FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NĂDĂJDUIT INTRU TINE!
BINECUVANTEAZĂ-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PĂCATELE NOASTRE...
Înaintea învierii lui Lazar, înaintea Săptămânii Mari, ultima a Postului Mare, a Intrarii Domnului în Ierusalim și a Învierii Domnului, trebuie să medităm și să înțelegem ce înseamnă sufletul mort pentru Dumnezeu și a omorî moartea prin moarte.
Invatatura lui Hristos a fost clara si, mi ales, eficace: este necesar ca, dupa exemplul lui fiecare sa-si omoare propria moarte, sa-si purifice natura, sa-si restaureze conditia originara cea de dinaintea pacatului. Dar cum s-o faca incalcind legea, sufletul a fost acoperit de haina pacatului. Sufletul "traieste" ingropat in adancurile omului, hartuit de duhurile rele.
De fapt, aceasta "viata" nu-i decat un fel de moarte sau, nu degraba, o letargie din care omul, urmand modelul exemplar al lui Hristos, are toate sansele sa se trezeasca. Este suficient sa si-o doreasca si sa-i dea seama ca dispune de mijloacele necesare pentru a o face.
Omul nu-i condamnat sa traiasca sub greaua povara pana la sfarsitul zilelor lui. Poate si chiar trebuie sa scape de ea daca vrea sa dobândeasca viata vesnica. Pentru a-si atinge scopul, isi va transforma "viata" cotidiana intr-o - imitatio passionis et mortis Christi -.
Autorul omiliilor ( Macarie) face o deosebire clara intre moartea pentru (sau "fata de") Dumnezeu (urmare a pacatului) si moartea pentru (sau "fata de") gandurile lui, adica pentru intelectul lui. Dumnezeu a fost alungat din inima omului, dar nous-ul inca se mai mentine acolo, cufundat in apele maloase ale raului. Nous-ul (spirit, rațiune) este reprezentat sub forma unui copilas care, din cauza varstei prea mici si a totalei "incompetente lingvistice", isi cheama mama, divinitatea, prin tipete si plansete neincetate.
Nu [este adevarat], cum spun unii inselati de invataturi proaste, ca "omul moare o data pentru totdeauna si nu mai poate face nimic bun". Caci un sugar, desi nu are putere sa faca nimic ori sa mearga pana la maica sa pe propriile-i picioare, totusi se rostogoleste si cere ajutor si plange cautandu-si mama (46, 3).
Se cuvine sa revenim la chestiunea "pasivitatii" sufletului. Sufletul intors in chip egoist asupra lui insusi nu poate face nimic spre man-tuirea lui; desi mort pentru Dumnezeu, el nu este astfel si pentru nous care, in ceea ce-l priveste si-a pastrat aproape intacta capacitatea de a se converti: fie spre Dumnezeu, fie spre Diavol. Dat fiind ca sufletul se afla sub stapanirea pacatului ce i-a corupt firea, este nevoie ca o "realitate", la fel de straina firii lui, sa intervina cererea lui pentru a-l salva. "Realitatea" o constituie tocmai Duhul Sfant.
Sufletul nu joaca la voia intamplarii: prin nous-ul intotdeauna treaz, el face pe arbitrul, daca putem spune asa, intre bine si rau, insa un arbitru care da verdictul inainte de inceputul "meciului". Alegerea a priori nu trebuie inteleasa ca fiind doar "intelectuala": ma voi mantui pentru ca l-am preferat pe Dumnezeu lui Satan. Ne dam seama de ridi colul situatiei: in calitate de fiinta decazuta corupta si muritoare, eu nu am dreptul si, cu atat mai putin, capacitatea ontologica de a discerne care e bun si care e rau dintre cele doua principii ce se cearta pe seama propriei mele existente.
Caci, intr-adevar, de existenta mea este vorba si, mai important, de o existenta atinsa de pacat, slaba si avand nevoie de un ajutor venit din exterior. Prin urmare, tot ce poate face sufletul este sa se deschida catre cer si sa raspund chemarii lui Hristos.
Alegerea nous-ului implica o ruptura foarte dureroasa de firea de adoptiune care este firea raului. Astfel, dupa cum spune textul nostru, raul a devenit un al doilea suflet pentru om. Prin deschiderea catre Dumnezeu nous-ul (sufletul sufletului primordial) va scapa de al doilea suflet, il va ucide. In Omilia moartea sufletului rau este asimilata jertfiri victimei de catre preotul Vechii Aliante.
[In Lege se, spune ca animalul] trebuie sa fie mai intai junghiat de preot si ucis, apoi [trebuie] sa fie taiat in bucati si sarat, iar dupa aceea sa fie pus pe foc. Pentru ca daca preotul nu junghie si nu ucide in prealabil oaia, aceasta nu se sareaza, nici nu se aduce ca ardere de tot Stapanului.
Tot asa trebuie sa se intample si cu sufletul nostru, cand se apropie de Hristos, Arhiereul cel adevarat. Trebuie sa fie junghiat de dansul si trebuie sa moara fata de cugetul si de viata cea foarte rea, in care a trait, adica sa iasa din el pacatul si rautatea patimilor, intocmai cum iese sufletul [din animalul junghiat].
Ca dupa cum trupul, atunci cand sufletul il paraseste, moare, nu mai traieste viata de mai inainte, nici nu aude si nici nu umbla, tot asa se intampla cu viata [cuiva] atunci cand Hristos, Arhiereul ceresc, prin harul puterii Sale, o junghie si o face sa moara fata de lume: [astfel de om] moare fata de viata cea rea in care trait, este in intunericul pacatului. Pentru ca datorita harului, rautatea patimilor se departeaza de tine, intocmai cum iese sufletul din trup. De aceea, Apostolul exclama, zicand: Pentru mine lumea a fost rastignita si eu pentru lume" (Gal. 6, 14).
Sufletul care traieste inca in lume si in intunericul pacatului si nu este ucis [de Hristos], care are inca in el duhul rautatii, adica lucrarea intunericului patimilor si a pacatului si este purtat de acesta, nu apartine trupului luminii, ci este trup al intunericului si este inca de partea intunericului. Dupa cum cei ce au un suflet de lumina, adica au puterea Duhului Sfint, sunt de partea luminii. (1, 6)
Ideea unei rupturi violente de vechiul suflet este deseori intalnita in omiliile macariene. De altfel, stilul nu duce lipsa, pe alocuri, de accente "naturaliste". Pentru a face mai patetica (in sensul etimologic al termenului) despartirea crestinului de sufletul sau vechi, "lumesc", Macarie pune in joc o intreaga serie de comparatii si analogii demne de un Zola - avant la letter -. Sa ne oprim la un fragment ce invoca trei figuri biblice considerate drept figuri (topoi) ale omului traitor sub pacat.
Este vorba de Lazar, de ranitul ingrijit de bunul samaritean si, in sfarsit, de insusi Adam, arhetipul omenirii corupte. "Caci si Lazar - pe care Domnul l-a inviat, era plin de o asemenea putoare incat nimeni nu se putea apropia de mormant - era un simbol al lui Adam care-si ducea putoarea imensa in suflet si era plin de negreala si intuneric. Dar tu, cand auzi [vorbindu-se] despre Adam, despre cel batut si despre Lazar, nu-ti lasa mintea sa o ia razna pe coclauri, ci ramai inlauntrul sufletului tau, fiindca si tu porti aceleasi lovituri, aceeasi putoare si acelasi intuneric. Toti suntem fiii neamului intunericului si toti impartasim aceeasi putoare.
Decizia luata de cel ce devine constient de moartea lui spirituala este una capitala, ia urmarile ei sunt durabile. Botezul in Hristos aduce sufletului nadejdea luminii si a vietii. Cine trece prin aceasta incercare extraordinara se bucura de o a doua nastere, se schimba intr-un om nou, de la moartea spirituala ajunge la viata spirituala. Noua personalitate se va modela si remodela pe parcursul intregii vieti. Aceasta nastere nu are un caracter ultim si definitiv. Omul poate cadea din nou, din neglijenta sau uitare.
Totul este cu putinta: sa devina chiar mai rau decat vechiul om, presupus a fi fost ucis si ingropat pentru totdeauna. Altfel spus, sufletul care nu prea se ingrijeste sa ramana curat pana in ultima zi a vietii lui pamantesti va da nastere, pe lumea cealalta, unui mic monstru, unui avorton. Copilasul care se pregateste sa treaca de la moartea "germinativa" la viata (spirituala) risca sa se cufunde intr-o alta moarte.
Imaginile utilizate aici de Pseudo-Macarie sunt la fel de violente ca imaginile din textul precedent. Atunci cand o femeie concepe, poarta fatul inlauntrul ei, in intuneric si intr-un loc, asa zicand, ascuns. Deci, daca se intampla ca pruncul sa se nasca la vremea cuvenita, el vede o creatie [pentru el cu totul] noua, pe care n-a vazut-o niciodata, cerul, pamantul si soarele. Si numaidecat prietenii si rudele [arborand] un chip vesel, il iau in brate. Dar daca se intampla ca, dintr-o pricina oarecare, pruncul sa se desprinda [de sanul mamei], medicii, pentru aceasta randuiti, se folosesc de bisturiu. Si astfel, pruncul trece de la o moarte la alta, de la un intuneric la altul.
Tot asa este si in [domeniul] spiritual. Toti care au primit samanta divinitatii o poarta in chip nevazut si, din cauza pacatului care locuieste in ei, o ascund in locuri intunecoase si infricosatoare. Dar daca vegheaza asupra lor si pazesc samanta, la vremea cuvenita o aduc la lumina, in chip vazut, iar in momentul dezlegarii trupului [lor], ingerii si toate corurile ceresti ii primesc pe ei cu chipuri vesele. Dar daca cel ce a primit armele lui Hristos, pentru a se lupta cu barbatie se lasa numaidec prada dusmanilor, acesta, in momentul dezlegai trupului, trece de la intunericul care inconjoai acum, la altul si mai rau si la pierzanie. (43, 5)(trad. Cornitescu)
Sensul pildei este evident: lumina primita de suflete cu ocazia botezului trebuie sa fie bine pazita, departe de murdariile lumii. In caz contrar, exista riscul ca ea sa se stinga si ca sufletul "sa se nasca deja mort" pe lumea cealalta, dupa moartea fizica. Destinul spiritual al omului se inradacineaza in dialectica fundamentala a vietii si a mortii care capata adesea, la autorul nostru diferite expresii specifice religiilor pagane a misterelor (ciclul celor patru anotimpuri, germinatia bobului de lumina in sanul beznei sufletului, reinnoirea naturii etc).
Relatia dintre Hristos Arhiereul si Jertfa cea vesnica si insusirea mantuirii personale in Biserica
La Dumnezeu Tatal nu se poate intra decat in stare de jerfta, ceea ce pentru un simplu om, mai ales daca se are in vedere si starea de decadere intervenita in urma calcarii poruncii de catre primii oameni, nu era posibil. De aceea, Hristos, Dumnezeu-Omul, prin firea Sa omeneasca cuprinzandu-ne pe toti in Sine, S-a adus Tatalui ca o asemenea jertfa curata. Si asa dupa cum ramane intrupat permanent, asa ramane si ca Cel Care S-a jertfit si a inviat, pururea inaintea Tatalui. Nicolae Cabasila spune ca "Hristos S-a gandit sa pastreze pe trup marturia jertfei Sale si sa poarte pe El pururea urmele ranilor Sale dobandite in clipa rastignirii, vrand sa arate prin aceasta ca si cand va veni a doua oara in lumina orbitoare va fi pentru robii Sai Acelasi rastignit si impuns, ranile acestea tinand loc de podoabe imparatesti".
Si pentru ca Hristos ne iubeste, nu doreste ca sa stea singur ca jertfa iubitoare in fata Tatalui, caci dupa Sfantul Chiril al Alexadriei, "El nu Se infatiseaza pe Sine in fata Tatalui, ci pe noi in Sine,care am cazut de la fata si de la ochii Lui din pricina neascultarii si a pacatului care a stapanit peste toti". Hristos cel jertfit, prin unirea Lui cu noi ne imprima si noua puterea Jertfei Lui, ca astfel si noi sa putem intra la Tatal, ca jertfe bineplacute. Dar pentru a ajunge la starea de jertfe bineplacute lui Dumnezeu Tatal trebuie mai intai ca si noi, ca oameni, sa parcurgem intru totul drumul parcurs de firea omeneasca asumata de Logosul lui Dumnezeu.
Insa, cum acest drum nu este posibil de a fi parcurs de o fiinta omeneasca autoispostatica, Acelasi Dumnezeu intrupat, Rastignit si inviat continua a fi "Ipostas vesnic si al celor ce parcurg in El pe pamant sau in Biserica, prin credinta si prin virtuti, drumul parcurs de El insusi in cursul vietii Lui pamantesti".
In acest fel, intruparea Sa se continua si se implineste in Biserica. "In Biserica se realizeaza o unire intre Dumnezeu si oameni, care pastreaza ca existente pe cei uniti, ca in Persoana Mantuitorului Hristos, in care cele doua firi, dumnezeiasca si omeneasca, unite in acelasi Ipostas, isi pastreaza identitatea, lucrarile si vointele, intrepa-trunzandu-se perihoretic, unul si acelasi subiect voind si lucrand prin amandoua firile care isi comunica una alteia prin intermediul Ipostasului, insusirile, firea omeneasca indumnezeindu-se datorita chenozei inefabile a Ipostasului Logosului".
Incorporati prin Botez in Trupul tainic al Domnului - Biserica - primindu-L pe Hristos ca Ipostas fundamental, prin Trupul Sa extins in noi, urmeaza ca sa parcurgem drumul parcurs de El in lucrarea de realizare a mantuirii obiective. Pentru ca fara incorporare in Hristos, pe care ne-o dau Tainele in Biserica, noi nu ne-am putea insusi roadele mantuirii obiective in Hristos.
Actele mantuitoare ale lui Hristos se prelun¬gesc si se actualizeaza neincetat, pana la sfarsitul veacului, in Biserica, prin Sfintele Taine, Mantuitorul Iisus Hristos fiind Savarsitorul suprem al lor si Cel ce face cu fiecare in parte drumul spre sfintire, spre indumnezeire, spre dobandirea mantuirii. Dar nu trebuie uitat ca tinta finala in calea mantuiriieste ca omul sa moara pacatului si sa vieze lui Dumnezeu. Trebuie astfel "sa trecem prin toate cate a trecut Hristos, sa rabdam si sa suferim si noi, cate a rabdat si a suferit El, adica sa ne botezam, ca sa ne ingropam si sa inviem cu El", sa ne ungem cu Sfantul Mir ca sa ajungem partasi cu El prin ungerea cea imparateasca a indumnezeirii si "sa ne cuminecam cu insusi Trupul si Sangele lui Hristos, pe care El le-a luat din pantecele Fecioarei". Se pune insa problema: Cum va putea cineva care merge spre desavarsire sa repete impreuna cu Hristos jertfa Sa, ca astfel si el jertfindu-se sa poata intra la Tatal ca jertfa bine placuta?
In acest sens, Parintele Staniloae spune: "Noi nu trebuie sa murim ca Hristos in mod real, pentru ca aceasta ar insemna ca moartea noastra nu s-a desfiintat in moartea Lui.
Dar noi totusi murim la sfarsitul vietii, insa nu de o moarte ca pedeapsa, caci rostul acesta al mortii s-a desfiintat in Hristos pentru cei ce se unesc cu El. Noi murim unindu-ne cu Hristos intr-o asemanare a mortii Lui (Romani 6, 5). Noi murim omului vechi, adica pacatului, ramanand sa suportam ca si Hristos durerile care ne conduc la moarte, neamestecate cu pacatul, deci nu ca pedepse pentru pacat, ci ca mijloace de renuntare la egoismul nostru placut si pacatos.
Trebuie sa ne simtim noi insine din puterea trupului sfintit al lui Hristos, Care sade de-a dreapta maririi si de care ne impartasim, luptand impotriva patimilor noastre celor pacatoase si suportand afectele sau patimirile ca urmari ale pacatului, fara de pacat si "infatisand trupurile noastre ca o jertfa vie, sfanta, bineplacuta Domnului si ca o slujire duhovniceasca a noastra, asemenea Trupului lui Hristos" (Romani 12, 1).
Asadar, jertfa noastra, dealtfel conditia de intrare la Tatal, se realizeaza numai prin relatia cu Hristos-Jertfa cea vesnica, care prin preotia slujitoare se reactualizeaza intr-un anumit loc si timp, spre a ne impartasi de ea si a se imprima si in noi starea de jertfa. El nu voieste ca sa ne aduca jertfe in fata Tatalui ca pe niste obiecte, ci din contra, fiecare dintre noi sa fie si subiectul jertfei sale, pentru ca numai atunci jertfa noastra este intr-adevar de buna mireasma, intrucat este personala. Iar caracterizarea jertfei noastre personale se face prin virtuti.
Pentru ca, de fapt, fiecare virtute este un rezultat al depasirii egoismului personal, este o renuntare la sine si deschidere spre altul, spre aproapele, respectiv spre Dumnezeu, iar in acest fel Hristos-Arhiereul si Jertfa vesnica ne infatiseaza si pe noi inaintea Tatalui ca jertfe vii si bineplacute, rezultate din puterea si lucrarea Jertfei Lui asupra noastra prin Sfintele Taine. De aceea, Parintii Bisericiivorbesc despre legatura stransa pe care o are Biserica si Tainele cu Jertfa Crucii lui Hristos.
In cadrul lucrarii mantuitoare a lui Hristos, locul central il detine Crucea si Jertfa de pe Golgota, impreuna cu invierea si inaltarea la cer, prin care firea omeneasca, asumata de Ipostasul divin a ajuns la transparenta pentru Dumnezeu, pnevmatizandu-se si indumnezeindu-se.
Jertfa ocupa locul central intrucat prin aceasta Hristos, ca om, se daruieste total Tatalui, renunta in mod absolut la egoismul si autoafirmarea de Sine ca om, moare omului pacatului spre a via lui Dumnezeu. Prin acest act, ultimul si cel mai puternic afect, intrat in trup in urma caderii in pacat, moartea, este invins, intrucat voia libera a omului Hristos, prin care odinioara cazuse stramosul Adam, ramane pana la sfarsit acum, pana la moarte, identica cu voia lui Dumnezeu.
Acest lucru insa nu a fost posibil pentru o fiinta omeneasca autoipostatica. De aceea, Fiul lui Dumnezeu S-a intrupat, si-a asumat firea omeneasca in Ipostasul divin, ca prin ea sa realizeze mantuirea dinauntru in afara, respectiv sa realizeze mantuirea prin trupul care cazuse din comuniunea cu Dumnezeu prin pacat. Pentru acest fapt, toate lucrarile lui Hristos sunt teandrice. Chiar Jertfa de pe Cruce, patimile, moartea si invierea au tot un caracter teandric, pentru ca numai asa pot fi mantuitoare.
Ipostasul divin nu patimeste in firea Sa dumnezeiasca, care este nepatimitoare, ci ca Ipostas si al firii omenesti isi impropriaza suferintele acesteia, intr-un mod tainic, ii da puterea de a le invinge prin taria ce o arata fata de ele si le da caracterul de fapte mantuitoare. Aceasta este doctrina autentica a Bisericii primare despre Jertfa mintuitoare a lui Hristos.
De-a lungul vremii insa s-a alterat, mai ales prin ereziarhi, la loc de frunte fiind Nestorie si Eutihie, simtindu-se nevoia de a fi reafirmata. Acest lucru il fac calugarii sciti, care in spiritul doc¬trinei chiriliene reafirma adevarul despre caracterul teandric al Jertfei de pe Cruce, prin formula "Unul din Treime a patimit in trup". Desi la inceput nu este acceptata, mai tirziu, analizandu-se temeinic, in lumina Sfintei Scripturi si a Sfintei Traditii, este primita ca dogma prin Sinoadele Ecumenice V si VI.
Caracterul teandric al Jertfei are urmari si in insusirea personala a mantuirii prin Biserica.
Pentru a se mantui credinciosul trebuie sa parcurga drumul parcurs de Hristos in realizarea operei Sale mantuitoare. Or, cum acest lucru este imposibil pentru o fiinta omeneasca de sine statatoare, Hristos cel rastignit si inviat, prin Trupul Sau indumnezeit si pnevmatizat, se extinde in fiinta omului prin Botez, devenind Ipostas fundamental al tuturor celor ce intra in Trupul Sau tainic - Biserica. Putem spune chiar ca, in acest fel, lucrarile noastre ce le facem in vederea dobandirii mantuirii au un caracter teandric. Eu ca om reusesc sa ma jertfesc, reusesc sa renunt la egoismul si autoafirmarea proprie in favoarea aproapelui, numai intrucat ma impartasesc de Jertfa lui Hristos, care este vesnica si se actualizeaza mereu prin preotia slujitoare a Bisericii.
Lucrarile mantuitoare ale lui Hristos se prelungesc in Biserica, prin Sfintele Taine, Hristos Insusi fiind Cel ce le savarseste si Cel ce Se impartaseste in mod real prin ele. Iar noi, ca oameni, parcurgand impreuna cu Hristos drumul parcurs de firea umana asumata de El, conformandu-ne intru totul vointa noastra vointei Lui, vom reusi sa dobandim mantuirea numai printr-o impreuna-lucrare cu El, reusim sa intram la Tatal numai in stare de jertfe vii ce le realizam din puterea iradianta a lui Hristos - Jertfa cea vesnica.Amin ( postat pe fb de ioan monahul)
