Creştinism Ortodox

marți, 12 martie 2019

Voi plânge faptele vieții mele ticăloase !



Iata, dragi credinciosi, ce minunat este ca avem aceasta bucurie de a ne ruga și asculta cuvintele de pocăință și smerenie la începutul Postului Mare si, ce minunat este ca il avem contemporan pe Sfantul Andrei Criteanul. De ce? Pentru ca rostind Canonul de Pocainta al Sfantului Andrei Criteanul suntem impreuna cu el in pocainta, si chiar il invocam, pentru ca la Canonul Sfantului Andrei Criteanul, Biserica a adaugat: “Sfinte al lui Dumnezeu Andrei, roaga-te lui Dumnezeu pentru noi”.
Postul este acest mijloc, alaturi de rugaciune, prin care noi descoperim cata putere a lasat Dumnezeu in fiinta fiecaruia dintre noi, prin care descoperim ca raul dinlauntrul nostru, patimile, si toate pacatele pe care noi le savarsim, toate acestea nu sunt o fatalitate, daca vom patrunde dincolo de “acoperisul” acesta sau de “cenusa” aceasta, pe care raul a aruncat-o asupra luminii launtrice din noi. Vom descoperi ca raul nu are putere atunci cand Cu noi este Dumnezeu si cand avem aceasta constiinta a lui Dumnezeu care lucreaza impreuna cu noi, si-L invocam: Doamne al Puterilor fi cu noi.



Deci, cum spune Mantuitorul Iisus Hristos – cea mai mare descoperire – zice: “Iata, stau la usa si bat. De va auzi cineva si-Mi va deschide, voi intra la el si voi cina impreuna cu el, si el impreuna cu Mine”.
Asadar ne cheama Mantuitorul Iisus Hristos sa ne intoarcem in starea de rai, in starea din care am fost izgoniti, nu prin voia lui Dumnezeu, care ne-a chemat din iubire la viata, ci prin voia noastra libera. Ne cheama Dumnezeu sa ne lepadam mai intai de mandrie, de a crede ca suntem dumnezeii propriei noastre vieti, de a uita – cumplita uitare – ca Dumnezeu este Cel care ne-a chemat la viata, si ne-a daruit viata ca dar; de a intelege ca ni se cuvine aceasta viata, nu prin vointa parintilor nostri, nu prin vointa noastra, ci prin darul si harul lui Dumnezeu, si mai ales prin iubirea lui Dumnezeu care sta la temelia oricarei vieti care se naste.
Marele Canon este imnul tristeţii profunde şi al pocăinţei cutremurătoare. Omul, care simte greuta¬tea păcatului, care gustă amărăciunea vieţii îndepărtate de Dumnezeu, care înţelege dimensiunile tragice ale înstrăinării firii umane, prin cădere şi prin îndepărtarea de Dumnezeu, se întristează. Se smereşte. Suspină adânc şi începe brusc să plângă cu tânguire. Un plâns însă care mântuieşte, fiindcă deschide dru¬mul pocăinţei. Drumul care aşază existenţa umană alături de Dumnezeu, Izvorul vieţii celei adevărate şi al comuniunii inefabile al harului şi al bucuriei.
Despre plâns şi despre cântecul de jale însuşi po¬etul vorbeşte în primul tropar al Canonului său: „De unde voi începe a plânge faptele vieţii mele celei ticăloase? Ce început voi pune, Hristoase, acestei tânguiri de acum?”. Dar şi în alte tropare ale Canonului vedem clar – în unele mai puţin, în altele mai mult – carac¬terul său tânguitor. Pentru aceasta şi noi – şi credeam că nu am greşit – am intitulat cartea aceasta: Plânsul adamic.
De unde voi începe a plânge faptele vieţii mele celei ticăloase? Ce începere voi pune, Hristoase, acestei tânguiri de acum? Ci ca un milostiv, dă-mi iertare greşelilor. Evident, în acest prim tropar, aşa cum şi în cel de-al doilea, şi în multe altele, tânguirea şi plângerea, caracteristici ale Marelui Canon. Imnograful vorbeşte la persoana întâi iar în alte locuri monologhează, întorcându-se spre sufletul său. Troparul acesta ne aminteşte de exprimările profetului Ieremia şi de cele cuprinse în cartea Plângerilor (Ier. 9:1, Pl. 1:2, 2:11).
Aceasta, asadar, sa fie bucuria noasta, si mai ales in Postul acesta, pentru ca vedem ca dincolo de tristetea aceasta care ne cuprinde din cauza pacatului, din cauza patimilor, avem si aceasta bucurie ca, in sfarsit, mintea noastra se mai opreste din alergarea ei bezmetica, si se opreste nu pentru a se linisti in mandrie, cum se linistesc unii care cred ca au atins apogeul puterii, ci se linisteste in smerenie si in pocainta. Castigul acestor rugaciuni din Canon este faptul ca inima simte ajutorul lui Dumnezeu. Pentru ca afla o putere de incredere ce se misca și crește in ea. Iar cand omul simte ajutorul dumnezeiesc, ca El este de fata ajutandu-l, inima lui se umple indata de credinta si intelege, prin acesta rugaciunea ii este mijlocul prin care gaseste ajutor si izvor de mantuire. Atunci cand mintea e luminata de harul dumnezeiesc intru simtire si siguranta multa. Atunci, sufletul are smerita cugetare ca pe o insusire fireasca, intrucat, fiind plin de bunatate dumnezeiasca, nu mai poate sa se umple de slava desarta, chiar daca ar implini neincetat poruncile Domnului, ci se socoteste pe sine mai smerit decat toti, in urma impartasirii de bunavointa dumnezeiasca. In starea aceasta, omul duhovnicesc nu este impresionat de nimic din bogatiile lumii si nu simte nevoia lor, el mărturisește starea grea în care se află și scapa de sagetile cumplite ale pacatului. In fata pocainței ș smereniei, diavolul este neputincios
De aceea sa rugam pe Sfantul Andrei sa mijloceasca spunand: “Sfinte al lui Dumnezeu Andrei, roaga-te lui Dumnezeu pentru noi”. Stadiile de pocainta pe care le prezinta Canonul Sfantului Andriei Criteanul sunt acestea: Mai intai sufletul incepe sa simta nimicnicia starii provocata de cadere ca pe o povara pe care nu o mai poate suferi. Oricat am fi noi de optimisti, n-am putea sa suportam o vesnicie aceasta viata vremelnica in conditiile in care suntem noi. De aceea vedeti, si Parintii Bisericii si Sfanta Scriptura ne arata ca moartea pana la urma, in prima ei etapa este, pe langa trecere, si o forma de eliberare de aceasta vremelnicie, care, devin din ce in ce mai apasatoare. Deci sufletul incepe sa simta nimicnicia unei stari pacatoase, si o simte ca o povara de nesuferit. Viata aceasta nu o putem suporta ca o vesnicie. A doua etapa: iubirea dumnezeiasca prin glasul propriei constiintei cheama sufletul abia trezit din pacat sa se ridice si sa depaseasca aceasta stare. A treia etapa: sufletul constientizeaza primejdia in care s-a lasat tarat de pacat. A patra: procesul propriu zis al pocaintei. Si a cincea: incununarea luptei celei bune cu darurile, bunatatile si milostivirea nemarginita a lui Dumnezeu.
Ne cheama, de asemenea, Biserica, in aceasta perioada a Postului prin Parintii Bisericii, sa ne reintoarcem spre noi insine, si – asa cum ni se arata in toate apoftegmele parintilor pustiei, si in toate cugetarile parintilor filocalici – de la cunoasterea de sine ajunge omul la adevarata cunoastere, a tot ce exista, cuprinzandu-se, si realitatile duhovnicesti cele mai tainice si cele mai inalte. Si, aceasta intoarcere spre sine este Pocainta, care, spune Sfantul Simeon Noul Teolog, este “usa care scoate din intuneric si duce la lumina”, ca “rodul si fapta pocaintei sunt cele care alunga nestiinta”, care aduc cunostinta. Mai intai cunostinta despre Dumnezeu, si despre cele ale noastre. Apoi despre cele mai presus de noi, si despre tainele cele dumnezeiesti, cele nevazute si cele necunoscute celor care n-au facut pocainta. Cele dumnezeiesti ce se descopera numai celor care au facut pocainta fierbinte, si s-au curatit printr-o pocainta sincera, si atat pe cat este masura pocaintei si curatirii lor. Si acestora li se arata adancurile Duhului, dar pentru toti ceilalti ele sunt necunoscute si ascunse.
Auzim cântarile Vino, ticăloase suflete, împreună cu trupul tău, de te mărturiseşte la Ziditorul tuturor. Şi îndepărtează-te de acum de nebunia cea mai dinainte şi adu lui Dumnezeu lacrimi de pocăinţă. De la acest tropar şi, desigur, de la expresia „Zi¬ditorul tuturor” autorul începe menţiunea sa cu pri¬vire la primele evenimente ale istoriei umane, pe care ni le relatează Sfânta Scriptură. Necugetarea („nebunia cea mai dinainte”), pe care poetul o prezintă sufle¬tului său, este decăderea omului din cauza păcatelor sale în poziţia animalelor lipsite de judecată.
Râvnind neascultării lui Adam celui întâi-zidit, m-am cunoscut pe mine dezbrăcat de Dumnezeu şi de împărăţia cea pururea fiitoare şi de desfătare, pentru păcatele mele. Poetul se compară pe sine însuşi cu Adam. Expresia „dezbrăcat de Dumnezeu” are înţelesul că omul păcătos pierde harul lui Dumnezeu, se goleşte aşadar de El. De multe ori, Sfântului Apostol Pavel compară harul lui Dumnezeu, pe Însuşi Hristos şi darurile Sale dumnezeieşti, cu îmbrăcămintea. Caracteristic este versetul Gal. 3:27: „Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi îmbrăcat” (vezi, de asemenea, şi: Lc. 24:49, Rom. 13:14, 1 Cor. 15:53-54, Ef. 4:24, 6:14). Expresia despre care am vorbit, reaminteşte pasajul din Fc. 3:7, care se referă la gradul de conştientizare a goliciunii primilor oameni de după căderea lor: „Şi au cunoscut că erau goi”.
Vai, suflete sărman! Pentru ce te-ai asemănat Evei celei dintâi? Că ai căzut rău şi te-ai rănit amar; că te-ai atins de pom şi ai gustat cu îndrăzneală mâncarea cea nechibzuită. Chinuirea sufletului va fi un subiect repetat în multe tropare ale Canonului. Poetul compară sufletul său cu cel al Evei. Eva, precum menţionează cartea Facerea (3:6), „socotind că rodul pomului este bun de mâncat şi plăcut ochilor la vedere şi vrednic de dorit, pentru că dă ştiinţă, a luat din el şi a mâncat şi a dat bărbatului său şi a mâncat şi el”. Astfel se petrece şi cu sufletul păcătosului: el priveşte cu înverşunare şi cu o curiozitate păcătoasă, suferă din cauza săgeţilor aduse de dorinţe şi, în cele din urmă, ajunge să culeagă şi să guste mâncarea cea iraţională, care nu este nimic altceva decât păcatul. Exprimarea „te-ai asemănat” poate că a fost împrumu¬tată de poet din Plângerile lui Ieremia 2:13: „Cu cine te voi asemăna, cu cine aş putea să te pun alături, o, fiică a Ierusalimului?”.
În locul Evei celei trupeşti, mi s-a făcut mie Evă a minţii gândul cel cu poftă trupească, arătându-mi cele plăcute, şi gustând pururea din băutura cea amară. Poetul continuă comparaţia pe care a început-o în troparul precedent. „Eva cea simţitoare” este prima, este cea din cartea Facerea. „Evă a minţii” este gândul cel înverşunat, care se adăposteşte „în trup”, aşadar, înlăuntrul omului căzut, şi care-l îndeamnă continuu spre păcat, înşelându-l prin dulceaţa sa superficială. Foarte expresiv, Apostolul Pavel ne descrie această situaţie (Rom. 7:17-23).
Adam din Eden, după dreptate a fost lepădat, nepăzind singura Ta poruncă, Mântuitorule. Dar eu ce voi pătimi, eu cel care am călcat totdeauna cuvintele Tale cele dătătoare de viaţă? Fiindcă Adam a încălcat porunca lui Dumnezeu a fost izgonit din Eden, locul desfătării: „Şi izgonind pe Adam, l-a aşezat în preajma grădinii celei din Eden” (Fc. 3:24). Greşeala protopărinţilor se referă la încălcarea unei singure porunci a lui Dumnezeu. Astfel, poetul se întreabă ce va păţi el însuşi, cel care încontinuu a călcat poruncile lui Dumnezeu. „Cuvinte dătătoare de viaţă” sunt dumnezeieştile porunci, a căror respectare asigură omului posi¬bilitatea vieţii celei adevărate. Profetul David spune despre poruncile lui Dumnezeu: „Cunoscute mi-ai făcut căile vieţii” (Ps. 15:11). Domnul Iisus Hristos a declarat: „Cuvintele pe care vi le-am spus sunt duh şi sunt viaţă” (In. 6:63), iar Apostolul Pavel remarcă: „Căci cuvântul lui Dumnezeu este viu…” (Evr. 4:12).
Asadar, calea postului este o cale usoara, daca vom avea constiinta ca o petrecem cu Dumnezeu. Si uneori ne uram unii altora: “Post usor”. “Post usor” – poate sa fie post usor, dar, cred eu ca, cel mai bine este sa ne uram: “Post binecuvantat de Dumnezeu”, pentru ca in momentul in care este binecuvantat de Dumnezeu, primim aceasta constiinta ca Dumnezeu lucreaza impreuna cu noi. Si postul poate sa fie intr-adevar usor, daca noi avem permanent constiinta pentru ca aceasta este mare descoperire, ca in momentul in care ne smerim prin ost si prin rugaciune, atunci Dumnezeu lucreaza impreuna cu noi, si atunci Dumnezeu ne imbratiseaza ca in parabola Fiului Risipitor.
Asadar ne cheama Dumnezeu, ne cheama Mantuitorul Iisus Hristos, si Biserica prin Sfintii sai Parinti, ne cheama la aceasta bucurie a postului, adica la vietuirea impreuna cu Dumnezeu in viata aceasta, ne cheama la descoperirea vietii nu numai ca supravietuire biologica, cu care noi suntem obsedati. Diavolul cu uneltele lui incearca sa ne obsedeze ca piere fiinta noastra biologica, iar perioada postului ne arata ca nu este vorba numai de o supravietuire biologica, nu este vorba numai despre a ne feri de boala aceasta, de ameliorarea unei sanatati, ci este vorba de mult mai mult, si anume, de cunoasterea tainei vietii celei vesnice dinlauntrul nostru.
Ce este canonul Sfantului Andrei Criteanul – care are legatura cu viata Sfantului Andrei Criteanul? Pentru unii dintre cei care au stat si analizat viata si opera Sfantului Andrei Criteanul, acest canon este ca un fel de cantec de lebada. Adica, autorul sub povara anilor, si constient de iminenta sfarsitului sau, isi priveste trecutul, cum obisnuim multi dintre noi, si mai ales la batranete, sau nu numai la batranete, chiar si atunci cand “suntem pusi cu ochii pe jarul mortii noastre” – cum spunea un parinte. Deci autorul isi priveste trecutul si, pamantean fiind, se ingrozeste de acest trecut, asa cum spunem noi intr-una dintre cantari: “la multimea faptelor mele celor rele, cugetand eu ticalosul…”. Si atunci, asa cum vedem din acest canon, il napadeste plansul si, din adancul inimii insangerate de durere, izbucneste acest cantec de lebada, care este Canonul Sfantului Andrei Criteanul, si pe care noi il rostim in Saptamana [intaia din Post], si il mai rostim dupa aceea integral in saptamana a cincea.Moartea si judecata care il asteapta de cealalta parte a vietii sale il someaza intr-un fel sa-si intoarca pentru inca o clipa privirile spre trecut, pentru a-si examina si mai atent nevrednicia sa. Si in aceasta neliniste, agonie a sufletului sau, el deschide Sfanta Scriptura si se cufunda in lectura ei, incepe sa citeasca Scriptura. Avand aceasta stare de pocainta, care este un dar a lui Dumnezeu, el nu se poate regasi decat in cei vinovati din Sfanta Scriptura. Nu se poate asemana fara numai pacatelor acuzate pentru uraciunea lor.
Se regaseste in neascultarea lui Adam, se regaseste in uciderea lui Cain – si se regaseste in uciderea lui Cain, nu pentru ca ucisese asemenea lui Cain, dar pentru ca, asa cum unii dintre noi, poate, impatimiti si egoisti fiind, ucidem in fiecare clipa chipul celuilalt in sufletul nostru, nu numai prin ura, rautate, dar si prin indiferenta si prin dispret.
Întrecând eu de bunăvoie uciderea lui Cain, m-am făcut cu ştiinţă ucigaş al sufletului, umplându-mi trupul de viermi şi războindu-mă împotriva lui, cu faptele mele cele rele. Cain, care a fost întâiul născut al primilor creaţi, Adam şi Eva, a ucis pe fratele său, Abel (Fc. 4). În locul lui Cain, primul ucigaş de frate, poetul se aşează pe sine însuşi, mărturisind că şi el a devenit ucigaş al conştiinţei sale, ucigaş al acestei voci a lui Dumnezeu, care este adânc sădită în străfundurile fiecărui om. A ucis-o prin hrana şi dezmierdarea pof¬telor păcătoase ale trupului său, care s-au dovedit a fi împotriva sufletului său. „Căci trupul nostru, spune Apostolul Pavel, pofteşte împotriva duhului, iar duhul împotriva trupului; căci acestea se împotrivesc unul altuia, ca să nu faceţi cele ce aţi voi” (Gal. 5:17).
Iisuse, nu m-am asemănat dreptăţii lui Abel. Daruri bineprimite nu Ţi-am adus niciodată, nici fapte dumnezeieşti, nici jertfă curată, nici viaţă fără prihană. Poetul se întoarce spre Iisus. El mărturiseşte în văzul tuturor că nu s-a asemănat lui Abel în virtute şi că nu a oferit lui Dumnezeu daruri bineprimite: fapte plăcute de Dumnezeu, jertfă curată şi viaţă fără prihană. Abel este modelul bărbatului drept şi, desigur, preînchipuire a lui Hristos. Cartea Facerea menţionează: „Şi a adus şi Abel din cele întâi-născute ale oilor sale şi din grăsimea lor. Şi a căutat Domnul spre Abel şi spre darurile lui” (Fc. 4:4). Despre dreptatea lui Abel vorbeşte şi Apostolul Pavel: „Prin credinţă, Abel a adus lui Dumnezeu jertfă mai bună decât Cain, pentru care a luat mărturie că este drept, mărturisind Dum¬nezeu despre darurile lui; şi prin credinţă grăieşte şi azi, deşi a murit” (Evr. 11:4. Vezi şi 1 In. 3:12).
Precum Cain, aşa şi noi, ticălosule suflete, am adus fapte murdare Făcătorului tuturor şi jertfă vrednică de mustrare şi viaţă netrebnică; pentru acestea ne-am şi osândit împreună. În troparul acesta, Sfântul scriitor, dialogând cu sufletul său, nu se mai referă la Abel şi la dreptatea lui, ci la Cain şi la răutatea sa. Se pune pe sine însuşi în aceeaşi soartă cu Cain. Cartea Facerea ne precizează: „Cain era lucrător de pământ. Dar după un timp, Cain a adus jertfă lui Dumnezeu din roadele pământului”. Dar Dumnezeu „spre darurile lui Cain n¬-a căutat” (Fc. 4:2-5). Darurile şi jertfa lui Cain nu au fost acceptate de Dumnezeu iar poetul ne mărturiseşte că, precum Cain, şi el însuşi a oferit lui Dum¬nezeu fapte murdare, o jertfă vrednică de pedeapsă şi o viaţă destrăbălată.
“Pocăinţa este atotputernică, fiind aşezământ al atotputernicului Dumnezeu. Nu e păcat care să ţină piept pocăinţei. Ea este dar dat firii omeneşti căzute; ea este rămăşiţă a neprihănirii întru care a fost zidit Adam, fiind recunoaştere a acelei neprihăniri şi tânguire pentru pierderea ei; ea este înnoire a botezului; ea este legătură a pământului cu cerul, scară către cer. Prin ea e curăţit, e şters orice păcat. Chiar dacă eşti împovărat cu cele mai grele păcate, să nu şovăi nicicum a te apropia de pocăinţă. Nemăsuratul ocean înghite la fel de lesne şi apele unui râu mare, care au străbătut cu măreţie ţări întregi, şi undele firave ale unui pârâu abia băgat de seamă: şi în adâncul bunătăţii lui Dumnezeu pier păcatele grele la fel ca cele mai mici, cele mai neînsemnate alunecări. Să te încredinţeze de aceasta cei cinci sute şi cincizeci de dinari iertaţi deopotrivă: Cel ce dă este nesfârşit de bogat, iar datornicii sunt în aceeaşi neputinţă de a plăti (Lc. 7, 41-42).
Şi un păcat mic rămâne neşters dacă cel care a păcătuit nu s-a îngrijit să facă pocăinţă pentru el, socotindu-l neînsemnat; şi un păcat mare este şters pe deplin, prin mijlocirea pocăinţei, de nemărginita bunătate şi atotputernicie dumnezeiască. Adu-ţi aminte de Sfântul David, care a căzut în curvie şi în ucidere. In sufletul dreptului s-a strecurat pe nesimţite nebăgarea de seamă: din nebăgarea de seamă s-a născut nepaza simţurilor trupeşti, privirea scăpată de sub pază s-a întâlnit pe neaşteptate cu ceva smintitor: acest ceva smintitor a stârnit în sufletul sfinţit o poftă nelegiuită; poftei i-a urmat împlinirea nelegiuită; după săvârşirea preacurviei a urmat ruşinea slavei deşarte. Ruşinea cu care s-a ruşinat de păcat trufia omenească a născut o nouă poftă nelegiuită: dorinţa de a ascunde păcatul, dorinţa de a păstra masca dreptăţii în faţa oamenilor. De aceea, a fost săvârşită ucidere. Indelung a rămas David în împietrire, în nesimţire, ca şi cum nu ar fi fost vinovat de nici un păcat. A fost nevoie ca Dumnezeu însuşi să îl dea în vileag. La porunca Lui, prorocul Natan l-a dat în vileag pe cel care păcătuise – şi îndată ce David a zis: Păcătuit-am Domnului, a şi ieşit răspunsul de la Domnul: Domnul a iertat păcatul tău (II Imp. 12, 13).
Atotputernica pocăinţă a mântuit cetăţi şi împărăţii întregi, a schimbat hotărârile care fuseseră rostite deja de Dumnezeu. Astfel, cetatea cu mulţi locuitori a Ninivei, asupra căreia Prorocul lui Dumnezeu rostise osânda pieirii, a îndepărtat această osândă prin pocăinţă – şi Prorocul, nu departe de Ninive, aştepta în zadar nimicirea ei, împlinirea prorociei sale! Tot astfel, necredinciosului împărat israilitean Ahav, închinător la idoli, prigonitor şi ucigaş al închinătorilor Dumnezeului Celui adevărat, îi fusese deja sortită pedeapsa, îi fusese deja vestită de către marele Ilie – însă, Ahav s-a umilit şi a vărsat lacrimi, rămânând totuşi în păgânătate. Acea umilinţă de scurtă vreme, acele puţine lacrimi nu au rămas, totuşi, nelucrătoare: S-a umilit Ahav de către faţa Mea? – i-a zis Dumnezeu Prorocului Ilie, drept aceea nu voi aduce răutate în zilele lui, ci în zilele feciorului lui (III Imp. 21, 29). Toată Sfânta Scriptură, toată istoria Bisericii sunt pline de nenumărate pilde ce dovedesc marea putere a pocăinţei.
Ziditorule, făcându-mă lut viu, ai pus întru mine trup şi oase, suflare şi viaţă; dar, o! Făcătorul meu, Mântuitorul meu şi Judecătorul meu, primeşte-mă pe mine, cel ce mă pocăiesc. Dumnezeu este Creatorul: „Şi a creat Dumnezeu pe om, luând ţărână din pământ…”, spune cartea Facerea 2:7. Toţi suntem creaţia mâinilor Sale: „Şi acum, Doamne, Tu eşti Tatăl nostru, noi suntem lutul şi Tu olarul, toţi lucrul mâinilor Tale suntem” (Is. 64:7. Vezi şi 45:9; Ier. 18:6, Rom. 9:20-21). Extrem de sugestiv este verbul a plăsmui, prin care Sfântul Andrei doreşte să exprime transformarea lutului în fiinţă vie, precum cum este omul. „Trup şi oase” exprimă existenţa trupească a omului, iar „suflarea şi viaţa” este [existenţa] sufletească şi duhovnicească. Cele două, împreună, alcătuiesc un singur om, care este creatură a lui Dumnezeu: „Pentru că a Lui făp¬tură suntem” (Ef. 2:10). El este Cel ce „dă tuturor viaţă şi suflare şi toate” (FA. 17:25). Poetul se adresează Mântuitorul Hristos cu dis¬poziţie spre mărturisire. El decide destăinuirea păca¬telor pe care le-a făcut. Doreşte să scoată în evidenţă rănile pe care le poartă în sufletul şi în trupul său, răni pe care le-au deschis alţi tâlhari, precum gân¬durile cele necurate. Foarte importantă este sublini¬erea interdependeţei sufletului şi a trupului dar şi a atitudinii acestora faţă de păcat. În troparul acesta gândirea poetului se îndreaptă spre Pilda samarineanului milostiv (Lc. 10:30-36). În alte tropare, prezen¬tate de mai jos, se va reîntoarce [la această pildă].Mărturisesc Ţie, Mântuitorule, păcatele pe care le-am făcut, şi rănile sufletului şi ale trupului meu, pe care tâlhăreşte le-au pus înlăuntrul meu gândurile cele ucigătoare.. Împreună cu mărturisirea stării sale de păcătoşe¬nie, poetul îşi declară credinţa în iubirea de oameni a Mântuitorului. Cuvintele imnografului ne amintesc de exprimările asemănătoare ale Sfântului Simeon Noul-Teolog: „Ştiu, Mântuitorule, că altul ca mine n-a greşit Ţie… dar şi aceasta ştiu, că mărimea greşelilor mele şi mulţimea păcatelor mele nu covârşesc răbdarea cea multă a Dumnezeului meu, nici iubirea Lui de oameni cea înaltă...” Sfântul Andrei, ca să indice atitudinea lui Dumnezeu faţă de omul păcătos, împrumută expresii şi imagini din Pilda fiului risipitor (Lc. 15:11-32). De am şi greşit, Mântuitorule, ştiu însă că iubitor de oameni eşti; baţi cu milă şi Te milostiveşti fierbinte; pe cel ce plânge îl vezi şi alergi ca un părinte, chemând pe cel rătăcit. Subliniem imaginea grandioasă a acestui tropar: în faţa uşii milei lui Dumnezeu, omul păcătos, ajuns la adânci bătrâneţi, Îl imploră pe Dumnezeu să-l mântuiască. Imaginea redă, Pilda bogatului şi a săracului Lazăr „ce zăcea înaintea porţii bogatului, plin de bube” (Lc. 16:20), precum şi cea a celor zece fecioare (Mt. 25:1-13), unde cele neînţelepte, când ajungând prea târziu, au rămas în afara porţii închise, strigând: „Doamne, Doamne, deschide-ne nouă!”. Amin (postat pe fb de ioan monahul)

Postări populare

Arhivă blog

PENTRU VIZITATORI

PENTRU CEI CARE AU AJUNS AICI
LE SPUN,, BINE ATI VENIT"

PENTRU CEI CARE AU CITIT
,,SA VA FIE DE FOLOS"

PENTRU CEI CARE COMENTEAZA..
,,SA FIE ELIBERATI"

PENTRU CEI CARE PLEACA..
,,SA FITI BINECUVANTATI"


Cel ce crede, se teme; cel ce se teme, se smereste; cel ce se smereste, se îmblânzeste; cel blând, pazeste poruncile; cel ce pazeste poruncile se lumineaza; cel luminat se împartaseste de tainele Cuvântului dumnezeiesc. (Sfântul Maxim Marturisitorul)

BIBLIA ORTODOXA AUDIO