de Eliana Popa
Oameni fără bucurie, deznădejdea îi apasă
Ca o lepră se întinde și la ei își face casă!
Și te-ntrebi de unde vine, și de ce nu vrea să plece?
Se așează peste suflet ca o iarnă grea și rece.
De la goliciunea minții, de la inima pustie,
Căci nu-și pun nădejdea-n Domnul, nici de El nu vor să știe,
Nici o dragoste din lume n-o sa umple acest gol,
Numai dragostea Acelui ce-i Atoate Ziditor!
Ni se pare că știm multe, dar de fapt nu știm nimic
Dacă nu avem credință suntem stele ce se sting.
Rătăcim neștiind Scriptura, nici puterea cea de sus,
Precum saducheii, care, ispitit-au pe Iisus.
Saduchei mai sunt și astăzi mai ales printre creștini
Ce-și dispretuiesc botezul, în biserici nu mai vin,
Nu mai știu a-și face cruce, nici nu vor.. le e rușine
Nu mai cred în Înviere, nici in Cel ce lumea ține!
Azi, cu cât mai mult adună cunoștințele mărunte,
Al lor suflet nu se-nalță.. vulturi sunt cu aripi frânte.
Și cu cât mai mult adună bogății nenumarate,
Cu atât sunt mai săraci și căzuti din cele 'nalte!
Mulți aleargă-ntreaga viață să-și găsească fericirea,
Și-alergând după iluzii, obosiți, se pierd cu firea!
Și se-afundă-n deznădejde, negasind ce-au căutat,
Ca-ntr-un cerc ce îi învârte, se-ntorc de unde-au plecat!
Griji adună-n suflet, omul, griji mai mici, sau griji mai mari.
Și le macină toti anii, de nu-s în credință tari,
De nu-și pun nădejdea-n Domnul și nu cheamă mila Sa,
Grijile vor fi mai multe și mai greu vor atârna!
Se va bucura de viață doar acela, care știe,
Să privească către Domnul și-n necaz,și-n bucurie,
Care știe că-l așteaptă cineva, acolo, sus
Care-a dus a lumii Cruce, Domnul nostru Sfânt, Iisus!
