Odată a fost întrebat Sfântul Serafim de Sarov:

Dragă cititorule! Nimeni dintre noi nu e deplin sănătos cu sufletul. Toţi avem şi suferim boli sufleteşti mai mici sau mai mari. Să cădem cu ele înaintea Doctorului şi Tămăduitorului trupurilor şi al sufletelor noastre, rugându-ne: „Sufletul meu, Doamne, cel slăbănog, se află cumplit în multe feluri de păcate şi în fapte netrebnice! Ridică-l cu cercetarea Ta cea dumnezeiască, precum ai ridicat de demult pe slăbănogul, ca, fiind mântuit, să strig Ţie, Îndurate: Dă-mi, Hristoase, tămăduire!“

                       

     “Poate un om care s-a aflat într-o stare de har să se ridice din nou prin pocăinţă după o cădere?“
“Da, poate“, răspunse el, “după cuvântul: “împingându-mă, m-au împins să cad, dar Domnul m-a sprijinit” (Ps. 117, 13). Atunci când Sfântul prooroc Natan l-a dojenit pe David pentru păcatul său, acesta s-a pocăit şi de îndată a primit ier­tarea (II Regi 12, 13). Când noi ne căim sincer pentru păcatele noastre la Domnul Iisus Hristos din toată inima, El se bucură pentru noi, face praznic mare şi-i cheamă la un loc pe îngerii săi (iubitele Sale Puteri) şi le arată drahma pe care El a aflat-o din nou, adică chipul şi asemănarea Sa împărătească. Aşe­zând oaia cea pierdută pe umerii Săi, El o duce Tatălui Său în locaşurile tuturor celor ce se bucură. Dumnezeu aşază su­fletul păcătosului care se pocăieşte împreună cu cei care nicio­dată nu s-au depărtat de El“