Despre căință

Dragă cititorule! Nimeni dintre noi nu e deplin sănătos cu sufletul. Toţi avem şi suferim boli sufleteşti mai mici sau mai mari. Să cădem cu ele înaintea Doctorului şi Tămăduitorului trupurilor şi al sufletelor noastre, rugându-ne: „Sufletul meu, Doamne, cel slăbănog, se află cumplit în multe feluri de păcate şi în fapte netrebnice! Ridică-l cu cercetarea Ta cea dumnezeiască, precum ai ridicat de demult pe slăbănogul, ca, fiind mântuit, să strig Ţie, Îndurate: Dă-mi, Hristoase, tămăduire!“

               Vin oameni să-și mărturisească păcatele, dar nu-și schimbă viața, nu se transformă.
Dacă nu se schimbă, nu-l împărtășești imediat, dar de dezlegat îl dezlegi de păcate. Nu trebuie alungat.
În ce privește căința am să vă spun o istorioară: când au căzut îngerii din cer, un înger n-a fost cu Lucifer, dar nu a fost nici cu îngerii care au rămas buni. Lucifer a fost trimis în iad cu ceata lui, iar îngerul acesta a rămas neutru. După ce s-a făcut această alegere, cu forță și cu viteză divină, el și-a dat seama că a greșit, dar cerurile s-au închis și el a rămas pe afară; și s-a rugat să-l primească, și nu l-a primit în cer, dar Dumnezeu i-a pus o condiție: „Să-mi aduci ce-i mai scump pe pământ!” Îngerii erau căzuți înainte de crearea omului, dar treceau miile de ani și el ar fi rămas tot pe afară, așa încât avea o bucurie, că totuși are o șansă.
Și s-a pogorât în adâncurile oceanelor și a adus cel mai scump mărgăritar. Nici nu s-a uitat la el Cerul. Nu l-a primit. Dar, când lupți duhovnicește și nu câștigi, ai câștigat necâștigarea: faptul că tu știi că nu ai câștigat, deja ești câștigat! Deci, ești deasupra luptei. Când a văzut că nu l-a primit Cerul, s-a deșteptat îngerul: „Stai! Lui Dumnezeu nu-I trebuie lucruri materiale.”
La un râu doi copii se scăldau și, în joaca lor, unul a căzut și era să se înece, iar celălalt a sărit să-l salveze, dar s-au înecat amândoi. Și îngerul a luat inima copilului salvator și s-a suit cu ea la cer. Și Cerul nu s-a deschis! Vezi cât de învățat era îngerul acum?
Mergând el prin lume a văzut într-o pădure un bătrân care-și plângea păcatele lângă un copac. Dar îngerul îi vedea lacrimile ca de foc. Și a luat o lacrimă din aceea și a fugit cu ea la cer. Dumnezeu l-a primit imediat! Cel mai scump lucru de pe pământ este lacrima pocăinței.

Arhim. Arsenie Papacioc

sursa https://www.facebook.com/elisei.ieromonahul

Arhimandritul Chiril Pavlov

Dragă cititorule! Nimeni dintre noi nu e deplin sănătos cu sufletul. Toţi avem şi suferim boli sufleteşti mai mici sau mai mari. Să cădem cu ele înaintea Doctorului şi Tămăduitorului trupurilor şi al sufletelor noastre, rugându-ne: „Sufletul meu, Doamne, cel slăbănog, se află cumplit în multe feluri de păcate şi în fapte netrebnice! Ridică-l cu cercetarea Ta cea dumnezeiască, precum ai ridicat de demult pe slăbănogul, ca, fiind mântuit, să strig Ţie, Îndurate: Dă-mi, Hristoase, tămăduire!“

“Fiecare dintre noi poate spune că este neputincios şi că peste tot în jurul lui întâmpină piedici şi ispite, care nu sunt prea uşor de ocolit. Într-adevăr, suntem neputincioşi şi slabi, iar ispitele sunt foarte multe: de la propriul nostru trup, care luptă totdeauna împotriva duhului nostru, de la lume care, după cuvântul lui Dumnezeu, zace cu totul în rele şi, în sfârşit, de la vrăjmaşul diavol care, răcnind ca un leu, caută să piardă câte un suflet creştin.

Însă, dragii mei, noi avem o scăpare de nădejde şi un acoperământ în persoana Maicii Domnului. Să avem nădejde tare că ea totdeauna va fi cu noi, oriunde am fi şi oricum am trăi, şi că nu ne va uita de vom alerga la ea cu rugăciune fierbinte. Să ne rugăm ca ea să ne trimită şi nouă, celor afundaţi în patimi şi păcate, bucuria ei neaşteptată, să înmoaie inimile noastre şi să le umple de smerenie şi dragoste faţă de aproapele.”

A primit Ordinul Bisericii Sfantului Serghie si Sfantului Vladimir. In Rusia au fost tiparite mai multe carti cu predici si invataturi duhovnicesti ale Parintelui Chiril dintre care amintim: "Timpul pocaintei", "Sa cautam mai intai Imparatia Cerurilor ", "Rugaciune catre Maica Domnului", "Predici".

(Arhimandritul Chiril Pavlov, Lauda Maicii Domnului, Editura Egumenița, Galați, 2012, p. 13)

Cuviosul Paisie Aghioritul

Dragă cititorule! Nimeni dintre noi nu e deplin sănătos cu sufletul. Toţi avem şi suferim boli sufleteşti mai mici sau mai mari. Să cădem cu ele înaintea Doctorului şi Tămăduitorului trupurilor şi al sufletelor noastre, rugându-ne: „Sufletul meu, Doamne, cel slăbănog, se află cumplit în multe feluri de păcate şi în fapte netrebnice! Ridică-l cu cercetarea Ta cea dumnezeiască, precum ai ridicat de demult pe slăbănogul, ca, fiind mântuit, să strig Ţie, Îndurate: Dă-mi, Hristoase, tămăduire!“

Omul care nu trece prin încercări, care nu vrea să-l doară nimic şi să sufere ceva, care nu vrea să fie mâhnit sau să i se facă vreo observaţie, ci vrea să trăiască bine, este în afara realităţii duhovniceşti.

„Trecut-am prin foc şi prin apă
şi ne-ai scos pe noi la odihnă”, spune psalmistul.

Creştinul îşi dă seama că l-a cercetat Hristos, atunci când suferă durere.

Atunci când îl cercetează durerea pe om, înseamnă că îl vizitează Hristos. În timp ce, atunci când omul nu trece prin nicio încercare, este ca şi cum l-ar părăsi Dumnezeu, nici nu plăteşte datoriile, nici nu depune.

Vorbesc desigur despre cel care nu vrea reaua pătimire pentru dragostea Iui Hristos, care îşi spune în sinea sa: „Sunt sănătos, am poftă de mâncare, mănânc bine, o duc foarte bine, sunt liniştit, etc…” şi nu spune nici măcar un „Slavă Ţie, Dumnezeule!”.

Cel puţin dacă ar recunoaşte că toate aceste binecuvântări sunt ale lui Dumnezeu, oarecum s-ar aranja situaţia. Să spună: „Nu meritam toate acestea, dar fiindcă sunt neputincios, de aceea Dumnezeu mi le-a rânduit pe toate”.

În viaţa Sfântului Ambrozie de Milan se spune că, odată, ierarhul a fost găzduit de un oarecare bogat. Iar sfântul, văzând avuţiile nemăsurate ale aceluia, l-a întrebat dacă a fost încercat vreodată de vreo mâhnire. „Nu, niciodată, i-a răspuns acela. Bogăţiile mele se înmulţesc necontenit, ogoarele îmi rodesc mereu. Nu am simţit niciodată durere şi nici vreo boală nu m-a cercetat.“

Atunci sfântul a lăcrimat şi a spus însoţitorilor săi: „Pregătiţi trăsurile ca să plecăm repede de aici, fiindcă pe acesta nu l-a cercetat Dumnezeu.“

                                                                                                       Cuviosul Paisie Aghioritul 

IZVOARE ALE SFINŢENIEI, RĂSĂRITE DIN PĂMÂNTUL RODITOR AL DOBROGEI

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NĂDĂJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZĂ-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PĂCATELE NOASTRE...

                       SFINŢII MUCENICI ZOTIC, ATAL, FILIP ŞI CAMASIE DE LA NICULIŢEL

Pe urmele înaintaşilor păşind aţi ridicat întru mărturisire Crucea lui Hristos,
Şi ca nişte miresme strălucitoare de tămâie v-aţi adus înaintea Domnului ca prinos.
Jertfa dragostei către Împărat aţi pecetluit-o cu sângele vostru mucenicesc
Şi tot pământul l-aţi îmbrăcat ca şi cu veşmânt iubitor de mir ceresc.

În vistieriile Mucenicilor v-aţi aşezat ca nişte flori ale credinţei curate,
Şi gingăşia voastră şi-a găsit ecoul în Raiul desfătărilor minunate.
Cu slavă şi cinste aţi împodobit patria şi credinţa noastră strămoşească
Flăcările Adevărului tainic, ducând mai departe prin jertfa voastră.

La cetatea cerească aţi ajuns mai întâi cu gândul purtat pe valurile rugăciunii,
Cu smerenia cugetului aţi bătut la uşa Împăratului, făcându-vă următori Luminii,
Cu faptele dragostei aţi îmbrăcat sufletul ca şi cu nişte raze atotcuprinzătoare
Ce îmbrăţişează toată zidirea cu toată limpezimea sufletului cea sfinţitoare.

Sfinte Atal, pe pământul străbun ţi-ai purtat aripile îngereşti ale rugăciunii,
Şi ascultând glasul Evangheliei lui Hristos, te-ai învrednicit de vederea minunii
Căci lepădând toată cugetarea cea lumească, te-ai ridicat la vrednicia împărătească,
În inimă sădind sămânţa dreptei credinţe ce s-a îndulcit de mirul din vistieria cerească.

Ca un luceafăr ai răsărit pe cerul Bisericii, zâmbind cu privirea sufletului Celui Nevăzut,
Şi purtat de raza nevăzută a Duhului, până în corturile cereşti ai ajuns.
Sfintei Treimi te-ai închinat şi ca un altar ai purtat comorile virtuţilor
Lucrătoare le-ai arătat în tine, peceluindu-le cu jertfa mucenicilor.

Fiu preaales al cetăţii Noviodunum, mlădiţă iubitoare a roadelor dumnezeieşti,
Foc al iubirii însetate de Adevăr, următor al nevoinţelor nepământeşti,
În văpaia mărturisirii iubitoare aruncându-te te-ai adus lui Hristos ca o jertfă vie
Şi cele văzute în cămara minţii şi în oglinda inimii ai râvnit să le vezi în veşnicie.

Lepădând slava acestei lumi, ai privit limpede cele închipuite pe cerul credinţei,
Sub Crucea lui Hristos ai aflat mângâierea iubirii care dă aripi pocăinţei.
În vistieria inimii ai ascuns toate tainele dăruite de Mirele ceresc
Şi cu glasul ai mărturisit pe cel ce dă viaţă deplină sufletului omenesc.

Îmbrăcându-te în veşmântul nestricăciunii ai luminat în Împărăţia cerului ca o stea a veşniciei,
Şi printre cetele îngerilor ascunzându-te, te-ai bucurat că te-ai făcut părtaş slavei cereşti, prin bunăvoinţa Proniei.
Făcându-te părtaş testamentului iubirii lui Hristos, te-ai arătat vrednic moştenitor al Tatălui ceresc,
Şi sub picioarele tale zdrobind vicleşugul păcatului, ai râvnit odihna păcii, învrednicindu-te de sfârşit mucenicesc.

Poarta cerului ai deschis cu cheia inimii iubitoare de Hristos,
Pe calea Adevărului ai mers până ai ajuns la Soarele Prealuminos
Şi închinându-te la Tronul Ceresc ai primit mari daruri din mâna Stăpânului,
Primind sabia Adevărului şi comoara rugăciunii, spre ajutorarea creştinului.

Cu stâlpări de rugăciuni împodobind lăcaşurile cereşti, mila Domnului asupra noastră reverşi,
Şi pe cei din nevoi îi mângâi şi cu nădejdea celor de folos inimile lor le întăreşti
Cu mâini îngereşti împleteşti veşmântul rugăciunii, făcându-te pod pentru cei aleşi
Mijlocind înaintea lui Dumnezeu mare milă, pentru cei ce se luptă cu patimile trupeşti.

Pătimirea ta aşează şi în sufletele noastre ca o icoană curată a credinţei celei adevărate,
Pe masa duhovnicească a sufletului pune gânduri de tărie, de candela iubirii luminate.
Din florile Raiului ne dăruieşte şi cetatea împărătească o arată strălucind în oglinda sufletului
Ca nădejdea celor cereşti, în luptă să ne dea nouă, nevrednicilor, întărirea inimii şi a cugetului.

Soare al revărsărilor de har te-ai făcut pentru pământul Dobrogei, încălzind minţile credincioşilor
Din malea învolburată a ispitelor ridici pe toţi şi cu toiagul credinţei îi sprijini, povăţuindu-i spre ceata Sfinţilor
Pe toţi cei ce aleargă la tine, cinstind jertfa ta preacurată, din untdelemnul candelei cereşti le dăruieşti picături,
Căci pentru mărturisirea ta cea întru lumină, Împăratul te-a învrednicit de alese slujiri.

Podoabă nepreţuită a Sciţiei Minor, sabie ce ai tăiat gândul rău al tiranilor,
Crinul cu strălucire îngerească, ce ai răsărit sub lumina păcii în ţarina creştinilor,
Comoară purtătoare a glasului mântuirii, ridicarea cugetului la înălţimea mărturisirii,
Vas al mirului iubitor de jertfă, roagă-te Domnului să ne întărească pe piatra sfinţirii !

Sfinte Zotic, te-ai împărtăşit în acelaşi gând de dragoste din paharul suferinţei,
Şi vicleşugurile păgânilor biruind, te-ai arătat neclintit stâlp, zidit pe temelia credinţei.
Cu botezul Sângelui împărătesc ţi-ai luminat sufletul tău, strălucindu-l cu podoabă îngerească
Până la moarte ai urmat Celui Ce ţi-a deschis vistieriile cerului şi te-a primit în slava Sa cerească.

Apărător al dreptei-credinţe te-ai arătat şi râvna ta te-a urcat pe treptele mărturisirii,
Ce te-au călăuzit, sub lumina rugăciunii, până la cele nădăjduite prin puterea iubirii.
În oglinda Adevărului privind Chipul Celui Ce stăpâneşte toate cu toiagul iubirii,
Ai mărturisit că este Împărat în veac şi te-ai grăbit să-I aduci roadele jertfirii.

Ca un trandafir ai crescut în pământul strămoşesc şi sub razele Duhului dăruit-ai cerului zâmbet îngeresc,
În strălucirea virtuţilor te-ai îmbrăcat şi te-ai făcut încă de pe pământ slujitor ceresc.
De valurile vântului fiind clătinat, cu mireasma rugăciunii toate ispitele ai împrăştiat.
Şi neamului tău ai lăsat moştenire rugăciunea, ca desăvârşire a gândului curat.

Ca un mir de sfinţenie pământul a primit cu bucurie sângele tău mucenicesc,
Preţul cel nepreţuit cu care ai dobândit în ceruri palat împărătesc.
Ostaş neînfricat al dreptei-credinţe te-ai arătat, biruitor sub călăuza Împăratului
Legea s-a ţinându-o neştearsă pe tăbliţa inimii, ai făcut lucrătoare puterea sfatului.

Nestemată scumpă şi duhovnicească ce împodobeşte veselia Mucenicilor,
Cunună împărătească ce prin credinţă curată te-ai făcut moştenitor odihnei Sfinţilor.
Rugător neîncetat pentru neamul străbun, Prieten râvnitor al mântuirii credincioşilor,
La înfricoşătoarea Judecată te roagă Domnului să aflăm milă şi izbăvire de osânda chinurilor.

Inima ta a fost cuprinsă de razele dreptei credinţe ce ţi-au descoperit în cămara cerului taine negrăite,
Gândul întărindu-ţi cu nădejdea ce izvorăşte din roadele credinţei, te-ai ridicat la cele smerite.
Ocean de răbdare s-a revărsat peste tine şi înfricoşarea chinurilor nu ai socotit
Gândul fiind alipit de dragostea lui Hristos, toate ispitele cu tărie ai biruit.

Cu totul te-ai lepădat de tine şi toată viaţa ta cea împodobită cu miresmele curăţiei Domnului ai dat,
Întru nimic ai socotit tirania chinurilor şi cu apa cea vie a mărturisirii lucrătoare sufletul ţi-ai udat,
Puteri sufleteşti negrăite ai dobândit şi spre jertfă te-ai avântat, dorind să vezi privirea Celui Iubit,
Care în pragul Împărăţiei te aştepta, mult râvnind să dăruiască cununa slavei fericitului mucenic.

Fiu al bisericii dreptmăritoare fiind, cu jertfa ta cea sfântă palatul dumnezeiesc ai împodobit
Comoară în vistieria rugăciunilor Sfinţilor te-ai adus, mijlocind înaintea Domnului creştinesc sfârşit.
Hotarele ţării le împrejmuieşti cu zidul rugăciunilor, cel ridicat din pietrele credinţei ortodoxe,
Şi din cetatea lui Hristos alungi săgeţile celor necredincioşi, care vor pieirea celor alese.

Ca o floare aleasă a Episcopiei Tomisului, străluceşti în grădina duhovnicească a creştinilor,
Şi miresmele virtuţilor dăruieşti tuturor celor ce luptă cu nădejde spre dobândirea cununilor.
Mărturisitor al credinţei strămoşeşti fiind, înveţi pe toţi jertfa arătându-le icoana vieţii tale
Mintea de la cele pământeşti o ridici şi deschizi privirea sufletului spre a întrezări a cerului cale.

Mărgăritar al Ierusalimului ceresc, Ecou al mărturisirii întemeiate pe Piatra Împărătească,
Stâlp ce cuprinzi sărutarea cerului prin rugăciunea veghetoare în via cerească
Glas al dorului îngeresc înfiripat printre tainele nepătrunse ale sufletului,
Ca un diamant îmbrăcat în formele virtuţilor, luminează-ne întunericul cugetului !

Sfinte Filip, dragostei apostoleşti ai urmat şi de cuvântul blândeţii lui Hristos ai fost cucerit,
Ca o rază a Soarelui celui de taină în pământul Sciţiei celei mici ai strălucit.
Vas al înţelepciunii dumnezeieşti făcându-te, ai revărsat asupra tuturor lumina cunoştinţei
Care trezeşte inima din somnul morţii şi o face râvnitoare spre mărturisirea credinţei.

Nori prealuminoşi de rugăciune adăpostind în cerul sufletului, primit-ai putere mărturisitoare,
Prin Care pe Cel Nezidit L-ai arătat Împărat al cerului şi pământului, dătătorul de ştiinţă luminătoare.
Sămânţa cea bună sădită de Creator în pământul sufletului tău a adus valuri de rod îmbelşugat,
Împodobind şi ţarina credinţei noastre, prin care am suit cu bucurie scara Veşnicului Împărat.

Lucrând cu osteneală de la răsărit roadele faptei bune în pământul credinţei Stăpânului,
Te-ai învrednicit ca la apus să primeşti slobozirea din trup sub mărturia Adevărului Cuvântului.
Lumina sufletului tot mai curată ai arătat-o prin faptele bune şi cu sângele mucenicesc ai îmbrăcat-o,
Pentru care, cu vrednicie, ai fost primit în Cămara laudelor îngereşti şi viaţa veşnică ai aflat-o.

Ca o albină înţeleaptă în zborul cel duhovnicesc te-ai ridicat la înălţimile veşniciei,
De unde ai contemplat florile cele adevărate ale virtuţilor întemeiate pe pământul trăiniciei.
Şi adăpându-te cu sete din nectarul cel cu dulceaţă îngerească al Duhului,
Te-ai aprins de dragostea dumnezeiască, jertfindu-te cu dor Cuvântului.

Cercetând Sfânta Scriptură cu ochii înţelepciunii, privirea ţi-ai odihnit-o în tainele dreptei-credinţe,
Care ţi-au izvorât putere sfinţitoare şi te-a îmbrăcat cu făgăduinţa cereştii biruinţe.
Ca un iconom credincios al celor de folos ai adus multă cinste Stăpânului
Şi talantul tău l-ai înmulţit prin rânduiala înţeleaptă, spre biruinţa binelui.

Gata a fost inima ta a nădăjdui spre Dumnezeu şi de săgeţile vrăjmaşilor nu te-ai înfricoşat,
Contemplând icoana Cuvântului, toate gândurile păgânilor deşarte le-ai arătat,
De vremelnica viaţă nu te-ai îngrijit, ci spre drumul veşniciei şi mai mult ai alergat
Sub pavăza dumnezeiască ai călătorit neabătut, până ce Împărăţia cea dorită ai aflat.

Mărturisind pe Hristos-Adevărul întrupat spre ridicarea noastră din înşelăciunea vrăjmaşului,
Ai pătimit crunt, dar nu te-ai lăsat doborât, fiind neîncetat întărit de dragostea Împăratului.
Iar acum frumuseţile cele nădăjduite le priveşti şi cu cetele Îngerilor te închini Celui Iubit,
Cu care împreună la altarul rugăciunii stând, roagă-te să aflam şi noi biruinţă în războiul gândit.

Ajungând la limanul odihnei ai fost primit cu bucurie şi cinstit ca un vrednic prieten al Mirelui,
La ospăţul duhovnicesc al păcii ai fost aşezat şi la lumina iubirii ai contemplat chipul Soarelui.
Negrăitele cântece din vistieria cerească ai învăţat şi spre lauda Stăpânului cu dor te-ai avântat,
Dănţuind în hora împărătească, roagă-te şi pentru cei ce bucuria cerească încă nu au aflat.

Prin răbdarea chinurilor ai dobândit sufletul tău şi podoaba trupului nu ai preţuit,
Vii ai făcut în viaţa ta cuvintele Evangheliei ce la Adevăr paşii ţi-au călăuzit,
Iubirea lui Hristos în tine sălăşluindu-se te-ai făcut asemenea îngerilor, râvnind doar cele cereşti,
Şi Adevărul strălucind deasupra Ta te-a chemat tainic prin glasul sufletului la slava celor nepământeşti.

Fântână a cereşilor daruri, mărturisire îngerească a înţelepciunii celei adevărate,
Inimă întemeiată pe Adevărul veşnic izvorâtor de tărie, nădejdea celor luminate
Crin al tainicelor înţelesuri ce-şi poartă paşii printre comorile înţelepciunii cereşti,
Viaţă noastră o aşează pe altarul dreptei-credinţe, cea dăruitoare a oazelor îngereşti !

Sfinte Camasie, mlădiţă cuvântătoare a Adevărului, răsărită din iubirea Luminii,
Glas limpede al mărturisirii binecuvântat de puterea sfinţitoare a rugăciunii,
Oază a tainelor îngereşti, acoperite de veşmântul smerit al sufletului,
Privire neîncetată către Hristos, Înălţime ce îmbracă vrednicia cugetului.

La păşunea duhovnicească aducând pe cei rătăciţi, prin deşertul patimilor ai răzbit,
Mersul ţi-a fost hotărât şi odihnă deplină nu ai aflat până ce Împărăţia nu ai găsit.
Priveliştea inimii ţi-a arătat frumuseţea Raiului dăruită celor ce se fac vase ale Cuvântului
Şi sufletul purtând pecetea dragostei a urmat cu râvnă împlinirea tainei Stăpânului.

Al Dobrogei strălucit Soare, ce povăţuieşti pe cei ce trec marea întunecată a acestei vieţi,
Şi cu veşmântul nădejdii acoperindu-i în Împărăţia cea neînserată cu dragoste îi aştepţi.
Pentru Hristos foarte ai suferit şi greutatea jertfei celei curate nu ai socotit
Căci privind cu ochii iubirii, în îndurarea muncilor grele te-ai întărit.

De uciderea trupului nu te-ai înspăimântat şi de cele materiale cu bucurie te-ai lepădat
Ca de moartea sufletului să scapi şi să te învredniceşti de viaţă veşnică lângă Împărat.
Cu mulţumire pământul dobrogei a primit sângele tău ca pe un izvor roditor şi minunat
Care a urmat întru asemănare Stăpânului, Care pentru noi ca jertfă S-a dat.

Ochii Domnului privind spre Tine, te-a întărit întru mărturisirea iubitoare,
Şi cuget viteaz dăruindu-ţi, ţi-a înlesnit drumul spre cetatea săltătoare,
Nesocotind durerea chinurilor ai stat pe altarul jerfei, împodobindu-l cu gândul înmiresmat al rugăciunii,
Prin puterea mărturisirii celei drepte ai dat pildă de sfinţenie lucrătoare lumii.

Prin pătimirile tale ai câştigat inimile celor ce priveau tăria ta neclintită de valurile răutăţii,
Aducând la Hristos pe cei ce prin vieţuirea lor în neştiinţă colindau cărările morţii.
Hotărârea cea neclintită a credinţei tale văzându-o păgânii, cu sabia, capul ţi-au tăiat
Dar gândind la întâlnirea cu Mirele iubit, ca jertfă curată pentru El te-ai dat.

Mintea grăind despre frumuseţea icoanei lui Hristos, spre cele cereşti râvnea,
Şi în mijlocul chinurilor negrăite, de mirul mucenicesc al slavei se îndulcea,
Părăsind cugetarea la deşertăciunile acestei lumi, te-ai făcut ca un vas răsărit din adâncimi
Şi toate tainele limpezi ale înţelepciunii dumnezeieşti cuprinzând, te-ai făcut trâmbiţă a veşnicelor doriri.

Preţuind cele veşnice, cu sângele tău ai răscumpărat veşnicele daruri îngereşti,
Şi privirea avându-o întemeiată pe cerul credinţei, ai defăimat cele lumeşti,
Cocor al zborurilor de taină, aprinzând făclia cerului cu lumina jertfei tale muceniceşti,
În cetele Sfinţilor te-ai aşezat, de unde nu încetezi a trimite ofrande cereşti.

Cu cerească dorire fiind împodobit, cele înalte ai lucrat încă de pe pământ,
Şi roade multe ai adus Domnului, mângâindu-te neîncetat cu al Său cuvânt.
Cu nădejdea la slava celor de sus, ca şi cu un veşmânt te-ai îmbrăcat vremea ispitirii,
Înfocat doritor al mântuirii sufletului fiind, ai alergat la Raiul fericirii.

Floare a bunelor vestiri de bucurie, ridicată de corul îngeresc la veşnica veselie,
Cărare a Împărăţiei mângâiată de paşii credincioşilor ce se grăbesc spre veşnicie,
Bun Dăruitor al razelor de lumină culese din grădina Cuvântului,
Inimile cele întunecate de patimi le trezeşte la mărturisirea Adevărului !

Ca nişte stele ce în întunericul pământului au răsărit tainice raze ale Adevărului,
Sfintele voastre moaşte s-au arătat în Dobrogea, povăţuite la lumină de iubirea cerului.
Şi astfel, ca nişte comori trimise din vistieria împărătească am primit darul Domnului,
Pentru care îl rugăm să ne învrednicim de mijlocirea rugăciunii voastre, spre binecuvântarea omului.

sursa net

SCRISOARE CĂTRE DUMNEZEU

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NĂDĂJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZĂ-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PĂCATELE NOASTRE...

   "Fiecare Sfant are un trecut si fiecare pacatos are un viitor (se poate mantui si el)". Dumnezeu fara om ramane tot Dumnezeu, dar omul fara Dumnezeu este nimic! 
   Sfantul Nectarie ne invata sa ne rugam lui Dumnezeu cat mai mult posibil. Nimic nou, nimic iesit din comun. Invatatura aceasta se regaseste in aproape toate cartile religioase. Sfantul da marturie prin propria viata, ca Iisus Hristos nu lasa rugaciunile fara räspuns, ca El raspunde in chip minunat la cererile credinciosilor.
   Ce vom face, deci? Vom scrie cu toti scrisori catre cer? Da, vom scrie. Asa cum au scris toti crestinii, inca de la intemeierea Bisericii.
   Scrisorile noastre sunt rugaciunile. Scrisorile noastre sunt scrise uneori CU LACRIMI, alteori CU BUCURIE, uneori CU MAHNIRE, alteori CU RECUNOSTINTA. Sa avem curajul de a-i scrie lui Dumnezeu, sa avem curajul de a-i scrie Maicii Domnului, sa avem curajul de a le scrie tuturor Sfintilor. Si sa nu deznadajduim daca ajutorul nu vine atunci cand vrem noi. Daca noi ii cerem, Dumnezeu il va trimite cu siguranta

: "Cere si ti se va da, bate si ti se va deschide" (Matei 7:7). Amin si Aliluia.
                      Preot Ioan.

Povestirea lui Timotei, Arhiepiscopul Alexandriei, despre minunile Sfîntului şi Marelui Mucenic Mina

După moartea păgînilor şi urîtorilor de Dumnezeu împăraţi ai Romei, împărăţind dreptcredinciosul împărat Constantin cel Mare, şi credinţa în Domnul nostru Iisus Hristos sporind, atunci oarecare iubitori de Hristos din cetatea Alexandriei, căutînd moaştele Sfîntului şi slăvitului Mucenic al lui Hristos Mina, au zidit o biserică în numele lui. În aceeaşi vreme un negustor bine credincios din pămîntul Isauriei, venind în Alexandria după neguţătorie, a auzit de minunile şi de tămăduirile cele multe ce se făceau în Biserica Sfîntului Mina şi a zis întru sine: "Mă voi duce dar şi eu şi mă voi închina cinstitelor moaşte ale Sfîntului Mucenic şi voi duce un dar în biserica lui, ca Dumnezeu să-mi fie milostiv, prin rugăciunile răbdătorului Său de chinuri".
Deci, sculîndu-se, a plecat luînd cu sine o pungă plină cu galbeni. Şi venind la un iezer format de revărsarea mării, a aflat o trecătoare şi a venit la locul ce se zicea Locsonita. Acolo, ieşind la ţărm, îşi căuta loc unde să se odihnească peste noapte, că era seară. Aflînd o casă, a zis gazdei: "Prietene, fie-ţi milă şi mă primeşte în casa ta, ca să rămîn aici, fiindcă a apus soarele şi mă tem a merge singur pe cale şi nici n-am tovarăş să călătorească cu mine". Iar cel cu casa a zis: "Intră, frate, şi rămîi aici pînă ce se va face ziuă".
Deci, intrînd oaspetele în casă, s-a culcat şi a adormit. Iar cel cu casa, văzînd la oaspete punga cu galbeni, a rîvnit spre dînsa şi îndemnat fiind de diavolul, a gîndit să ucidă pe oaspetele său ca să ia aurul. El s-a sculat la miezul nopţii şi l-a sugrumat cu mîinile; apoi, tăindu-l bucăţi, a pus acestea într-o coşniţă pe care a ascuns-o în cămara sa cea mai ascunsă, căutînd după aceea un loc foarte retras unde să îngroape pe cel ucis.
Aşa cugetînd acela, s-a arătat Mucenicul lui Hristos Mina, şezînd pe cal, venind ca un ostaş de la împăratul şi, intrînd pe uşă în casa ucigaşului, întrebă despre oaspetele cel ucis. Iar ucigaşul a zis către dînsul: "Nu ştiu ce spui, stăpîne, n-a fost la mine nimeni". Iar sfîntul, pogorîndu-se de pe cal, a intrat în casa cea ascunsă, şi aflînd coşniţa a tras-o afară şi a zis către ucigaş: "Ce este aceasta?" Iar el înfricoşîndu-se, s-a aruncat la picioarele sfîntului. Apoi sfîntul, alcătuind bucăţile celui tăiat şi rugîndu-se, a înviat pe cel mort. După aceea a zis către dînsul: "Dă slavă lui Dumnezeu!"
Iar el, sculîndu-se ca din somn şi cunoscînd ce a pătimit de la cel cu casa, a preamărit pe Dumnezeu, mulţumind şi închinîndu-se ostaşului care se arătase. Apoi sfîntul, luînd aurul de la ucigaş, l-a dat omului celui înviat şi a zis: "Mergi în calea ta cu pace!" După aceea, întorcîndu-se către ucigaş, l-a certat pe dînsul şi l-a bătut, iar acela cerea iertare. Sfîntul dîndu-i iertare şi rugîndu-se pentru dînsul, a încălecat pe cal şi s-a făcut nevăzut de la ochii lui.
Era în Alexandria un om cu numele Eutropie. Acesta s-a făgăduit să dea Bisericii Sfîntului Mina un vas de argint. Deci, chemînd pe argintar, i-a poruncit să-i facă două vase; unul cu numele sfîntului şi să scrie pe dînsul cuvintele: "Vasul Sfîntului Mare Mucenic Mina", iar pe celălalt numele lui şi să scrie pe dînsul aşa: "Vasul lui Eutropie, cetăţeanul Alexandriei". Iar argintarul, cînd a săvîrşit amîndouă vasele, al Sfîntului Mina a ieşit mai frumos decît celălalt. Iar Eutropie, cînd era odată pe mare şi se ospăta dintr-însele, văzînd vasul cel făcut pe numele Sfîntului Mina mai frumos decît cel făcut pe numele lui, nu voia să-l mai dea sfîntului, ci a poruncit slugii sale să pună într-însul bucate, iar pe cel cu numele său să-l trimită la Biserica Sfîntului Mina.
După ce s-a sfîrşit masa, a luat sluga vasul mucenicului şi mergînd la marginea corăbiei a început a-l spăla în mare. Şi spălîndu-l, a căzut asupra lui o spaimă, căci a văzut un om ieşind din mare, care răpind vasul din mîna lui, s-a făcut nevăzut. Iar sluga, tremurînd de frică, s-a aruncat în mare după vas. Acestea văzînd stăpînul lui, s-a spăimîntat şi plîngînd zicea: "Vai mie, ticălosul, pentru ce am oprit vasul sfîntului, căci am pierdut şi pe rob şi vasul. Dar Tu, Doamne Dumnezeul meu, nu Te mînia pînă în sfîrşit şi fă milă cu sluga mea, că iată, dau făgăduinţă că dacă voi afla măcar trupul slugii mele, apoi voi face alt vas ca acela, pe care-l voi da plăcutului Tău, Sfîntul Mina, sau voi da preţul vasului pierdut la biserica sfîntului".
Apoi ajungînd corabia la ţărm, a ieşit Eutropie la uscat şi se uita pe marginea mării, voind să vadă trupul slugii aruncat de mare, ca să-l îngroape pe el. Şi luînd aminte cu sîrguinţă, a văzut pe slugă cu vasul ieşind din mare şi, înspăimîntîndu-se, a zis cu mare glas: "Slavă lui Dumnezeu. O, cu adevărat, mare este Sfîntul Mina!" Apoi au ieşit toţi din corabie şi văzînd pe slugă ţinînd vasul, s-au mirat şi slăveau pe Dumnezeu. După aceea l-au întrebat pe el cum a rămas viu în mare şi cum a ieşit sănătos. Iar el le-a spus, zicînd: "Cînd m-am aruncat în mare, un bărbat slăvit împreună cu alţi doi, m-au apucat şi au călătorit pînă aici împreună cu mine, ieri şi astăzi". Eutropie luînd pe slugă şi vasul, s-a dus la biserica Sfîntului Mina şi, închinîndu-se, a lăsat vasul cel făgăduit sfîntului şi s-a dus, mulţumind lui Dumnezeu şi preamărind pe plăcutul Său, pe Sfîntul Mina.
O femeie oarecare cu numele Sofia, din părţile Fecozaliei, mergea la Sfîntul Mina să se închine. Şi a întîmpinat-o un ostaş, pe cînd mergea pe cale şi poftind-o pe dînsa, voia să o silească la desfrînare. Iar ea, împotrivindu-se, chema în ajutor pe Sfîntul Mucenic Mina, care n-a trecut-o cu vederea, ci şi pe siluitor l-a certat şi pe femeie a păzit-o nevătămată. Pentru că ostaşul acela legînd calul de piciorul său cel drept, voia să siluiască pe femeie.
Iar calul sălbăticindu-se, nu numai că a apărat pe femeie, ci şi pe stăpînul nelegiuit l-a tîrît pînă la Biserica Sfîntului Mina, nechezînd şi sforăind, încît a scos pe mulţi ca să-l vadă, căci era praznic şi se adunase mulţime de popor la biserică. Ostaşul acela, văzînd adunare de bărbaţi, iar calul tot speriat şi că nimeni nu poate să-l ajute, s-a temut ca să nu pătimească de la cal ceva mai rău; deci, fără de ruşine şi-a vădit fărădelegea sa, mărturisind-o înaintea tuturor. Atunci îndată a stat calul şi s-a făcut blînd, iar ostaşul, intrînd în biserică, a căzut în genunchi, rugîndu-se şi cerînd iertare pentru greşeala sa.
Un şchiop şi o femeie mută şedeau lîngă biserica sfîntului, împreună cu alţii mulţi, pentru tămăduire. Iar la miezul nopţii, cînd dormeau toţi, sfîntul s-a arătat ologului şi i-a zis: "Apropie-te încetişor de femeia cea mută şi o atinge pe dînsa la picior". Iar şchiopul a zis: "Sfinte al lui Dumnezeu, oare desfrînat sînt eu, de-mi porunceşti aceasta?" Iar sfîntul i-a zis şi a doua oară şi a treia oară: "Dacă nu vei face aceasta, nu te vei tămădui". Iar ologul s-a tîrît, după porunca sfîntului şi a atins-o pe cea mută la picior; iar ea deşteptîndu-se, a început a striga, supărîndu-se asupra şchiopului, care temîndu-se de ea, s-a sculat şi sărind, a fugit. Apoi au cunoscut amîndoi vindecarea lor, că şi femeia cea mută a vorbit şi omul cel olog a sărit ca cerbul; şi au dat mulţumire lui Dumnezeu şi Sfîntului Mucenic Mina.
Un evreu oarecare avea ca prieten un creştin. Deci, ducîndu-se evreul într-un loc departe, a dat prietenului său spre păstrare o lădiţă cu o mie de galbeni. Apoi evreul zăbovind cîtăva vreme în acea latură, creştinul a gîndit în inima sa să nu-i mai dea înapoi galbenii cînd se va întoarce, ci să-i tăinuiască, ceea ce a şi făcut. Venind evreul, a cerut de la creştin să-i dea galbenii ce i-a încredinţat spre păstrare. Iar creştinul a tăgăduit, zicînd: "Nu ştiu ce vorbeşti, căci nu mi-ai dat nimic".
Evreul, auzind aceasta, s-a mîhnit şi s-a deznădăjduit de aurul său, dar a zis creştinului: "Frate, nimeni nu ştie de aceasta, numai Unul Dumnezeu şi dacă tăgăduieşti aurul cel dat ţie spre păstrare zicînd că nu l-ai primit, apoi spune cu jurămînt. Deci, să mergem la biserica Sfîntului Mina şi acolo jură-te că n-ai luat de la mine lădiţa cu o mie de galbeni".
Şi au mers amîndoi împreună şi creştinul s-a jurat înaintea lui Dumnezeu că n-a luat de la evreu aurul în păstrare. După sfîrşitul jurămîntului, au ieşit amîndoi din biserică şi cînd au încălecat pe caii lor, a început calul creştinului a se speria încît nu mai era cu putinţă a-l ţine; căci rupînd frîul, a fugit şi a aruncat la pămînt pe stăpînul său. Căzînd creştinul de pe cal, i-a ieşit inelul din deget şi o cheie din buzunar. Apoi, sculîndu-se, a prins calul şi l-a îmblînzit şi încălecînd, iarăşi mergea împreună cu evreul.
Ajungînd la un loc, a zis creştinul către evreu: "Prietene, iată locul este frumos, să descălecăm de pe cal ca să mîncăm". Şi descălecînd, au slobozit caii ca să pască, iar ei au început a se ospăta. După puţin, creştinul a văzut pe sluga sa că venise şi stătea înaintea lui ţinînd în mînă lădiţa evreului, iar în cealaltă, inelul căzut din degetul lui şi cheia; şi văzîndu-l, s-a spăimîntat. Apoi a zis către slugă: "Ce este aceasta?" Sluga a zis: "Un ostaş înfricoşat, călare, a venit la stăpîna mea şi i-a dat cheia şi cu inelul şi a zis către dînsa: "Trimite în grabă lădiţa evreului, ca să nu cadă bărbatul tău în primejdie. Deci, mi-a dat mie acestea ca să ţi le aduc precum mi-a poruncit".
Evreul văzînd, s-a spăimîntat de această minune; apoi, bucurîndu-se, s-a întors cu creştinul la Sfîntul Mina, s-a închinat pînă la pămînt cerînd cu credinţă Botezul, pentru o minune ca aceasta pe care singur a văzut-o. Iar creştinul ruga pe sfîntul să-i dea iertare pentru că a defăimat legea lui Dumnezeu. Şi amîndoi au primit ceea ce au cerut, adică unul Sfîntul Botez iar altul iertare. Şi au mers fiecare întru ale sale, bucurîndu-se şi slăvind pe Dumnezeu şi pe plăcutul Său, Sfîntul Mina.

Rugaciune catre Sfantul Iosif cel Nou de la Partos

Cu umilinta si evlavie ne plecam astazi genunchii inaintea Atotputernicului Dumnezeu, Cel ce te-a marit pe tine, Preasfinte Parintele nostru Iosife, si prinos de cinstire si de multumire Ii aducem pentru ca ni te-a daruit fierbinte rugator si puternic ocrotitor in ceruri.

Ca tu, ca un izbavitor ai fost trimis, de sus, dreptmaritorilor crestini din partile Banatului, la vreme de stramtoare; si, ca un bun pastor si parinte, cu dragoste si cu intelepciune, i-ai pastorit pe dansii, chip de de smerenie, de infranare si de curatie facandu-te tuturor, cu nevointele tale pustnicesti, cu postul, cu privegherea si cu rugaciunea.

Pentru aceasta, inca mai-nainte de mutarea ta la vesnicele locasuri, te-ai invrednicit de darul cel mai presus de fire al minunilor; cununa biruintei s-a impletit tie in ceruri, si la cetele sfintilor si ale dreptilor, celor ce, de la inceputul veacului, au bineplacut lui Dumnezeu, te-ai adaugat; iar noua, pe pamant, ai binevoit a ne lasa cinstitele tale moaste, ca pe un izvor de daruri si tamaduiri celor ce alearga la tine cu credinta.

Drept aceea, si noi acum, cu bucurie si cu dragoste te laudam pe tine, Sfinte Ierarhe, si cinstire de obste facandu-ti, cu evlavie sarutam sfintele tale moaste si cu smerenie ne rugam tie: ocroteste Biserica ta, tara aceasta si pe toti cei ce cu credinta si cu dragoste cheama intr-ajutor numele tau cel sfant. Si, ca unul ce stai inaintea fetei Ziditorului tuturor, indraznire avand catre Dansul, ajuta-ne cu mijlocirile tale si roaga-L, Parinte Sfinte, milostiv sa fie noua, iertare de pacate sa ne daruiasca si de toata reaua intamplare sa ne izbaveasca; credinta cea dreapta sa o intareasca; intaratarile eresurilor sa le strice cu puterea Preasfantului Sau Duh; dragostea sa o inmulteasca; ura sa o stinga; razboaiele sa le inlature si pacea a toata lumea desavarsit sa o intemeieze.

Si asa, virtutile tale urmand, Sfinte Iosife, neincetat sa sporim in credinta, in dragostea catre Dumnezeu si catre aproapele si in toata fapta cea buna, ca sa ajungem toti la limanul cel mult dorit al mantuirii. Si laudand, pana la sfarsitul veacului, pururea cinstita pomenirea ta, cu inimi curate sa cantam: Marire Tie, Dumnezeule, Cel mare si minunat intre sfinti, in vecii vecilor. Amin.

MANDRIE , HABOTNICIE , ATITUDINI

de Porfirie Bairaktaris

Psihologia si psihiatria dacă nu se întâlnesc cu crestinismul autentic au mari sanse să dea gres. În contextul lumii de astăzi oamenii apelează la fel de fel de mijloace de vindecare psihică neglijând cu desăvârsire pe Dumnezeu si cunoasterea de sine.

Asprimea sufletească a celor care par virtuosi sau a celor care habotnicesc pe tărâmul crestinismului sunt aceia care n-au înseles ce vrea Hristos de la ei. Adevăratul crestinism se recunoaste cu usurintă în sufletul aceluia care iubeste pe semeni si reuseste să facă fată vrăjmasilor lui compătimindu-i si iubindu-i. Părintele Porfirie Bairaktaris cu usurintă radiografiază realitatea care ne înconjoară si ne oferă câteva repere spre a ne suscita interesul:

Mi-a zis Bătrânul într-o zi:

-Crestinul trebuie să se ferească de habotnicie bolnavă, adică atât de sentimentul superioritătii pentru virtutile sale, cât si de cel al inferioritătii pentru păcătosenia Lui. Una este complexul de inferioritate si cu totul altceva, melancolia.
A venit odată la mine un medic psihiatru si început să condamne crestinismul pentru că, zicea el, creează complexe de vinovătie si melancolie. I-am răspuns:

,,Sunt de acord că unii crestini, din pricina greselilor prorprii sau ale altora, sunt prinsi în capcana complexului de vinovătie, dar si tu trebuie să fii de acord că cei din lume cad adesea într-o boală si mai gravă – mândria. Constiinta religiasă a vinovătiei, alături de Hristos, dispare, în cele din urmă, prin pocăintă si spovedanie, pe când mândria celor ce trăiesc departe de Hristos nu dispare nicidecum”.

Profeţiile Sfântului Părinte Argatu, despre vremurile de pe urmă.

Nume: Dana
Email: meissner_kr@yahoo.
Marturie:

Profeţiile Sfântului Părinte Argatu, despre vremurile de pe urmă. Sfaturi de la părintele Ilarion Argatu

382.- Părinte, mai spuneţi-ne câte ceva …! -Vin vremuri grele, pentru că, s-a împuţinat credinţa. Din cauza sărăciei, oamenii îşi vor vinde sufletul pentru hrană şi îmbrăcăminte. Lumea se va înrăi, vor disparea dragostea şi mila dintre oameni. Se vor contopi preoţii cu mirenii şi nu va mai fi cine să conducă pe credincioşi. Credincioşii vor rătăci, că nu vor mai găsi nici păstorul şi nici calea. Vor conduce banul şi interesul de a câştiga averi. Nu va mai avea milă şi grijă de sufletele credincioşilor, nimeni. Totul se va reduce la o simplă afacere. Nu vor mai pune preţ pe mântuire, credinţă, frică de Dumnezeu, datorie, obligaţie, răspundere şi conştiinţă, ci, totul pe bani. Se vor vinde unii pe alţii. Răutatea în lume va fi de nesuportat. Frica de Dumnezeu se va împuţina. Vom trăi timpurile cele de pe urmă. Habar nu avem ce greutate vor avea. Habar nu avem ce ne aşteaptă pe noi şi pe copiii noştri. Pe copiii noştri, aceste timpuri îi vor prinde nepregătiţi să le înfrunte, pentru că părinţii din ziua de astăzi, nu-şi mai educă copii în frica de Dumnezeu şi ruşinea de oameni. Părinţii nu mai învaţă pe copii lor ce înseamnă greutăţile vieţii şi nu-i învaţă să lupte cu ele. Din cauza aceasta, copiii vor cădea victime multor răutăţi. Mamelor nu vă lăsaţi copiii în voialor să-i ia valul acestui veac desfrânat. Veţi plânge veşnic, că nu v-aţi mântuit copiii şi ia-ţi făcut fii ai gheenei. Dacă lumea s-ar întoarce de la răutate, de la păcate şi necredinţă, aceste timpuri nu ar veni acum şi nu am fi noi cei care le-am trăi. 383.- De la revoluţie încoace, s-a întors totul pe dos. Nu mai este ruşine, nu mai este milă, dragostea s-a împuţinat şi va fi şi mai rău. Dacă această revoluţie pornea de la lumină, reuşeam noi, dar aşa a pornit de la întuneric de la reformatul acela şi ca să fie bine, trebuie o contra revoluţie. Tot răul l-a adus libertatea pentru avorturi, dată de acel Petre Roman, suntem pe primul loc în lume cu uciderea de prunci. Goliciunile pe care le vedeţi peste tot: în ziare, reviste, la televizor, sunt puse special ca omul văzându-le să i se strice mintea, iar violenţa pe care o arată în filme sau la ştiri, e pusă special ca să-i strice omului inima şi odată câştigate acestea, pot să-l conducă pe om cum vor. Toate relele se arată la televizor, în mod special, ca din lipsă de credinţă generală, să intre diavolul. Ce-a ajuns ţara mea! E de râsul întregii lumi. Noi, trebuia să fim ca o floare în faţa tuturor, pentru că avem credinţa cea adevărată, nu ceea ce suntem acum. Vă mai aduceţi aminte de Ştefan cel Mare, de Constantin Brâncoveanu, creştini adevăraţi. Constantin Brâncoveanu, ca să nu ne calce turcii în picioare credinţa noastră ortodoxă şi-a sacrificat proprii lui copiii. Credeţi că i-a fost uşor ca tată, să vadă cum sunt martirizaţi copiii lui? Aţi văzut ce cuvinte frumoase spunea fiului celui mare: „ decât să trăieşti ca un păgân, mai bine mori ca un creştin”. Azi ţara noastră e condusă de atei, prieteni cu turcii, cu arabii, chinezii – toţi păgâni. Fetele noastre sunt vândute de te miri cine, la turci pentru desfrânare. Nu mai este ruşine, nu mai este bunul simţ, respect, milă, iar dragostea s-a împuţinat. Ce va fi mai încolo? Va fi mai rău! Va fi vremea de apoi. Se vor întâmpla următoarele: 1.-„ Viaţa de familie va fi la pământ”, soţii se vor înşeala, nu se vor mai respecta, copii nu mai ascultă şi nu-şi mai respectă părinţii.Toate acestea se întâmplă şi azi. 2.-„ La vremea de apoi: ne vom ţine cu mâna de burtă şi ne vom uita la cer”, au sosit timpurile acelea. Câţi n-au ce mâncă sau cu ce să-şi crească copii. 3.-„La vremea de apoi, curvia va fi la drumul mare, în ziua mare fără nici un fel de ruşine” Vedeţi dumneavoastră singuri, la tot pasul, tinerii făcând tot felul de gesturi, cuvinte ruşinoase, fetele pe jumătate goale, nu se respectă între ei, se jignesc, nu mai e dragostea aceea frumoasă dintre bărbat şi femeie cu respect, milă şi simţul sacrificiului unul pentru altul. Din cauza aceasta căsniciile, ori nu se mai fac, ori se strică foarte repede. Divorţurile care pe vremea mea nu prea auzeai de ele, azi sunt la modă, toată lumea divorţează. 4.- „La vremea de apoi, vor fi lacrimi în toate casele şi griji pentru servici”. Vedeţi câte nenorociri sunt în toate familiile: sărăcie, boli, copii fără servici, fac şcoli şi nu au unde să lucreze, şi griji în servici cu frica cu care stă omul zilnic „m-o da afară sau nu m-o da”. 5.- „La vremea de apoi, se vor sili dracii să ia la ei şi pe cei care sunt scrişi în cartea vieţii”, adică aceia care încă de la naştere au ţinut rânduiala lui Dumnezeu: botezaţi, spovediţi, împărtăşiţi, feciori, fecioare până la căsătorie, ţin posturile de peste an, merg regulat la biserică, fac fapte bune şi pe-aceia se sileşte diavolul să-i ia la el. 6.-„La vremea de apoi, urlă diavolul ca un lup căutând pe cine să apuce” 7.-„La vremea de apoi, copii vor avea chipul balaurului”, adică un trup cu mai multe nume. Omul este dintr-un trup şi suflet. Balaurii au un trup şi mai multe capete. Au ajuns părinţii din zilele noastre, când îşi botează copii să le dea mai multe nume 2-3-4 şi când îi strigă, îi strigă numai pe unul singur. Nu mai pun nume de sfinţi la copiii lor, pun nume de actori, cîntăreţi… Pe vremea mea, era un obicei şi aşa este de fapt bine, să pui numele copilului tău, după numele sfântului în ziua în care s-a născut, ca sfântul să-l ocrotească de-a lungul vieţii, sau a sfinţilor cu cruce roşie care urmează: Sfântul Gheorghe, Sfântul Nicolae, Maica Domnului este înaintea tuturor sfinţilor. 8.- „ La vremea de apoi, fetele vor avea servicii de-şi vor ridica poalele pentru şefii lor. 385.-Părinte, este păcat dacă promiţi şi apoi te răzgândeşti? -Dacă ai promis ceva lui Dumnezeu sau altcuiva, eşti obligat să duci la îndeplinire promisiunea, pentru că singur te-ai legat. Dumnezeu, îi porunceşte lui Moise să spună poporului său, aşa: „Omul care va face făgăduinţă Domnului, sau, se va jura cu jurământ, punând legătură asupra sufletului său, să nu-şi calce cuvântul, ci să împlinească toate câte au ieşit din gura lui”(Num.30,3). Neîmplinirea promisiunilor este un păcat foarte mare. Atunci când promiţi, diavolii se luptă cu tine, ca să te împiedice să nu împlineşti cele ce ai promis. Mai bine este să nu promiţi şi să îndeplineşti, decât să promiţi şi să nu duci la îndeplinire. Împlinirea făgăduinţelor este starea omului drept, iar neîmplinirea făgăduinţelor este starea omului nedrept. Pe unde îţi iese promisiunea, tot pe acolo îţi va ieşi şi sufletul. 386.- Când eram student la teologie, i-am promis lui Dumnezeu, când am să fiu preot am să fac următoarele: 1.- Am să zidesc multe biserici şi am să ajut la refacerea altora, 2.- Am să-mi fac toţi copii preoţi, 3.- Am dorinţa să mor la Ierusalim şi să am moartea Sfântului Ioan Botezătorul. Până acuma mi s-au împlinit primele 2 promisi-uni şi am să văd ce va fi cu dorinţa mea de a muri la Ierusalem. Părintele, a zidit biserica din Boroaia, Mănăstirea Sfintei Cruci, lângă Boroaia, Biserica din satul Osoi (Suceava)şi a ajutat la refacerea şi zidirea multor biserici. Prima promisiune a îndeplinit-o. Părintele are 5 copii: 3 băieţi şi 2 fete pe toţi i-a făcut preoţi şi preotese. A îndeplinit şi a doua promisiune. Iar la Ierusalim nu a putut merge, pentru că, Prea Fericitul Părinte Patriarh Teoctist nu l-a lasă să părăsească ţara definitiv, decât în vizită. Cea din urmă, era mai mult o dorinţă decât o promisiune, dorinţă care nu depindea de părintele ci, de voinţa lui Dumnezeu. Dumnezeu nu a vrut ca părintele să se mute la Ierusalim şi nici să aibă moartea fizică a Sfântului Ioan Botezătorul, pentru că, era nevoie de el aici, în ţară, de a ajuta prin rugăciunile şi sfaturile duhovniceşti ale sfinţiei sale, poporul acesta încărcat cu multe necazuri şi cu multă suferinţă. Moartea Sfântului Ioan Botezătorul, putea s-o aibă, dacă Dumnezeu ar fi vrut să plece la Ierusalim. Cu siguranţă, s-ar fi întâmplat lucrul acesta. Spun aceasta, gândidu-mă la ce s-ar fi putut întâmpla cu părintele dacă era acolo, la Ierihon, unde a făcut rost de teren şi documente, pentru a se ridica mănăstire pentru pelerinii români. Arabii, s-au supărat foarte tare pe părintele, pentru că s-a băgat pe teritoriul lor şi vroia să ridice mănăstire. I-au pus piedici nenumărate, ca să nu poate obţine acte pe teren şi să nu i se elibereze autorizaţie de construire, l-au ameninţat cu moartea în multe rânduri. Patriarhul, l-a sfătuit pe părintele, să lase toată grija construirii acelei mănăstiri în seama patriarhiei, din două motive: altfel se duc negocierile cu conducerea şi autorităţile unui stat la nivel diplomatic şi în al doilea rând, părintele se afla la o vârstă înaintată, bolnav cu inima şi cu piciorul drept, trebuia să alerge şi să facă călătorii lungi, ceea ce era foarte greu pentru el, iar patriarhul a vrut să-l protejeze într-un anumit fel, de eforturile ce presupuneau un astfel de proiect. Părintele, o fire blândă, înţeleaptă şi cu un profund sentiment de ascultare a înmânat patriarhului toate documentele şi toate fondurile abţinute de sfinţia sa până atunci. Era mâhnit pentru neputinţa sa de a se ocupa personal de construirea acestei Sfinte Mănăstiri, mult dorită, dar în acelaşi timp, foarte bucuros că mănăstirea se va face. Avea multă nădejde în promisiunea partiarhului şi urmărea din aproape cum decurg lucrările. Indemna pe toată lumea să dea bani pentru construirea mănăstirii şi să-i depună direct în contul deschis de patriarhie. (vezi şi Ierihon) Rugăciunea 387.- O doamnă, îi spune părintelui Ilarion cu o jumătate de gură: -Părinte, eu am născut un copil bolnav şi m-am rugat să moară şi acum e mort…! Părintele se încruntă şi cu voce apăsată îi spune: -Cum ai putut să faci aşa ceva? Ai pus mândria mai presus de viaţa copilului matale, ţi l-a dat Dumnezeu aşa pentru păcatele matale şi matale ce ai făcut? -Ce să fac părinte, că mă apasă tare rău gândul acesta, nu pot să mă liniştesc?! -Ce să faci, spovedeşte-te, vezi ce spune preotul la care te spovedeşti. De ce nu ai venit să mă întrebi înainte de necaz, acum vii…? -Binecuvântaţi-mă ! A binecuvântat-o. 388.- Veneau oamenii şi spuneau despre un preot Ştefan de la Vârteju că face Moliftele Sfântului Vasile de 7 ori într-o zi, una după alta şi-l întrebau dacă e bine. -De drept se face pauză între rugăciuni. Moliftele sunt puternice, nici cu mintea nu poţi să fii atent, dar eu mai ştiu ceva, că acel preot nu are toate degetele, deci nu are cu ce să binecuvânteze, cum de e preot? Fără să-l fi văzut vreodată pe preot a spus aceste cuvinte de s-au mirat cu toţii de unde ştie părintele că nu are toate degetele. 389.- Un preot are mai multă putere asupra duhurilor necurate când este în relaţii bune cu preoteasa. Este foarte important ca preotul să-şi asigure pacea în familie pentru a avea rugăciunile lui putere. 390.- Părinte, sunt bolnavă şi nu pot să mă rog pentru sănătatea mea, mi se împleticeşte limba şi mi se întunecă mintea. -Păi, noi ce facem? Ne rugăm noi preoţii, că ştie Dumnezeu neputinţele noastre. 391.- Părinte, eu nu-mi prea fac rugăciunile dimineaţa. -Când ne facem rugăciunile de dimineaţă, îngerul o duce la Dumnezeu şi-apoi se întoarce la noi şi ne însoţeşte în tot locul toată ziua, de nu facem rugăciune diavolul ne necăjeşte că are putere. Rugăciunea îl îmbracă pe om cu putere şi nu se mai atinge diavolul uşor de el. 392.- Părinte, eu, nu întotdeauna mă aşez în genunchi la rugăciune, câteodată mă mai rog după ce mă bag în pat şi zic culcată rugăciunile, este bine? -Nu este bine. Rugăciunile nu se fac culcată în pat sau stând pe scaun. Este necuviincios să te rogi astfel. Trebuie să învingi lenea şi comoditatea şi să te dai jos din pat. Rugăciunile se zic numai în genunchi sau în picioare. 393.- Părinte, este bine să zici rugăciunile de seară sau cele de dimineaţă fiind îmbrăcat în pijamale sau lenjerie intimă? -Nu este bine. Este necuviincios să stai la rugăciune dezbrăcat sau îmbrăcat în pijamale. Seara nu te dezbraci pentru culcare până ce nu ţi-ai făcut rugăciunea, iar dimineaţa, nu te închini până ce nu te speli şi te îmbraci cuviincios. Femeia când se roagă întotdeauna să aibă capul acoperit, altfel Dumnezeu nu se uită la rugăciunea rostită cu necuviinţă. 394.- Părinte, am auzit pe unii preoţi pomenind de rugăciuni păcătoase, există aşa ceva? -Există. Rugăciunile păcătoase sunt acele rugăciuni rostite de om cu păcat şi cu patimă. Adică atunci când te rogi pentru răul cuiva, pentru moartea cuiva, pentru a te răzbuna. De ce sunt păcătoase aceste rugăciuni? Pentru că Mântuitorul ne-a poruncit să ne rugăm pentru vrăjmaşi şi să binecuvântăm pe cei ne asupresc, îndemnându-ne la o iubire desăvârşită, curată, asupra aproapelui nostru. Rostind astfel de rugăciuni, o facem cu ură asupra aproapelui, cu dorinţa de răzbunare. Rugăciunea trebuie să fie pentru a cere îndreptarea aproapelui şi întoarcerea lui de la răutate şi să fie cu dragoste asupra noastră. Razboiul nevazut al Parintelui Ilarion Argatu .

Botosaneanul Ortodox: Parintele Arsenie Papacioc - Ati auzit de iad, dar...

Botosaneanul Ortodox: Parintele Arsenie Papacioc - Ati auzit de iad, dar...: Parintele Arsenie Papacioc este considerat cel mai mare duhovnic roman, in viata. A facut parte din “generatia de aur” a teologilor rom...

INVĂTĂTURI

•  Fericiţi sunt ochii pe care omul din princina smerniei nu îndrăzneşte să-i ridice spre Dumnezeu.

•  Fapta bună este bună numai dacă este acoperită de smerenie.

•  Omul care poate să facă binele şi nu-l face, este o fiinţă josnică.  A nu da săracului din cele ce răman peste nevoile noastre, înseamnă a răpi binele altuia. Dumnezeu binevoieşte ca pe pământ să fie mulţi nenorociţi, pentru ca ei să se mântuiască prin răbdarea lor, iar tu prin milostenia ta.

•  Să nu-ţi fie teamă de nimeni, aşa ca de tine însuţi.

•  Sileşte-te să te cunoşti pe tine însuţi şi atunci vei cunoaşte multe. Cine îşi vede păcatele, va vedea pacea.

• Nu-i nimic mai bun decât să-ţi cunoşti neputinţa şi necunoştinţa.

•  Pentru ca să ne cunoaştem pe noi înşine, trebuie să ne chemăm în fiecare zi la judecată sufletul nostru şi să-i cerem socoteală de purtarea lui. Să nu adormi înainte de cugeta la păcatele pe care le-ai săvârşit în cursul zilei.

•  Cine îşi stăpâneşte simţămintele, acela îşi petrece viaţa în pace.

•  Unirea păcii nu trebuie căutată numai între oameni, ci şi în trupul tău şi în dudhul tău şi în sufletul tău.

•  De nu te vei face împărat asupra poftelor şi gândurilor tale, nu vei moşteni Împărăţia Cerurilor.

•  De îndată ce ocara îţi aprinde inima, adu-ţi aminte de Hristos şi de rănile Lui, gândeşte-te că suferinţele ce le rabzi tu sunt nemărginit mai mici decât suferinţele lui Hristos, şi atunci se va stinge ca şi cu o apă, scârba ta.

•  E mai bine să suferi răul decât să fii pricina răului.

•  Să nu ai duşmănie împotriva nici unui om, fie el şi rău, altfel rugăciunea ta nu va fi plăcută lui Dumnezeu. Cum vei spune: „Doamne miluieşte” dacă tu nu miluieşti.

•  Fericit este acela care poate spune cu Sfântul Grigorie de Nissa: „Doamne, fă cu mine ceea ce fac eu cu alţii”.

•  Oare pentru o pasăre sunt grele aripile cu care zboară prin aer? Nu. Tot astfel şi penru adevăratul creştin nu sunt grele poruncile lui Hristos, prin săvârşirea cărora sufletul nostru întraripându-se zboară la cer.

•  Fericit nu este cel ce începe bine, ci cel ce termină bine nevoinţa sa.

•  Dacă-ţi vei aduce totdeauna aminte de slăbiciunea ta, atunci niciodată nu vei călca hotarul vegherii. Cu un singur gând necuviincios poţi pierde 100 de ani pe ogorul mântuirii.

•  Îprieteneşte-te în aşa măsură cu smerenia, încât fără de ea nicidecum să nu gândeşti, să nu vorbeşti şi să nu faci ceva. Iubeşte smerenia pe care o iubeşte Dumnezeu. La oameni e cinstită bogăţia, iar la Dumnezeu e cinstit sufletul smerit. (Sf Isaac Sirul).

•  Fericiţi sunt ochii pe care omul din princina smerniei nu îndrăzneşte să-i ridice spre Dumnezeu.

•  Iubeşte smerenia! Ea îţi va descoperi toate păcatele tale.

•  Ferice de omul care se socoteşte mai rău decât toţi şi nu cade în deznădejde. Fericiţi sunt aceia care neîncetat îşi văd păcatele lor. Cine îşi aduce aminte de păcatele sale, repede dobândeşte smerenia.

•  Fericit este acela care se smereşte pe sine întru toate, că acela se va înălţa.

•  Tu ai înşirat la spovedanie toate mărunţişurile, dar ceea ce este mai important ai scăpat din vedere. Nu ţi-ai mărturisit cele mai grele păcate, nu ai recunoscut şi nu ţi-ai notat că:

 - tu nu-l iubeşti pe Dumnezeu,

 - îl urăşti pe aproapele,

 - nu crezi în cele ce spune cuvântul lui Dumnezeu,

 - eşti plin de mândrie şi de slavă deşartă. În aceste patru păcate intră toată prăpastia de răutăţi şi toată corupţia noastră sufletească.

•  Cine vrea să fie auzit de Dumnezeu în rugăciunile sale, acela trebuie să-l asculte pe Dumnezeu în poruncile sale.

•  Roagă-te lui Dumnezeu ca şi când L-ai vedea, pentru că El precis te vede. (Avva Nistor).

•  Când te scoli dimineaţa din somn, gândeşte-te că Dumnezeu îţi dă ziua pe care n-ai fi putut să ţi-o dai singur, şi pune deoparte prima oră sau măcar un sfert de oră din ziua care ţi s-a dat şi adu-o drept jertfă lui Dumnezeu într-o rugăciune de mulţumire şi de cerere bună. Cu cât vei face mai cu osârdie acest lucru cu atât mai mult îţi vei sfinţi ziua, cu atât mai puternic te vei îngrădi în faţa ispitelor pe care le în decursul zilei.

 Tot aşa , când mergi la somn gândeşte-te că Dumnezeu îti dă odihnă de ostelile tale. Consacră lui Dumnezeu o curată şi smerită rugăciune.  Buna ei mireasmă îţi va apropia pe îngerul tău spre paza ta.

 Rugăciunea de dimineaţă pentru om este întocmai ca roua de dimineaţă pe plante. Cine se roagă lui Dumnezeu de dimineaţă, cu o cuvenită luare aminte, e mai fericit şi mai liniştit tot restul zilei aceleia. Mintea se ocupă toată ziua cu ceea ce o preocupă de dimineaţă, ca o piatră de moara, care macină în restul zilei grău sau neghină.

 Să ne străduim să punem întotdeauna de dimineaţă grâu pentru ca vrăşmaşul să nu toarne neghină. Să petrecem ziua ce începe aşa fel încât ea să ne poată duce câtre ziua veşnică, iar nu către noaptea veşnică.

 Sileşte-te ca şi în mijlocul ocupaţiilor să găseşti măcar câteva minute pentru ca să te întorci cu gândul şi cu rugăciunea plină de evlavie către Acela care binecuvântează munca cinstită şi dă izbândă lucrului bun.

 Roagă-te şi lucrează! Tu nu eşti creat pentru pământ, ci pentru cer. După ostenelile şi grijile vieţii, ridică-te sus cu mintea şi cu inima, revarsă-ţi înaintea lui Dumnezeu sufletul în rugăciuni şi mulţumiri. Roagă-te! Aceasta este datoria ta, slava ta, fericirea ta. De la muncă treci la rugăciune, de la rugăciune la muncă! Roagă-te şi munceşte!

 Începe şi sfârşeşte-ţi ziua cu Dumnezeu. Când mergi către somn adu-şi aminte de moarte al cărui chip şi tindă este somnul. Adu-ţi aminte de cele trecute şi nădăjduieşte în Domnul pentru cele viitoare. Foloseşte spre bine pe cele prezente.   

•  Lepădarea de lume înseamnă lepădarea de patimile lumii, nu de lume care e creaţia lui Dumnezeu.

•  Trebuie să ne învăţăm mai întâi a tăcea: „Cine nu ştie să tacă, nu ştie nici să vorbească”. Cuvântul pentru care se poate părăsi tăcerea, trebuie să fie foarte ziditor de suflet.

•  Un cuvânt bun şi numai cel bun este asemenea argintului, iar tăcerea asemenea aurului.

•  Tot ce e nedrept, tot ce e mincinos, va pieri mai devreme sau mai târziu. Numai adevărul nu se sperie de timp, numai adevărul petrece ăn veac.

•  Mai bine este să suferi un necaz pentru adevăr, decât să spui o minciună. Un cuvânt rău îi face răi şi pe cei buni, iar un cuvânt bun şi pe cei răi îi face buni. 

•  Limba este un mic mădular, dar pricinuieşte multe şi mari nenorociri, ea este îngrădită cu două garduri, adică cu dinţii şi buzele, dar foarte lesne le rupe şi scapă.

•  Gândeşte-te bine dacă cuvântul pe care-l răspândeşti în lume va fi spre binele tău şi al altora, cuvânt care, oricât de mic şi neînsemnat s-ar părea, va trăi până la Judecata din urmă, unde va sta înainte spre mărturie, pentru tine sau împotriva ta.

•   Nu-ţi deschide gura ta pentru râs; acesta este semnul unui suflet risipit şi negrijuliu, străin de frica lui Dumnezeu. 

•   Nu te mândri omule, tu fiind praf şi pulbere. Teme-te şi fugi nu numai de mândrie, ci şi de tot ce duce la ea şi mai ales de slava deşartă.

•  Fericit este acela care are în faţa ochilor, ziua şi noaptea, ieşirea sufletului din trup şi care urăşte mândria şi minciuna.

•     E  mai bine să fii un păcătos smerit, decât un drept mândru.  

•  Trăieşte, gândindu-te că viaţa ta se va sfârşi curând şi că tu nu eşti legat de această viaţă. Trăieşte, gândindu-te la veşnicia care va urma acestei vremelnice vieţi şi vei trăi creştineşte. Trăieşte în aşa fel ca şi cum ar trebui să mori astăzi. Lucrează în aşa fel ca şi cum ar trebui să trăieşti veşnic! Preţuieşte vremea! Ea mai scumpă decăt aurul.

•  Adu-ţi aminte de dreapta judecată a lui Dumnezeu, ca să te înspaimântezi, dar nu uita nici milostivirea Lui, ca să nu cazi în deznădejde. Doctorul ceresc nu are bolnavi de nevindecat.

•  Gândeşte-te în fiecare dimineaţă când te trezeşti din pat că trebuie să dai răspuns lui Dumnezeu de toate faptele tale şi nu vei păcătui în faţa Lui, ci frica de Dumnezeu se va sălăşlui în tine. Ţine minte ca tot ce faci, să faci ca şi cum în clipa aceea ar trebui să treci în veşnicie la Judecata lui Dumnezeu. Sileşte-te să te faci acum înaintea lui Dumnezeu aşa cum doreşti să te înfăţişezi la judecată. Nu vei aduce nici un fel de comoară pământească la înfricoşata judecată, în afară de aceea pe care o vei da săracului.

•  E cu neputinţă să ne uităm cu un ochi la pămâmt şi cu altul la cer. Nu nădăjdui să capeţi cerul gratis fără să trăieşti o viaţă vrednică de cer.

•  Cei ce nu aşteaptă viaţa veşnică sunt morţi încă din această viaţă.

•  Să ne ostenim puţin pentru ca să ne odihnim veşnic. Să nu căutăm aici odihnă, pentru ca să o dobândim veşnic în ceruri. Căci nimeni nu va intra în împărăţia lui Dumnezeu din cer dacă nu are Împărăţia lui Dumnezeu în inimă. Adu-ţi aminte în fiecare clipă de Împârâţia Cerurilor pentru ca amintirea ei să atragă puţin câte puţin spre căutarea ei.

•  Umblă pe pământ, dar vieţuirea să ţi-o ai în ceruri. Îndreaptă-ţi privirea în jos, iar sufletul în sus!

•  Cine are mintea legată de vreun lucru pământesc, acela nu-L iubeşte pe Dumnezeu. Precum două suflete nu pot însufleţi un singur trup, tot astfel două iubiri – iubirea de Dumnezeu şi iubirea de lume – nu pot însufleţi un singur suflet.

•   Iubeşte totul în Dumnezeu şi în toate iubeşte-L numai pe Dumnezeu.

•  Nu-l osândi pe aproapele, tu îi cunoşti doar păcatul, dar pocăinţa lui nu i-o ştii. Să nu osândim pe nimeni ca să nu fim osândiţi.

•  Prietenului care greşeşte aminteşte-i de judecata lui Dumnezeu. Cu aceasta vei aduce şi lui un folos şi totodată şi ţie.

•  Nu gândi rău de nimeni. Când vei vedea sau vei auzi rău de fratele tău atunci pecetluieşte-ţi gura cu tăcere şi suspină pentru el către Dumnezeu să-l îndrepteze şi să te rogi şi pentru tine ca să nu cazi în acelaşi viciu.

•  Omul bun îi vede pe toţi oamenii buni, iar cel rău şi viclean învinuieşte, osândeşte şi vorbeşte de rău nu numai pe cei ce merg strâmb, ci şi pe cei ce merg drept.

•  Smulge gândurile rele din inimă şi cugetă la poruncile lui Dumnezeu care opresc această lucrare rea.

•  În lupta cu păcatul, cere ajutorul Aceluia, Care a spus: „fără Mine nu puteţi face nimic (bun)” (Ioan 15, 5) şi vei ieşi biruitor în luptă. Căci sufletul poate să se împotrivească păcatului, dar nu se poate dezrădăcina răul fără ajutorul lui Dumnezeu.

•  Cine nu urăşte păcatul, chiar de nu va face păcatul se numără cu păcătoşii. Fugi chiar de cele mai mici păcate, pentru că cel ce nu se îndepărtează de cele mici. Negreşit că va cădea şi în cele mai mari şi mai grele.

•  Cel ce traieşte în păcate nu se deosebeşte cu nimic de cei morţi.

•  Să nu faci rău nici chiar în glumă, fiindcă se întâmplă ca cineva să facă de la început răul în glumă, iar mai târziu să fie atras de rău chiar glumind.

•  De nimeni nu se apropie satana, aşa de lesne, ca de cel ce trăieşte în trândăvie şi lene.

•  Priveşte la fiecare lucru al vieţii ca la un pas spre cer sau spre iad. Viaţa este un dar dumnezeiesc.

•  Creştin să fii, iar nu numai să pari! Iată una din principalele tale pravile. Numele de creştin fără o viaţă creştinească este o făţărnicie. Creştin este acela care, cât este cu putinţă omului, Îl imită pe Domnul Hristos: prin cuvinte, prin fapte şi prin gânduri. Pentru împlinirea poruncilor lui Dumnezeu să ai simplitate.

•  Adevăratul creştin poate să-şi spună cu o bucurie plină de îndrăzneală chiar în pragul morţii care se apropie de el: „Unde îţi este, moarte, boldul tău?” (Corinteni 15,5).

•  E cu neputinţă să domnească cineva peste patimile altora, dacă el nu şi le-a biruit pe ale sale propii.

•  Nu numai purtarea în pântece te face mamă, ci şi o bună educaţie creştinească a copiilor. Cel dintâi cuvânt pe care îl spui copilului trebuie să fie despre Dumnezeu, fiinţa căreia i-a dăruit cel dintâi zâmbet.

•  Aşa cum într-o apă limpede se vede mai bine soarele, decât într-o apă tulbure şi cu valuri, tot astfel Soarele veşnic şi dumnezeiesc se cunoaşte mai bine în linişte şi în pace prin credinţă şi prin ochiul minţii, decât în nelinişti şi în zgomotul lumii.

•  Dacă ne împotrivim cu râvnă gândurilor, atunci lupta cu ele ne împleteşte cununi cu atăt mai luminoase.

•  Aşa cumm nu ţii o scorpie în sân, tot aşa să nu ţii un gând rău în inima ta.  

•  Ferice de cel ce luptă duhovniceşte cu gândurile, lovindu-le de Piatra unghiulară a fiinţei omeneşti, care este Iisus.

 Armă mai puternică în cer şi pe pământ împotriva diavolului, ca numele lui Iisus nu este, ne asigură Sfântul Ioan Scărarul. Aceste este temeiul rugaciunii neîncetate. Numai pe această Piatră unghiulară a fiinţei se poate găsi şi clădi pacea lăuntrică a omului, pacea pe care a dat-o Iisus. Unica greutate este că: pentru a câştiga pe Iisus, pe toate celelalte trebuie să le socoteşti "gunoaie".  

•  Un om de ştiinţă necredincios intră odată în casa unui astronom la care văzu un foarte frumnos glob al cerului şi, uimit, îl întreabă:

- Cine l-a făcut?

- Nimeni!

- Cum „nimeni”?

- Da, nimeni! S-a făcut aşa..., singur, din întâmplare. Şi când omul de ştiinţă, omul raţiunii, era să se supere că era luat în bătaie de joc, astronomul îi mai zise:

- Vezi, dumneata nu poţi concepe ca un simplu glob de hârtie să se facă singur, dar admiţi că universul întreg e rezultatul întâmplării. Legile universului nu sunt legile întâmplării, ci ale Legiuitorului. Existenţa universului e argumnetul existenţei lui Dumnezeu. Universul fără Dumnezeu nu are explicaţie.

 Iată, prietene, o constrângere raţională la normal!

•  Pentru aceasta ne-am născut în lumea aceasta „ca să învăţăm a ne desprinde de ea”.

•  Trăirea în prezenţa vie a lui Dumnezeu Iisus ne aduce şi alte daruri; ne uneşte duhovniceşte cu toţi nevoitorii care mai înainte de noi au mântuirea şi le câştigăm şi rugăciunile şi rudenia spirituală.

•  Ce spun marii Părinţi? De câte ori loveşti în cineva, fie cu vorba, de câte ori judeci un frate, să ştii că nu te poţi ruga. Rugăciunea ta nu-i primită, nu-i ascultată de Dumnezeu, ci este lepădată.

•  Legăturile pe care le poate face satana supra omului sunt de necrezut de tari, de aceea şi încurcăturile ce le vom avea în vămile văzduhului sunt extraordinare dacă nu ne descâlcim mintea din cursele lui. De puterea diavolului se scapă cu ajutorul lui Dumnezeu, cu puterea Domnului Hristos: „Fără Mine nimic nu puteţi face” în privinţa izbăvirii de diavol (Ioan 15, 5). Prin vămi trec toţi, afară de cei aprinşi de focul Sfântului Duh încă din lumea aceasta. Cei care trăiesc în Duhul lui Dumnezeu, în vremea vămilor trec prin ele ca o flacără şi sunt asistaţi de îngeri.