APEL LA CONSTIINTA MAMELOR CARE-SI UCID PRUNCII IN PANTECE !

N-AI VRUT SA FII MAMA

CE-AM GRESIT EU MAMA,VIATA SA MI-O IEI?
MA ALUNGI DIN TINE,DE CE NU MA VREI?
N-AM CUM SA MA APAR,SA STRIG …N-AM PUTERE.
TE IUBESC ,MAMICO,CAT NU POTI TU CERE.

UNDE MI-E MORMANTUL,IN CARE CIMITIR?
N-AI VRUT SA GUST ,MAMA,AL VIETII SFANT POTIR.
ITI VOI ZICE” MAMA”CHIAR DE NU-MI ESTI MAMA.
STRIGA-MA PE NUME…NU STIU CUM MA CHEAMA!

MI-AI PUS CAPAT ,MAMA,ZILELOR DE VIS,
TE IUBESC ,MAMICO,CHIAR DE M-AI UCIS.
NU-MI CUNOSTI TU CHIPUL CA SA-L PUI IN RAMA,
DESI MI-AI LUAT VIATA,TOT MI-ESTI DRAGA, MAMA.

GLASUL CONSTIINTEI L-AI LASAT DEOPARTE.
TOCMAI TU IUBIRE MA TRIMITI LA MOARTE?
TU DIN NECREDINTA TE-AI IUBIT PE SINE,
EU CU ATAT MAI TARE TE IUBEAM PE TINE.

IAR LA JUDECATA CUM SA TE PREZINTI?
NU VA FI SCAPARE,N-AI SA POTI SA MINTI.
UCIGASA FAPTA TU N-O POTI ASCUNDE,
N-O SA AI CUVINTE PENTRU A RASPUNDE.

SUNT ATATEA MAME CE-SI DORESC COPII,
DATI-NE O SANSA SA RAMANEM VII.
CIN’SA PLANGA,DOAMNE ;NOAPTEA-ATATOR DRAME,
CINE SA TREZEASCA ZECI DE MII DE MAME?

CUVANT DESPRE AVORT-PR.ARHIM.CLEOPA ILIE

Adam şi Eva, după ce au fost scoşi din raiul pămîntesc pentru păcatul neascultării de Dumnezeu, s-au însoţit şi născînd Eva Primul copil, anume Cain, a zis lui Adam: Am dobîndit om prin ajutorul lui Dumnezeu (Facere 4,1). Deci, naşterea de prunci, de orice sex, se face prin ajutorul lui Dumnezeu, fie că este bun creştin, fie că este pagîn, şi fiecare nou-născut are în sine, afară de trupul pămîntesc, şi scînteia dumnezeirii, adică sufletul nemuritor. Căci spune Sfînta Scriptură: domnul Dumnezeu a făcut om din ţărîna pămîntului şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a facut om suflet viu(Facere 2,7). Suflet viu, adică nemuritor.
Astfel, la zămislirea fiecărui prunc în pîntecele maicii sale, Dumnezeu pune încă de la început suflet nemuritor în fiecare om. De aceea şi proorocul David, insuflat de Duhul Sfînt, zice: Că Tu ai zidit rărunchii mei, sprijinitu-m-ai din pîntecele maicii mele… Minunate-s lucrurile Tale, Doamne şi sufletul meu le cunoste foarte…(Psalm 138,13-16). Sufeltul pruncului se zămisleşte în pîntecele maicii sale numai prin lucrarea Domnului şi chiar şi zilele lui îi sunt socotite de Dumnezeu cît să trăiască pe pamînt, încă înaite de a se zămisli.
Prin avort se întelege uciderea pruncilor în pîntece prin tot felul de mijloace. Deoarece fătul are suflet viu, creat de Dumnezeu chiar în clipa zămislirii, pentru aceea avortul este combătut de Biserică şi de Sfinţii Părinţi cu atîta tărie; pentru că se ucide viaţa, se pierde sufletul, atît a celui ucis, cît şi acelui care săvîrşeşte uciderea şi se calcă porunca lui Dumnezeu, Care zice: Creşteţi şi vă înmulţiţi(Facere 1,28). Se calcă şi poruca a V-a din Decalog, care zice: Să nu ucizi (Iesire 20,13).
Prin avort se ameninţă viaţa de pe pămînt, se calcă porunca creaţiei dată de Dumnezeu în rai, se atentează la viaţa celor mai nevinovate fiinţe omeneşti, care sunt copiii; se destramă familia, se îmbolnăveşte societatea întreagă şi se aduc peste cei vinovaţi cumplite pedepse dumnezeieşti, atît în viaţa, cît şi după moarte. Apoi, sufletele copiilor avortaţi, nefiind botezaţi, nu pot intra în împărăţia lui Dumnezeu, ci aşteaptă acea ziuă infricoşată a Judecăţii, cînd singuri vor acuza pe părinţii care i-au ucis în faţa Dreptului Judecator Iisus Hristos.
Iată pentru ce avortul este crima, adică ucidere de om şi trebuie combătut cu toată tăria de Biserica şi de păstorii ei.
Femeile care işi avortează copiii, indiferent prin ce mijloace, se numesc ucigaşe de copii, iar nu mame, şi primesc pedepse grele încă din viaţă aceasta. Iată ce spun şi canoanele Sfinţilor Părinţi în legătură cu păcatul uciderii de prunci: „Despre femeile care păcătuiesc şi-şi omoară fătul în pîntece, forţîndu-se să facă ucideri, să se oprească, după hotărîrea dată mai înainte, ca să se împărtăşească la ieşirea din viaţa. Dar procedînd cu iubire de oameni, după cum am aflat, hotărîm ca să fie oprite vreme de zece ani după treptele canonisirilor hotărîte” (Ancira, 21).
„Femeile care dau buruieni otrăvitoare şi pierzătoare, precum şi cele ce primesc otrăvurile omorîtoare de prunci, să se supună canonului de 20 de ani al ucigasului” (VI Ecumenic, 91; Sfîntul Vasile cel Mare, 56). „Femeia care bea ierburi ca să-şi piardă rodul trupului şi să nu nască coconi, aceea să aibă pocanie cinci ani şi mătănii cîte trei sute pe zi. Iar de va face şi bărbatul aşa, mai rău este. Nici Biserica să nu-i primească prescura lui, nici prinosul lui, de nu se va pocai” (Pravila Bisericească, Govora, 20).
„Femeia de va zămisli şi va bea ceva ca să se lepede începerea dintr-însa, să se pocăiască opt ani şi mătănii 367 zilnic; iar de i se va întîmpla ei a muri să nu se îngroape în cimitir”(Ibidem, 115; Indreptarea legii cap.364). „Femeia care a născut pe cale şi nu a purtat grijă de prunc, să fie supusă vinovaţiei ucigaşului”(Sfîntul Vasile, 33).
Femeile care mor făcînd avort nu pot fi pomenite la nici o slujbă. Deci, să înţeleagă femeile care îşi ucid copiii, că sunt ucigaşe ale zidirii lui Dumnezeu şi vinovate de gheena focului. Căci dacă numai a urî pe cineva se socoteste ucidere de oameni, după cuvîntul lui Hristos, Care zice: Cel ce urăşte pe fratele său, ucigaş de oameni este(I Ioan 3,15) – şi orice ucigaş de oameni nu are viaţă veşnică – oare ce urgie a lui Dumnezeu va ajunge pe acea mamă care-şi ucide propriul său copil, chiar de ar fi zămislit prin puterea lui Dumnezeu, de numai o clipa ?
Deci, să ştie orice femeie care şi-a ucis copiii, ori în ce chip, că nu va scăpa de pedeapsa lui Dumnezeu de nu se va pocăi, părăsind păcatele, spovedindu-se şi făcînd canon (oprire de la Sfînta Impărtăşanie, născînd copii, făcînd milostenie şi alte fapte bune). Să nu spună că era zămislit numai de o zi sau de un ceas, că Dumnezeu nu caută la timp ci la intenţia gîndului. Dacă cineva ar semăna în ţarină sa grîu, porumb sau altceva şi altul, venind, ar distruge semănătura sa, apoi nu l-ar da în judecata şi nu i-ar cere despăgubire ? Dar Dumnezeu va lasă nepedepsiţi pe cei ce distrug sămînţa şi ţarina unde se zămislesc pruncii ? Să-şi aducă aminte femeile ucigaşe de copii, de Cain, care a facut o singură ucidere şi s-a pedepsit încă din viaţă cu şapte feluri de pedepse.
Este clar că femeia nu trebuie în nici un caz să se supună bărbatului ei, cind acela o îndeamnă, sau o sileşte la avort, adică la ucidere sau la pază de a nu naşte prunci.
Sfîntul Apostol Pavel zice asa: Femei, supuneţi-vă bărbaţilor voştri, precum se cuvine, întru Domnul(Coloseni 3, 18). Aici trebuie să înţelegem că nu întru toate se cuvine femeii să se supună bărbatului, ci numai la cele ce se cuvin în Domnul. Poate bărbatul să o îndemne şi la lucruri fărădelege, la furat, la fumat, la beţie, la ură, la ceartă, la desfrînare, la ucidere, la secte, la necredinţă, etc. La aceasta nu se cuvine a se supune bărbatului, măcar şi moarte de ar răbda de la el. Că nu se cade a iubi şi asculta de bărbat mai mult decît legea lui Dumnezeu. Iar dacă femeia este bolnavă şi din aceast motiv vrea să-şi piardă copiii, niciodată o pricină ca aceasta nu o va scăpa pe ea de osînda cea veşnică, de-şi va ucide pruncii ei.
Boala, însă, de multe ori, o trimite Dumnezeu ca o pedeapsa pentru păcate (Numerii 11,33; Levitic 26,16; Deuteronom 28, 15; 22, 59; II Regi 7, 14; Iov 33, 19-23; Psalm 105, 17-18; I Corinteni 11, 30 etc.).
Iar dacă vreo femeie este bolnavă, nu la ucidere de prunci să-şi găsească scăpare de pedeapsa lui Dumnezeu. Ci, să se roage lui Dumnezeu cu umilinţă, cu post şi cu durere în inimă, căci la El este puterea şi îndurarea de vindecare a celor bolnavi.
Femeia creştină şi credincioasă, mai înainte de naştere este datoare să se spovedească la duhovnicul ei, să se împărtăşească cu Trupul şi Sîngele lui Hristos, chiar dacă are vreun canon de făcut şi, astfel, să se pregătească de moarte. Tocmai de aceea Sfînta Biserică dă voie femeilor inaite de naştere să se împărtăşească, chiar de ar fi oprite mulţi ani, căci Biserica lui Hristos are în vedere durerile naşterii şi primejdiile morţii pentru mamele care nasc.
O adevărată mamă creştină trebuie să fie gata întotdeauna de o jertfă totală la naştere, adică de moarte. Prin durerile naşterii, femeia cîştigă mîntuirea sufletului ei, după cuvîntul Sfîntului Pavel, care zice: Dar se va mîntui (femeia) prin naştere de fii, dacă stăruie cu deplină înţelepciune, în credinţă, în iubire şi în sfinţenie(I Timotei 2, 15). Durerile naşterii s-au dat femeii, ca un canon pentru greşeala ei cea dintîi, după cuvîntul Domnului, care zice: Inmulţind, voi înmulţi necazurile tale şi suspinul tău, în dureri vei naşte fii şi spre bărbatul tău va fi întoarcerea ta şi el te va stăpîni (Facere 3, 16).
Aşadar, să înţeleagă femeile cele întelepte şi credincioase şi să primească canonul cel dat lor de Preabunul Dumnezeu cu toată bucuria şi mulţumirea, că este spre iertarea păcatelor şi spre mîntuirea sufletelor lor. Iar dacă vreuna din ele va muri în chinurile naşterii, pe altarul jertfei, şi va avea dreapta credinţă, aceea se va mîntui, cum spune Sfîntul Pavel, şi cu mucenicii se va socoti. Căci Biserica lui Hristos nu acceptă nici un motiv pentru uciderea de copii, adică, sărăcie, primejdie, copii mulţi, bărbaţi răi etc. Toţi creştinii sunt datori să se jerfească pînă la moarte, acolo unde i-a rînduit Dumnezeu să trăiască.
Aşa să ne ajute Dumnezeu !

de Arhimandrit CLEOPA ILIE

ÎNDEMN LA SFÂNTA CUMINECĂTURĂ

Iubiţi prieteni, Mă adresez celor ce sunteţi creştini ortodocşi şi vă rog din suflet să vă faceţi timp pentru a citi acest material precum şi cele ce vor urma şi să vă rog din suflet să luaţi aminte!
 Îndemn la Sfînta Cuminecătură Glasul Domnului Hristos
 Veniţi către Mine toţi cei osteniţi şi împo- văraţi şi Eu vă voi odihni pe voi. (Mat. 11, 28).

 Pîinea pe care Eu o voi da, trupul Meu este, pe care Eu îl voi da pentru viaţa lumii (Ioan, 6, 51).

 Luaţi, mîncaţi, acesta este trupul Meu care se dă pentru voi; aceasta faceţi întru pomenirea Mea (Luc. 22, ~9; 1, Cor. 11~ 24).

 Cela ce mănîncă trupul Meu şi bea sîngele Meu, întru Mine petrece şi Eu întru el (Ioan, 6, 56).

 Cuvintele pe care Eu le grăiesc vouă, duh sînt şi viaţă" (Ioan, 6, 56).

 Meditaţie

 Vedem aici împlinirea făgăduinţelor dumneze- ieşti a nădejdelor neamului omenesc, a figurilor şi a proorociilor Legii vechi. Jertfa adevărată care lucrează de-a-pururea pentru împăcarea omului cu Dumnezeu, urmează jertfelor simbolice- şi fără folos.
Adevăratele Paşti, Hristos, care pentru noi s-a jertfit (1, Cor., V, 7), mana cerească hrăneşte de acum înainte nu numai pe poporul lui Israel, ci şi pe toate popoarele legii celei noi, pe toţi adevăraţii fii ai Părintelui credincioşilor.

După exeml(lul Împăratului păcii, (Facerea, XIV, 18), Preot în veac după rînduiala lui Melchisedek (Psalm, CIX, 4), aduce Celui Prea Inalt pîine şi vin, pîinea cea vie care s-a pogorît din cer (Ioan, VI, 51). Şi pîinea ce El o dă este trupul Său (Acelaş, 52), iar vinul este sîngele Său: de nu veţi mînca trupul Fiului Omului şi de nu oeţi bea sîngele Lui, nu veţi avea viaţă întru vot" (Acelaşi, 53). Căci Trupul Meu, zice El însuşi, cu adevărat este mîncare, şi sîngele Meu cu ade- vărat este băutură,' Cela ce mănîncă trupul Meu şi bea sîngele Meu, întru Mine petrece, şi Eu întru el (Acelaşi, 55, 56), aceasta este pîinea care s-a pogorît din Cer, cel ce mănîncă pîinea acea- sta, va trăi în veac (Acelaşi, 59).
Nu 'e deci timp de pregetat; cuvîntul acesta e lămurit.
Trebuie să zicem: Cred, Doamne, ajută necredinţei mele (Luca, XVII, 5). Şi ceea ce vestise Proorocii: Mînca-vor săracii şi se vor sătura şi vor lăuda pe Domnul, iar cei ce-L caută pe Dînsul, vii vor fi inimile lor în veacul' veacului. Mîncat-au si s-au .
• I închinat toţi bogaţii pămîntului; înaintea Lui vor cădea toţi cei ce locuiesc pămîntul (Psalm. XXI, 30, 34). Tot astfel şi noi, în nestrămutata tărie a credinţei noastre trebuie să mîncăm şi să ne închinăm; să ne săturăm de această mîncare, să bem din acest sînge ce ne transformă în însuşi Iisus Hristos. Jertfă fără de preţ, El plăteşte da- toria noastră dreptăţii dumnezeieşti, şi spre a ne încredinţa de puterea neprecupeţită a jertfei Sale El uneşte' trupul Său .cu trupul nostru, aşa încît prin această nespusă unire, noi să fim întru Dînsul plini de dumnezeirea care locuieşte tru- peşte întru El (Colos., II, 9, 10). Minunată taină a dragostei! Pîine îngerească a mîncat omul (Psalm. LXXVII, 25). .

 Creştinilor, mergeţi la ospăţul cel sfînt, apro- piaţi-vă de masa aceea, unde Cuvîntul lui Dum- nezeu se face El însuşi. hrană tainică: Luaţi, mîncaţi pîinea cea adevărată .din cer (Ioan, VI, 32).

Acolo este nădejdea, viaţa, ultima încercare de credinţă, săvîrşirea' dragostei.

CUVIINŢA CU CARE TREBUIE SĂ NE CUMINECĂM

Cuviinţa cu care trebuie să ne cuminecăm Glasul celui ce urmează pe Hristos o Acestea sînt cuvintele Tale, Doamne Iisuse Hristoase, veşnicule adevăr, deşi n-au fost grăite în aceeaşi vreme, nici scrise în acelaşi loc. Şi fiindcă sînt ale Tale, şi, adevă- rate, trebuie ca eu să le primesc pe toate cu multumire si credintă. Ale Tale sînt, fiindcă Tu le-ai, zis şi' ale meÎe sînt, fiindcă' pentru mîn- tuirea mea le-ai zis. Cu bucurie le primesc de pe buzele Tale, pentru că să se întipărească adînc în inima mea. Cuvintele acestea, pline "de atîta milă, dulceaţă şi dragoste, mă îmbărbătează; dar fără-de-legile mele mai mult mă îngrozesc şi conştiinţa-mi cea necurată, mă goneşte de la pri- mirea acestor taine prea sfinte, Dulceaţa cuvin- telor Tale mă cheamă; mulţimea păcatelor mele însă mă opreşte.

 2. Tu porunceşti ca să mă apropii cu îndrăz- neală, dacă vreau să am parte cu Tine (Ioan, 13, 8), şi să primesc hrana nemuririi, dacă vreau să am viaţa şi slava cea veşnică. "Veniţi către Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi odihni pe voi". 0, dulce şi prietenos cuvînt pentru urechea păcătosului, căci Tu, Doamne Dumnezeul meu, chemi deopotrivă pe sărac şi pe păcătos, la împărtăşirea cu prea sfîntul Tău trup. Dar cine sînt eu, Doamne, ca să îndrăz- nesc a mă apropia de Tine? Iată, Cerul ceruri- lor nu Te poate cuprinde pe Tine şi Tu zici încă: "Veniţi către Mine toţi",

 3. Cum poate să existe atîta îndurare ŞI PO- gorîre într-o themare atît de blîndă? Cum voi îndrăzni să viu către Tine, cînd nu ştiu să fi . făcut vreodată vreun bine, care, mi-ar putea da îndrăzneală? Acum cum Te voi primi în lăcaşul meu, eu• cel ce de atîtea ori am greşit înaintea feţei Tale? Te cinstesc îngerii şi arhanghelii, se ' înfricoşează sfinţii şi drepţii şi totuşi Tu zici: "veniţi cătrp Mine toţi?" Dacă n-ai zice Tu, Doamne, acestea" cine ar putea crede? Şi dacă n-ai porunci Tu însuţi, cine ar îndrăzni să se apropie.

 4. Noe, bărbat drept, o sută de ani a lucrat la facerea corăbiei, pentru ca să se mîntuiască cu acei puţini ai săi, şi eu cum voi putea' a, mă pregăti într-un ceas ca să primesc pe Făcătorul lumii? Moise, sluga Ta cea mare 'şi prietenul Tău, a făcut chivotul legii din lemn ce nu pu- trezeşte şi l-a îmbrăcat cu aurul cel mai curat ca să pună într-însul tablele legii, şi eu, fiinţă putredă, îndrăzni-voi a Te primi cu uşurinţă pe Tine, Dătătorule de lege şi izvorule al vieţii! Solomon, cel mai înţelept din împăraţii lui Israel, opt ani a zidit la strălucita biserică întru cinsti- rea numelui Tău şi opt zile' întregi a ser bat ziua sfinţirii ei. A adus mii_de jertfe împăciuitoare, şi în sunete de trîmbiţe şi cîntări de veselie, a aşezat cu solemnitate chivotul legii la locul pre- gătit şi eu cel mai mişel şi mai sărac dintre oa- meni, cum Te voi introduce în casa mea,' eu care abia pot petrece o jumătate de ceas în ru- găciune continuă? Şi măcar de aş fi putut şi atît cel puţin de cîteva ori în viaţa mea!

 5. 0, Dumnezeul meu, ce n-au făcut acel băr- baţi sfinţi ca:;'să placă ..• Ţie! Şi cît e de puţin ceea ce fac eu! Cît e de scurtă vremea ce eu o hotărăsc pentru pregătirea mea la cuminecătură! Rareori pot să-mi adun gîndurile de la lucrurile lumeşti înaintea feţei Dumnezeului şi a Mîntui- torului meu nici un gînd necuviincios n-ar trebui să treacă prin mintea mea, nici o făptură n-ar trebui să ia locul Tău în inima mea: căci nu pe înger ci pe Domnul. îngerilor voiesc să-L ospătez.

 6. Apoi cîtă deosebire este chivotul legii cu cele cuprinse în el şi între prea- curatul Tău, trup 'cu virtuţile lui; între jertfele din lege, închipuite numai şi între adevărata jertfă a trupului Tău, realizarea vie a jertfelor vechi. ,

7. De ce dar fiinţa Ta de faţă, care insuflă sfială îngerilor, nu-mi revarsă în suflet mai multă evlavie? Pentru ce nu mă pregătesc cu mai multă grijă pentru luarea sfintelor Tale taine, de vreme ce, sfinţii Patriarhi, Proorocii, împăraţii şi Domnii vechimii, cu tot poporul lor, au arătat atîta rîvnă în slăvirea şi cinstirea numelui Tău? !

 8. David, acel împărat iubitor 'de Dumnezeu, aducîndu-şi aminte de binefacerile pe care Dum- nezeu le-a varsat peste părinţii săi,' răpit de recunoştinţă şi evlavie, a căzut înaintea chivo- tului. A făcut felurite instrumente, muzicale,' a alcătuit psalmi, a orînduit să se cînte cu săr- bătorească bucurie, a cîntat el însuşi adeseori cu chimbalul, insuflat fiind de darul Duhului sfînt, a învăţat norodul lui Israel ca să laude pe Dumnezeu• din tot sufletul - şi cîntînd să binecuvînteze şi să vestească mărirea Lui. Dacă atunci, la vederea cortului legii, norodul lui Israel se pătrundea de atîta evlavie şi înălţa. lui Dumnezeu atîtea laude, de cîtă CÎIIst; şi evlavie trebuie să se pătrundă, acum, norodul creştin cînd se apropie de sfînta taină şi se cuminecă cu 'prea slăvitul Tău trup, o,• Iisuse Hristoase ! "

 9. Mulţi aleargă la locuri anumite spre a cer- ceta rnoaştele sfinţilor, se minunează auzind faptele lor, privesc cu mirare strălucitele biserici şi mînăstiri ridicate pe numele lor, sărută cu evlavie oasele sfinţilor îmbrăcate în mătase şi aur, iar Tu, Doamne Dumnezeul meu, făcătorul tutu- ror, Domnul îngerilor, Sfîntul sfinţilor, 'fu eşti aievea aci, pe altar.• Aceaste peregrinări pe la 10-- curile sfinte rămîn o simplă curiozitate pentru, 'cei ce n-au în sufletele lor o fărîmă de I evlavie. Dar aici, în taina altarului" eşti întreg, de faţă, - o, !isuse Hristoase, Dumnezeu adevărat şi om adevărat! Ai~i culege cu îndestularerodurile veşnicei mîntuiri oricine şi. ori de cîte ori Te . primeşte cu evlavie şi vrednicie. Apoi, ceea ce ne atrage către taina aceasta nu este nici în-. demnul după noutăţi, nici uşurinţa, nici pornirea simţurilor; ci o credinţă tare, o nădejde vie, o dragoste nefăţarnică.

 10. 0, nevăzutului făcător al lumii, o, Dum- nezeule, cît de minunat lucrezi cu noi! Cu cîtă bunătate şi îndurare Te porţi cu aleşii Tăi,• din- du- Te pe Tine însuţi spre împărtăşire în sfînta Ta taină! Aceasta cu adevărat covîrşeşte toată înţelegerea; aceasta mai mult decît orice în- deamnă către Tine inimile evla'vioşilor şi aprinde dragostea lor. Căci adevăraţii credincioşi, care s-au hotărît a petrece toată viaţa lor îndreptîn- du-se pe ei, nu se întorc niciodată flămînzi de la prea sfînta Ta masă, ci vin de acolo cu noi puteri spre evlavie şi cu dragoste de fapte bune.

 11. 0, dar minunat şi ascuns al tainei Cumi- necăturii, Tu eşti cunoscut numai de credincioşii- lui Hristos, pentru că slujitorii păcatului nu-l pot simţi. Prin această taină se dă darul Duhului sfint, se recapătă în suflet puterea cea pierdută şi se întoarce frumuseţea lui cea stricată. Uneori darul aceasta este atît de mare şi rîvna ce o insuflă atît de minunată, încît nu numai duhul, ci şi trupul cel slăvit se simte întărit cu 'noi puteri. <.. -.

 12. Dureros lucru este că sîntem atît de ne- păsători şi leneşi, şi nu ne apropiem cu o mai vie dorinţă pentru a primi pe Iisus Hristos, do-: Meditaţie - Tot ce înfăţişa mai mărit, mai impunător, mai sfînt, cultul legii celei - vechi, nu era - decît o uşoară umbră a tainelor Dumnezeu-Omului.• David sărbătoreşte cu pompă întoarcerea chivotului .legii lui Ierusalim; însă acest chivot a~ legii era deşert, el nu cuprindea pe Mîntuiţorul neamului . omenesc, Solomon zidi un templu măreţ. El îi făcu; în faţa poporului plin de evlavie, sfinţirea solemnă; jertfe fără număr sînt înjunghiate, însă acele jertfe nu sînt decît -nişte animale al căror sînge nu poate alina dumnezeiascaDreptate. Lumea sta în aşteptarea mîntuirii binevestită, cînd iată că în momentul prezis, se împlinesc făgăduinţele preuăsute şi salutete de către Patriarchi, prin Doritul neamurilor (Aggeu, II, 8), prin stăpîni- torul, prin Ingerul legii (Malach., III, 1). Acela al cărui nume, e lehova (Ierem., XXIII, 1); vine în "Templul său (Malach., III, 1), şi adevărata jertfă de iertare înlocuieşte pentru tlotdeauna. jertfele efemere (Acelaşi, 3). Pe sfînta masă a [ertfelnicului, sub pocroveţile sanctuarului, e trupul Domnului de-apururea viu, Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii (Ioan, 1, 29). Acela care' şade de-a dreapta Tatălui (Psalm CIV, ,1; Ebrei 1, 3), e acolo de faţă şi glasul Său ne cheamă: Luaţi, mîncaţi, .acesta este trupul Meu, beţi, acesta este sîngele Meu, a legii celei nouă carele se varsă spre iertarea păcatelor (Mat. XXVI, 27, 28). Veniţi deci: Eu sînt pîinea . vieţii, cel ce. vine la Mine nu va flămînzi nicio- dată, şi cel ce crede întru Mine, 1'ţU va - insetoşa niciodată (Ioan VI. 35). Cel ce mănîncă trupul Meu şi bea sîngele Meu, are viaţa veşnică, şi Eu îl voi învia pe . el în ziua cea de apoi (Ace- laş, 55). Doamne, cred şi mă închin Ţie; sufletul meu, însetat de dorinţă, vine cu grabă la Tine; . şi apoi deodată o mare frică îl opreşte; căci, ce sînt eu spre a îndrăzni să mă apropii de Dumnezeul meu? Cînd mă gîndesc la mulţimea .păcatelor mele, n-am decît o simţire, n-am decît un cuvînt: ieşi de la mine, că, om' păcătos sînt, Doamne (Luca, V, 8). Cu toate acestea, o, Iisuse, Tu ai venit să chemi pe cei păcătoşi, iar nu pe cei drepţi (Mat. IX,

13). Şi pentru aceasta, ce- rînd milostivirea Ta, scula-mă-voi şi mă uoi duce' (Luca, XV, 18); mă voi duce cu o cre- dintă vie, cu o dragoste. arzătoare, la Fiul, la Cuvintul strălucirea măririi şi chipul ipostasului său (Ebrei, 1, 3), la Mîntuitorul dumnezeiesc care ne curăţeşte de păcatele noastre. Acelaşi care se întrupează cu creatura sa spre a o înălţa pînă la Dînsul: Mă voi duce şi voi zice: Doamne, nu sînt vrednic ca să intri sub acoperămîntul meu J ci număr zi cu zi cuvîntul, şi se va tămă- dui sufletul meu (Mat. VIII, 8).

Crucea - semnul iubirii nesfârşite a lui Dumnezeu

Crucea este, în înţeles material, lemnul pe care S-a răstignit Mântuitorul Hristos. 
În sens spiritual, crucea presupune un mod de existenţă, din a cărui înţelegere derivă foarte multe adevăruri mântuitoare. Înţelegerea acestor adevăruri şi proiectarea realităţii în perspectiva Crucii îl pot ajuta pe creştinul de astăzi să-şi reorienteze cursul vieţii pământeşti spre viaţa veşnică şi să trăiască bucuria Învierii încă din această lume.
  Despre sensurile Sfintei Cruci în spiritualitatea ortodoxă şi folosul cinstirii ei ne-a vorbit părintele Gheorghe Holbea, conferenţiar la Facultatea de Teologie Ortodoxă "Justinian Patriarhul" din Bucureşti.

Părinte profesor, însemnarea cu semnul Sfintei Cruci este un act foarte frecvent atât în cadrul cultului, cât şi în diferitele momente din viaţa creştinului de zi cu zi.
Umanismul secular acuză acest gest ca fiind un simplu automatism specific creştinismului, iar unele curente esoterice îl văd ca pe un semn magic. 
Care sunt semnificaţiile acestui gest în spiritualitatea ortodoxă?
Gestul însemnării cu Sfânta Cruce îl arată pe creştin ca pe un om a cărui mântuire vine numai din moartea pe Cruce a Mântuitorului Hristos, la care el a fost chemat în mod tainic prin Sfântul Botez
. "A purta semnul înseamnă a purta moartea încă de pe când eşti în viaţă, lepădându-te de toate, pentru că nu este deopotrivă dragostea celui ce a însămânţat trupul cu dragostea celui ce a creat sufletul spre cunoştinţă", spune Clement Alexandrinul, în "Stromata".
Pecetea Crucii sau semnul Crucii poartă întipărirea în care Cel sfânt, nevăzut, se dăruieşte cu o smerenie invers proporţională cu strălucirea nemijlocită a slavei sale. 
Pecetea lui Dumnezeu Cel nevăzut în lumea văzută ia chipul Crucii. Prin această pecete, sfinţenia nevăzută coboară, armonizându-se cu ceea ce îi oferă lumea văzută. Crucea este o pecete, şi nu un simplu obiect de spectacol. Unde unii văd doar o spânzurătoare pe care se află un cadavru, creştinii văd crucea care din spectacol devine icoană a Învierii. 
Credincioşii îl recunosc pe Domnul lor prin Sfânta Cruce, singura cale spre viaţa veşnică în lumina Învierii Lui Hristos.
De aceea, semnul Sfintei Cruci pe care îl facem asupra noastră sau asupra altora este, în mod statornic, o mărturisire a biruinţei pe care Hristos a câştigat-o pe Cruce asupra puterilor vrăjmaşe. 
Sfinţii Părinţi se slujeau de acest semn statornic atunci când se ştiau confruntaţi cu aceste puteri vrăjmaşe. Sfântul Antonie cel Mare îi învăţa pe ucenicii săi că demonii şi nălucirile lor nu sunt în realitate nimic şi pier repede, mai ales atunci când ne înarmăm cu credinţă şi cu semnul Crucii. Sfântul Atanasie cel Mare spune în scrierea "Viaţa Sfântului Antonie" că, "dacă îţi pecetluieşti deseori fruntea şi inima ta cu semnul Crucii, demonii vor fugi de tine tremurând, fiindcă se îngrozesc cumplit de acest fericit semn". Însemnul Sfintei Cruci, făcut mai întâi în numele Mântuitorului nostru Iisus Hristos, iar mai apoi în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, este o mare putere. De aceea, nu este îngăduit să se facă din slavă deşartă şi nu trebuie făcut niciodată fără a ne gândi la sensul şi puterea sa.
Ce simbolizează semnul Crucii săvârşit de fiecare dintre noi?
Sfinţii Părinţi ne-au învăţat ca prin acest semn sfânt să stăm împotriva necredincioşilor şi ereticilor pentru că cele două degete şi o singură mână arată pe Domnul nostru Iisus Hristos, Cel răstignit, cunoscut în două firi şi într-un singur ipostas, iar mâna dreaptă aminteşte de puterea Lui nemărginită şi de şederea de-a dreapta Tatălui. Mâna coboară de sus, arătându-ne pogorârea Lui din cer până la noi şi, trecând de la dreapta spre stânga, izgoneşte pe vrăjmaşi şi arată că prin puterea Sa nebiruită a biruit Domnul pe diavol, care stă la stânga, lipsit de tărie şi întunecat, după cum ne învaţă Petru Damaschinul. După stingerea disputelor hristologice, semnul Crucii şi-a dezvăluit întreaga plinătate a simbolismului său şi şi-a găsit forma definitivă: "Semnul Crucii trebuie făcut cu primele trei degete ale mâinii drepte, fiindcă el este imprimat cu invocarea Treimii despre care profetul spune "Cine ţine pământul cu trei degete?" (Isaia 40, 12), şi anume coborându-le de sus în jos şi de la dreapta la stânga, fiindcă Hristos a coborât din cer pe pământ şi a trecut de la iudei la păgâni".
Semnul iubirii, imprimat în întreaga creaţie
Părintele Dumitru Stăniloae vorbeşte despre crucea pusă peste lume ca dar al lui Dumnezeu pentru om. În accepţiunea umană, primirea unui dar stă sub semnul bucuriei. De ce darurile de la Dumnezeu stau sub semnul Crucii, care presupune sacrificiu şi suferinţă?
Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că "toate cele văzute se cer după Cruce… şi toate cele gândite au nevoie de mormânt". În lumina învăţăturii Sfântului Maxim, întruparea lui Dumnezeu este sensul şi scopul lumii, iar moartea şi Învierea lui Hristos sunt forma concretă a legii lumii în general, întrucât fiinţa creată ca atare este creată în acest ritm al morţii pentru sine şi al învierii pentru Dumnezeu. Lumea este destinată prin natura ei să fie jertfită lui Dumnezeu. De aceea, mântuirea lui Hristos are forma morţii ca jertfă. Părintele Stăniloae ne învaţă că tot ce este natural moare ca să apară singur Hristos, dar nu în sensul dispariţiei creaturii, ci ca totul în noi şi în afară de noi să devină Hristos. Hristos le circumscrie în Sine pe toate. Nu le desfiinţează, ci le ridică în planul relaţiei cu El prin har, adică le mântuieşte prin iubirea lui, nu prin puterile lui naturale.
La Înviere se ajunge nu prin viaţă, ci prin moarte, nu prin afirmarea de sine, ci prin tăgăduirea de sine a celui ce primeşte în sine Crucea şi mormântul, răstignirea şi îngroparea sa ascetică faţă de lume şi a lumii faţă de el, pentru ca în el să învieze mistic însuşi Hristos, Logosul divin, distinct de toate creaturile sale. Potrivit părintelui Stăniloae, creatura ori se mistuie duhovniceşte pentru Dumnezeu, dacă vrea să trăiască prin El, ori e omorâtă de păcat şi pedeapsă. Ea trebuie să aleagă o moarte: moartea spre viaţă sau moartea spre moarte. Părintele Dumitru Stăniloae arată că semnul Crucii trebuie făcut asupra tuturor actelor vieţii sau a întregului cosmos, pentru a arăta iubirea faţă de Hristos cel răstignit şi domnia Acestuia asupra tuturor lucrurilor.
Stindardul Învierii din inima postului
Una din cântările Triodului, din Duminica a treia a postului, spune că Sfânta Cruce "revarsă razele cele luminoase ale Învierii lui Hristos". Care este relaţia dintre Cruce şi Înviere şi cum trebuie să înţelegem această relaţie, astfel încât să facem din crucea personală drum spre învierea noastră?
Sărbătoarea Cinstitului Lemn pe care a fost răstignit Hristos, Împăratul veacurilor, este aşezată în inima postului, în a treia duminică a Postului Mare, pentru a arăta că această perioadă de înfrânare este o răstignire interioară a Bisericii, pentru a primi slava şi lumina Învierii. Sărbătoarea Crucii este un praznic ceresc în care îngerii împreună cu oamenii înconjoară duhovniceşte Lemnul cel sfânt pe care s-a răstignit Hristos. Crucea este ţinta şi lumina postirii Bisericii, frumuseţea jertfelnică a lui Dumnezeu şi slava tainică a Învierii.
Biserica lui Hristos este Crucea iubirii sale răstignite, extinsă peste spaţiu şi peste veacuri în aşteptarea Învierii universale. Ea este numită "Raiul cel frumos al Bisericii", "pomul nestricăciunii, care ne-a înflorit desfătarea slavei celei veşnice, uşa Raiului". Sângele cel vărsat de Mântuitorul Hristos pe Cruce este asemuit cu vopseaua sau cerneala cu care Dumnezeu a semnat şi a pecetluit nemurirea omului. Ea este pana cu care Hristos a semnat actul eliberării noastre.
Dimensiunea pascală a Duminicii şi prăznuirea Crucii se întregesc astfel într-o iconomie teologică unică, în care suferinţa neamului omenesc se uneşte cu nădejdea sigură a Învierii lui Hristos, "Începătura Învierii celor adormiţi" (I Corinteni 15, 20). După cum reiese din Sinaxar, această Duminică a Crucii este şi o lumină profetică a Pătimirilor Domnului, care se apropie. În ea, Biserica a aşezat simetric pedagogia sa teologică, înfigând în inima postului Crucea jertfei şi a biruinţei.
Venerarea Crucii în mijlocul Postului Mare, ducerea ei în procesiune, apare în Biserică ca o adevărată teofanie. Această parusie a Crucii şi marea solemnitate a ritului venerării ei evidenţiază limpede că, pentru teologia ortodoxă a Crucii, icoanele, moaştele sunt adevărate sfinte taine, mijloace eficace de comuniune în taină cu prezenţa lui Hristos. Ritualul intrării Crucii şi troparul arată că nu există limită foarte strictă între icoană şi euharistie, astfel că venerarea Crucii este în fond o comuniune anticipată cu patima lui Hristos şi Învierea Sa nedespărţită de ea. Cei ce sărută cu evlavie Sfânta Cruce sunt încredinţaţi că primesc Duhul Sfânt şi găsesc o adevărată sfinţire în razele duhovniceşti pe care le iradiază Crucea.
Care este legătura dintre Cruce şi post şi care este folosul duhovnicesc al cinstirii ei în această perioadă de pocăinţă?
Harul pe care îl primim prin Sfânta Cruce este atât de mare, încât nu ne putem apropia de Cruce decât după ce ne-am curăţit în timpul celor trei săptămâni de post, premergătoare Duminicii Sfintei Cruci: "Cu mulţimea milei Tale, Preaîndurate Doamne, curăţeşte mulţimea păcatelor mele şi mă învredniceşte a vedea cu suflet curat Crucea ta şi a o săruta întru această săptămână a postului", se spune în Stihira a II-a de la Vecernia din Duminica Crucii. Numai postul poate lumina îndeajuns pe om pentru a-l face în stare să vadă, fără să orbească strălucirea Crucii, care este "mai scânteietoare decât soarele". De Cruce ne putem apropia, nu numai prin post, ci prin toate virtuţile Postului Mare, a căror făptuire a devenit cu putinţă prin patimă: "Doamne, Cel ce Ţi-ai întins mâinile pe Cruce de bunăvoie, învredniceşte-ne pe noi să ne închinăm Ei, întru străpungerea inimii, luminându-ne bine cu postirile şi cu rugăciunile, cu înfrânarea şi cu facerea de bine ca un bun şi de oameni iubitor", spune o altă stihiră.
Sădită în mijlocul Postului Mare, Crucea înfăţişează celor ce s-au curăţit în timpul celor trei săptămâni primele binefaceri duhovniceşti pe care le aduc virtuţile lor. Crucea apare ca un pom al vieţii, din mijlocul Raiului. Ea defineşte şi caracterizează tot timpul celor 40 de zile şi conduce la Sfânta Înviere. Astfel, vremea postului este un timp răstignit care duce la Învierea lui Hristos.
"Crucea cuprinde esenţa teologică a persoanei umane în unirea ei cu Dumnezeu"
Până ca Mântuitorul să se răstignească pe cinstitul ei lemn, Sfânta Cruce a fost un obiect de tortură. Chiar şi după Răstignire şi Înviere, cu toate semnificaţiile pe care le-a dobândit ulterior în creştinism, Sfânta Cruce rămâne şi un obiect material. De ce, atât în rugăciunile, cât şi în toate cântările închinate Sfintei Cruci, Biserica i se adresează ca unei persoane?
Biserica Ortodoxă nu desparte pe Mântuitorul Hristos de Crucea Sa, devenită prin Înviere altar de jertfă veşnică, şi nici nu desparte raţionalist Crucea de Hristos cel răstignit pe ea. În lumina Învierii, slava Crucii pătrunde umanitatea şi cosmosul. De aceea, Biserica i se adresează ei ca unei persoane. Nu este vorba aici despre un antropomorfism ori personalizarea unui obiect, ci Biserica se roagă, ştiind că, pentru veşnicie, Crucea este Hristos cel răstignit. Acesta este şi temeiul expresiilor de genul: "Bucură-te Cruce, păzitoarea creştinilor!", din Acatistul Sfintei Cruci. Crucea cuprinde într-adevăr esenţa teologică a persoanei umane în unirea ei cu Dumnezeu. Ea este verticalitate smerită, orizontalitate extinsă, spaţiu cruciform răstignit pe temporalitatea creată, centru al lumii prin jertfa pe ea a Cuvântului lui Dumnezeu. Ea este locul întâlnirii dintre moarte şi viaţă, dintre timp şi veşnicie, durere mântuitoare, slavă tainică purtătoare de viaţă. Prin Cruce, postul se cinsteşte, înfrânarea străluceşte, rugăciunea se săvârşeşte.
Răstignirea deschide căile Învierii
Cum ajută înţelegerea semnificaţiilor Sfintei Cruci în ieşirea oamenilor din angoasa cotidiană, din suferinţă şi din toate încercările vieţii?
Un teolog contemporan observa că vremurile noastre răsună mai mult de strigătul lui Iov. Majoritatea celor care suferă îl acuză pe Dumnezeu de excesele răului, de absurditatea ororilor din această lume. Dumnezeu "pare că tace atunci când mor inocenţii, iar tăcerea lui Dumnezeu se umple de strigătele celor torturaţi". Pentru toţi inocenţii care suferă, au suferit şi vor suferi în timpul vieţii lor pământeşti, răspunsul nu este unul verbal, ci este unul scris cu sânge. Este Crucea lui Hristos.
Oamenii trebuie să-şi aducă aminte că Cel care este răstignit şi moare pe Crucea Golgotei este Unul din Sfânta Treime, Însuşi Fiul lui Dumnezeu. Dumnezeu, prin Hristos, se uneşte cu omul în mod integral. Se uneşte cu el până la moarte, se coboară până la iad, pentru a-l ridica din această stare. Dumnezeu nu ne părăseşte. El ne însoţeşte în întuneric, întrupându-se şi acceptând moartea pe cruce. El este Atotputernic, dar nu în genul dictatorilor şi al călăilor, nu în genul puterii pe care păcătosul o poate exercita prin ură. Atotputernicia Sa este aceea a iubirii, iar iubirea înseamnă respectul nesfârşit faţă de celălalt.
Mântuitorul Hristos nu coboară de pe Crucea Sa. El va învia în taină. Îl vedem pe Crucea Golgotei ca pe unul care "nu avea chip, om al durerilor şi cunoscător al suferinţei, dispreţuit şi nebăgat în seamă" (Isaia 53, 3), asemenea unui om supus torturii, al cărui chip este acoperit de ura celorlalţi, de sete, de murdărie şi de sânge. Prin Cruce, El s-a identificat cu toţi inocenţii fără de chip, cu toţi nevinovaţii asasinaţi, cu toţi cei care mor fără a înţelege pentru ce anume, cu toţi cei care strigă spre cer: "De ce?".
Crucea este înscrisă în inima lui Dumnezeu. De aceea, Dumnezeu se dăruieşte până la a suferi moartea în trup. Dumnezeu devine asemenea lui Iov. Prin cruce, Dumnezeu suferă în toţi umiliţii, ofensaţii, alungaţii şi chinuiţii istoriei. El este împreună cu ei umilit, ofensat, alungat şi torturat. Dar Dumnezeu nu se înmormântează în suferinţa omenească, ci El rămâne Dumnezeu, întrucât în Hristos nimic nu poate despărţi omenescul şi dumnezeiescul. De aceea, la Paşti cântăm: "Cu moartea pre moarte călcând"
. Dumnezeu - Omul răstignit este Acelaşi cu Dumnezeu - Omul înviat.
Crucea face să irumpă în inima creatului, în inima existenţei noastre o forţă dumnezeiască, o viaţă mai puternică decât moartea. Dumnezeu se răstigneşte pe tot răul lumii pentru a ne deschide căile Învierii. El sfărâmă porţile morţii şi ale iadului, sfărâmă veşmântul răutăţii acestei lumi, dăruindu-ne prin Jertfă şi Înviere lumina şi bucuria vieţii celei veşnice. Crucea este, potrivit lui Nichifor Calist, îndulcirea amărăciunii şi a plictiselii care ne încearcă în mijlocul luptelor.
"Crucea este înscrisă în inima lui Dumnezeu. De aceea, Dumnezeu se dăruieşte până la a suferi moartea în trup. Dumnezeu devine asemenea lui Iov. Prin cruce, Dumnezeu suferă în toţi umiliţii, ofensaţii, alungaţii şi chinuiţii istoriei. El este împreună cu ei umilit, ofensat, alungat şi torturat.
 Dar Dumnezeu nu se înmormântează în suferinţa omenească, ci El rămâne Dumnezeu, întrucât în Hristos nimic nu poate despărţi omenescul şi dumnezeiescul. De aceea, la Paşti cântăm: "Cu moartea pre moarte călcând". Dumnezeu - Omul răstignit este Acelaşi cu Dumnezeu - Omul înviat."

Ramanerea pana la sfarsitul slujbei in biserica

Ai venit asadar la biserica si te-ai invrednicit sa te intalnesti cu Hristos? Nu pleca pana nu se termina slujba. Daca pleci inainte de optus esti intocmai ca un dezertor. De la teatru nu pleci pana nu se termina spectacolul. Dar atunci cand intri in biserica, in casa Domnului, intorci spatele Preacuratelor Taine? Infricoseaza-te cel putin de cel ce zice: "Cel ce nu ia in seama cuvantul lui Dumnezeu este dat pierzarii."

Ce faci omule? In vreme ce Hristos este prezent, ingerii stau de fata, fratii tai se impartasesc, tu ii parasesti si pleci? Hristos iti daruieste Trupul Sau cel sfant si tu nu astepti putin ca sa ii multumesti cel putin prin cuvinte? Cand cinezi nu indraznesti sa pleci, chiar daca te-ai saturat, atat timp cat prietenii tai stau inca la masa. Iar acum cand se savarsesc infricosatele Taine ale lui Hristos, le lasi pe toate si pleci?

Vreti sa va spun cui se aseamana cei ce pleaca inainte de a se termina Sfanta Liturghie si nu participa la ultimele rugaciuni de multumire? Poate este greu ceea ce voi spune, dar trebuie sa o spun. Cand Iuda a luat parte la Cina cea de Taina a lui Hristos, pe cand ceilalti stateau la masa, el s-a sculat inaintea celorlalti si a plecat. Asadar cu Iuda se aseamana acestia. Daca nu ar fi plecat atunci nu s-ar fi facut tradator, nu s-ar fi pierdut. Daca nu s-ar fi despartit de turma, nu l-ar fi gasit lupul si nu l-ar fi mancat.

DESPRE JUDECATILE LUI DUMNEZEU

Un calugar din pustia Schetica, mergand la Alexandria sa-si vada lucrul mainilor sale (ca lucra la cosnite), a vazut o inmormantare. Murise ighemonul acelei cetati, un mare pagan, care omorase mii de crestini, ca era pe timpul marilor persecutii. Era o zi frumoasa si mergea tot orasul dupa el, il ducea la groapa.

Cand a ajuns acasa, un pustnic mare, care vietuia in pustie de 60 de ani si traia numai cu radacini si cu ce gasea prin pustie, a fost gasit mancat de o hiena.

Atunci s-a gandit calugarul: ighemonul care a omorat mii de crestini, cu cata cinste mergea la groapa, iar asta care a slujit lui Dumnezeu 60 de ani si a trait numai in post si rugaciune, l-a mancat hiena! Ce fel de judecati are Dumnezeu ? Mi se pare ca Dumnezeu, fiind prea bun, ingaduie si lucruri nedrepte.

Am sa ma rog lui Dumnezeu, sa-mi arate cum sunt judecatile Lui, ca si unii oameni judeca impotriva proniei, a purtarii de grija a lui Dumnezeu. Altul este bun, dar copiii sunt rai, femeia este bolnava, iar el scapa de un necaz si da peste altul. Unul este rau si traieste mult, iar altul este bun si moare devreme. Uite, un crestin este bun, se roaga lui Dumnezeu, posteste, si numai de scarbe da, iar altu-i rau, injura, bea, si pe acela nu-l pedepseste Dumnezeu.

Si asa, calugarul a observat multe lucruri de acestea, cum zice la Proorocul Ieremia: Doamne, ce este, caci calea celor rai sporeste si calea celor drepti totdeauna este in necaz ?
Si din ziua aceea a inceput sa se roage: “Doamne, arata-mi judecatile Tale, ca sa nu judec !” Si a inceput a se ruga calugarul acela lui Dumnezeu, sa-i arate judecatile lui; cum de unul, saracul, care-i sfant si drept este bolnav, sufera, da de necazuri, de scarbe, iar altul pacatos isi face de cap, este sanatos si bogat, are trecere, ajunge mare in dregatorii, in cinste, si in toate ii merge bine.

Si s-a rugat calugarul mult timp lui Dumnezeu, sa-i arate cum sunt aceste nedreptati, ca cei buni de multe ori dau de greu, si celor rai le merge bine. “Sa-mi arate Dumnezeu judecatile Lui, ca si eu de multe ori m-am tulburat de lucrul acesta, ca am vazut multe nedreptati, pe care, mi se pare mie, ca Dumnezeu le-a ingaduit.“

Iar Preabunul Dumnezeu, fiindca omul nu stie judecatile Lui, i-a aratat intr-un chip ca acesta judecatile Sale, desi putea sa-l piarda pentru aceasta iscodire, ca sa stie tainele lui Dumnezeu, pe care nu le stiu nici ingerii. Dar, pentru ca-l iubea, avand viata sfanta, a vrut sa-l intelepteasca, caci judecatile lui Dumnezeu nimeni nu le poate sti.

INTALNIREA

Odata, a plecat pustnicul singur la Alexandria sa-si vanda cosnitele, ca era cale de trei zile. Dar cum a pornit de la pestera lui, intr-o poiana frumoasa, i-a iesit in cale un alt calugar, tanar, foarte frumos.
- Blagosloveste, parinte !
- Domnul, fiule, sa te blagosloveasca !
- Unde mergi, parinte ?
- Ma duc pana in targ, sa-mi vand lucrul mainilor.
Ei vindeau cosnitele si cumparau paine, faceau pesmeti, si se hraneau cu verdeturile care le mai gaseau prin pustie.
- Parinte, eu tot la Alexandria merg.
- Slava lui Dumnezeu, ca am tovaras de drum !
Dupa ce i-a luat sarcina batranului, calugarul cel tanar i-a spus :
- Parinte, uite ce este. Stii ce trebuie sa faca calugarii cand merg la drum ! Sa se roage tot timpul si sa vorbeasca cu Dumnezeu. Asta este datoria calugarului si a crestinului, cand merg pe drum, sa se roage.
- Asa, parinte, pana la Alexandria ne cautam de rugaciune !
- Sa nu vorbim un cuvant ! i-a zis cel tanar. Mergand noi pe drumul asta trei zile, ai sa vezi la mine niste lucruri infricosate. Sa nu vorbesti, sa nu ma judeci si sa nu-ti calci juramantul !
- Da, fiule ! Daca mi-o ajuta Dumnezeu, nu voi mai vorbi !
Si au pornit amandoi. Calugarul tanar ducea cosnitele si mergeau tacand.

CALATORIA

Pe la amiaza, cand soarele ardea foarte tare, au dat de un sat si au iesit inaintea lor doi oameni tineri:
- Parintilor, de acum nu mai puteti calatori, pentru ca soarele arde foarte tare. Haideti la noi !
Acei doi tineri i-au primit cu mare cinste, caci in Orient, in timpul zilei nu poti calatori, decat numai dimineata si seara. Si acolo asa-i traditia, cum te-a primit in casa, sa te spele pe picioare. Mantuitorul a spus lui Simon fariseul: Am intrat in casa ta, apa pe picioarele Mele n-ai turnat ! Pentru ca acolo nisipul este foarte fierbinte si cand ai ajuns in casa omului si-ti da oleaca de apa rece pe picioare, iti face un mare bine. Picioarele se infierbanta groaznic din cauza nisipului si a pietrelor.

Acei tineri, cand au aflat ca sunt din pustia Schetica, unde erau numai calugari sfinti – Sfantul Antonie cel Mare, Sfantul Macarie cel Mare, Sfantul Sisoe cel Mare, Sfantul Onufrie cel Mare, si alti mari sihastri care-i avem in calendar -, i-au primit cu mai mare cinste, cu dragoste, le-au spalat picioarele, i-au odihnit si i-au pus la masa.

Tinerii aceia aveau in casa un vas de argint, foarte scump, ce ramasese din neam in neam. In acel vas le-a pus mancare pustniceasca, din evlavie, dandu-le lor cuvenita cinste. Calugarii au mancat, au multumit, si s-au dus sa se odihneasca, ca erau obositi. Spre seara, cand sa plece la drum, calugarul cel tanar a furat vasul de argint. Calugarul cel batran a vazut si se gandea: “Ia uite! Ne-au primit oamenii cu atata cinste, ne-au spalat picioarele, ne-au dat mancare, si calugarul asta a furat blidul de argint”. Mergand ei mai incolo, au trecut peste o punte. Calugarul cel tanar, a facut cruce pe acel vas si l-a aruncat in apa. Batranul a vazut si se gandea: “Ce nedreptate ! De ce nu l-a lasat acolo ?” Dar a tacut, ca avea legamant ca pana la Alexandria sa nu vorbeasca.

Seara au ajuns la alti doi tineri. Si aceia le-au iesit inainte, i-au primit cu dragoste, le-au spalat picioarele, cum este obiceiul, si le-au dat odihna. Aceia aveau un copilas de cateva luni. Dimineata, cand sa plece, calugarul ce tanar s-a dus la leaganul copilului, fara sa observe parintii lui, si l-a ucis. Batranul a vazut si zicea in mintea lui: “Cu ce criminal am pornit eu la drum ! Acolo a furat blidul de argint, aici a omorat copilul !” Dar el l-a prevenit: “Ai sa vezi multe la mine in drumul asta, sa nu cumva sa vorbesti, caci calci juramantul !”

A doua zi pe la amiaza, trecand printr-un sat, le-a iesit in cale un gospodar:
- Parintilor, nu mai puteti merge de-acum, ca este soare si este caldura mare. Haideti la noi sa va odihniti cateva ore si mai catre seara veti pleca iarasi !
Omul acela avea un caine rau legat, care pazea toata gospodaria. I-a primit omul, i-a ospatat, i-a odihnit. Mai catre seara, cand a inceput a se racori, au plecat ei. Calugarul cel tanar s-a intors inapoi si fara sa observe stapanul, a facut o cruce peste caine si cainele a sarit in sus si a murit. Atunci batranul vedea, dar tacea: “Ce treaba-i asta ? Acolo a furat blidul de argint, dincolo a gatuit copilul, aici a omorat cainele !”

Mergand ei a doua zi, in drum au trecut pe langa o carciuma. Acolo nu mai vorbeau de Dumnezeu, vorbea alcoolul in capul lor: chiuiau, cantau, fluierau, injurau; si cand i-au vazut pe calugari, au inceput a striga: “Uite popa, mai!” – omul cand este beat, nu mai vorbeste el, vorbeste diavolul ! Calugarul cel batran n-a zis nimic, isi cauta de drum. Dar cel tanar, se intoarce la carciuma si face trei metanii. Dupa ce s-a inchinat la carciuma a plecat mai departe.

In marginea padurii era un sat si o biserica pustie. Nu avea nici cruce, usile luate, geamuri sparte; biserica pustie, parasita de vreo 40 ani. Calugarul cel tanar a luat cateva pietricele, le-a insemnat cu Sfanta Cruce si a inceput a arunca in biserica. Dar calugarul cel batran zicea in mintea lui: “Ia uite, mai! Daca ar fi de la Dumnezeu, n-ar fi facut acestea. Dar este de la diavolul, ca la carciuma s-a inchinat, iar in biserica arunca cu pietre”. Dar nu avea voie sa vorbeasca. Mai era pana la Alexandria o zi.

A treia zi dimineata, mergand ei in marginea unui sat, ajung la o casa acoperita cu paie si cu stuf. Pe prispa casei erau cinci copilasi, care plangeau. Calugarul cel batran a scos ceva din rucsac si le-a dat. Apoi i-a intrebat.
- De ce plangeti ?
- Ieri a ingropat-o pe mama !
- Dar tata aveti ?
- Tata a murit anul trecut.
Ei n-aveau, saracii, nici tata, nici mama. Dupa ce au plecat, calugarul cel tanar se intoarce inapoi si da foc casei. Copii au fugit, care incotro.
Calugarul cel batran se gandea: “Acesta este om? A dat foc la casa! Doamne, cat am sa mai rabd eu pe ucigasul acesta? Acolo s-a inchinat la carciuma, dincolo a bulgarit biserica! Asta numai rele face!” Dar tacea din gura, ca seara ajungea la Alexandria in oras.

Cand au ajuns la Alexandria, era seara. Acolo era o vila mare si proprietarul nu era acasa. Calugarul cel tanar s-a uitat oleaca la casa, si numai ce-l vede pe varful casei. Intr-un ceas a desfacut toata casa. A sfaramat acoperisul, usile, geamurile, tot ce era in casa a stricat.

Cel batran s-a minunat, cum intr-un ceas a sfaramat toata casa, si s-a speriat cand a vazut. Dar acum, fiindca ajunsese la Alexandria, putea vorbi.

TALCUIREA

Cand s-a dat jos acela, dupa ce a sfaramat toata casa omului, l-a luat deoparte si l-a intrebat:
- Ia asculta, frate ! De acum nu mai pot tacea ! A fost juramant intre noi sa nu vorbim pana aici ? Sa-mi spui tu mie ce esti tu ! Drac esti, om esti, ori inger esti !
- Dar de ce, parinte ? Am facut ceva rau ?
- Mai, dar de trei zile, de cand mergem impreuna, ai facut numai lucruri rele !
- Dar ce-am facut, parinte, rau ?
- Pai bine, mai, oamenii aceia de acolo, cand ne-am coborat in munte, nu ne-au primit, nu ne-au ospatat si ce au avut ei mai scump au pus un blid de argint ! Nu l-ai furat de acolo si l-ai aruncat in apa ?
- Si ce zici, parinte ?
- Rau ai facut! Mare sminteala, ca oamenii aceia ne judeca ca am furat!
- Parinte, trei lucruri mari si bune am facut acolo! Blidul acela de argint era litierul de la biserica din acel sat. Il furase strabunicul acelora, dar ei nu stiau. Era scris pe dansul cu slova bisericeasca veche: “Acesta este litierul bisericii Sfantul Nicolae, donat de familia cutare, si cine il va instraina de la biserica sa stea in iad, pana il va intoarce inapoi”. Asa scria pe blid. Si din cauza blidului aceluia, noua suflete care l-au folosit, se munceau in iad. Si acum aveau sa mearga si acestia in iad, fiindca il foloseau. Si mie mi-a fost mila de dansii si am furat blidul; dar mie nu mi-a trebuit, ca l-am aruncat in apa. A doua zi va veni paraclisierul bisericii sa se scalde in apa aceea, si va afla vasul. Acela de la biserica, cunoscand slova bisericii, o sa-l aduca la preot. Si cand va pune blidul in Sfantul Altar, cei noua vor iesi din iad, pentru ca este scris acolo: “Sa stea in iad pana il vor intoarce inapoi”.
- Deci eu, parinte, trei lucruri bune am facut acolo: i-am scos si pe acei noua din iad, i-am pazit si pe acestia vii sa nu intre, si am dat si blidul bisericii inapoi, ca sa-l aiba, ca era de mare nevoie. Si tu zici ca rau am facut, dar eu bine am facut!
Atunci s-a minunat batranul. “Ia uite, frate, cum a fost si eu socoteam ca este hot, ca a furat blidul !”

- Dar cand ai ucis copilul, tot bine ai facut ?
- Buna treaba am facut si acolo.
- Cum, ai omorat copilul si zici ca buna treaba ai facut ?
- Stai si nu judeca dupa mintea ta ! Ai vazut copilasul ? Acela a fost zamislit in ziua de Pasti. Si avea pus canon de la Dumnezeu, pentru ca nu s-au infranat parintii in ziua invierii Domnului, copilul avea sa ajunga la 20 de ani comandant de talhari si avea sa omoare pe parintii lui. Acesta era canonul pentru neinfranarea lor; si multa lume avea sa omoare si mari tulburari avea sa faca in lume, pentru ca a fost zamislit intr-o zi asa de mare.
Eu aici am facut trei mari lucruri bune: am trimis sufletul copilasului la cer curat, am scapat pe parintii lui de ucidere de mana propriului lor fiu, si ei, gasind copilul mort, vor plange foarte mult si, prin plansul acela, li se iarta si pacatul care l-au facut inspre ziua de Pasti. Si tu zici ca rau am facut, dar eu bine am facut !

- Dar acolo, de ce ai omorat cainele omului ?
- Si acolo am facut treaba buna ! Cainele acela pazea toata gospodaria, dar a doua zi avea sa turbe. Si cand trebuia sa vina stapana sa-i dea de mancare, avea s-o muste si mare scarba avea sa fie la casa omului aceluia !
Fiindca ne-a primit pe noi, mi-a fost mila de ei si am omorat cainele mai inainte, sa n-o muste pe stapana. Si tu zici ca rau am facut, dar eu bine am facut !

- Dar la carciuma, de ce ai facut cruce si te-ai inchinat ?
- Si acolo am facut treaba buna ! In carciuma aceea venisera cei mai mari gospodari din sat. Epitropul bisericii, primarul si un mare gospodar. Ei s-au sfatuit sa puna mana de la mana si sa faca biserica din sat care era parasita. Atunci cand am trecut noi, ei au zis: “Doamne ajuta sa facem biserica !”.
Macar ca erau in carciuma, eu am vazut ca oamenii au vrut sa faca treaba buna, am facut si eu trei metanii si am zis: “Doamne, ajuta-le sa faca biserica !”. Si tu zici ca rau am facut, dar eu bine am facut. Eu nu m-am inchinat la carciuma, m-am inchinat lui Dumnezeu, sa le ajute celor ce au pus hotarare sa refaca biserica parasita.
S-a minunat batranul, zicand: “Nici aici nu am avut dreptate !”

- Dar acolo, cand am ajuns in marginea satului, de ce ai aruncat cu pietre in biserica ?
- Aceea era biserica cea pustie ! Si biserica fiind pustie, dracii jucau pe Sfanta Masa, pe geamuri, pe biserica si radeau de pustiirea locasului lui Dumnezeu, si mi-a fost ciuda. Si ai vazut ca am facut cruce pe acele pietricele si am inceput a zvarli in biserica, iar diavolii au fugit de acolo ! Eu n-am bulgarit biserica, ci pe diavolii care erau acolo !

- Dar acolo de ce ai dat foc la casa copiilor ? Ai vazut copilasii si nu ti-a fost mila de ei ?
- Ba mi-a fost mai mila ca tie ! Si am facut foarte bine. Ai vazut ca acei copilasi nu aveau nici mama, nici tata, si au ramas cu cocioaba aceia de casa. Dar nu stiau ei ca in prispa casei este o comoara ascunsa de un strabunic de-al lor. Un vas cu bani de aur curat. Si eu am dat foc casei, ca ei traiau in saracie si nu stiau ca au comoara in prispa casei.
Dupa cateva zile, copiii vor cauta pe-acolo sa vada ce-a mai ramas, si vor da de aceasta comoara si o sa cheme pe un mos de-al lor, care-i epitropul bisericii. Acela, fiind un om cu frica lui Dumnezeu, va lua in grija sa copiii aceia si cu banii gasiti le va face o casa mare cu tot ce le trebuie, o sa-i poarte prin scoli si o sa ajunga oameni mari si credinciosi.
Si tu zici ca rau am facut, parinte, ca am dat foc casei, dar eu am facut bine, ca daca nu dadeam foc casei, nu gaseau ei comoara !

- Dar aici, de ce-ai stricat casa ?
- Parinte, casa asta frumoasa a fost facuta cu bani de furat. Si era poruncit de la Dumnezeu asa: “Fiindca s-a facut cu osteneala straina si cu bani de furat, aici barbat cu femeie niciodata nu va trai ! Femeia trebuia sa moara la primul nascut. Numai barbatul vaduv avea sa traiasca toata viata in casa aceasta.”
Si am stricat casa, ca ei sunt dusi la o nunta, si cand vor veni si vor vedea ca totul este sfaramat, vor face inapoi o casa mai mica, cu osteneala lor proprie si nu va mai muri nevasta la primul copil. Si tu zici ca rau am facut, dar eu am facut bine, dupa voia lui Dumnezeu.

CONCLUZIA

Atunci a intrebat calugarul :
- Sa-mi spui tu mie, mai frate, cate minuni mari ai facut, ce esti tu ?
- Dar sa-mi spui si sfintia ta, ce te-ai rugat lui Dumnezeu !
- Eu ma rog de cativa ani, sa-mi arate Dumnezeu judecatile Lui, ca mi s-a parut ca multe lucruri nedrepte ingaduie Dumnezeu in lumea asta.
- Da ? Dar n-ai auzit pe Isaia Proorocul ? Pe cat este mai inalt cerul decat pamantul, pe cat este mai departe rasaritul de apus, pe atat sunt mai departe judecatile Mele de judecatile voastre si gandurile Mele de gandurile voastre, fiii oamenilor.
N-ai auzit pe Solomon ce spune ? Pe cele mai grele decat tine, nu le ridica si pe cele mai adnci decat tine, nu le cerca, ca sa nu mori!
N-ai auzit pe David Proorocul care zice ? Judecatile Domnului sunt adanc mult!

Cum ai indraznit tu un om, sa stii judecatile lui Dumnezeu, pe care nici arhanghelii, nici heruvimii nu le stiu ? Dar Dumnezeu n-a vrut sa te piarda, ca putea sa te piarda pentru iscodirea asta, dar, stiind ostenelile tale, m-a trimis pe mine, parinte, sa-ti arat ca judecatile lui Dumnezeu nu sunt ca ale oamenilor.

Vezi cate ai judecat tu de la mine ? Cate am facut, ti s-au parut ca sunt rele ; ca sunt ucigas, ca am furat vasul, ca am dat foc casei, si cate am facut. Dar ele au fost toate bune foarte si toate de mare folos s-au facut. Au fost bune dupa judecatile lui Dumnezeu, nu dupa judecatile oamenilor ! Si tu ai judecat ceva, dar judecatile lui Dumnezeu n-au fost ca ale tale, ca ele au fost bune foarte ! Tu ai zis ca rau am facut si eu numai bine am facut. Deci, de acum inainte sa nu mai judeci pe nimeni si orice vei vedea sa zici : Doamne, Tu toate le stii! Eu nu cunosc judecatile Tale!

Deci, parinte sfinte, sa nu mai indrazneasca nimeni din oameni sa cerce judecatile lui Dumnezeu, ca nici ingerii nu pot sti judecatile Lui!
Dar, fiindca esti om, Dumnezeu te-a iertat, insa m-a trimis sa te inteleptesc sa nu mai indraznesti sa iscodesti judecatile Lui, ca judecatile lui Dumnezeu sunt adanc mult si nu le poate sti nimeni, nici ingerii din ceruri.

Asadar sa tinem minte din aceasta povestire, ca tot ce ni se pare noua in lumea asta ca-i stramb si rau, de multe ori ne inselam ! Ca nu cunoastem judecatile lui Dumnezeu cele ascunse si necuprinse.
Nu cerca cele necercate si nu voi sa ajungi cele neajunse! Amin.

din ...Ne vorbeste Parintele Cleopa, Vol. 6

Concluzia finala

Poate aceasta maica a judecat pe aproapele sau sa mandrit ,iar Dumnezeu ca sa nu o piarda prin mandria sa a smerit-o prin pacat.Sa incercam in acest post sa nu judecam cele ce ni se prezinta la TV cu diferite cazuri sau scandaluri in Biserica Ortodoxa Romana, unele din ele nici nu sunt reale.Ne sunt prezentate ca sa tulbure pe crestin de la post stiind vrajmasul ca o arma puternica impotriva lui este si postul.

Curatirea inimii

Intr-o zi, un calugar tanar si-a intrebat duhovnicul:

- Avva, ce ma sfatuiesti sa fac, pentru ca de cand sunt in manastire tot spun rugaciunea lui Iisus dar nu simt nimic.

Parintele i-a raspuns:

- Mergi si ia un butoi mare cat sa incapi tu in el. Il asezi la o distanta de 10 metri de raul ce curge-n vale.
Iei sita aia veche din magazie si cari apa cu ea pana umpli butoiul in intregime. Vii la mine peste o luna.

Tanarul calugar a facut ascultare si a venit peste o luna la duhovnicul sau.

- S-a umplut butoiul, l-a intrebat duhovnicul?

- Nu.

- Dar sita? Cum era sita veche la inceput?

- Ruginita, Avva.

- Si acum cum este?

- Curata, a raspuns calugarasul.

- Vezi, a spus batranul: Nu umplerea butoiului este ceea ce urmarim noi, ci curatirea sitei!.

Ce este rugăciunea lui Iisus 

„Atunci când ne rugăm, trebuie să stăm cu mintea în faţa lui Dumnezeu, şi la El Unul să ne gândim. În tot acest timp în mintea noastră roiesc diferite cugete şi sustrag mintea de la Dumnezeu. Pentru a învăţa mintea să stea pe loc, Sfinţii Părinţi rosteau nişte rugăciuni mici şi se obişnuiau să le repete necontenit. Această neîncetată repetare a rugăciunii, ţinea mintea cu gândul la Dumnezeu şi alunga cugetele ce veneau dinafară.
Aceste rugăciuni erau diferite, dar în uzul general a rămas şi s-a instituit rugăciunea lui Iisus: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”.
Iată, aceasta este rugăciunea lui Iisus! Ea este una din cele mai scurte rugăciuni cuvântătoare, asemănătoare celorlalte rugăciuni scurte. Este indicată pentru a ţine mereu mintea cu gândul la Dumnezeu. Nu trebuie să uitaţi faptul că nu trebuie să vă limitaţi doar la o repetare mecanică a cuvintelor rugăciunii lui Iisus. Esenţa lucrării este starea în mod conştient în prezenţa Domnului, cu frică, credinţă şi dragoste”.

MANASTIREA BRAZI

 Anul trecut am fost in vizita la rude in judetul Vrancea am vizitat cateva manastiri care mi-au placut foarte mult...printre care si manastirea BRAZI...daca santeti in trecere pe aici v-o recomand cu mult drag...

  Este situata la 1 km sud-vest de orasul Panciu (la 2 km de gara) pe malul drept al paraului Haulita (mai mult secat) la piciorul dealului Neicu (alt. 185 m). Daca venim pietonal din gara Panciu deservita de trenurile care pleaca din Marasesti (aflat la 18 km est de Panciu) de 4 ori pe zi, mergem pe bulevardul asfaltat strajuit de castani, trecem pe langa autogara, traversam soseaua Sovejei, coboram la vale pe asfalt si continuam pe drumul pavat cu bolovani de piatra ce trece prin Satul Nou apartinator de Panciu (drumul duce in continuare la Tifesti, apoi in satul Gagesti al corn. Bolotesti). Dupa ce am coborat pe drumul de piatra vedem in fata pe dreapta manastirea. Complexul monastic este mentionat in documente ca Schitul de la Cruce, Schitul de la Crucea de Jos, Schitul brazilor sau schitul de la Brazi. Sa mai mentionam ca in jurul manastirii se afla localitatile: Crucea de Jos, Crucea de Sus, Straoane de Jos, Straoane de Sus, Muncelul, cunoscute in documentele istorice inca din sec. XV-XVI, apoi Neicu, Dumbra si Satul Nou (acesta la 195 m alt.) aparute cu 200 ani mai tarziu.

 AICI ESTE MORMANTUL SFANTULUI IERARH TEODOSIE...

Viata Sfantului Ierarh Mucenic Teodosie de la Manastirea Brazi

Viata Sfantului Teodosie de la Manastirea Brazi

Sfantul lerarh Teodosie s-a nascut in Tinutul Vrancei. In prima jumatate a veacului al XVII-lea, si, iubind din tinerete viata  calugareasca, s-a lepadat de lume si a primit sfantul chip ingeresc  al calugariei. Cugetand ziua si noaptea la Legea lui Dumnezeu si deprinzand de la dascalii incercati din manastirile Tarii de Jos invataturile cele folositoare, a fost ales egumen al manastirii Bogdana reconstruind, in vremea staretiei sale, acest sfant locas. Pentru vrednicia si pentru bunele sale obiceiuri, a fost hirotonit episcop de Radauti in anul 1670. iar peste un an a fost trimis sa pastoreasca Episcopia Romanului. Iubind cu adevarat sfintele lui Dumnezeu Biserici,  a cercetat si a ajutat pe cat i-a stat in putinta schiturile si manastirile din eparhia sa, sprijinind, totodata, si pe binecredinciosii crestini aflati in felurite necazuri sau cuprinsi de saracie.

In anul 1674, fericitul si preainvatatul mitropolit Dosoftei, silit de vitregia vremurilor, s-a retras in Polonia, impreuna cu domnitorul Stefan Petriceicu, iar Moldova a fost asuprita de cetele de turci si de tatari, care au adus la carma tarii pe Dumitrascu din neamul Cantacuzinilor. Acesta, vazand ca moldovenii au fost lipsiti de pastorul lor, a cerut arhiereilor sa-si  puna mitropolit. Noul domn avea nevoie urgenta de un nou cap al Bisericii Moldovene pentru a-si legitima domnia, primind de la acesta indatinata ungere. Ierarhul Teodosie, desi nu voia, mai mult fiind silit, a luat conducerea Mitropoliei Moldovei in acele vremuri greu de indurat, cand turcii si tatarii intrasera ca lupii infometati in smerita lui turma. De aceea, bunul arhiereu nu a rabdat mult a vedea in toate zilele cum sunt nedreptatiti crestinii, ci, punandu-si  sufletul pentru acestia, a mers la domnitor si i-a cerut sa puna capat asupririi poporului si sa alunge dincolo de hotare pe pagani. Maniat, Dumitrascu Voda nu a voit sa auda mustrarile cele drepte ale mitropolitului, ci, fara judecata, l-a silit sa-si paraseasca scaunul, pe care nu statuse decat vreme de un an, fiind pus sub paza in Manastirea " Sfantul Sava " din Iasi. Rabdand cu mult curaj cumplita prigonire, ierarhul marturisitor al dreptatii a stat inchis acolo pana la revenirea in tara a blandului Dosoftei mitropolitul, care l-a scos pe fericitul Teodosie din surghiunul sau. Acesta s-a retras in partile Tarii de Jos. locuind cand la Focsani cand in Manastirea Bogdana.

In rastimp s-a ingrijit, indeosebi, de reconstruirea Manastirii Brazi,  unde a ridicat o noua biserica si chilii, asezand  acolo monahi, pe care i-a pus sub ascultarea egumenului Zaharia, care vietuise o vreme in Sfantul Munte Athos.

In anul 1688, pe cand se afla la Focsani a fost rapit si dus in Tara Romaneasca, unde a indurat, vreme de 10 saptamani, inchisoare si chinuri. fiind cercetat - pentru pricini inchipuite - de unii greci, pusi la cale de rudeniile lui Dumitrascu Voda, fostul domnitor al Moldovei. Scapand  insa cu viata si din aceasta grea incercare, Ierarhul Teodosie a continuat sa se ocupe de sfintele locasuri din Tinutul Vrancei, pregatind toate cele necesare pentru ridicarea a inca trei schituri.

In toamna anului 1694  tatarii au navalit, din nou, in Moldova, jefuind pe crestini si distrugand bisericile. Cunoscandu-si mai dinainte sfarsitul, fostul mitropolit Teodosie s-a pregatit duhovniceste asa cum se cuvine a face orice crestin adevarat.  Curand, la Mänästirea Brazi, a venit o ceatä de tatari, care l-au schingiuit pe batranul arhiereu, cerandu-i sa le predea avutul si odoarele sfantului locas. Acesta a refuzat, preferand mai degraba sa fie chinuit decat sa dea in mainile paganilor putinele  valori si sfintele vase. In cele din urma, tatarii, dupa ce l-au chinuit indelung, i-au taiat capul. Noaptea, a fost ingropat in graba de cativa credinciosi. Asa a castigat cununa muceniciei  mult-patimitorul Ierarh, primindu-si prin sabie sfarsitul,  suferind pentru dragostea de Dumnezeu. Sfantul Antipa de la Calapodesti (1816-1882), pe care biserica noastra il pomeneste la 10 ianuarie, fiind novice la Manastirea  Brazi, in anul 1842, a fost de fata la descoperirea  in chip minunat a moastelor  mitropolitului martir. El relateaza urmatoarele: " Inainte ca arhimandritul Dimitrie  sa fie staret al Manastirii Brazi din Moldova, el a trait viata pustniceasca aspra  intr-o padure mare, unde din intamplare a gasit ingropat  un vas mare plin cu bani de aur. In vas a gasit  o insemnare, in care se spunea ca acesti bani sunt de la Mitropolitul Dositei (Thodosie) care i-a ascuns acolo,  prevazandu-si sfarsitul  sau mucenicesc din mana turcilor. In insemnare se mai spuneau si acestea: " cine va gasi acesti bani este indatorat sa zideasca din ei o manastire si trei schituri " si ca " la terminarea de zidit a celui din urma, al treilea schit, va afla si moastele mele ". Instiintand  pe mitropolitul de la Iasi despre aceasta minunata descoperire si primind de la el binecuvantare, arhimandritul Dimitrie a inceput cu ravna sa implineasca ultima dorinta a fericitului mitropolit [ …] A inaltat o mare biserica, iar dupa ce a terminat de construit cel de-al treilea schit, a randuit ca in ograda lui (n.n. a schitului) sa se sape si pentru dansul un mormant.

[ …] Deoarece groapa pe care el poruncise sa i se sape se darama mereu, a pus sa se sape din nou, in prezenta lui, si, sapandu-se,  s-a gasit sicriul cu moastele fericitului   mitropolit […] "

Despre aceea aflare a sfintelor moaste  relateaza si insusi  staretul Dimitrie, scriind, intr-o insemnare din 20 februarie 1842:"Am vrut sa-mi fac mormantul meu in tintirim la Brazi, tocmai in mijlocul locului unde a fost biserica veche. Si, sapand adanc de sase palme […]  am gasit locul unde la picioarele raposatului Mitropolit Teodosie, ctitorul Manastirii Brazi, se gasea capul mormantului meu. Si, sapand in sus, am gasit tot trupul deplin, insirate oasele, iar capul l-am gasit cu gura in jos, pus pe o caramida mare in cornuri, precum  este stiut cä a fost taiat de tatari si ingropat noaptea de niste  credinciosi".  Sfantul Antipa adauga: ,,M-am invrednicit eu insumi  sa vad si sa sarut aceste moaste, din care iesea un parfum foarte mirositor ". La 6 mai 1842 osemintele au fost prohodite de un sobor de slujitori si asezate in mormant nou, zidit in partea de nord a paraclisului subteran.

Ierarhul-ctitor al Manastirii  Brazi a fost cinstit de clerici, monahi si credinciosi inca din timpul vietii, pentru virtutile sale: dragostea de Dumnezeu si de semeni, blandetea,  rabdarea, spiritul de dreptate. El s-a identificat cu durerile si nevoile credinciosilor din aceste tinuturi, participand activ la solutionarea conflictelor - cu precadere patrimoniale -  ivite intre ei, atat ca episcop de Roman cat si ca fost mitropolit. El a sus cu tarie mentinerea privilegiilor acordate vrancenilor de Binecredinciosul Voievod Stefan cel Mare si Sfant.

O alta latura foarte importanta a activitatii sale o constituie  ridicarea de sfinte locasuri. El a avut initiativa reconstruirii Manastirii Bogdana, indemnand la aceasta pe marele logofat Solomon  Barladeanu. Dupa moartea acestuia, el a continuat lucrarile in calitate de cel dintai staret al Bogdanei, si a chemat la sfintirea ei pe patriarhul Dositei al Ierusalimului, care il  aprecia in mod deosebit. Ca episcop de Roman, s-a ingrijit de bunul mers al unor manastiri din eparhia sa, precum: Soveja, Mera, Lepsa Buluc si Scanteia, asa cum o dovedesc documentele vremii. In mod deosebit, a purtat grija de reconstruirea Manastirii Brazi, pentru care a obtinut dreptul de proprietate asupra terenului inconjurator, iar apoi, ca fost mitropolit, a refacut din temelii acest asezamant  monahal. Tot el a luat initiativa ridicarii Schiturilor Musinoaiele si Trotusanu cumparand, din vreme, terenuri in acest scop. Il putem, deci, considera, pe  drept cuvant, unul din cei mai importanti ierarhi-ctitori de sfinte locasuri.

Cinstirea sa ca Sfant a inceput cu adevarat din momentul mortii lui martirice, prin care si-a pecetluit ostenelile intregii vieti. Potrivit relatarii Sfantului Antipa mitropolitul Teodosie si-a prevazut dinainte sfarsitul,  ascunzand banii daruiti de credinciosi pentru construirea a patru biserici, insotindu-i  cu un text lamuritor. Aflarea acestor bani de catre ieroschimonahul Dimitrie, tocmai cel insarcinat cu conducerea Manastirii Brazi, ne arata limpede lucrarea lui Dumnezeu, Care a facut sa se implineasca toate sfintele dorinte ale slujitorului Sau: zidirea celor patru locasuri  de cult si, indata dupa aceasta, aflarea  cinstitelor sale moaste.  Prezenta unei miresme deosebite ce iese din acestea - lucru confirmat cu claritate nu de oricine, ci chiar de catre Sfantul Antipa - este un semn neindoielnic al sfinteniei potrivit Traditiei ortodoxe. Remarcam, de asemenea, ca Sfantul Antipa il numeste fericit pe mitropolitul Teodosie si se inchina cu evlavie sfintelor lui moaste.  El subliniaza si faptul ca aflarea sfintelor moaste s-a facut ,, In chip minunat".Cinstirea acordata de Sfantul Antipa de la Calapodesti  Ierarhului Martir Teodosie este o dovada incontestabila a cultului de care s-a bucurat. Nu mult dupa aflarea minunata a moastelor  Mitropolitului Teodosie, capul a fost scos din mormant si tinut in mare cinste de vietuitorii  sfantului locas.

Trebuie subliniat ca moartea martirica a mitropolitului nu a fost nicicand data uitarii la ctitoria sa, asa  cum reiese din cuvintele staretului  Dimitrie, care, afland moastele  fericitului arhiereu. spune: ,,Este stiut ca a fost taiat de tatari si ingropat noaptea de credinciosi ". Credem ca tot staretul Dimitrie i-a scos din mormant capul spre a fi cinstit, fapt de care amintea, in 1857, egumenul  Manastirii Bogdana, Antonie Dumbrava: " La Manastirea Brazi din tinutul Putnei si acum se afla tidva capului sau (n.n. - a mitropolitului), scoasa din mormant  si pastrata  cu mare cinste ". Capul sfantului  ctitor si patimitor  a fost astfel pastrat si cinstit cu evlavie in altarul paraclisului  subteran, pana  la  desfiintarea asezamantului monahal de la Brazi  in anul 1959.  De atunci, capul a fost pus inapoi in mormant.

Dupa 1989, redeschiderea  Brazilor ca manastire  in urma demersurilor facute de noi catre  Sfantul  Sinod si prin osteneala unor maici, in frunte cu fosta stareta Iustina si maica Pavelina, care-si aveau metania aici, a readus si cinstirea fericitului Mitropolit Teodosie. Acesta a fost pictat ca sfant cu aureola la troita  de la intrarea in manastire, precum si in pridvorul Palatului episcopal din Buzau, iar la inceputul anului 2002, cercetarile  facute din incredintarea noastra, pe locul fostului paraclis subteran, au dus la aflarea sfintelor moaste ale Mitropolitului Teodosie.

Viata curata si sfanta a Ierarhului Mucenic Teodosie, ravnitoarea slujire a lui Hristos prin intreita misiune arhiereasca, osteneala lui pentru ridicarea de  sfinte locasuri si pentru cinstirea celor sfinte, smerenia sa adanca, dragostea pentru buna randuiala si chivernisire a obstilor  monahale, grija parinteasca fata de pastoritii sai - ca aparator al celor nedreptatiti si sprijinitor al celor saraci -, rabdarea tuturor suferintelor si prigonirilor nedrepte la care a fost supus, precum si lucrarea lui incununata de jertfa martirica au facut ca sa fie intotdeauna cinstit cu evlavie de dreptslavitorii crestini.

De  aceea, Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane, ca urmare a deselor noastre demersuri si la propunerea Comisiei Sinodale pentru Canonizarea Sfintilor Romani, a aprobat canonizarea Mitropolitului Teodosie al II-lea al Moldovei, randuind a fi cinstit in toata Biserica noastra si trecut in calendarul crestin-ortodox cu denumirea de SFANTUL IERARH MUCENIC TEODOSIE DE LA MANASTIREA BRAZI, ziua de praznuire fiind 22 septembrie - data trecerii sale la cele vesnice  dupa cum rezulta si din Tomosul Sinodal.

Spre deplina cinstire a Ierarhului Martir, am randuit si alcatuirea sfintelor sale slujbe, ce se publica in continuare, pentru ca preotii nostri, cantaretii de strana, monahii, monahiile si dreptcredinciosii crestini, citindu-le in biserici ori in casele fratiilor lor in ziua pomenirii, in clipe de liniste si la vreme  de necaz, sa dobandeasca ocrotirea si mijlocirea Ierarhului Teodosie, la Dumnezeu, pentru iertare de pacate, sanatate, pace si mantuire.

Pentru rugaciunile Sfantului Ierarh Teodosie, Doamne, miluieste-ne si ne mantuieste pe noi. Amin !

LUMINA E IMPORTANTA

Ma numesc A. Cristina si am 21 de ani, sunt casatorita de 1 an si acum 2 luni am ramas insarcinata. Nu imi venea sa cred, pentru ca imi doream din suflet un copil cu toate ca sunt foarte tanara.
Intr-o seara a venit sotul meu acasa cu doua teste de sarcina si era foarte sigur ca nu sunt insarcinata. Am facut primul test si dupa 2 minute a iesit pozitiv, nu ne venea sa credem ca sunt insarcinata si am facut si al doilea test si a iesit tot pozitiv. Eu am inceput sa plang de fericire si ii multumeam lui Dumnezeu ca sunt insarcinata. Sotul meu imi zicea sa fac avort ca suntem prea tineri pentru a avea un copil si ca nu avem situatie sa il crestem, am inceput sa plang si vroiam sa mor in momentul ala. Soacra-mea a zis ca trebuie sa fac avort ca avortul nu e o crima.
Plangem si ma rugam in fiecare zi la Dumnezeu sa imi dea putere sa trec peste tot si sa il lumineze pe sotul meu. Intr-o noapte am visat ca mi-a aparut un copil in fata si mi-a zis: "Mami, Lumina e importanta!", si de atunci am stiut ca e un semn de la Dumnezeu si m-am hotarat ca nu voi face avort orice s-ar intampla.
Eu sunt in strainatate si mi-am sunat parinti si le-am zis ca sunt insarcinata, ei m-au sustinut si s-au bucurat cand au aflat ca voi fi mama. Acum sotul meu si-a cerut iertare si am hotarat sa pastram copilu si sa il crestem.
In fiecare zi ii multumesc lui Dumnezeu ca mi-a dat bebele si ca nu m-a lasat sa fac o prostie. Avortul este o crima pentru ca s-a dovedit ca la 18 zile de la conceptie ii bate inima la copil. Orice fiinta merita sa traiasca.


Sursa aici

"Doamne, Tu m-ai alcătuit în pântecele maicii mele. Te voi lăuda, că sunt o făptura aşa de minunată" (Psalmul 138)
MAI MULTE DESPRE AVORT GASITI AICI,

• Ce este avortul?
• Cum se realizează un avort?
• Care sunt urmările avortului?