flamanda si insetata de dreptate, de mangaiere, de cuvantul si mila Lui. Din mila Mantuitorul Iisus Hristos vindeca paralitici, din mila vindeca orbi (Matei 24; 34), din mila vindeca leprosi (Marcu 1; 3); mila facandu-I-se pe cale, a inviat pe fiul unic al vaduvei din Nain (Luca 7; 13), fiind-că din mila si pentru aceasta mila dumnezeiasca a venit Mantuitorul Iisus Hristos pe pamant.
In cursul activitatii sale de predicator a parasit o singura data Palestina, într-o misiune la Tyros si la Sidon (ambele porturi la Marea Mediterana). La înapoiere a facut un mare ocol, trecând printr-o provincie guvernata de Herodes Philippos, apoi prin provincia extra-palestiniana Dekapolis (“Tinutul celor 10 orase”), pe ruta Dion - Abila - Gadara. A mai efectuat apoi o scurta calatorie la Caesaria Philippi, un oras nou întemeiat de Herodes Philippos. Impreuna cu Petru, Iacob si Ioan, merge pe un “munte înalt” (Tabor, cca 500 m altitudine) unde are loc “Schimbarea la fata” (transfigurare, contact metafizic divin), dupa care se reîntoarce la Capernaum. Potrivit “Evanghelii dupa Ioan” (spun unii cu continut neconcordant cu celelalte 3 evanghelii “sinoptice”), Iisus ar mai fi întreprins 2-3 calatorii suplimentare la Ierusalim, în cursul carora ar fi faptuit mai multe minuni.
Faptul că Iisus făcea minuni nimeni nu l-a pus la îndoială. Minunile ocupă un loc important în viaţa sa publică. Problema este: în ce constau minunile pe care el le făcea? Evangheliştii relatează diferite tipuri de minuni. Unele cu adevărat spectaculoase, cum ar fi învierea lui Lazăr, mort de patru zile. Altele mai curioase, cum ar fi aceea de a face să apară o monedă în gura unui peşte sau de a lipi la loc urechea tăiată a unui soldat. Altele mai enigmatice, cum ar fi aceea de a blestema un smochin pentru că nu producea roade şi, în felul acesta, a-l usca dintr-o dată. Toate aveau însă un talc. În mod global, minunile făcute de Iisus, care sunt descrise în evanghelii, sunt treizeci şi cinci şi pot să fie clasificate în trei categorii: minuni asupra persoanelor, minuni asupra naturii şi învieri. Se numesc „minuni asupra persoanelor” vindecările pe care Iisus le-a făcut asupra celor bolnavi. Cum este vindecarea celor zece leproşi (Lc 17,11-19), sau cea a femeii gârbovite (Lc 13,11-13), sau cea a posedatului din cimitire (Mc 5,1-15). Aceste minuni sunt în total douăzeci şi trei.
„Minunile asupra naturii”, aşa cum indică această denumire, sunt acele fapte minunate pe care Iisus le-a făcut asupra diferitelor elemente naturale. În evanghelii sunt nouă, adică: transformarea apei în vin (In 2,1-11), potolirea furtunii (Mt 8,23-27), Iisus care merge pe apă (Mt 14,25), înmulţirea celor cinci pâini şi a celor doi peşti pentru a hrăni cinci mii de persoane (Mc 6,35-44), înmulţirea celor şapte pâini şi a câtorva peştişori pentru a sătura patru mii de persoane (Mc 8,1-9), prima pescuire minunată (Lc 5,1-11), moneda în gura unui peşte (Mt 17,24-27), smochinul uscat (Mc11,12-14) şi a doua pescuire minunată (In 21,1-11).
În sfârşit, avem trei învieri făcute de Iisus: fiica lui Iair (Mt 9,18-19), fiul văduvei din Naim (Lc 7,11-15) şi Lazăr, prietenul preaiubit, fratele Martei şi al Mariei (In 11,1-44).
Încă din antichitate, s-a încercat să se dea o definiţie a minunilor. Şi faptul că acestea întrerup cursul natural al evenimentelor (astfel, apa trebuie să continue să fie apă, şi nu să devină vin; un mort trebuie să continue să fie mort şi nu trebuie să deschidă ochii şi să înceapă să meargă…!), i-a făcut pe mulţi teologi să formuleze o definiţie a minunii care astăzi este cât de cât acceptată de toţi: ar fi vorba de „orice fapt în care se suspendă decurgerea şi efectul legilor naturii”. Aceasta înseamnă că, atunci când suntem în faţa unui fenomen extraordinar, cum este, de exemplu, vindecarea de o boală, trebuie analizat faptul folosind toate posibilităţile ştiinţifice şi tehnice la îndemână. Şi dacă, după un studiu atent, s-ar conclude că această vindecare este inexplicabilă şi este împotriva tuturor legilor naturii, atunci ne-am afla, dar numai în acea condiţie, în faţa prezenţei unei aşa-numite minuni. În minune este ca şi cum legile naturii ar fi „suspendate”, „întrerupte” de o forţă superioară, în acest caz de către Dumnezeu care a produs minunea.
Opinia oamenilor de ştiinţă este mereu circimspectă, refractară, în încercarea de a gasi raspunsuri ei apun ca, după ei, sunt numite minuni care nu mai sunt minuni.
Această definiţie a minunii pune multe probleme. În primul rând, pentru că în perioada lui Iisus nu se ştia că existau anumite „legi” în natură. Prin urmare, apostolii nu puteau să ştie dacă Iisus, de exemplu, atunci când făcea să se ridice în picioare un paralitic de pe targa sa (Mc 2,1), sau vindeca un surdo-mut cu propria salivă (Mc 7,31), încălca aceste legi naturale. Pur şi simplu, aceia se uimeau. În al doilea rând, pentru că nici astăzi nu se domină toate legile naturii. Frecvent se descoperă altele, care modifică, corectează sau completează cunoştinţele pe care le avem şi fac în aşa fel încât ceea ce, înainte, era inexplicabil şi nenatural, astăzi să aibă o explicaţie. Aşa, de exemplu, în timp ce în vechime se considera „minune” (adică o întrerupere a legilor naturale) faptul că anumiţi sfinţi pluteau (adică se ridicau de la pământ şi rămâneau suspendaţi fără a avea contact cu pământul) în timp ce celebrau Liturghia, că aveau imprimate în trup rănile pătimirii lui Hristos, iradiau lumină sau rămâneau neputreziţi mult timp după moarte, astăzi, în schimb, aceste fenomene pot fi explicate prin aportul unor cauze naturale, graţie progresului obţinut prin cunoştinţe ştiinţifice. Prin urmare, în faţa unui fapt incomprehensibil, nimeni nu poate să afirme, cu certitudine absolută, că toate legile naturale posibile au fost suspendate. Cel mult sunt suspendate cele pe care le cunoaştem.
În al treilea rând, dacă minunea ar fi suspendarea legilor naturii, de ce vrea Dumnezeu să violeze aceleaşi legi pe care el le-a stabilit? Pentru a le îmbunătăţi? Aceasta ar însemna că nu erau făcute bine şi că ar fi putut să le creeze mai bine. Pentru a demonstra în mod evident puterea sa? Dacă, prin minune, s-ar putea „demonstra” existenţa lui Dumnezeu, atunci credinţa ar dispărea şi Dumnezeu ar deveni o certitudine cunoscută din punct de vedere ştiinţific. Dacă, prin minune, Dumnezeu ar putea fi „dovedit” în mod pozitiv, atunci toată lumea ar fi obligată să creadă în el, aşa cum credem în existenţa preşedintelui Statelor Unite sau a Papei, graţie semnalelor care ne vin de la mijloacele de comunicare şi nu ar exista atei. În realitate, lucru cert este că nici un eveniment, oricât de minunat şi inexplicabil ar fi, nu poate să facă „evidentă” existenţa lui Dumnezeu, prin cercetare stiințifică, cum poate creația șa-și cerceteze Creatorul?, acesta poate îngadui cel mult creției să cunoasca ceva din Stiinta lui Dumnezeu.
În Dumnezeu se crede prin credinţă şi atât, adică fără „a vedea” nimic. Prin urmare, definiţia minunii ca „ceea ce nu are explicaţii pe baza legilor naturii” astăzi este inadmisibilă. Aşadar, cum putem defini minunea? Pentru a putea face aceasta, trebuie să ne întoarcem tot la evanghelii şi să vedem ce ne spun ele. Pentru oamenii din timpul lui Iisus, o minune era un fapt extraordinar, surprinzător, care lăsa uimiţi, însă în faţa căruia nimeni nu se întreba dacă ceea ce s-a întâmplat avea sau nu avea o explicaţie. Era suficient să fie puţin frecvent pentru ca credinţa să sugereze că era vorba de un „semn” al prezenţei lui Dumnezeu.
Minunea în evanghelie are două aspecte: faptul ieşit din comun, extraordinar (pe care îl puteau vedea toţi); descoperirea că el cuprinde în sine un sens religios (o făceau numai cei care credeau). Prin urmare, evangheliştii nu se întrebau niciodată dacă ceea ce făcea Iisus era posibil sau imposibil din punct de vedere natural. Le era suficient să fie ceva care este puţin frecvent şi ca, prin credinţă, să creadă că acolo, chiar acolo şi în acel moment, acţiona Dumnezeu, pentru ca aceasta să fie numită „minune”.
Deja în Vechiul Testament vedem că, în Exod, atunci când se relatează fuga evreilor din Egipt, se spune că apele mării s-au deschis pentru că Moise a întins mâna asupra lor. Apoi, aceeaşi carte adaugă că faptul minunat a avut loc pentru că un vânt puternic din est a în-ceput să sufle pe parcursul întregii nopţi, aşa încât a reuşit să usuce marea (14,21). Atunci, de ce s-au deschis apele mării? Datorită unei forţe inexplicabile a lui Dumnezeu sau datorită unui vânt puternic care a fost în ziua aceea? Pentru israeliţi, era acelaşi lucru. Un vânt puternic a suflat în noaptea aceea şi credinţa lor i-a făcut să vadă că Dumnezeu era acolo, prezent în mijlocul lor, pentru a-i elibera de nenorocirea urmăririi carelor faraonului.
Aşadar erau în prezenţa unei minuni. Pentru că: nu se aşteptau să sufle un vânt puternic chiar în ziua aceea; și israeliţii au simţit prezenţa lui Dumnezeu în acest eveniment. De fapt, cuvântul „minune” derivă din termenul latin mirari, care înseamnă „a se uimi”. Aşadar, condiţia pentru a exista o minune este să fie vorba de un fapt în faţa căruia lumea să se uimească, fără ca să-i pese dacă el are sau nu are o explicaţie. Dacă analizăm minunile lui Iisus, ajungem la aceeaşi concluzie.
Fără îndoială că el a realizat fapte surprinzătoare, pe care numai cineva dotat ca el, cu acea extraordinară iradiere și putere personală, putea să le facă. În realitate, de aici până la a crede că aceste fapte suspendau în mod necesar legile naturii înseamnă a merge dincolo de învăţăturile evangheliei. De exemplu, faptul că Iisus a luat-o de mână pe soacra lui Petru şi a vindecat-o într-o clipă (Mc 1,30-31) constituia o adevărată „minune” pentru discipolii lui Iisus, în vreme ce astăzi o minune de asemenea natură se explică foarte bine cu aportul unor ştiinţe ca psihiatria sau psihologia. Acelaşi lucru se întâmplă cu minunea făcută în favoarea acelui centurion roman. Acesta a mers să-l caute pe Iisus pentru a-i vindeca un slujitor. Iisus i-a spus să se întoarcă acasă liniştit, pentru că servitorul său deja se simţea mai bine. Atunci când oficialul s-a întors, l-a găsit pe bolnav deja vindecat în mod miraculos (Mt 8,5-13).
Oare nu se întâmplă acelaşi lucru astăzi în fiecare zi? Un credincios merge să-l roage pe Iisus pentru o persoană bolnavă. Poate că merge într-o biserică, sau într-un templu, sau într-o capelă, ori în fața icoanei într-un pelerinaj. Apoi se întoarce acasă şi descoperă că persoana pentru care a cerut ajutor de la Dumnezeu în rugăciune se simte mai bine. Oare putem să spunem că ne aflăm aici în faţa unei minuni?
Problema este că aproape nimeni nu vede în aceste cazuri o minune, deoarece vindecarea are, în general, o explicaţie naturală (persoana a fost îngrijită de medici, i-au dat remedii potrivite). În schimb, cine are credinţă descoperă acolo acelaşi tip de minune relatat de evanghelii. Amin (va urma) (postat pe fb de ioan monahul)
Pentru început, un sumar cadru istoric al evenimentelor. Imparatul roman Augustus (31 î.H. - 14.d.H.) decide la decesul regelui Herodes cel Mare (Irod I) în anul 4 î.H. împartirea regatului vasal Palestina între cei 3 fii ai lui Herodes cel Mare: Archelaos: primeste provinciile Samaria, Iudeea si Idumea. Domnia lui Archelaos a fost scurta (între 4 î.H. - 6.d.H.), fiind exilat, iar cele 3 provincii trecute sub administrarea directa a procuratorilor romani. Herodes Antipas (Irod II): provinciile Galileea si Pereea (Transiordania). Stapân si în zona în care a activat Isus, a domnit între anii 4 î.H. - 39. d.H. Herodes Philippos: provinciile Gaulanitis, Trachonitis, Batanea si Auranitis, în care a domnit pâna la moarte (4 î.H. - 34 d.H.).
Am prăznuit în aceste locuri „Pastile de iarnă“, Naşterea şi Botezul lui Hristos. Și în timp ce am parcurs toate acestea, am auzit din Evanghelii cum Hristos Și-a început lucrarea Sa. Dintr-o lectură scurtă, pe care am auzit-o de la parintele Cristian am aflat că există două aspecte deosebit de speciale pe care aş vrea să le relatez de aici pentru început. Mai întâi, că pentru a-Şi începe misiunea Hristos trebuie să plece. El S-a retras în Galileea. Singura explicaţie care ni se dă referitor la aceasta în lectura din Evanghelia după Matei pe care am auzit-o este că Ioan Botezătorul, Înaintemergătorul Său, fusese închis, şi putem crede că și Hristos i-ar fi urmat. Deci, dintr-o anumită perspectivă, Iisus evită confruntarea, aşa cum ar trebui să facem cu toţii: să nu ne punem în situaţii conflictuale sau ispititoare. Pentru aceasta ne rugăm: nu ne duce în ispită. Nu este vorba despre faptul că Hristos nu vrea să înfrunte ispitele şi pericolele; până la urmă, El tocmai ce s-a întors de la războiul cu diavolul din deşert. Dar el fusese dus de Duhul în deşert pentru a se lupta acolo; nu vom căuta astfel de conflicte, dar putem fi siguri că vom fi conduşi în lupte. În cazul lui Iisus astăzi, acum nu este timpul unei alte lupte. El trebuie să lucreze; timpul pentru bătălia şi victoria finală va veni mai târziu.
Mai este şi o altă perspectivă, mult mai profundă, legată de plecarea lui Iisus: este sugerată de faptul că El se mută din oraşul său, Nazaret, la Capernaum, în Galileea neamurilor. Explicaţia este dată în celelalte Evanghelii, şi a devenit o expresie consacrată – nici un profet nu este bineprimit în patria sa. Dar aceasta înseamnă că Hristos îşi începe propovăduirea despre Împărăţie după ce fusese respins din propria Sa patrie. Ce înseamnă aceasta pentru noi? Dar a rămâne la aceasta ar fi pentru noi un lucru lipsit de perspectivă!
Trebuie să reflectăm asupra faptului că noi suntem cei care tocmai am prăznuit Naşterea şi Botezul Său, accentuând în mod deosebit (aşa cum ne place nouă ortodocşilor) cuvântul „astăzi”: „Astăzi Fecioara pe Cel mai presus de ceruri naşte”, „Astăzi Hristos Se botează în Iordan”. Ei bine, dacă toate acestea sunt „astăzi”, atunci tot astăzi Hristos pleacă de la cei care au fost de faţă la Naşterea şi Botezul Său. Adică, El pleacă de la noi, pentru a-şi începe misiunea. Cum se face că noi, care pretindem că am prăznuit toate acestea, ne găsim acum lipsiţi de ceea ce gândeam că avem?
Evanghelia ne pune în această situaţie permanent şi în diferite moduri. Ucenicii, care fuseseră cu El de la început sunt cei care se leapădă de El în momentul încercărilor; cel dintâi va fi ultimul şi cel de pe urmă va fi cel dintâi. Propria noastră încredere, fiind prezenţi la Naşterea şi Botezul Său, este subminată. Hristos a plecat de la noi pentru a-Şi începe slujirea. Totuşi nu suntem lăsaţi în această situaţie. Căci, dacă Hristos trebuie să plece de la noi pentru a-Şi începe misiunea, atunci suntem în situaţia de a vorbi cu Hristos, pentru a auzi ceea ce are de zis – pentru că acestea ne sunt adresate nouă astăzi. Hristos a venit pentru a-i chema pe păcătoşi, nu pe drepţi. Și dacă ne cercetăm sufletul, pe noi pacătoșii ne cheamă. Acesta este al doilea aspect care reiese din lectura Evangheliei. Hristos pleacă la cei care stăteau în întuneric pentru a le propovădui Împărăţia; lumina a răsărit pentru cei aflaţi în latura şi în umbra morţii. Doar cei din întuneric au nevoie de lumină. Lumina despre care se vorbeşte nu este o lumină fizică, în mod clar. Ci, mai degrabă, este o lumină duhovnicească, lumina cunoaşterii lui Dumnezeu, şi viaţa în comuniune cu El, aşa cum a devenit ea posibilă în şi prin Hristos. Suntem pelerini pentru a-L cunoaste. Dar dacă aceasta este lumina despre care se vorbeşte, putem fi siguri că cei care stăteau în întuneric nu ştiau că sunt în întuneric; ei ar fi spus că văd foarte clar lucrurile. Numai în lumina adusă de Hristos cei care stau în întunericul păcatului şi al morţii pot să realizeze că stau în întuneric. Acesta lumină abia a început să ne răsară nouă; doar după ce am fost martori la Naşterea lui Hristos şi la Teofanie putem realiza acum cât de departe suntem de El.
Există o lege generală a vieţii duhovniceşti. Nu începem cu o conştientizare a propriei noastre situaţii, a păcătoşeniei noastre, şi apoi venim la Hristos ca răspuns la problemele noastre. Dacă încercăm sa facem aceasta, cu siguranţă vom diagnostica greşit problema şi vom crea un mântuitor după chipul nostru.
Mai degrabă, începem cu Hristos, Care ne arată adevărul atât despre Dumnezeu, cât şi despre noi înşine, ca să putem ajunge, aşa cum spune în epistolă, „la măsura desăvârşirii, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos”. Calea pentru a ajunge la această deplinătate a vieţii este vădită deosebit de limpede în învăţăturile lui Hristos care se desprind din lectura pe care am trait-o acolo – a Predicii de pe Munte – când am ascultat Evanghelia și am cântat Fericirile, patrunsi de taina descoperii Cuvântului.
Când Hristos începe să propovăduiască, mesajul Său este simplu: „Pocăiţi-vă, pentru că s-a apropiat împărăţia cerurilor“. Pocăiţi-vă! Nu să aveţi pur şi simplu o „părere de rău”, ci convertiţi-vă, reorientaţi-vă viaţa. Pentru a face aceasta este nevoie atât de reflectare, cât şi de acţiune: reflectare pentru a şti încotro trebuie să mergem şi acţiune ca să începem să facem paşi spre acea directive, iar pelerinajul nostrum a fost un pas, trairea în comuniune duhovnicească alt pas. Cel mai important, nu avem timp de pierdut, pentru că Împărăţia cerurilor s-a apropiat. Astfel, să ne rugăm să nu întârziem, ci să ne grăbim să împlinim îndemnul adresat nouă de Hristos, pentru ca şi noi să ajungem să stăm în lumină.
Domnul nostru Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu (Matei 7, 21; 10, 32; 12, 50; 15, 13; 16, 17) și Dumnezeu adevărat (Ioan 10, 30; 17, 22), a doua Persoană din Sfânta Treime, alături de Dumnezeu Tatăl și de Duhul Sfânt, Cuvântul sau Logosul (Ioan 1, 1) întrupat pentru mântuirea neamului omenesc de la Duhul Sfânt și din Sfânta Fecioară Maria (Matei 1, 18, Luca 1, 35). Așa mărturisim în Simbolul credinţei (Crezul): „Și într-Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toți vecii. Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, nu făcut; Cel de o ființă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut. Care pentru noi, oamenii, şi pentru a noastră mântuire S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara, şi S-a făcut om”.
Iisus Hristos, Care a trăit pe pământ, este unicul Fiu al lui Dumnezeu. Deşi a trăit pe pământ ca om adevărat, El este, în acelaşi timp, Fiul lui Dumnezeu. Aşa li S-a descoperit întâi prin Duhul Sfânt Apostolilor, care, prin gura lui Petru, au mărturisit: „Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu” (Matei 16, 16). Acest adevăr a fost întărit şi de Mântuitorul Hristos: „Fericit eşti Simone, fiul lui Iona, că nu trup şi sânge ţi-au descoperit ţie aceasta, ci Tatăl Meu Cel din ceruri” (Matei 16, 17). De fapt, în cuvintele lui Petru descoperim mărturia tuturor celorlalţi ucenici, dar şi convingerea fiecărui creştin din această lume. Noi credem şi mărturisim că Domnul Hristos este Fiul lui Dumnezeu, Cel ce a înviat din morţi şi Mântuitorul sufletelor noastre.
Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae afirma că Sfânta Scriptură este „Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, Care S-a tălmăcit pe sine în cuvinte, în lucrarea Lui de apropiere de oameni pentru ridicarea lor la El, până la întruparea, învierea şi înălţarea Lui ca om. Scriptura redă ceea ce continuă să facă Fiul lui Dumnezeu cu noi din această stare de Dumnezeu şi om desăvârşit, deci Scriptura tălmăceşte lucrarea prezentă a lui Hristos”. Biserica mărturiseşte că Iisus Hristos este Domnul, Fiul lui Dumnezeu. Această mărturisire se bazează pe recunoaşterea unui fapt central, şi anume că în Iisus Hristos Îl vom întâlni pe Dumnezeu şi că El este Mântuitorul nostru. Pentru a îndeplini misiunea Sa, Iisus trebuia să împlinească voia Tatălui Său din Cer. „Nu fac nimic de la Mine Însumi” a declarat El, „ci vorbesc după cum M-a învăţat Tatăl Meu… Totdeauna fac ce-I este plăcut” (Ioan 8:28–29).
Când Iisus avea 30 de ani, El S-a dus la Ioan Botezătorul pentru a fi botezat în râul Iordan. Ioan a ezitat să-L boteze pe Iisus, pentru că ştia că Iisus era mai măreţ decât el. Iisus i-a cerut lui Ioan să-L boteze pentru ca „să împlinim tot ce trebuie împlinit”. Ioan L-a botezat pe Salvator, cufundându-L complet în apă. După ce Iisus a fost botezat, Tatăl Său a vorbit din ceruri, spunând: „Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea”. Duhul Sfânt s-a pogorât, acest lucru fiind indicat prin semnul porumbelului (vezi Matei 3:13–17). La scurt timp după ce a fost botezat, Iisus a postit 40 de zile şi 40 de nopţi pentru a fi alături de Dumnezeu. După aceea, Satana a venit să-L ispitească. Iisus a rezistat cu fermitate tuturor ispitelor lui Satana, după care i-a poruncit lui Satana să plece ( Matei 4:1–11). Iisus Hristos a rămas neprihănit, unica fiinţă perfectă care a păşit vreodată pe pământ ( Evrei 4:15; 1 Petru 2:21–22).
Știm din Evanghelii ca după ce El a postit şi după întâlnirea Sa cu Satana, Şi-a început slujirea în lume. El a venit pe pământ nu numai pentru a muri pentru noi, ci şi pentru a ne învăţa cum să trăim. El ne-a învăţat că sunt două mari porunci: prima, să-L iubim pe Dumnezeu cu toată inima, cu tot sufletul şi cu toată tăria şi, a doua, să-i iubim pe ceilalţi ca pe noi înşine (vezi Matei 22:36–39). Viaţa Sa este un exemplu de cum trebuie să ne supunem acestor două porunci. Dacă Îl iubim pe Dumnezeu, vom avea încredere în El şi ne vom supune Lui, aşa cum a făcut Iisus ca Om. Dacă îi iubim pe ceilalţi, îi vom ajuta să facă faţă nevoilor lor fizice şi spirituale.
Iisus Şi-a petrecut viaţa slujind celorlalţi. El i-a vindecat de boli. El i-a făcut pe orbi să vadă, pe surzi să audă şi pe şchiopi să meargă. Iisus i-a iubit pe ceilalţi din toată inima. Deseori, inima Sa era atât de plină de compasiune încât El plângea. El i-a iubit pe copilaşi, pe cei în vârstă şi pe cei umili, pe oamenii simpli care aveau credinţă în El. El i-a iubit pe cei care păcătuiseră şi, cu mare compasiune, i-a învăţat să se pocăiască. El a spus: „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa” (Ioan 14:6).Așa că urmând Lui nu ne vom rătaci.
Iisus i-a iubit chiar şi pe cei care au păcătuit împotriva Lui şi care nu s-au pocăit. La sfârşitul vieţii Sale, când era atârnat pe cruce, El S-a rugat la Tatăl pentru soldaţii care Îl răstigniseră, implorându-L: „Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!” (Luca 23:34). El ne-a învăţat: „Aceasta este porunca Mea: să vă iubiţi unii pe alţii, cum v-am iubit Eu” (Ioan 15:12).
Iisus a dorit ca Evanghelia Sa să fie propovăduită tuturor oamenilor de pe pământ şi de aceea a ales doisprezece apostoli care să mărturisească despre El. Ei au fost primii conducători ai Bisericii Sale. Ei au primit autoritatea să acţioneze în numele Lui şi să facă aceleaşi lucruri pe care le-au văzut că le făcuse El. Cei care au primit autoritate de la aceştia puteau, de asemenea, să predice, să boteze şi să înfăptuiască alte rânduieli în numele Lui. După moartea Lui, ei au continuat să facă lucrarea Sa până când oamenii au devenit atât de ticăloşi încât i-au ucis pe apostoli. Dar Biserica Lui a ramas.
Cu fiecare citire evanghelica luam cunostinta de noi fapte si cuvinte ale Mantuitorului Iisus Hristos. Nu este capitol din Sfanta Evanghelie, nu este verset, nu este rând, nu este cuvânt si fapta evanghelica fara invatatura ei dumnezeiasca. Astfel, Sfanta Evanghelie ne aminteste una căte una parabolele, faptele și minunile Mantuitorului, care a uimit lumea de atunci si continua sa uimeasca si lumea din zilele noastre.
Dupa reîntoarcerea din desertul Iudeei, Iisus a propavaduit scurt timp, fara succes, în localitatea natala Nazareth, dupa care s-a deplasat la Cana (Kana, azi: Chirbet Kana, la 14 km nord de Nazareth) în Galileea Inferioara, unde ar fi savârsit minunea prefacerii apei în vin. Cu rudele proprii, asa cum rezulta din cele 4 evanghelii, nu s-a înteles, de aceeia a mai stat o scurta perioada la Nazareth, dupa care s-a mutat în Capernaum (Kapharnaum, Kfar Nahum), un târg înfloritor de pescari pe malul nordic la lacului Genesareth (“Marea Galileei”), unde si-a stabilit tabara principala si a întemeiat cercul celor 12 mucenici (deveniti ulterior apostoli). A locuit în casa pescarului Simon Kephas (numit de Isus Petrus-Petru, de la taria de piatra a caracterului sau), care locuia împreuna cu sotia în casa soacrei.
Recapitulam:cu ocazia unei vizite acasa la Nazareth, concitadinii i-au declinat competenta de profet, în timpul unei predici în templul nazaritean, afectat, a lasat posteritatii zicala amara, dupa care nimeni nu e profet la el acasa, iar de la Nazareth a întreprins doua scurte calatorii misionare la Cana (Kana) si Nain, dupa care s-a reîntors la baza sa din Capernaum.
Activitatea sa principala s-a desfasurat în continuare la Capernaum si în alte localitati învecinate, limitrofe lacului Genesareth. Maria Magdalena provine din Magdala, localitate situata pe tarmul vestic al lacului Genesareth. Primii doi mucenici au fost fratii Simon Petru si Andrei, ambii pescari (fiii lui Jona), originari din apropiatul sat Betsaida, la câtiva km est de Capernaum. Urmatorii doi mucenici au fost fratii Iacob si Ioan, pescarii, fiii lui Zevedei. In Capernaum si împrejurimi, Iisus a predicat activ, cu succes, facând numeroase minuni.
Pâna la moartea sa, Iisus a mai trait si activat relativ putin timp (1-2 ani), dar predicile sale au avut un mare ecou public, spre Capernaum veneau valuri de credincioși, curioși, popor, unii chiar din teritorii extra-palestiniene (de ex. Tyros si Sidon), veniti sa-l asculte pe Iisus, unii cu intentia de a fi vindecati
Cei 12 ucenici (apostoli) afași cu El au fost: fratii Simon Petru si Andrei, fratii Iacob si Ioan, Filip, Bartolomeu (zis si Natanael), Toma (zis si „Toma necredinciosul“), Matei (zis si Levi), Iacob (fiul lui Alfeu), Tadeu, Simon Canaanitul (zis si Simon Zelotul), Iuda Iscarioteanul (înlocuit ulterior cu Matia). Era dupa taierea, de catre Irod Antipa, a capului Sfantului Ioan Botezatorul, neinfricatul propovaduitor al pocaintei si Inaintemergatorul lui Hristos, ,,cel mai mare dintre prooroci”. Ucenicii lui Ioan au ingropat trupul lui si au mers sa vesteasca Mantuitorului Iisus Hristos moartea acestuia.
Intristat, Mantuitorul a parasit locul unde se afla si a trecut cu corabia de cealalta parte, spre un loc pustiu, dar nu era chip sa ramana nestiut si necautat de multime. De prin orase si sate s-au adunat, deci, multimi de oameni si au venit la El cu dorinta de a-L asculta si, totodata, de a le vindeca bolnavii de suferintele lor. Veneau de departe, cu greutate, pe drumuri de loc pustiu, cautand mila lui Hristos. Nu o data si-a manifestat Mantuitorul Iisus Hristos mila Sa pentru mulțimea necajita, flamanda si insetata de dreptate, de mangaiere, de cuvantul si mila Lui. Din mila Mantuitorul Iisus Hristos vindeca paralitici, din mila vindeca orbi (Matei 24; 34), din mila vindeca leprosi (Marcu 1; 3); mila facandu-I-se pe cale, a inviat pe fiul unic al vaduvei din Nain (Luca 7; 13), fiind-că din mila si pentru aceasta mila dumnezeiasca a venit Mantuitorul Iisus Hristos pe pamant.
In cursul activitatii sale de predicator a parasit o singura data Palestina, într-o misiune la Tyros si la Sidon (ambele porturi la Marea Mediterana). La înapoiere a facut un mare ocol, trecând printr-o provincie guvernata de Herodes Philippos, apoi prin provincia extra-palestiniana Dekapolis (“Tinutul celor 10 orase”), pe ruta Dion - Abila - Gadara. A mai efectuat apoi o scurta calatorie la Caesaria Philippi, un oras nou întemeiat de Herodes Philippos. Impreuna cu Petru, Iacob si Ioan, merge pe un “munte înalt” (Tabor, cca 500 m altitudine) unde are loc “Schimbarea la fata” (transfigurare, contact metafizic divin), dupa care se reîntoarce la Capernaum. Potrivit “Evanghelii dupa Ioan” (spun unii cu continut neconcordant cu celelalte 3 evanghelii “sinoptice”), Iisus ar mai fi întreprins 2-3 calatorii suplimentare la Ierusalim, în cursul carora ar fi faptuit mai multe minuni.
Faptul că Iisus făcea minuni nimeni nu l-a pus la îndoială. Minunile ocupă un loc important în viaţa sa publică. Problema este: în ce constau minunile pe care el le făcea? Evangheliştii relatează diferite tipuri de minuni. Unele cu adevărat spectaculoase, cum ar fi învierea lui Lazăr, mort de patru zile. Altele mai curioase, cum ar fi aceea de a face să apară o monedă în gura unui peşte sau de a lipi la loc urechea tăiată a unui soldat. Altele mai enigmatice, cum ar fi aceea de a blestema un smochin pentru că nu producea roade şi, în felul acesta, a-l usca dintr-o dată. Toate aveau însă un talc. În mod global, minunile făcute de Iisus, care sunt descrise în evanghelii, sunt treizeci şi cinci şi pot să fie clasificate în trei categorii: minuni asupra persoanelor, minuni asupra naturii şi învieri. Se numesc „minuni asupra persoanelor” vindecările pe care Iisus le-a făcut asupra celor bolnavi. Cum este vindecarea celor zece leproşi (Lc 17,11-19), sau cea a femeii gârbovite (Lc 13,11-13), sau cea a posedatului din cimitire (Mc 5,1-15). Aceste minuni sunt în total douăzeci şi trei.
„Minunile asupra naturii”, aşa cum indică această denumire, sunt acele fapte minunate pe care Iisus le-a făcut asupra diferitelor elemente naturale. În evanghelii sunt nouă, adică: transformarea apei în vin (In 2,1-11), potolirea furtunii (Mt 8,23-27), Iisus care merge pe apă (Mt 14,25), înmulţirea celor cinci pâini şi a celor doi peşti pentru a hrăni cinci mii de persoane (Mc 6,35-44), înmulţirea celor şapte pâini şi a câtorva peştişori pentru a sătura patru mii de persoane (Mc 8,1-9), prima pescuire minunată (Lc 5,1-11), moneda în gura unui peşte (Mt 17,24-27), smochinul uscat (Mc11,12-14) şi a doua pescuire minunată (In 21,1-11).
În sfârşit, avem trei învieri făcute de Iisus: fiica lui Iair (Mt 9,18-19), fiul văduvei din Naim (Lc 7,11-15) şi Lazăr, prietenul preaiubit, fratele Martei şi al Mariei (In 11,1-44).
Încă din antichitate, s-a încercat să se dea o definiţie a minunilor. Şi faptul că acestea întrerup cursul natural al evenimentelor (astfel, apa trebuie să continue să fie apă, şi nu să devină vin; un mort trebuie să continue să fie mort şi nu trebuie să deschidă ochii şi să înceapă să meargă…!), i-a făcut pe mulţi teologi să formuleze o definiţie a minunii care astăzi este cât de cât acceptată de toţi: ar fi vorba de „orice fapt în care se suspendă decurgerea şi efectul legilor naturii”. Aceasta înseamnă că, atunci când suntem în faţa unui fenomen extraordinar, cum este, de exemplu, vindecarea de o boală, trebuie analizat faptul folosind toate posibilităţile ştiinţifice şi tehnice la îndemână. Şi dacă, după un studiu atent, s-ar conclude că această vindecare este inexplicabilă şi este împotriva tuturor legilor naturii, atunci ne-am afla, dar numai în acea condiţie, în faţa prezenţei unei aşa-numite minuni. În minune este ca şi cum legile naturii ar fi „suspendate”, „întrerupte” de o forţă superioară, în acest caz de către Dumnezeu care a produs minunea.
Opinia oamenilor de ştiinţă este mereu circimspectă, refractară, în încercarea de a gasi raspunsuri ei apun ca, după ei, sunt numite minuni care nu mai sunt minuni.
Această definiţie a minunii pune multe probleme. În primul rând, pentru că în perioada lui Iisus nu se ştia că existau anumite „legi” în natură. Prin urmare, apostolii nu puteau să ştie dacă Iisus, de exemplu, atunci când făcea să se ridice în picioare un paralitic de pe targa sa (Mc 2,1), sau vindeca un surdo-mut cu propria salivă (Mc 7,31), încălca aceste legi naturale. Pur şi simplu, aceia se uimeau. În al doilea rând, pentru că nici astăzi nu se domină toate legile naturii. Frecvent se descoperă altele, care modifică, corectează sau completează cunoştinţele pe care le avem şi fac în aşa fel încât ceea ce, înainte, era inexplicabil şi nenatural, astăzi să aibă o explicaţie. Aşa, de exemplu, în timp ce în vechime se considera „minune” (adică o întrerupere a legilor naturale) faptul că anumiţi sfinţi pluteau (adică se ridicau de la pământ şi rămâneau suspendaţi fără a avea contact cu pământul) în timp ce celebrau Liturghia, că aveau imprimate în trup rănile pătimirii lui Hristos, iradiau lumină sau rămâneau neputreziţi mult timp după moarte, astăzi, în schimb, aceste fenomene pot fi explicate prin aportul unor cauze naturale, graţie progresului obţinut prin cunoştinţe ştiinţifice. Prin urmare, în faţa unui fapt incomprehensibil, nimeni nu poate să afirme, cu certitudine absolută, că toate legile naturale posibile au fost suspendate. Cel mult sunt suspendate cele pe care le cunoaştem.
În al treilea rând, dacă minunea ar fi suspendarea legilor naturii, de ce vrea Dumnezeu să violeze aceleaşi legi pe care el le-a stabilit? Pentru a le îmbunătăţi? Aceasta ar însemna că nu erau făcute bine şi că ar fi putut să le creeze mai bine. Pentru a demonstra în mod evident puterea sa? Dacă, prin minune, s-ar putea „demonstra” existenţa lui Dumnezeu, atunci credinţa ar dispărea şi Dumnezeu ar deveni o certitudine cunoscută din punct de vedere ştiinţific. Dacă, prin minune, Dumnezeu ar putea fi „dovedit” în mod pozitiv, atunci toată lumea ar fi obligată să creadă în el, aşa cum credem în existenţa preşedintelui Statelor Unite sau a Papei, graţie semnalelor care ne vin de la mijloacele de comunicare şi nu ar exista atei. În realitate, lucru cert este că nici un eveniment, oricât de minunat şi inexplicabil ar fi, nu poate să facă „evidentă” existenţa lui Dumnezeu, prin cercetare stiințifică, cum poate creația șa-și cerceteze Creatorul?, acesta poate îngadui cel mult creției să cunoasca ceva din Stiinta lui Dumnezeu.
În Dumnezeu se crede prin credinţă şi atât, adică fără „a vedea” nimic. Prin urmare, definiţia minunii ca „ceea ce nu are explicaţii pe baza legilor naturii” astăzi este inadmisibilă. Aşadar, cum putem defini minunea? Pentru a putea face aceasta, trebuie să ne întoarcem tot la evanghelii şi să vedem ce ne spun ele. Pentru oamenii din timpul lui Iisus, o minune era un fapt extraordinar, surprinzător, care lăsa uimiţi, însă în faţa căruia nimeni nu se întreba dacă ceea ce s-a întâmplat avea sau nu avea o explicaţie. Era suficient să fie puţin frecvent pentru ca credinţa să sugereze că era vorba de un „semn” al prezenţei lui Dumnezeu.
Minunea în evanghelie are două aspecte: faptul ieşit din comun, extraordinar (pe care îl puteau vedea toţi); descoperirea că el cuprinde în sine un sens religios (o făceau numai cei care credeau). Prin urmare, evangheliştii nu se întrebau niciodată dacă ceea ce făcea Iisus era posibil sau imposibil din punct de vedere natural. Le era suficient să fie ceva care este puţin frecvent şi ca, prin credinţă, să creadă că acolo, chiar acolo şi în acel moment, acţiona Dumnezeu, pentru ca aceasta să fie numită „minune”.
Deja în Vechiul Testament vedem că, în Exod, atunci când se relatează fuga evreilor din Egipt, se spune că apele mării s-au deschis pentru că Moise a întins mâna asupra lor. Apoi, aceeaşi carte adaugă că faptul minunat a avut loc pentru că un vânt puternic din est a în-ceput să sufle pe parcursul întregii nopţi, aşa încât a reuşit să usuce marea (14,21). Atunci, de ce s-au deschis apele mării? Datorită unei forţe inexplicabile a lui Dumnezeu sau datorită unui vânt puternic care a fost în ziua aceea? Pentru israeliţi, era acelaşi lucru. Un vânt puternic a suflat în noaptea aceea şi credinţa lor i-a făcut să vadă că Dumnezeu era acolo, prezent în mijlocul lor, pentru a-i elibera de nenorocirea urmăririi carelor faraonului.
Aşadar erau în prezenţa unei minuni. Pentru că: nu se aşteptau să sufle un vânt puternic chiar în ziua aceea; și israeliţii au simţit prezenţa lui Dumnezeu în acest eveniment. De fapt, cuvântul „minune” derivă din termenul latin mirari, care înseamnă „a se uimi”. Aşadar, condiţia pentru a exista o minune este să fie vorba de un fapt în faţa căruia lumea să se uimească, fără ca să-i pese dacă el are sau nu are o explicaţie. Dacă analizăm minunile lui Iisus, ajungem la aceeaşi concluzie.
Fără îndoială că el a realizat fapte surprinzătoare, pe care numai cineva dotat ca el, cu acea extraordinară iradiere și putere personală, putea să le facă. În realitate, de aici până la a crede că aceste fapte suspendau în mod necesar legile naturii înseamnă a merge dincolo de învăţăturile evangheliei. De exemplu, faptul că Iisus a luat-o de mână pe soacra lui Petru şi a vindecat-o într-o clipă (Mc 1,30-31) constituia o adevărată „minune” pentru discipolii lui Iisus, în vreme ce astăzi o minune de asemenea natură se explică foarte bine cu aportul unor ştiinţe ca psihiatria sau psihologia. Acelaşi lucru se întâmplă cu minunea făcută în favoarea acelui centurion roman. Acesta a mers să-l caute pe Iisus pentru a-i vindeca un slujitor. Iisus i-a spus să se întoarcă acasă liniştit, pentru că servitorul său deja se simţea mai bine. Atunci când oficialul s-a întors, l-a găsit pe bolnav deja vindecat în mod miraculos (Mt 8,5-13).
Oare nu se întâmplă acelaşi lucru astăzi în fiecare zi? Un credincios merge să-l roage pe Iisus pentru o persoană bolnavă. Poate că merge într-o biserică, sau într-un templu, sau într-o capelă, ori în fața icoanei într-un pelerinaj. Apoi se întoarce acasă şi descoperă că persoana pentru care a cerut ajutor de la Dumnezeu în rugăciune se simte mai bine. Oare putem să spunem că ne aflăm aici în faţa unei minuni?
Problema este că aproape nimeni nu vede în aceste cazuri o minune, deoarece vindecarea are, în general, o explicaţie naturală (persoana a fost îngrijită de medici, i-au dat remedii potrivite). În schimb, cine are credinţă descoperă acolo acelaşi tip de minune relatat de evanghelii. Amin (va urma) (postat pe fb de ioan monahul)
