de Preot Sorin Croitoru
Doamne, când erai pe Cruce,
Chiar aproape de sfârșit,
Tu L-ai întrebat pe Tatăl:
"PENTRU CE M-AI PĂRĂSIT?"
Se vedea din tonul vocii
Că erai înspăimântat,
Iar această constatare
Mi-a dat mult de meditat..
Mai ales în post, de Patimi,
Eu mă întrebam mereu:
"Pentru ce să strige astfel,
Doar Iisus e Dumnezeu,
Nu era pe tron în ceruri,
Lângă Tatăl Său oricând,
Pentru ce să strige astfel,
Mi se pare, chiar plângând?.."
Da, dogmatica e simplă,
Însă eu uitam ceva:
Eu uitam, Iisuse Doamne,
Firea omenească-a Ta!
După firea Ta divină
Tu nicicând n-ai pătimit,
Dar ca Om ca noi în toate,
Ai avut de suferit..
Doar ca Dumnezeu, în ceruri,
Lângă Tatăl Tău erai;
După firea omenească
Te durea și sufereai.
Și se pare că durerea
Cea mai mare ai simțit
Chiar în clipa când pe Cruce
Tatăl Tău Te-a părăsit
Fiindcă murdăria lumii
Tu pe Cruce o spălai
Și văzând-o pe aceasta,
Tatăl S-a scârbit în Rai,
Și-a întors puțin privirea,
Iar atunci Tu ai strigat
Fiindcă-n ceasul ăla, Doamne,
Te-ai simțit însingurat.
Dar Te-am înțeles mai bine,
Domnul meu, mult mai apoi,
Când, orfan fiind de Tine,
Lacrimi îmi curgeau șiroi
Și plângeam precum copiii,
Repetând la nesfârșit:
"Dumnezeul meu, Iisuse,
PENTRU CE M-AI PĂRĂSIT?"
Bineînțeles, răspunsul
Ți-L primeam instantaneu:
"TU M-ai părăsit pe Mine,
N-am fugit de tine Eu!"
Și atunci, plecând genunchii,
Mă rugam din răsputeri,
Promițându-Ți că de astăzi
Eu nu voi mai fi ca ieri..
Uite-așa îmi trece viața,
Când cu Tine, când orfan,
Cu suișuri și cu plânsuri
Cam în fiecare an,
Repetând spre cer adesea,
Când mă simt mai necăjit:
"Dumnezeul meu, Iisuse,
PENTRU CE M-AI PĂRĂSIT?.."
