Caldura focului!

In timpul Sfintei Spovedanii, un tânar l-a întrebat pe duhovnicul sau:

- Parinte, îmi simt sufletul greu de pacate. Cum pot sa fiu iarasi linistit, când stiu ca am gresit ?

- Fiule, omul nu trebuie sa-si piarda niciodata speranta. Chiar daca am pacatuit, Dumnezeu ne va ierta greselile, dar cu o conditie: sa ne caim. Sa ne caim cu sinceritate, din suflet. O sa-ti dau un exemplu. Afara este iarna grea, gerul este mare. Du-te si adu-mi un turture de gheata.

Când tânarul s-a întors tinând bucata de gheata în mâna, parintele a luat-o si a aruncat-o în soba, unde turturele a început imediat sa se topeasca la caldura focului.

- Ai vazut gheata pe care ai luat-o de afara ?! Era asa de la începutul iernii si tot asa ar mai fi ramas, oricât ar fi stat în frig. Dar acum, ca ai adus-o înauntru, vezi cum a început sa se topeasca ? Devine iarasi apa curata si folositoare. Cât era înghetata nu era buna de nimic.

La fel este si sufletul, atunci când îngheata de atâtea pacate. Dar daca te caiesti sincer, caldura rugaciunii tale si harul Domnului topesc tot ce-i rau si-ti aduc viata si liniste în suflet.

- Priveste pomii de afara, i-a mai spus parintele. Sunt înghetati de ger, dar, la primavara, soarele îi va încalzi si iarasi se vor trezi la viata.

La fel si noi trebuie sa avem rabdare si încredere în bunatatea si mila lui Dumnezeu si sa ne caim din suflet, fiindca asa cum caldura focului topeste gheata, la fel cainta sincera vindeca sufletul incarcat de pacate.Trebuie doar sa gasim curaj,caci dupa cum spunea Sf.Augustin ,,Marturisirea faptelor rele este începutul faptelor bune.''

DESPRE RUGACIUNE

- Sporesti in rugaciune si smerenie atunci cand simti nevoia sa te rogi asa cum simti nevoia de aer si apa. Exista o chemare ascunsa in tine care te indeamna continuu sa ceri, sa multumesti si sa lauzi pe Creatorul tau, Eul din tine care se vrea la Tatal si la Mama lui. El doreste sa se biruiasca pe sine, dar se vede slab si neputincios. El nu vrea sa fie rob, adica impatimit, purtand un nume atat de mare -de crestin-, ci se vrea langa Stapanul si Rascumparatorul sau. Astfel, sufletul se trezeste in om si simte cum inima ranita de dor se apropie de Dumnezeu sa comunice. Asa incep marile treziri spre viata in Dumnezeu. Ecoul acesta armonios pe care-l auzi in tine este semnul ca esti viu si vrei sa ramai omul viu in bucuria harului Celui datator de viata. Sfantul Ciprian zice: "Cum vrei sa fii auzit de Dumnezeu cand nu te auzi nici pe tine insuti?" Sau "Spune-mi unde esti atunci cand nu te afli inlauntrul tau?" Si iarasi "Darul anume isi face loc (in noi), pe masura ce se trezeste eul nostru si sunt dezradacinate patimile". Cand inima se va curati de patimi, atunci se va inflacara simtirea catre bunul Dumnezeu.AMIN!

DIN ULTIMUL INTERVIU AL PARINTELUI CALCIU

DIN..... ortodoxiesaumoarte

«BISERICA FACE POLITICA LUI HRISTOS»


Părintele Gheorghe Calciu se raportează, în toate demersurile sale de angajament public, cu precădere la tineri. Mesajul său creştin este indisolubil legat de mesajul naţional, în duhul cel mai pur al tradiţiei ortodoxe. Am încercat să obţinem de la Părintele Gheorghe Calciu un diagnostic duhovnicesc la criza societăţii româneşti de azi. În acest sens, am identificat cîteva dintre posibilele cauze ale crizei, pe baza cărora am formulat mai multe întrebări. A rezultat un interviu atipic…


[…] Ce anume credeţi că îi vatamă sufleteşte cel mai mult pe tineri?


Două sînt racilele majore ale generaţiei tinere actuale: lipsa unei credinţe religioase ferme – ortodoxe, în cazul României – şi superficialitatea morală. Toate celelalte sînt adjuvante şi catalizatori spre cădere: televiziunea, internetul, sexismul, alcoolismul, drogurile, sectele, muzica demonică, distrugerea gustului pentru frumos, lenea, labilitatea psihică şi intelectuală etc.


Cum ne putem feri de cele vătămătoare de suflet, într-o lume în care comunicarea este tot mai artificială, deşi mult mai rapidă, identitatea este strivită de globalizare, iar credinţa diluată de informaţia abject manipulată?


În catacombele politicii internaţionale, care este, în esenţa ei, una antihristică, se elaborează savant distrugerea Bisericii, a neamurilor, relativizarea adevărului, izolarea individului şi controlarea lui pînă la desfiinţare prin toate mijloacele de monitorizare şi propagandă, spulberarea familiei; persoana trebuie să devină tot mai mult o proprietate a guvernului; asistăm la instalarea unui totalitarism lent care, în cele din urmă, să ducă la subordonarea întregii lumi unui guvern internaţional uns de cineva “din adîncuri”. Acest guvern va fi înzestrat cu funcţii şi calităţi mistice, aşa cum s-a procedat cu partidul unic în ţările comuniste. Cum să ne apărăm? Punînd în locul valorilor promovate de anticreştini exact opusul lor. Şi încă ceva: există un filtru mental împotriva fluxului uriaş al informaţiei care ne asaltează şi o vitejie a binelui.


În ce fel ne va schimba globalizarea? Trebuie să ne opunem tăvălugului ? Şi dacă da, cum?


Globalizarea nu este o sinteză a lucrurilor. Ea nu este nici măcar o analiză. Costache Oprişan [poet-filosof, martir al închisorilor comuniste – n. n.] spunea că diavolul este numai analitic: analizează pînă la distrugere. Dumnezeu este sintetic: El creează. Globalizarea este simplă aglomerare. Globalizatorii de azi nici măcar nu au justificarea teoriilor marxiste care susţineau că aglomerarea cantitativă duce la salturi calitative. Ceea ce, în continuarea gîndirii lui Oprişan, ar însemna că dracul globalizării este un prostovan, nu un deştept.


Mulţi dintre cei care mă întîlnesc se miră de mine că nu m-a afectat cu nimic stilul american. Le dau totdeauna exemplul gîştii care trece prin apă şi nu se udă. Sînt imun la toată această oală uriaşă americană, în care toate se topesc spre a da naştere, chipurile, unei naţiuni americane – care, după toate aparenţele, nu se va naşte niciodată –, pentru că numai cei slabi de înger se americanizează urgent şi vorbesc engleza cu un accent românesc îngrozitor, iar româna cu un accent american îngrozitor.


Dacă nu luăm în seamă globalizarea, ci o privim ca pe o ladă de gunoi, nu avem de ce ne teme. Dar cum grămada asta de gunoi uriaşă, s-ar putea să devină, într-adevăr, un uriaş “tăvălug”. În acest caz, vom înţelege de ce spune Mîntuitorul: “Nu te teme, turmă mică, pentru că Tatăl vostru a hotărît să vă dea vouă Împărăţia” (Luca 12, 32). […]


Se tot vorbeşte despre multiculturalism, dar puţină lume pricepe ce va să spună acest cuvînt. E bun, e rău multiculturalismul?


Multiculturalismul este marea găselniţă a “evanghelismului” masonic al epocii noastre. De fapt, nici nu prea înţeleg bine ce înseamnă pentru ei multiculturalism. Eu am copilărit într-un sat, Mahmudia, din Delta Dunării, cu o populaţie amestecată. Dacă aş folosi sistemul procentelor, aş putea spune că jumătate din populaţie era românească, iar cealaltă jumătate era formată din (în ordine descrescîndă): lipoveni şi ruşi, turci, tătari şi evrei (aceştia din urmă erau vreo 15-20 de familii, care se ocupau cu micul negoţ rural). Uneori, din cauza gheţurilor, satul rămînea izolat două-trei luni pe an. Influenţele “democrate” nu prea ajungeau pe la noi. Era însă credinţa ortodoxă, simplă, dar adevărată. Mi-aduc aminte că învăţătorul din sat şi-a cumpărat un radio prin 1937. Aproape că ne făceam cruce cînd treceam pe lîngă casa lui, ca de ucigă-l toaca!


La şcoală venea toată lumea, de bine, de rău. În afara orelor de clasă oficiale, preotul rus ţinea lecţii de scris în limba rusă. Învăţau Azbuchea, citeau, învăţau cântarea bisericească, ceea ce la noi nu se facea decît parţial în şcoală. Hogea îi învăţa şi el pe copii scrierea arabă şi Coranul. Cursurile la “limbi străine” erau obligatorii pentru etnia respectivă şi benevole pentru noi, românii. Dar dacă mergeam la cursurile ruseşti sau mahomedane, noi eram obligaţi să ne conformăm disciplinei lor, care era mult mai dură decît în clasele noastre. Mai puţini mergeam pe la ruşi, fiindcă toată ziua eram cu copiii lipovenilor şi aveam un vocabular de bază aproape suficient pentru comunicarea la nivelul nostru. Mergeam mai mulţi pe la turci, pentru că hogea preda şi lecţii de caligrafie: scrierea rondă…


Fiind copii, discutam toate problemele de scris, de limbă, cultură şi istorie. Ne certam, ne împăcam, făceam prietenii, mai ales cu turcii şi tătarii, care aveau o concepţie oarecum diferită despre prietenia adevărată. Prietenii adevăraţi se numeau “arcadaşi” – cred că “arcadaş” însemna frate – şi erau gata la orice sacrificiu al unuia pentru altul.


Dacă asta este multiculturalism, i-aş invita pe oficianţii mistici ai Europei Unite să se ducă la Mahmudia, în Delta Dunării, să ia lecţii de adevărat multiculturalism de la învăţător, popă şi hoge. Deşi cred că multe se vor fi schimbat şi pe acolo în rău sub influenţa culturii masono-europene…


După opinia Sfinţiei Voastre, tinerii trebuie sau nu să se implice în politică? Dar preoţii? Şi dacă da, în ce fel să o facă?


Aceasta este o mare şi dureroasă preocupare pentru mine. În primul rînd, ceea ce se întîmplă în America, în Europa şi în România nu este politică, ci politicianism, ceea ce este cu totul altceva. Politica este implicarea cetăţeanului în treburile cetăţii. O datorie nobilă. Politicianismul este implicarea cetăţeanului în jefuirea cetăţii şi a locuitorilor ei. Cînd Hristos îl ajuta pe cel sărac, îi alunga pe speculanţi din templu, îi numea pe Irod vulpe şi pe farisei morminte spoite, făcea politică nobilă. Politicianismul vine cu o serie nesfîrşită de instituţii demonice după el, viaţa socială este murdărită pînă în cele mai intime fibre.


Desigur, Biserica face politică, şi trebuie să facă, dar politica Mîntuitorului nostru Iisus Hristos. Cetatea se mîntuieşte prin Biserică. Dacă Biserica stă în afara cetăţii, înseamnă că a dezertat de la datoria ei: ea nu-l mai mustră pe conducătorul ticălos, nu-l mai apară pe cel sărac, nu mai propovăduieşte cuvîntul în societate, în închisori, în şcoli, în lumea tinerilor pierduţi, în casele bogaţilor (îndemnîndu-i la milostenie şi restituind astfel măcar o parte din bunurile furate de la cetăţean), nu se mai ridică împotriva corupţiei.


În preajma ultimelor alegeri, am discutat cu tineri, cu preoţi şi chiar cu unii ierarhi posibilitatea ca Biserica să vindece rănile ţării, să moralizeze viaţa publică şi, mai ales, lumea politică, prin implicarea preoţilor în politică. Nu în sensul formării unui partid creştin cu preoţi şi ierarhi în el, ceea ce ar fi constituit o abatere de la linia trasată de Hristos şi o coborîre în arena politicianistă, unde fiarele sălbatice i-ar fi sfîşiat, ci prin promovarea unor persoane civile în viaţa politică. Asta însemna ca Biserica, în fiecare sat şi oraş, să-şi dedice o parte din timpul său cetăţii, în sens politic nobil, să vadă care sînt cetăţenii buni, cei mai buni şi necorupţi, pentru a fi promovaţi în alegeri. Aceştia să fie oameni de credinţă, cu fapte bune, cu duhovnic care să depună bună garanţie pentru ei, promovînd astfel o elită politică pe baze morale şi nu pe o propagandă deşănţată sau pe bogăţia acumulată prin jaf. Astfel, baza propagandei candidaţilor nu s-ar mai fi făcut cu cheltuieli enorme din furtul organizat, ci prin cuvîntul Bisericii. Părea o utopie, şi era, atîta vreme cît lumea bisericească, de la vlădică şi pînă la ultimul credincios, poporul lui Dumnezeu, nu înţelege misiunea politică a Bisericii, aşa cum am arătat mai înainte.


Îmi aduc aminte că un preot, la o conferinţă în Timişoara pe această temă, mi-a spus public: “Părinte, Preacuvioşia Voastră ne spuneţi aici nişte lucruri pe care nouă ne este frică şi să le gîndim!”. Era exprimarea unei stări de fapt, întreţinute cu voie sau cu nevoie în lumea românească. Dacă s-ar fi făcut aşa, fără zdruncinarea şi fără acuzaţiile teatrale din timpul propagandei electorale, nu ar mai fi fost nevoie de preşedintele Băsescu – o tranziţie la o lungă perioadă de tranziţie – şi nici de implicarea României în războaie nedrepte din spaţiul Orientului, sau în adăpostirea unor închisori secrete în care tortura este tratamentul prizonierului de război, aşa cum pare a se fi întîmplat. Nici o instituţie din România nu ar putea face această revoluţie în spirit. Numai Biserica. Singură Ortodoxia.


În această perspectivă, oamenii politici buni nici nu ar fi avut nevoie să facă o propagandă religioasă (eu sînt însă pentru aceasta), pentru că oamenii i-ar fi recunoscut din faptele lor: “După roadele lor îi veţi cunoaşte” (Matei 7, 20).


Mai sunt persoane exemplare – modele pentru tinerii români?


Am mai afirmat că există multe persoane exemplare: intelectuali excelenţi, preoţi cu har, monahi de mare sfinţenie, ierarhi cu viziuni largi şi cu putere de sacrificiu. Unii sînt contestaţi, alţii nu. Dacă revoluţia îşi devorează propriii săi copii, cu atît mai mult o face tranziţia. Epoca noastră este un lanţ nesfîrşit de tranziţii consecutive. “Dar cine va răbda pînă la sfîrşit, acela se va mîntui” (Matei 10, 22).


Ierarhia B.O.R. – cu cîteva excepţii notabile – a fost rezervată faţă de mai toate iniţiativele cultural-religioase venite dinspre mireni, iniţiative care năzuiesc la a determina o renaştere morală şi spirituală. Care să fie motivul?


Cred că motivele sînt mai complexe decît cele sugerate în întrebare. În primul rînd, ierarhia nu are încredere în grupările laice, după experienţa cu Oastea Domnului. În perioada persecuţiei, o parte din Oastea Domnului a devenit protestantă, fără să fi renunţat la titulatură. Şi mai este şi astăzi.


În al doilea rînd, o presă satanizată şi antiortodoxă stă la pîndă, gata să sfîşie orice ierarh sau preot pentru cea mai mică greşală, reală sau imaginară. Această teamă a dus la acţiuni necugetate temeinic din punct de vedere bisericesc – sub ameninţarea presei dezlănţuite ca un cîine scăpat din lanţ – ale ierarhilor, cum a fost condamnarea părintelui Daniel Corogeanu de la Tanacu, chiar înainte ca Justiţia să-şi fi spus cuvîntul ei – adevărat sau fals. Această atitudine a favorizat o sentinţă juridică finală total falsă, pentru că Părintele Daniel şi cele patru măicuţe nu au mai avut nici un loc unde să-şi plece capul, nici un scut.


În al treilea rînd, această tendinţă constatată a mirenilor spre o excentricitate faţă de autoritatea Bisericii duce la pieire: Extra Ecclesia nulla salus. Mîntuirea sufletelor lor este Biserica şi ierarhia ei.


În sfîrşit, prin structura ei, Biserica este foarte prudentă cu afirmaţiile ierarhiei, spre a nu crea sminteală în lumea credincioşilor. Cu atît mai mult această precauţie va lucra asupra laicilor. Nu vreau să spun că această precauţie nu este bună. Dimpotrivă. Dar cînd este exagerată, ea duce la asuprirea spiritului şi a minţii. Cei mai puţin tineri, alături de noi, cei bătrîni, îşi amintesc foarte bine elucubraţiile care se rosteau la adresa lui Ceauşescu de către cei mai mari intelectuali ai noştri: scriitorii spuneau că ei au învăţat de la Ceauşescu să scrie, pictorii că de la el au învăţat adevărata pictură, sculptorii la fel. Intelectualii şi artiştii se supravegheau unii pe alţii, ca să vadă dacă se încalcă în vreun fel principiile marxiste; ba, din teamă, autorii se cenzurau pe ei înşişi mai tare decît o făcea cenzura oficială!


Înainte de ultima arestare a mea, am participat la o adunare eparhială. Printre altele, un redactor şef de la o revistă bisericească din Bucureşti se lăuda că, de cînd este el în funcţie, Departamentul Cultelor nu i-a respins niciodată vreun articol. Şi erau cîţiva ani buni de cînd conducea. Asta înseamnă că era mai drastic decît erau cenzorii oficiali. Pe vremea aceea nu aveai dreptul să spui, de exemplu, că Mîntuitorul a venit în lume să ne mîntuiască pe toţi, ci numai pe cei credincioşi, şi alte lucruri asemănătoare. Respectivul şef de redacţie anticipa reacţiile Departamentului Cultelor. Anticiparea lui însă depăşea cu mult reacţiile comuniştilor de la Culte! […]


Există o “reţetă” a rezistenţei creştineşti şi culturale a tinerilor români în faţa provocărilor veacului?


Cred că această problemă a fost dezbătută pe tot parcursul acestui interviu. Nu există reţete pentru Duh.


Să luăm, de pildă, integrarea euroatlantică – nu va face vreo mutaţie spectaculoasă la nivelul individului. Vedeţi, Franţa este aceeaşi ca şi cea dinainte de integrare, Anglia la fel. Credinţa sau necredinţa nu s-au modificat prin integrare, ci prin ignoranţa celor de jos, sau prin demonizarea lor, care vine pe căi mai subtile decît prin pretenţiile nu ştiu cărei baronese. Ceea ce se va schimba va fi posibilitatea de călătorie a individului, eventual posibilitatea lui de afirmare ca valoare, sau subordonarea lui economică, fie prin subordonarea totală voinţei trustului, fie prin sărăcirea lui totală, creîndu-se acea categorie dehomeless sau de revoltaţi permanent, ceea ce nu este invenţia Europei Unite şi nici a Americii. Într-o ţară industrializată pînă la refuz, în care bunul trai este, ca în America, ceva tangibil, studiul şi cultura devin nişte mofturi. Elitismul politic şi economic atinge nişte culmi şi atunci ţările bogate vor cumpăra creiere străine, cum face America. Dar o credinţă tare, o inimă demnă, o cultură solidă şi o nobleţe a duhului nu pot fi cumpărate. O ţară industrializată excesiv nu favorizează dezvoltarea spirituală, decît prin “evadarea” individului din ea, spre Biserică.


Rolul Bisericii într-o viitoare Românie – intrată în vîltoarea apocaliptică a tehnicizării – este de a salva sufletele de la pieire. De a-i reînvăţa pe oameni ce este umilinţa faţă de Dumnezeu, ce înseamnă iubirea de El şi de aproapele, virtutea, abstinenţa, şi de a redescoperi frumuseţea originară a lumii din spatele falsei frumuseţi de plastic a lumii moderne. Să-l facă pe om autentic.


Interviu realizat de

Claudiu Târziu

Un ceas in iad

Sfantul Teofan Zavoratul ne da o minunata pilda din care putem trage multe invataminte. Aceasta lamureste mai bine decat orice altceva adevarur ca patimirile fara de cartire de pe pamant izbavesc sufletul pacatos de chinurile cele vesnice.

Un patimitor zacea grav bolnav si rabda toate cu barbatie. Cand trupul incepuse aproape sa-i putrezeasca, el nu a putut mai mult sa suporte durerile cele cumplite si nici mirosul cel greu. A strigat atunci: "Doamne! Nu pot sa rabd mai mult! Ia-mi sufletul!" In aceeasi clipa i s-a aratat lui Ingerul Domnului si i-a spus: "Domnul a auzit rugaciunea ta, insa dupa judecata Lui cea dreapta te mai lasa sa suferi inca un an pe pamant, ca sa te curatesti pe deplin de pacatele tale. El iti da totusi sa alegi: ori un an sa te chinui bolnav pe pamant, ori vreme de doar trei ceasuri sa fie dus sufletul tau in iad". Cel suferind s-a gandit: "Inca un an intreg de chinuri in acest pat? E de nesuportat! Nu, mai bine in iad pentru trei ceasuri!"... Ingerul i-a luat sufletul si l-a inchis in iad, lasandu-l singur in acel loc cumplit. De cum a plecat ingerul, ultima raza de lumina s-a stins in infricosatorul loc al chinurilor. Cel aflat in suferinta auzea doar vaietele pline de deznadejde ale pacatosilor ce se munceau in focul cel vesnic, vedea inaintea lui doar fetele demonilor. Simtindu-se deci parasit de toti, a inceput sa strige deznadajduit. La vaietele lui insa ii raspundeau doar ecoul inabusit al haului iadului. Nimeni nu i-a venit in ajutor, pentru ca in iad orice pacatos era prins in propriile lui chinuri. Astfel acest sarman patimitor a inceput sa sufere intr-un chip de neindurat. Minutele se scurgeau in iad precum ceasurile, ceasurile precum zilele, iar zilele precum anii. Lui ii parea ca trecusera veacuri de chinuri in temnita iadului. Plin de deznadejde, credea ca niciodata nu se va mai izbavi din acest loc cumplit al chinurilor. Si a inceput din toate puterile sale sa urle, sa geama... Intr-un sfarsit, deasupra lui a rasarit o lumina linistita si i s-a aratat ingerul ce il adusese: "Cum te simti, frate, aici?" - a intrebat acesta. Patimitorul, in chinurile sale, i-a raspuns plin de amaraciune: "Nu credeam ca un inger sa minta!" "Cum asa?" - a intrebat ingerul. Si bolnavul a continuat: "Tu mi-ai fagaduit ca dupa trei ceasuri ma vei lua de aici. Si, iata, s-au scurs veacuri intregi in aceste chinuri ale mele!"... "Ce veacuri? - a raspuns ingerul zambind plin de blandete. Doar un singur ceas s-a scurs, ti-au mai ramas inca doua ceasuri de stat aici." "Inca doua ceasuri? - a strigat bolnavul plin de groaza. Doar un singur ceas a trecut? O, nu pot sa rabd mai mult! Nu mai sunt in stare! Daca are mila Dumnezeu de mine, te rog ia-ma de aici! Mai bine pe pamant sa sufar ani si veacuri... Sunt gata sa patimesc acolo chiar pana la a Doua Venire, numai ia-ma de aici!" Ingerul i-a spus atunci: "Bine. Dumnezeu a ingaduit sa te chinui in iad, ca sa vezi din ce suferinta vrea El, in iubirea Sa, sa te mantuiesti prin patimirile tale vremelnice; ca stiind aceasta, sa nu mai cartesti in suferinte". La aceste cuvinte bolnavul a deschis ochii larg si s-a trezit iarasi trupul lui. Din acea zi, cu bucurie a inceput sa rabde boala cea grea. Ea i se parea o nimica toata si prea usoara in comparatie cu vesnicele munci ale iadului.

Arhim. SERAFIM ALEXEI

Povestea unei femei care s-a intors din cealalta viata

Noi marturisiri cutremuratoare


Eram atee şi Îl huleam groaznic şi deseori pe Dumnezeu. Trăiam în ruşine şi preacurvie, însă Preamilostivul Dumnezeu nu m-a lăsat să pier, ci m-a călăuzit spre pocăinţă.


În anul 1962 m-am înbolnăvit grav de cancer şi am stat bolnavă 3 ani. Nu stăteam întinsă lucram mult şi mergeam la doctori, nădăjduind că voi găsi vindecare. În ultimele 6 luni slăbisem de tot, încât nici apă numai puteam să beau. Îndată ce beam, o vomitam. Atunci m-am dus la spital şi, pentru ca eram foarte energică, au chemat un profesor de la Moscova şi au hotărât să-mi facă operaţie. Dar imediat după ce mi-au deschis stomacul, am murit. Sufletul mi-a ieşit din trup şi stătea între doi medici şi eu, cu frică şi groază ,priveam ce mi se întâmpla. Întregul stomac şi intestinele îmi erau mâncate de cancer. Stăteam şi mă gândeam de ce suntem două? Nici nu-mi trecea prin minte că există suflet. Comuniştii ne-au îndopat şi ne-au învăţat că nu există suflet şi Dumnezeu că acestea sunt născocirile preoţilor, ca să înşele poporul şi să-l facă să-i fie frică de ceva ce nu există. Văzui că stau în picioare şi totodată mă văzui pe masa de operaţie. Îmi scoseseră afară toate măruntaiele şi căutau duodenul. Dar acolo exista doar puroi, toate erau distruse şi stricate, nimic numai era sănătos. Atunci medicii au zis : Aceasta femeie nu mai avea cu ce să trăiască.

Le vedeam pe toate cu frică şi groază şi iarăşi mă gândeam: "Cum şi de unde suntem două? Stau în picioare şi totodata sunt întinsă pe masă! "Atunci medicii mi-au pus la loc intestinele şi stomacul şi au spus că trupul meu trebuie dat medicilor tineri pentru practică, si l-au transportat în laborator, iar eu mergeam alături de ei şi mă gândeam cu nedumerire de ce suntem două. Acolo m-au lăsat întinsă, dezbracată, acoperită până la piept cu un cearceaf. După aceea am văzut că venise fratele meu împreună cu fiul meu cel mai mic. Avea 6 ani şi îl chema Andruşka [Andrei. A început să plângă şi să zică :"Mamă ,mamă, de ce-ai murit? Sunt încă mic, cum o să trăiesc fără tine? N-am nici tată şi acum ai murit şi tu !".

Eu atunci l-am îmbrăţişat şi l-am sărutat, dar el nu a simţit şi nu a văzut asta, nici nu m-a băgat în seamă, ci privea trupul meu mort. Vedea de asemenea,că şi fratele meu plângea.

După aceea am ajuns dintr-o dată acasă. Acolo era soacra mea de la prima căsătorie şi sora mea. Pe primul meu soţ îl părăsisem pentru că credea în Dumnezeu. Începuse împărţeala lucrurilor mele. Trăisem în bogăţie şi lux şi toate acestea le dobândisem pe nedrept şi prin desfrânare. Sora mea a început să ia cele mai frumoase din lucrurile mele, iar soacra cerea să-i lase ceva şi fiului meu. sora mea nu lăsa nimic şi, mai mult, a început să o certe pe soacră, spunând: "Acest copil nu este al fiului tău şi nu ţi-e rudă". După aceea au ieşit şi au închis casa. Sora mea a luat cu ea un sac plin de lucruri. În vreme ce ele se certau pentru lucrurile mele, am văzut în jurul meu diavoli care jucau şi se bucurau.

Deodată m-am aflat în vazduh şi vedeam cum zbor ca un avion. Am simţit că cineva mă ţine şi mă înalţ din ce în ce mai mult. Mă aflam deasupra oraşului Barnaul.Apoi am văzut că oraşul pierise. S-a făcut întuneric. După aceea a început din nou să apară lumină şi în final s-a făcut lumină deplină, aşa de puternică, încât nu puteam să văd. M-am aşezat pe o lespede neagră cu lungimea de un metru şi jumătate.

Vedeam copaci cu tulpini foarte groase şi frunziş bogat în culori. Între copaci erau case noi, dar n-am văzut cine locuia în ele. În valea aceasta am văzut iarba verde şi deasă şi m-am gândit: unde mă aflu acum? Dacă sunt pe pământ atunci de ce nu există drumuri şi mijloace de transport? Ce loc este acesta fără oameni şi cine trăieşte aici? Puţin mai încolo am văzut că se plimba o femeie frumoasă şi înaltă, îmbrăcată în veşminte împărăteşti, pe sub care i se vedeau degetele picioarelor. Păşea atât de uşor încât iarba nu se apleca sub paşii ei. Alături de ea mergea un tânar care îi ajungea pâna la umeri. Îşi ascundea faţa cu mâinile şi plângea cu amar şi se ruga, dar nu ştiu din ce motiv. Mă gândeam că este fiul ei şi m-am revoltat în mine pentru că nu-i e mila de el şi nu-l ascultă.(Însemnare: Se pare că acest tânar era îngerul păzitor al acestei femei moarte. De asemenea apare evident cât de mult le pasă îngerilor pentru noi şi sufletele noastre dar noi nu pricepem asta. După cum se vede rugâciunile lor nu vor fi ascultate dacă moartea ne găseşte în păcate şi nepocaiţi.)

Când s-au apropiat de mine, tânărul a căzut la picioarele ei a început să o roage fierbinte şi îndurerat, cerându-i ceva. Aceia ia răspuns dar nu am putut înţelege.Când s-au apropiat de mine voiam să-i întreb: "Unde mă aflu"?. În clipa aceea, femeia şi-a încrucişat mâinile la piept, şi-a înălţat privirea spre cer şi a zis:

Doamne unde va merge aceasta în starea în care se găseşte?. Eu m-am înfricoşat şi abia atunci am înţeles că murisem că sufletul meu se află în cer şi că trupul mi-a rămas pe pământ. Atunci am început să plâng şi sâ mă îndurerez, şi am auzit o voce care a spus:Întoarce-o pe pământ pentru faptele bune ale tatălui ei.

O altă voce a zis :M-am săturat de viaţa ei păcătoasă şi mizerabilă. Am vrut s-o şterg de pe faţa pământului fără să se pocăiască, dar s-a rugat pentru ea tatăl său.

Arătaţi-i locul pe care îl merita!"

Îndată am ajuns în iad. Atunci au început să se târască spre mine şerpi de foc înfiorători cu limbi lungi care vărsau flăcări şi alte murdării spurcate. Duhoarea era insuportabilă. Aceşti şerpi s-au înfăşurat împrejurul meu şi totodată au apărut de undeva viermi groşi ca degetul, cu cozi care se terminau în ace şi spini. Aceştia mi-au intrat în toate deschizăturile, în urechi, în ochi, pe mâini, peste tot, şi în felul acesta mă chinuiam, iar eu ţipam cu glas de fiară sălbatică. Dar acolo nu exista nimeni care să mă ajute sau să-i fie milă de mine. Am văzut acolo o femeie care făcuse avort şi a început să se roage la Domnul să aibă milă de ea. Acesta i-a răspuns:Tu n-ai vrut să Mă recunoşti pe pământ, ţi-ai omorât copii în pântece şi, mai mult, le spuneai oamenlior: "Nu trebuie să naşteţi copii, copiii sunt de prisos!. "Pentru Mine nu există lucruri de prisos. Pentru Mine toate au rostul lor".

Către Mine Domnul a zis: Eu ţi-am dat boala ca să te pocăieşti, dar tu M-ai hulit până la sfârşitul vieţii şi n-ai vrut să mă cunoşti, şi de aceea nici Eu nu te cunosc. Precum ai trăit pe pământ fără Dumnezeu, vei trăi şi aici!"

Deodată toate s-au schimbat şi eu zburam undeva. Duhoarea s-a pierdut, a pierit şi durearea îngrozitoare şi, pe neaşteptate am văzut biserica din locurile mele natale. Uşile s-au deschis şi a ieşit preotul îmbracat în veşminte albe. Stătea cu capul plecat şi o voce m-a întrebat:

- Cine este acesta?

- Preotul nostru.

- Tu ziceai că e pomanagiu dar el e păstor adevărat. Află că chiar dacă este mic în grad, preot obişnuit, Mă slujeşte pe Mine. şi mai află şi alt lucru: dacă acesta nu-ţi va citi rugăciunea de spovedanie, Eu nu te voi ierta.!

Atunci am început să mă rog :

- Doamne întoarce-mă pe pământ am un copil mic.

Domnul a răspuns:

- Ştiu că ai un fiu şi îmi pare rău pentru el.

- Îmi pare rău pentru el, am repetat eu.
Atunci acela a răspuns:

- Mie îmi pare rău pentru voi toţi, de trei ori îmi pare rău. De la toţi aştept să vă treziţi din somnul păcatului să vă pocăiţi şi să vă reveniţi.

Aici a apărut Maica lui Dumnezeu, pe care mai devreme am numit-o "femeie", şi am îndrăznit să o întreb:

- Aici la voi există rai?

Drept răspuns, după aceste vorbe m-am aflat iar în iad. Acum era mai rău ca prima dată. Diavolii alergau în jurul meu şi îmi arătau păcatele strigând: "Tu ne-ai slujit nouă cât ai fost pe pământ". Au început să-mi citească păcatele: toate erau scrise cu litere mari şi am simţit o frică groaznică. Din gură le ieşeau limbi de foc. Diavolii mă loveau în cap. Cădeau peste mine şi mă ardeau cu limbi de foc. În jurul meu se auzea jale mare şi plânsetele multor oameni.

Când focul s-a înteţit, vedeam totul în jur. Sufletele aveau chipuri înfioratoare: erau schilodite cu gâturile întinse şi ochii scoşi: mă întrebau dacă sunt "tovarăşă" a lor [pare ca erau comuniste] şi dacă voi trăi împreună cu ele. "La fel ca tine am făcut şi noi, ziceau, când eram pe pământ, nu am vrut să-L cunoaştem pe Dumnezeu. Îl huleam şi săvârşeam toate relele păcătuiam şi eram mândre şi nu ne-am pocăit niciodată. Cei care au păcătuit, dar mai târziu s-au pocăit, au mers la biserică, s-au rugat la Dumnezeu i-au miluit pe săraci şi i-au ajutat pe cei ce se găseau în nevoi sunt acolo sus". [adică în rai cuvânt pe care cei de aici nici nu vroiau să-l rostească]

Eu m-am înfricoşat rău de aceste cuvinte şi mi se părea că mă aflu aici în iad de o viaţă întreagă, iar acestea îmi spuneau că voi trăi împreună cu ei o veşnicie.

După aceea a apărut din nou Preasfânta Născatoare de Dumnezeu şi s-a făcut lumină. Diavolii au luat-o la fugă şi sufletele care se chinuiau în iad au început să strige şi să implore milă:

"Împărăteasă Cerească nu ne lăsa aici"; sau ziceau: Ardem, Născătoare de Dumnezeu şi nu există picătură de apă"

Ea plângea şi spunea printre lacrimi: Cât aţi trăit pe pământ n-aţi vrut să mă cunoaşteţi şi nu v-aţi pocăit de păcate înaintea Fiului meu şi Dumnezeului vostru, şi eu acum nu vă pot ajuta, nu pot trece peste voia Fiului meu şi Acela nu poate călca voia Tatălui Său. Îi ajut doar pe aceia pentru care se roagă rudele lor şi Sfânta Biserică".

Apoi noi am început să urcăm, şi de jos se auzeau ţipete puternice: "Născătoare de Dumnezeu,nu ne lăsa!"

S-a făcut iarăşi întuneric şi eu mă aflam pe aceeaşi lespede. Încrucişându-şi mâinile la piept Maica Domnului, şi-a înălţat privirea către cer şi a început să se roage zicând:"Ce să fac cu această femeie, unde să o aşez?" O voce a răspuns:"Întoarce-o pe pământ prin părul ei!"

Atunci Preacurata Fecioara a plecat în tăcere şi i s-a deschis o uşa dar eu nu vedeam nimic în spatele uşii. după aceea s-a întors ţinând în mâini părul meu şi de undeva au apărut 12 trăsuri fără roţi; se mişcau încet şi eu le urmam. Preasfânta Născatoare de Dumnezeu mi-a dat părul meu, dar eu nu am priceput că m-a atins. Am auzit-o doar spunând ca a doisprezecea trăsura nu are podea. Mi-erea frică să stau în ea dar Maica Domnului m-a împins şi m-a trimis pe pământ.

După toate acestea mi-am revenit şi stăteam conştientă şi priveam. Era ora unu şi jumătate dupî amiază. După lumină aceea toate mi se păreau urâte pe pământ.Atunci i-am zis sufletului meu: "intra în trup!". Imediat m-am aflat din nou la spital şi mergeam spre congelatorul unde se păstrează cadavrele. Acesta era închis, dar eu am intrat înăuntru fără nici o piedică şi am văzut trupul meu mort. Capul îmi era puţin într-o parte, iar mijlocul îmi era presat de alte cadavre. Îndată ce sufletul mi-a intrat în trup am simţit frig puternic. În clipa aceea au băgat înăuntru trupul mort al unui om şi, când au aprins lumina m-au văzut ghemuita, pe când ei de obicei aşează cadavrele cu faţa în sus. Văzându-mă aşa infirmierii s-au înspăimântat şi de frică s-au împrăştiat. S-au întors cu doi medici care au ordonat imediat să mi se încălzească creierul. Pe tot trupul meu existau 8 tăieturi [făcuseră practică pe trupul meu], trei pe piept şi restul pe burtă. După două ore de la încălzirea capului am deschis ochii, dar abia dupa 12 zile am putut vorbi.

A doisprezecea zi dimineaţa mi-au adus micul dejun, pâine prăjită cu unt şi cafea, dar nu am vrut să mănânc şi le-am spus acest lucru [era zi de post]. Infirmierii au plecat iarăşi şi toţi cei din spital au început să-mi dea atenţie. Au venit medicii şi m-au întrebat de ce nu vreau să mănânc. Le-am răspuns: "Staţi să vă spun ce a văzut sufletul meu, Cine nu posteşte în zilele de post va mânca bucate împuţite şi scârboase. De aceea nu voi mânca astăzi şi în nici un post nu voi mânca de dulce".

Mediciii de uimire când se înroşeau când păleau, iar pacienţii mă ascultau cu atenţie. Mai târziu s-au adunat mulţi medici şi eu le-am spus că nu mă mai doare nimic.Atunci a început să vină la mine multă lume şi eu le povesteam ce am văzut şi le arătam rănile. Poliţia s-a apucat să-i izgonească şi pe mine m-au mutat în alt spital. M-am însănătoşit complet şi i-am rugat pe medici să-mi vindece cât mai repede tăieturile pe care mi le-au făcut în timpul practicii. Atunci m-au aşezat din nou pe masa de operaţie şi când medicii mi-au deschis burta, au zis:

- De ce au operat un om complet sănătos?

Eu i-am intrebat:

- De ce boală sufăr?

Ei mi-au răspuns:

- Intestinele şi stomacul sunt curate ca ale unui copil.

Au venit şi medicii care m-au operat prima dată şi când s-au apropiat au spus:

- Unde este boala ei? Măruntaiele îi erau toate distruse şi mâncate de cancer şi acum e complet sănătoasă.

Le-am răspuns:

- Dumnezeu şi-a arătat mila Lui către mine păcătoasa, ca să mai trăiesc şi să mărturisesc şi celorlalţi ce am văzut şi ce mi s-a întâmplat. Acest Dumnezeu a luat tot ce a fost stricat în mine şi mi-a redat sănătatea; voi spune asta la toţi până voi muri.

Apoi i-am zis medicului:

-Aţi văzut că v-aţi înşelat?

-Nimic nu era sănătos în tine, a răspuns el.

-Ce credeţi acum? l-am intrebat eu.

-Te-a renăscut Atotputernicul.

Atunci i-am zis:

-Dacă credeţi în Acesta, faceţi-vă cruce şi mergeţi la biserică!

Medicul s-a înroşit căci era evreu. Am adăugat:

-Faceţi-vă plăcut lui Dumnezeu!

După aceea am ieşit din spital şi l-am chemat pe preotul pe care mai înainte îl batjocoream şi îl necăjeam, numindu-l pomanagiu. I-am povestit tot ce mi s-a întâmplat şi m-am spovedit şi m-am împărtăşit cu sfintele Taine ale lui Hristos. L-am chemat să-mi binecuvinteze casa, pentru că până atunci în ea împărăţise păcatul, desfrâul, beţia şi batjocura.

În ziua de astăzi, eu, păcătoasa Claudia, în vârsta de 40 de ani, cu ajutorul lui Dumnezeu şi al Împărătesei Cereşti, trăiesc creştineşte. Merg regulat la biserica şi Domnul mă sprijină. Mă vizitează oameni din toate colţurile lumii şi eu le povestesc tuturor câte mi s-au petrecut, câte am văzut şi câte am auzit.Cu ajutorul lui Dumnezeu îi primesc pe toţi, le povestesc la toţi cum eram înainte, ce mi s-a întâmplat şi din ce cauză sunt acum credincioasă.

Slăvit să fie Dumnezeul nostru! Îi povăţuiesc pe toţi să aibă grijă cum trăiesc, pentru că există cu adevărat altă lume şi altă viaţă, iar fiecare va da socoteală pentru lucrările lui pământeşti şi după măsura acestora va avea răsplată sau pedeapsă dreaptă şi veşnică.

Să trăiţi cu toţii creştineşte şi să vă faceţi plăcuţi lui Dumnezeu. Amin.

    

Păţania măgarului bătrân

Într-o bună zi, măgarul unui ţăran căzu într-o fântână. Nefericitul animal se puse pe zbierat, ore întregi, în timp ce ţăranul căuta să vadă ce e de făcut. Până la urmă, ţăranul hotărî că măgarul şi-aşa era bătrân, iar că fântâna, oricum secată, tot trebuia să fie acoperită odată şi-odată. Şi că nu mai merită osteneala de a-l scoate pe măgar din adâncul fântânei. Aşa că ţăranul îşi chemă vecinii, că să-i dea o mână de ajutor. Fiecare dintre ei apucă câte o lopată şi începură să arunce de zor pământ înăuntrul fântânei. Măgarul pricepu de îndată ce i se pregătea şi se puse şi mai abitir pe zbierat. Dar, spre mirarea tuturor, după multe lopeţi de pământ, măgarul se potoli şi tăcu.
Ţăranul se duse si privi în adâncul fântânei şi rămase uluit de ce văzu. Cu fiecare lopată de pământ, măgarul cel bătrân făcea ceva neaşteptat: se scutura de pământ şi păşea deasupra lui. În curând, toata lumea fu martoră cu surprindere cum măgarul, ajuns până la gura fântânei, sari peste ghizduri şi ieşi fremătând …
Viaţa va arunca poate şi peste tine cu pământ şi cu tot felul de greutăţi … Secretul pentru a ieşi din fântână este să te scuturi de acest pământ şi să-l foloseşti pentru a urca un pas mai sus.
Fiecare din greutăţile noastre, este o ocazie pentru un pas în sus …
Putem ieşi din adâncurile cele mai profunde dacă nu ne dăm bătuţi. Foloseşte pământul pe care ţi-l aruncă peste tine ca să mergi înainte.

Aminteşte-ti de cele 5 reguli pentru a fi fericit:

1) Curăţă-ţi inima de ură, frică si egoism.
2) Scuteşte-ti mintea de preocupări inutile.
3) Simplifică-ţi viata şi fă-o mai frumoasă.
4) Dăruieşte mai mult şi aşteaptă mai puţin.
5) Iubeşte mai mult şi… scutură-te de pământ,

pentru ca în viaţa asta, tu trebuie să fii soluţia, nu problema.

RUGACIUNE LA CEAS DE CUMPANA

Intareste-ma, Doamne, si transforma frica si durerea mea in pace si bucurie. Alunga, Doamne, toate gindurile care nu vin de la Tine, Dumnezeul meu, si nici din dreptatea Ta. Coboara-ma in Lumina Ta si ma lumineaza!

RUGACIUNE PENTRU LINISTEA SUFLETULUI
DOAMNE, da-mi PUTEREA de a accepta lucrurile pe care nu le pot schimba,CURAJUL de a schimba lucrurile pe care le pot schimba si INTELEPCIUNEA de a face diferenta dintre ele! AMIN!

RUGACIUNEA FERICITULUI AUGUSTIN
Doamne ,ajuta inimii mele sa Te doreasca,
Dorindu-Te sa Te caute,
Cautandu-Te sa Te gaseasca,
Gasindu-Te sa Te iubeasca ,
Iubindu-Te sa incetezi a mai pacatui.

TU VORBESTI CU DUMNEZEU?

De multe ori vrem ca Dumnezeu sa ne indeplineasca dorintele. Suntem capabili de amenintari impotriva Sa, daca nu ne rezolva doleantele. Frecvent insa Dumnezeu nu are de unde sa stie ce dorim, atata timp cat nu avem un dialog cu El. Il cautam si vorbim cu El, doar atunci cand avem nevoie, vrem sa ne rezolve o problema anume. Pana atunci nici nu Il cunosteam ! Era un Strain pentru noi, dar speram ca acest Strain, despre care de multe ori nu stim mai nimic, sa ne asculte, sa ne iubeasca, sa ne daruiasca ce ne dorim. Este oare posibil, ca neavand un contact permanent cu cineva sa ii putem cere favoruri? Cand bate cineva la usa noastra, ne uitam, iar daca nu il cunoastem nu ii deschidem. Trebuie sa avem un dialog cu Dumnezeu. Un dialog deschis, avand la baza sinceritatea si iubirea. Dumnezeu ne asculta in orice problema am avea. Este chiar langa noi. Nu trebuie sa treaca o zi fara sa ii vorbim. Avem cu siguranta ce sa ii spunem, Il putem consulta ca pe cel mai bun prieten. Este cu siguranta cel mai sincer, care ne doreste doar binele si care ne da cele mai bune sfaturi. Uneori nu intelegem sfaturile Sale, sau poate nu le acceptam pentru ca nu sunt pe placul nostru pamantean.

Dumnezeu nu ne forteaza sa vorbim cu El, nu tipa la noi si nu bate cu pumnul in masa, pentru a ne face atenti. Se uita spre noi si nu intelege de ce nu ii cerem ajutorul cand suntem atat de apasati de probleme. Alergam si ne povestim necazurile altor oameni ca si noi, dar nu Ii cerem sfatul Dumnezeului nostru. Celui care ne-a creat si care ne cunoaste cel mai bine. Unele lucruri nu vrem sa le spunem Lui pentru ca ne este rusine, fara sa ne gandim la El ca la un Tata ceresc. Nu putem pastra o relatie deschisa cu Dumnezeu decat daca avem un dialog cu El.

Cum trebuie sa Ii vorbim ?

« Cu glasul meu catre Domnul am strigat, si m-a auzit din muntele cel sfant al Sau » (psalmul 3).

Chiar daca Domnul este intr-un loc atat de sfant, El ne aude, doar daca Ii vorbim. Niciodata nu ne lasa sa vorbim in gol. Primim un raspuns, pe placul nostru sau nu, la toate cererile noastre.

« Cand te-am chemat, m-ai auzit….. »(psalmul 4).

Sunt foarte multe locurile din psalmi unde gasim aceste exemple simple despre modul cum putem vorbi cu Dumnezeu. Sunt pentru noi un fel de ghid de conversatie. Deci, am inteles pana acum ca Domnul ne aude rugamintile. Este suficient sa Ii spunem ce vrem si atat ? Categoric nu ! Din start ar trebui sa ne intrebam daca suntem vrednici sa cerem ceva. Trebuie sa ne gandim la ce facem noi pentru El ! Nici nu este pretentios. Cu usurinta putem sa Il multumim. Este un Dumnezeu bun si iubitor, nu este tiranic si dictator. Suntem infantili daca credem ca prin nemarturisirea faptelor noastre, Dumnezeu nu le cunoaste. El stie tot despre noi. Sa ne pastram permanent dialogul cu Dumnezeul nostru, sa ne marturisim in fata Lui ca unui parinte intelegator, care ne poate ajuta. Dupa ce Domnul ne asculta cererea, noi ii ramanem datori. Este normal sa Il suparam atunci cand, dupa ce El ne ajuta neconditionat, noi Ii intoarcem spatele si plecam fara sa mai privim in urma. Ramane si ne priveste ca un parinte dazamagit care isi vede fiul nerecunoscator. Il putem multumi cu foarte putin. In lumea asta, cate eforturi nu facem sa ne multumim prietenii, sefii sau alti oameni pe care ii intalnim, dar nu miscam un deget pentru sufletul nostru. Sa pastram cateva momente din zi, pentru o discutie cu Tatal nostru ceresc, sa asteptam cu bucurie aceasta clipa. Daca vrem ca Dumnezeu sa ne auda, trebuie sa ii vorbim !

dr. Radu Tincu

Celula atee

Odată, o celulă din ficatul unui om a afirmat că omul nu există. Celelalte celule din jurul ei au fost îngrozite să audă o asemenea blasfemie.
- „Omul există şi cu asta am terminat!”, a spus una dintre ele supărată, de parcă ar fi fost sfârşitul lumii.
- „Acestea sunt basme din bătrâni. Cine mai crede aşa ceva în ziua de astăzi, când avem parte de atâtea minuni ştiinţifice… Avem medicamente, operaţii chirurgicale!”, replică celula atee.
- „Ce spui?!”, exclamă o celulă neîncrezătoare. „Medicamente cred că există. Am văzut cu ochii mei! Dar operaţii?! Aşa ceva nu mai cred…”.
- „Nu vă mint! Despre operaţii am auzit de la celulele din intestin. Ba şi o bacterie vorbea despre asta! O să vină vremea să trăim veşnic, o să ajungem pe alte organe, iar voi încă mai credeţi în poveşti…”.
- „Eu”, zise una mai înţepată, „cred că operaţiile şi medicamentele, dacă există cu adevărat aşa ceva, vin de la om. El este cel care are grijă de noi şi vrea să ne salveze”.
- „Sunteţi nişte copii…”, zâmbi ironic celula atee. „De câte ori să vă spun: toate acestea sunt minuni ale ştiinţei, explicabile raţional, nu prostii. Nu vă duce capul deloc! Cum să existe om? Ce dovezi aveţi? L-a văzut vreodată cineva pe om?”.
- „Şi ce, mărturia sângelui nu contează?”, întrebă o celulă socotită mai înţeleaptă. „De câte ori nu am stat de vorbă cu globulele roşii, cu globulele albe… Ele vorbesc de creier, de inimă, despre nişte locuri minunate…”.
- „Eeeei, globulele albe, globulele roşii! Sunt nişte visătoare, nişte idealiste. Băgaţi-vă minţile în cap şi nu credeţi în poveşti de genul că în creier ar fi mintea absolută sau în inimă iubirea absolută. Cum să fie? Totul e aici şi acum. Sunteţi nişte fricoase şi aveţi nevoie de o putere supranaturală care să se gândească la voi. Supranaturalul nu există, pentru că nimeni nu l-a văzut vreodată”.
Aşa au continuat celulele ciondăneala zile în şir.
Celula atee era tot mai supărată pe suratele ei. Se simţea constrânsă de regulile societăţii ficatului. Voia să fie liberă, să îşi decidă singură soarta. Aşa că a început să pună la cale un plan de a scoate credinţa şi moralitatea religioasă fără sens din sufletul celulelor din jur. Voia să facă într-o zi tot ficatul ateu. Toate celulele şi toate organele să fie egale între ele, în atribuţii şi cinste. Cu multă sârguinţă, a reuşit să convertească destule celule. Plănuiau chiar să plece pe alte organe, în vizită.
Erezia aceasta a adus multă tulburare în ficat. Era mai mult decât puteau îndura celulele credincioase în om.
Într-o zi, dintr-odată, toate celulele şi-au pierdut cunoştinţa. Când s-au trezit, nu mai era nici urmă de celulă atee în ficat. Avusese loc o operaţie!
Daniela Filioreanu

Psalmul 139

1. Doamne, Tu ma cercetezi de aproape si ma cunosti,

2. stii cand stau jos si cand ma scol, si de departe imi patrunzi gandul.

3. Stii cand umblu si cand ma culc, si cunosti toate caile mele.

4. Caci nu-mi ajunge cuvantul pe limba, si Tu, Doamne, il si cunosti in totul.

5. Tu ma inconjori pe dinapoi si pe dinainte, si-Ti pui mana peste mine.

6. O stiinta atat de minunata este mai pe sus de puterile mele: este prea inalta ca s-o pot prinde.

7. Unde ma voi duce departe de Duhul Tau, si unde voi fugi departe de Fata Ta?

8. Daca ma voi sui in cer, Tu esti acolo; daca ma voi culca in locuinta mortilor, iata-Te si acolo;

9. Daca voi lua aripile zorilor, si ma voi duce sa locuiesc la marginea marii,

10. si acolo mana Ta ma va calauzi, si dreapta Ta ma va apuca.

11. Daca voi zice: "Cel putin intunericul ma va acoperi, -si se va face noapte lumina dimprejurul meu!"

12. Iata ca nici chiar intunericul nu este intunecos pentru Tine; ci noaptea straluceste ca ziua, si intunericul ca lumina.

13. Tu mi-ai intocmit rarunchii, Tu m-ai tesut in pantecele mamei mele:

14. Te laud ca sunt o faptura asa de minunata. Minunate sunt lucrarile Tale, si ce bine vede sufletul meu lucrul acesta!

15. Trupul meu nu era ascuns de Tine, cand am fost facut intr-un loc tainic, tesut in chip ciudat, ca in adancimile pamantului.

16. Cand nu eram decat un plod fara chip, ochii Tai ma vedeau; si in cartea Ta erau scrise toate zilele care-mi erau randuite, mai inainte de a fi fost vreuna din ele.

17. Cat de nepatrunse mi se par gandurile Tale, Dumnezeule, si cat de mare este numarul lor!

18. Daca le numar, sunt mai multe decat boabele de nisip. Cand ma trezesc, sunt tot cu Tine.

19. O, Dumnezeule, de ai ucide pe cel rau! Departati-va de la mine, oameni setosi de sange!

20. Ei vorbesc despre Tine in chip nelegiuit, Iti iau Numele ca sa minta, ei, vrajmasii Tai!

21. Sa nu urasc eu, Doamne, pe cei ce Te urasc, si sa nu-mi fie scarba de cei ce se ridica impotriva Ta?

22. Da, ii urasc cu o ura desavarsita; ii privesc ca pe vrajmasi ai mei.

23. Cerceteaza-ma, Dumnezeule, si cunoaste-mi inima! Incearca-ma, si cunoaste-mi gandurile!

24. Vezi daca sunt pe o cale rea, si du-ma pe calea veciniciei!

DESPRE MÂNCARE ŞI POST

-Sfântul Serafim de Sarov-

„Postul stă nu numai în a mânca rar, ci a mânca puţin; şi nu numai a mânca o dată, ci a nu mânca mult. Nechibzuit este postitorul care aşteaptă până la ceasul mesei ca atunci să se dea mâncatului cu nesaţ atât cu trupul, cât şi cu mintea”.

„Cel ce vrea să aibă dreaptă socotinţă la mâncat trebuie să ia seama ca să nu aleagă între bucatele gustoase şi negustoase. Acest lucru este dobitocesc, şi la om, care-i fiinţă înţelegătoare, nu este vrednic de laudă. Iar de mâncarea gustoasă ne lepădăm ca să ne smerim mădularele cele războinice ale trupului şi să dăm slobozenie lucrărilor duhului”.

„Adevăratul post stă nu numai în istovirea trupului, ci şi a da celui flămând bucata pe acre ai vrea tu însuţi sa o mănânci: fericiţi cei flămânzi, că aceia se vor sătura (Mt. 5,6)”.

"Vorbind îndeobşte despre cele ce au să fie şi despre slăbiciunea de care vor da dovadă toţi spre sfârşitul neamului omenesc, batiuşka să nu ne istovim, după obiceiul din vechime, cu nevoinţe ale postirii care acum nu mai sunt pe măsura puterilor omeneşti. El poruncea să ne temem, să fugim e trândăvie ca de foc şi să ne păzim de ea ca de cel mai mare vrăjmaş."

„Nu e păcat mai greu, măicuţă, nu e nimic mai groaznic şi mai pierzător pentru duh ca trândăvirea”, spunea batiuşka Serafim, drept care le şi poruncea maicilor nu numai să fie totdeauna sătule, ci chiar să ia pâine cu ele la lucru. „Îţi pui colţucul în buzunar, spunea el. Când oboseşti, când eşti istovită, nu te trândăvi: mănâncă puţină pâine şi iar la lucru!” El le poruncea chiar şi sub pernă să aibă puţină pâine. „Vin peste tine trândăvirea şi gândurile, măicuţă, spunea batiuşka Serafim, scoateţi pâinica şi mâncaţi, şi trândăvirea are să treacă, pâinica o s-o gonească şi o să vă dea somn bun după osteneală, măicuţă!”.

„Noi, cei trăitori pe pământ, mult am rătăcit de la calea mântuitoare. Îl mâniem pe Domnul şi prin neţinerea sfintelor posturi – acum creştinii dezleagă la carne şi în sfintele păresimi, şi în orice post, miercurile şi vinerile nu le ţin. În vreme ce Biserica are pravilă: cei ce nu ţin sfintele posturi şi toate miercurile şi vinerile din an, mult păcătuiesc ”.

„Dumnezeu trimite pedepsele tocmai pentru faptul că oamenii de acum, dispreţuind rânduielile Sfintei Biserici şi ale Sfinţilor Părinţi şi urmând păgânilor, tot calcă, nu numai miercurile şi vinerile, ci până şi posturile şi praznicile”.

"La întrebarea dacă se poate mânca de dulce în posturi atunci când cuiva îi face rău mâncarea de post şi doctorii îi prescriau să mănânce de dulce, batiuşka a răspuns:
„Pâinea şi apa nu fac rău nimănui. Cum trăiau oamenii înainte câte o sută de ani? Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu. Ceea ce Biserica a rânduit la cele şapte Soboare a toată lumea (Sinoadele ecumenice), aceea să împlineşti. Vai celui ce va adăuga un singur cuvânt la rânduielile acelea ori va scoate un singur cuvânt din ele. Ce au zis doctorii despre drepţii care vindecau de bube cu puroi prin singură atingerea lor şi despre toiagul lui Moisi, prin care Dumnezeu a scos apă din piatră? Ce folos este omului dacă va dobândi lumea toată, iar sufletul şi-l va pierde? Domnul ne cheamă: veniţi la Mine, toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi odihni pre voi: pentru că jugul Meu este bun şi sarcina Mea este uşoară. Dar noi nu vrem”.

„Nu este Împărăţia lui Dumnezeu mâncare şi băutură, ci dreptate, pace şi bucurie în Duhul Sfânt. Nu trebuie să dorim nici un lucru deşert – în rest, toate lucrurile lui Dumnezeu sunt bune: şi fecioria este slăvită, şi de posturi avem nevoie pentru a-i birui pe vrăjmaşii trupeşti şi pe cei sufleteşti. Şi căsnicia este binecuvântată de Dumnezeu: şi i-a binecuvântat pre ei Dumnezeu, zicând: creşteţi şi vă înmulţiţi. Numai vrăjmaşul le tulbură ”.

CETATUIA NEGRU VODA, ARGES

---

INCEPUT DE IUNIE. Soseaua Targoviste-Campulung. Ma aflam intr-un autocar ce rula cu o viteza perfect legala. Valea Dambovitei se afla in dreapta soselei. Natura era de un verde viu-primavaratec, neprafuit inca de caldura verii. Brusc peisajul capata o nota foarte interesanta. Pravalite de undeva din munte, stanci uriase odihnesc in iarba proaspata. Stancile sunt din ce in ce mai mari si mai numeroase, par a fi crescute direct din pamant. Dambovita curge navalnica fara sa-i pese ca pe malul ei stang peisajul este uimitor. Vai pline de verdeata si stanci aruncate cu studiata neglijenta de o mana uriasa. Brusc apare o culme, nu foarte inalta, dar spectaculoasa prin inghesuirea bolovanilor aflati in peretele de stanca, fixati acolo parca de alta mana uriasa. De altfel legende locale sustin ca in vremuri de demult au fost descoperite aici scheletele unor uriasi. Dar oamenii preocupati de grijile zilnice nu au fost atenti ce s-a facut cu acele marturii ale vietuirii uriasilor pe plaiurile lor de poveste. Insa, sus, pe marginea peretelui, nefiresc cocotata pe stanci se afla o biserica. Imaginile pe care ochiul le inregistra ma duc rapid cu gandul la Meteora Greciei. Nu am fost niciodata in Grecia, dar gratie Internetului am vazut imagini cu Meteora. Atunci in iunie, deziluzia a fost mare, deoarece manastirea Cetatuia Negru Voda nu era in programul excursiei, si drept urmare autocarul si-a urmat linistit drumul ce-l avea de strabatut, iar eu am ramas in suflet cu dorinta de a reveni in acele locuri.



SFARSIT CALD-AURIU DE SEPTEMBRIE. Am hotarat sa mergem la Curtea de Arges. Insa drumul ne-a purtat intr-o cu totul alta parte. Eram pe Autostrada Bucuresti - Pitesti cand ne-am hotarat ca ar fi mai bine sa facem la dreapta spre Targoviste - Campulung - Curtea de Arges. Acest ocol l-am calculat spre a putea vizita Manastirile Cetatuia Negru Voda, Namaiesti si Corbii de Piatra. Cele trei manastiri amintite au altare rupestre ridicate pe vechi lacasuri de cult dacice.



MANASTIREA CETATUIA NEGRU VODA.
Manastirea Cetatuia este situata la 22 de kilometri sud-est de orasul Campulung, pe valea Dambovitei, intre satele Cetateni si Cotenesti. Venind pe sosea, dinspre Targoviste, vezi manastirea de departe. Pozitia ei, sus pe culmea stancoasa, ce masoara 881m, o ajuta sa nu treaca neobservata. Nu este promovata sau anuntata de nimic altceva decat de un stalp sfrijit, din metal, care are in varf o sageata ce indica directia in care incepe urcusul spre un oarecare monument istoric. De la sosea si pana la manastire este de mers o jumatate de ora prin padure pe o poteca batatorita cu durerea si speranta celor ce urca in sfantul lacas spre a se ruga pentru iertare sau pentru mai binele personal.



CE NU MI-A PLACUT la Cetatuia Negru Voda .
Problema neplacuta a acestei excursii nu o reprezinta urcusul. Ci faptul ca trebuie sa parchezi pe marginea soselei intr-un sat de rromi. Si nici asta nu ar fi mare lucru, pana la urma sunt tot oameni si nu umblam cu discriminari. Insa in momentul in care ai coborat din masina, si ai pus piciorul pe pamant, esti asaltat de o ceata de copii ai localnicilor. Inconjurat! Asediat! Sunt maini intinse spre tine. Maini care cer pomana. La cei ce tin mainile coborate trebuie sa fii atent sa nu te buzunareasca. Vaicarelile copiilor sunt coplesitoare. Te roaga pentru un leu sau pentru un banut cat de mic, nu conteaza ce, important este sa le dai ceva. Te roaga sa mergi cu ei sa le cumperi ceva de la magazin. Iti fac promisiuni in speranta, ca astfel, vor obtine ceva mai mult decat esti dispus sa dai: "Lasa nene, ca iti pazim noi masina sa nu ti-o sparga astia" (Incurajator, nu!). Si astfel insotit de alaiul micilor cersetori nici nu iti dai seama cand ai trecut peste saracaciosul podet din lemn ce taie o Dambovita grabita la randu-i spre nu a mai auzi vaitele si scancetele celor care cersesc. Mila m-a facut sa bag mana in geanta si sa scot portofelul. A fost o greseala imensa. Intr-o secunda am strans in jurul meu toata de ceata. Nu puteai sa dai unuia fara a da celuilat. Si nu conta daca i-ai mai dat, iti mai cerea inca o data. Parea ca intrasem intr-un carusel al lui "da-mi si mie ceva". Nu mai puteam scapa de ei. Crestineste ti se face mila. Dar insistenta si agresivitatea cu care ti se cerea sa-ti imparti mila pana la urma te irita, te enerveaza si iti cam piere cheful sa fii milostiv. Cu greu, si cu multe "zburleli" am reusit sa scapam de micii cersetori. In fapt ne-au parasit pentru ca au vazut o prada mult mai importanta: un autocar de capacitate mare care a "varsat" numeroase posibile victime ale milosteniei.



CE M-A UIMIT la Cetatuia Negru Voda
Savantii si arheologii au cercetat cu atentie stancile de la Cetatuia Negru Voda si au ajuns la concluzia ca formele pe care le au sunt obtinute sub daltile dacilor si nu sub asprimea vanturilor si a ploilor. Si la urcare si la coborare asaltati fiind de ceata micilor cersetori am ratat una dintre cele mai importante privelisti pe care o oferea o stanca ce avea forma unui cap de leu. Uimitor! De ce dacii ar fi dat stancii forma unui cap de leu? Intr-o emisiune pe canalul TRINITAS (pe care am vazut-o din pura intamplare), staretul acestei manastiri a explicat ca dacii cunosteau bine animalele exotice, asa, cum ar fi leii, iar savantii sustin ca toate formele stancilor au legatura cu obiceiurile si ritualurile dacice. Aici la Cetatuia Negru Voda se gaseste unul din cele mai vechi altare dacice, atestate de specialisti. Legende spun ca insasi Zamolxe venea si slujea la acest altar. Timpul trecand peste locuri si oameni a adus altfel de credinte decat cele din vechime. Asa ca oamenii obisnuiti sa urce aici in varf de munte spre a aduce ofrande zeilor au continuat sa vina spre a se inchina, dupa caz, unui Dumnezeu ortodox sau catolic.



Aceste altare rupestre argesene, mostenite de la daci, au dezvoltat lacase de cult crestin cu doua incaperi, sapate direct in stanca, si avand altare duble, pentru ca fiecare ca se inchine dupa cum ii este legea: ortodoxa sau catolica.



CE M-A FERMECAT la Cetatuia Negru Voda
Poteca ce duce la manastire serpuieste mai intai printre imensele stanci aflate pe malul Dambovitei si apoi intra in padure. Urcusul nu este greu. Sunt banci puse pentru odihna crestinilor ce urca impovarati de grijile si durerea din suflete. Evident ca au supravietuit doar bancile ce au scapat vandalismelor la care au fost supuse: smulse, taiate, rupte. Sunt troite multe. Motiv sa te opresti, sa-ti tragi sufletul, si sa-ti faci o cruce larga cu gandul la Dumnezeu.

Printre bratele copacilor ti se deschid privelisti ale vaii Dambovitei. Era dis-de-dimineata cand am urcat, iar zorii de toamna calduta aureau toata privelistea. Razele ce se strecurau erau filtrare de frunzis si pareau a fi o pulbere plina de mister si poveste ce dainuia misterios printre copacii seculari, imbatraniti, dar satand totusi in picioare, asemenea unor osteni credinciosi comandantului lor.

Ai sa vezi niste stanci ce privite dintr-un anumit unghi par a fi oameni ce stau pe scaune.



Ajungi la un moment dat langa o stanca imensa, ce are pe ea asezata o alta mai mica. Dintr-o parte, acest ansamblu, pare a fi un cavaler medieval cu mana pe spada. Capul cavalerului este format din stanca ce sta intr-un echilibru inexplicabil pe stanca ce formeaza corpul. Stancile intre ele nefiind fixate cu nimic alta dacat vrerea Domnului.
Tot pe aceasta stanca se gasete o placa ce comemoreaza faptul ca in anul 1595 din august pana in octombrie Mihai Viteazul a gasit adapost in sfantul lacas monahal.



Cetatuia Negru Voda are numele direct legat de legendarul Negru Voda care pe la 1290 se presupune ca a trecut muntii dinspre Fagaras si a intemeiat un voivodat la Curtea de Arges sau Campulung. Doamna Marghita, sotia lui Negru Voda a ales aceasta manastire spre a se ruga pentru viata ei, a sotului si spre a cere indurare lui Dumnezeu pentru faptul ca s-a casatorit si iubeste un barbat de alta religie decat cea catolica. Legenda spune ca mult prea credincioasa doamna Marghita si-a dorit penitenta completa, si si-a sapat singura cu dalta altarul catolic, la care sa se roage pentru iertarea unor pacate, ce azi ne par a fi doar o gluma.
Tot legenda povesteste ca si sotul sau, Negru Voda, venea la manastirea Cetatuia si impreuna, sot si sotie, se rugau pentru iertare pana cand piatra se topea sub pasii si lacrimile lor.
Aici la Cetatuia domnitorul isi aducea si adapostea tezaurul in vremurile de rastristre.



Vechea manastire, cea sapata in stanca, are doua incaperi. Prima incapere este cea care adaposteste altarul catolic al doamnei Marghita, iar cea de a doua este cea care adaposteste altarul ortodox. Lumina calda a lumanarilor palpaie alaturi de putina lumina a zilei ce patrunde prun niste fante (cu pretentie de ferestre) deschise in stanca.

Orice istorisire despre acest loc ar trebuie sa inceapa cu "A fost o data, ca niciodata... " Este taram de poveste cu altare dacice si daci care, in ritualuri neintelese noua, dadeau stancilor forme inexplicabile azi. Este poveste de iubire a domnitorului Negru Voda si a dragei lui Marghita, biata catolica inversunata, iubind un ortodox cu care a ales sa-si urmeze cale. Este povestea multor dominitori ai Tarii Romanesti care in vremuri de rastriste au gasit bun adapost la calugarii din acest, pe atunci, schit. Miturile plutesc in aerul Cetatuii. Aici se respira trecutul atat de bogat si de frumos aurit de legendele locului.

Cetatuia Negru Voda era considerata pana nu de mult cel mai aspru lacas monahal din tara noastra. Azi cand ajungi sus, dupa urcus, te intampina o curte pavata cu gresie, o biserica noua, ce este drept din lemn. Staretul spre a usura viata calugarilor a construit un "funicular" spre a urca mai usor merindele si cele necesare traiului celor cativa calugari ce se roaga la aceasta manastire.

Pacat ca aceste frumuseti si "ciudatenii" dacice nu sunt promovate la scara larga.
Pacat ca niciodata Romania nu a beneficiat de o administratie care sa-i valorifice cu adevarat potentialul turistic si istoric.
Pacat ca nu stim sa exploatam ceea ce ne ofera legendele. Dramele romantice si istorice nu au avut loc doar in castele cu sute de turle si ziduri crenelate pana la cer. Cetatuia Negru Voda a fost martora iubirii si a disperarii doamnei Marghita, care si-a luat viata sarind de pe o stanca aflata in spatele manastirii. A sarit de acolo pentru a nu cadea prada turcilor pe care-i credea invingatorii sotului sau. Dar pentru ea a fost prea tarziu sa afle ca sotul ei era in fapt invingatorul. Dragostea si credinta au indemnat-o sa-si ia viata decat sa traiasca roaba a turcilor.
Cred ca s-ar putea promova fiecare zona a tarii din punct de vedere turistic in baza legendelor care sunt cu miile si care ar putea servi cu brio o campanie de reclame. Nu am inteles niciodata de ce il folosim pe acel Dracula, care sincer, nu are nimic a face cu traditia sau cu istoria tarii asteia.

Cateheza-invatatura despre comportament crestin in biserica

„Ochiul rau” / „Deochiul” / „Ochiul dracului”– realitate provocata de invidia omeneasca, de invidia demonica sau de superstitie?

„Trebuie să dăm un pas înapoi pentru a ne apropia de înţelegerea a ceea ce însemna ochiul rău în antichitatea clasică şi în lumea romană târzie. Michael Herzfeld a propus cu un anumit motiv ca denumirea de „deochi” (ochiul dracului, ochi rău) să nu fie folosită în comparaţii inter-culturale, pentru că expresia e folosită adesea in cadrul unor credinţe care au puţin în comun una cu cealaltă".



Apoi, se ridica unele probleme vizavi de noţiunea de „deochi" sau "ochi rau" chiar şi în cadrul unei singure culturi”.

În cazul antichităţii clasice şi al lumii romane târzii, termenul de „deochi” nu era folosit decât accidental. Mai degrabă apar termenii de „ftonos” şi „baskania”, pentru vorbitorii de limbă greacă, şi „invidia” şi „fascinatio” / „fascinus”, pentru vorbitorii de limbă latină.

În privinţa temerii de "deochi" - „ochiul rău” - cel mai adesea, precizează autorul, se vorbea de frica de invidia pe care ar putea-o atrage norocul unora, din partea altora. Se temeau că poate veni de la semenii lor, de la demoni, de la zei, de la destin, manifestându-se ca o putere supranaturală („numită pur şi simplu phthonos sau invidia”).

De cele mai multe ori, frica oamenilor nu avea o cauză clară, ci mai mult un sentiment de teamă nediferenţiat. „Explicaţiile care se dădeau la acea vreme despre necazurile abătute asupra oamenilor erau puse pe seama unor combinaţii de forţe, de exemplu demonii invidioşi care ar lucra prin intermediul oamenilor invidioşi; sau pur şi simplu se spunea ca ochiul rău (deochiul, phthonos, invidia) i-a lovit.”

Pentru susţinerea acestor afirmaţii M. W. Dickie citează din Platon – „Phaedo” şi Libanius – corespondenţa care face referire la baskania. În antichitatea păgână, deci, se credea că norocul omului va atrage ostilitatea forţelor supranaturale invidioase. Oamenilor li se părea atunci imposibil să accepte că semenii lor (deci nu forţe supranaturale, invizibile) ar putea face rău de la distanţă, fără contact fizic. Însă în forţele supranaturale se incredeau clar. Aceasta, deoarece, in general, oamenilor le era greu să creadă că un alt om ar putea interveni în mersul firesc al naturii, sau ca ar putea interveni în ordinea evenimentelor „menite” să se intample.

În alte scrieri timpurii apare insa si ideea de "deochi" („ochi rău”) venit din partea unei persoane umane, si aici trebuie sa ii vedem pe: poetul Grattius („oculique venena maligni”), în „Cynegetica”; satiristul Persius, din timpul lui Nero; Heliodorus, Plutarh („baskanos oftalmos”) ş.a.

Gustul pentru scrierile despre deochi era insa dezvoltat în epoca elenistică, fiind legat de căutarea senzaţionalului, miraculosului, paradoxului. Această înclinaţie spre miraculos a fost dispreţuită de două şcoli filosofice din acea perioadă, Epicurienii şi Stoicii. Stoicii, asupra cărora autorul se opreşte cu preponderenţă, negau pur şi simplu posibilitatea oricărei forme a minunii. Ei considerau că orice credinţă în supranatural ar putea dăuna „echilibrului mental uman”, deci le respingeau pe toate.

Din punct de vedere intelectual, păgânii educaţi întâmpinau dificultăţi in interpretarea „deochiului”, observand si ei, la randul lor, ca aceşti ochi ar putea produce rău, fără un contact fizic concret. Formulasera trei variante de răspuns pentru această problema:
1. (probabil cel mai comun) să ignore problema deochiului;
2. să nu creadă în deochi;
3. să creadă că a existat un contact prealabil între aceşti ochi şi „victimă”. Spre exemplu, explicaţia lui Plutarh este că ar exista o „emanaţie din ochii persoanei invidioase, care intră în ochii părţii invidiate, cauzându-i tulburări psihice şi fizice”. În acest sens, Plutarh a urmat teoria filosofului presocratic Democrit.
„În concluzie, în antichitatea păgână deochiul era o faţetă a unui complex mult mai larg de credinţe, al cărui nucleu a constat in sentimentul că norocul este vulnerabil la forţele supranaturale invidioase.” (op. cit.). Iar ideea aceasta, fie era considerată unica explicaţie, fie era respinsă in totalitatea ei.

Este important să cunoaştem aceste lucruri, inainte de a cauta sa ne întoarcem la cele spuse de Sfintii Părinţi ai Bisericii, chiar dacă ei nu au citit (sau nu avem vreo dovadă că au citit) parerile autorilor citati mai sus, pe tema deochiului. Totuşi, si ei au mers pe aceeaşi linie, acceptând că o fiinţă umană propriu-zisă ar putea face rău alteia, prin baskania, fără a lua însa in discuţie ideea forţelor invidioase supranaturale, ne asigură autorul înainte de a intra în analiza propriu-zisă a ceea ce au menţionat Părinţii Bisericii din sec. IV-V, despre „deochi" - "ochiul rău”.