Despre ingeri, moarte, viata viitoare si judecata de apoi

223. Cand i se da omului inger pazitor ? La zamislire, la nastere sau la Sfantul Botez ?

Dupa Sfanta Traditie a Bisericii lui Hristos ingerul pazitor se da omului la Sfantul Botez. Acest lucru se poate intelege din rugaciunea a cincea de la facerea catehumenului, unde, printre altele, se zice asa : " Insoteste-i viata lui cu inger de lumina, ca sa-l izbaveasca pe el de toata bantuiala potrivnicului, de intampinarea celui viclean, de demonul cel de amiaza si de naluciri rele " . Pe langa ingerul pazitor, Dumnezeu trimite omului si alti ingeri in viata spre a-l ajuta, a-l indrepta si a-l mangaia in ispitete si incercarile luptelor duhovnicesti prin care trece omul in acest veac. Despre aceasta vorbeste dumnezeiescul Apostol Pavel, zicand : " Ausunt duhuri slujitoare care se trimit spre slujba pentru cei ce vor sa mosteneasca mantuirea ? " ( Evrei 1, 14 ) . Cu aceste cuvinte, Apostolul inalta cugetele ascultatorilor si mangaie foarte mult pe crestini, fiindca arata ca Dumnezeu are multa purtare de grija pentru dansii, de vreme ce " pe ingeri, care covarsesc pe oameni, i-a randuit sa slujeasca pentru mantuirea oamenilor " .

Dar vedem ca atat in Legea Veche, cat si in Legea Darului, ingerii au fost trimisi de Dumnezeu sa ajute si sa slujeasca oamenilor celor alesi, precum Lot, Avraam, Iacob, Moise, Valaam, Iosua Navi, Ghedeon, Manase, proorocul David, Ilie Tesviteannul, Sedrah, Mesah si Abdenago, Daniil proorocul, Iosif, Fecioara Maria, pastorii de la Bethleem, Maria Magdalena, Cornelie Sutasul, Apostolul Pavel si altii. Prin aceste cateva marturii am aratat ca Preabunul Dumnezeu ne randuieste noua ingeri pazitori, nu numai la Sfantul Botez, ci si in toata viata, ajutand pe cei dreepti pe calea mantuirii, care Il iubesc si cred intru El.

224. Necredinciosii, paganii si ereticii primesc si ei de la Dumnezeu ingeri pazitori ?

Unii ca acestia, intrucat nu sunt botezati intru numele lui Hristos, nu primesc ingeri pazitori. Ei nici nu cred in ingeri. Iar cei ce zic totusi ca cred in Dumnezeu, dar sunt eretici, acestia intristeaza si departeaza de la ei pe ingerii Domnului care iubesc adevarul dreptei credinte, cel asezat de Hristos si de Apostoli in Biserica Sa. ( A se vedea Talcuirea Epistolei catn Evrei, de Teofilact al Bulgariei, 1904 ) . Cat priveste popoarele pagane, acestea de abia au cate un inger pazitor pentru hotarele fiecarei tari, dupa marturia Sfiintei Scripturi care zice : " Atunci a pus hotarele neamurilor dupa numarul ingerilor lui Dumnezeu " ( Deuteronom 32, 9 ) . Acesti ingeri fac parte din ceata Domniilor, ca cei ce domnesc peste neamuri. Dupa traditie, sunt ingeri pazitori peste cetati, orase, sate, manastiri si oriunde se preamareste numele lui Dumnezeu.

225. Care este menirea ingerului pazitor in viata credinciosului si cum il ajuta la mantuire ?

Menirea ingerului pazitor este de a-l pazi pe credincios in chip nevazut de ispitele diavolului, de caderi in tot felul de pacate, de a-l calauzi pe calea Bisericii, a pocaintei si a rugaciunii; de a-l mangaia in necazurile viietii si de a-l indemna prin gand la toata fapta buna. Ingerul pazitor este dat de Dumnezeu omului spre pazirea trupului si a sufletului sau. El niciodata nu doarme, dupa cuvantul psalmistului : " Nici sa dormiteze cel ce te pazeste " ( Psalm 120, 3 ) . Ingerul pazitor apara sufletul cel incredintat lui in vreme de ispita, daca are credinta si frica de Dumnezeu, dupa spusa aceluiasi imparat si prooroc : " Tabari-va ingerul Domnului imprejurul celor ce se tem de dansul " ( Psalm 33, 9 ) . Ingerul pazitor slujeste la mantuirea omului ( Evrei 1, 14 ) . Ingerul pazitor scapa pe om in vreme de primejdie ( Fapte 5, 19;12, 7-8; 12, 15; 9, 11 ) . Ingerul pazitor este duh slujitor al lui Dumnezeu spre pazirea oamenilor ( Psalm 102, 21; 103, 5; Luca 16, 22; Evrei 1, 7 ) . Mantuitorul ne porunceste sa nu dispretuim pe copii, " ca ingerii lor, in ceruri, pururea vad fata Tatalui Meu " ( Matei 18, 10 ) .

226. Crestinul are si un inger rau care ii urmeaza toata viata ? Care este scopul ingerului rau ?

RUGACIUNE INAINTE DE MOARTE

Când amărât de boală voi simţi apropierea sfârşitului meu pământesc: Doamne, miluieşte-mă.


Când sărmana inima mea prin ultimile ei bătăi se va tângui în chinurile morţii: Doamne, miluieşte-mă.
Când ochii mei pentru ultima oară se vor umezi de lacrimi la gândul, că în toată viaţa mea te-am mâniat, Doamne, prin păcatele şi fărădelegile mele: Doamne, miluieşte-mă.
Când bătăile dese ale inimii vor grăbi ieşirea sufletului meu: Doamne, miluieşte-mă.
Când gălbeneala feţei mele şi răceala trupului meu vor săgeta cu frică pe cei din preajmă: Doamne, miluieşte-mă.
Când mi se va întuneca privirea, se va tăia glasul şi va împietri limba mea: Doamne, miluieşte-mă.
Când năluci şii vedenii înfricoşătoare mă vor face să deznădăjduiesc în milostivirea Ta: Doamne, miluieşte-mă.
Când sufletul meu, împovărat de amintirile păcatelor săvârşite şi de frica judecaţii Tale nu va mai fi în stare să lupte cu duşmanii mântuirii mele, care se vor sili să mă tragă de partea întunericului şi a chinurilor: Doamne, miluieşte-mă.
Când sudoarea morţii va acoperi trupul meu, iar sufletul în chinuri sfâşietoare se va depărta de el: Doamne, miluieşte-mă.
Când întunericul morţii va acoperi de la privirea mea tulbură toate lucrurile acestei lumi: Doamne, miluieşte-mă.
Când în trupul meu vor înceta toate simţurile, vor încremeni venele şi se vor împietri muşchii mei: Doamne, miluieşte-mă.
Când la auzul meu nu vor mai ajunge vorbele oamenilor şi sunetele de pe pământ: Doamne, miluieşte-mă.
Când voi asculta judecata Ta dreaptă, care va hotărî soarta mea veşnică: Doamne, miluieşte-mă.
Când trupul meu, părăsit de suflet, se va face pradă viermilor şi stricăciunii şi în sfârşit toată alcătuinţa mea se va preface în scrum: Doamne, miluieşte-mă.
Când glasul trâmbiţei îi va trezi pe toţi la cea de-a doua venire şi se va deschide cartea faptelor mele, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul Lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul robul Tău (prenumele). În mâinile Tale Doamne îmi dau duhul meu. Amin.

SFIINTII PRIETENII MEI...: DESPRE JUDECATA CEA DE APOI

SFIINTII PRIETENII MEI...: DESPRE JUDECATA CEA DE APOI urmeaza lincul....

cu parintele SOFIAN BUGHIU

CELE PATRU ISPITE ALE OMULUI DIN VREMEA MORTII

Fratilor, vine ceasul cel mai de pe urma, când fiecare din noi avem sa trecem pragul acestei vieti. Va veni moartea azi, mâine, poimâine; nu stim când vine ziua aceea. Vai de noi si de noi în vremea mortii! Spaima va fi mare, caci satana, cum se arata în Razboiul nevazut, toata viata lupta sa ne duca prin pacat la iad, la vesnica munca, dar niciodata nu da atâta lupta ca în vremea mortii.

Sa se stie ca patru sunt asupririle cele mai primejdioase cu care ne da razboi vrajmasul în vremea mortii:

a. întâi este razboiul împotriva credintei;

b. al doilea, împotriva nadejdii;

c. al treilea, împotriva smereniei, cu slava desarta si cu mândria;

d. si al patrulea, cu nalucirile cele de multe feluri si prefacerea slujitorilor nedreptatii în îngeri de lumina.

Sfântul Nicodim Aghioritul ne învata în ce chip trebuie a se lupta cineva împotriva acestor mari asupriri si grele ispite din vremea mortii. Si iata cum:

a. Când vrajmasul va începe a ne da razboi cu mincinoasele lui apucaturi, prin gânduri de necre-dinta în mintea noastra, atunci trebuie sa ne tragem înapoi degraba, de la minte la voire, zicând: "Du-te înapoi, satano, tatal minciunii, caci nu voiesc nici macar sa te aud pe tine, fiindca destul îmi este mie a crede cele ce crede Biserica cea sfânta a lui Hristos".

Si sa nu dam loc în inima noastra gândurilor necredintei, precum este scris de înteleptul Solomon: De se va sui peste tine duhul celui puternic - adica al vrajmasului -, sa nu-ti lasi locul tau. Si daca vrajmasul sarpe îti va aduce îndoiala în ce crede Biserica, nu-l baga în seama si sa nu-i raspunzi. Ci, vazând minciuna si viclenia lui, fereste-te foarte mult de el.

Iar daca esti puternic în credinta si în gândire si voiesti sa-l faci pe vrajmasul de rusine, raspunde-i lui: "Biserica crede adevarul". Si de-ti va zice tie: "Ce este adevarul?" Zi-i lui: "Acela pe care îl crede Biserica". "Si ce crede Biserica?" "Adevarul". "Care adevar?" "Pe care-l marturiseste Biserica" si pururea fii în gând cu rugaciunea catre Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

b. Iar când ne razboieste vrajmasul cu dezna-dejdea, sa ne aducem aminte de mila si bunatatea lui Dumnezeu, Care a venit în lume sa moara pentru noi, pacatosii.

c. Când ne va da razboi cu slava desarta si cu mândria, sa ne socotim ca suntem praf si cenusa si sa punem toate ispravile noastre pe seama lui Dumnezeu. Sa ne cunoastem cu adevarat greutatea pacatelor si a rautatilor noastre, dar sa nu dezna-dajduim de mila lui Dumnezeu, caci auzi ce zice Sfântul Duh prin gura Proorocului David: Mântui-va Domnul sufletele robilor Sai si nu vor gresi toti cei ce nadajduiesc spre Dânsul.

d. Iar daca ne vor da noua diavolii razboi cu nalucirile si prefacerile lor în chip de îngeri de lumina, sa stam tare întemeiati în smerenia cugetului nostru si sa zicem: "Schimbati-va, ticalosilor, în întunericul vostru, ca mie nu îmi trebuiesc vedenii. Nu am trebuinta în acest ceas decât de mila lui Dumnezeu si de milostivirea Lui".

Si chiar de ai cunoaste ca multe din semnele aratate ar fi de la Dumnezeu, întoarce-te de la dânsele si alunga-le de la tine cât poti de departe. Si sa nu te temi ca nu-I place lui Dumnezeu acest lucru si aceasta întoarcere a ta, de o faci socotindu-te nevrednic de acele vedenii.

Asadar, tineti minte, fratii mei, ca acestea sunt armele cele mai de obste pe care obisnuiesc vrajmasii nostri draci a le unelti împotriva noastra în ceasul cel mai de pe urma al mortii. Si fiecaruia îi da razboi dupa placerile si patimile la care îl cunoaste ca este supus mai mult.

Si sa nu uiti a cere cu toata inima, în ceasul acela, ajutorul rugaciunilor Preasfintei si Preacuratei Maici a lui Dumnezeu, si grabnicul ei ajutor te va izbavi si va aduce peste sufletul tau mila ei si îndurarea Preaputernicului Dumnezeu. Amin.

MAICA DOMNULUI: CE ASTEAPTA MORTII DE LA RUDELE LOR ?

MAICA DOMNULUI: CE ASTEAPTA MORTII DE LA RUDELE LOR ?
Urmeaza lincul....

Povestea unei femei care s-a intors din cealalta viata

Noi marturisiri cutremuratoare


Eram atee şi Îl huleam groaznic şi deseori pe Dumnezeu. Trăiam în ruşine şi preacurvie, însă Preamilostivul Dumnezeu nu m-a lăsat să pier, ci m-a călăuzit spre pocăinţă.


În anul 1962 m-am înbolnăvit grav de cancer şi am stat bolnavă 3 ani. Nu stăteam întinsă lucram mult şi mergeam la doctori, nădăjduind că voi găsi vindecare. În ultimele 6 luni slăbisem de tot, încât nici apă numai puteam să beau. Îndată ce beam, o vomitam. Atunci m-am dus la spital şi, pentru ca eram foarte energică, au chemat un profesor de la Moscova şi au hotărât să-mi facă operaţie. Dar imediat după ce mi-au deschis stomacul, am murit. Sufletul mi-a ieşit din trup şi stătea între doi medici şi eu, cu frică şi groază ,priveam ce mi se întâmpla. Întregul stomac şi intestinele îmi erau mâncate de cancer. Stăteam şi mă gândeam de ce suntem două? Nici nu-mi trecea prin minte că există suflet. Comuniştii ne-au îndopat şi ne-au învăţat că nu există suflet şi Dumnezeu că acestea sunt născocirile preoţilor, ca să înşele poporul şi să-l facă să-i fie frică de ceva ce nu există. Văzui că stau în picioare şi totodată mă văzui pe masa de operaţie. Îmi scoseseră afară toate măruntaiele şi căutau duodenul. Dar acolo exista doar puroi, toate erau distruse şi stricate, nimic numai era sănătos. Atunci medicii au zis : Aceasta femeie nu mai avea cu ce să trăiască.

Le vedeam pe toate cu frică şi groază şi iarăşi mă gândeam: "Cum şi de unde suntem două? Stau în picioare şi totodata sunt întinsă pe masă! "Atunci medicii mi-au pus la loc intestinele şi stomacul şi au spus că trupul meu trebuie dat medicilor tineri pentru practică, si l-au transportat în laborator, iar eu mergeam alături de ei şi mă gândeam cu nedumerire de ce suntem două. Acolo m-au lăsat întinsă, dezbracată, acoperită până la piept cu un cearceaf. După aceea am văzut că venise fratele meu împreună cu fiul meu cel mai mic. Avea 6 ani şi îl chema Andruşka [Andrei. A început să plângă şi să zică :"Mamă ,mamă, de ce-ai murit? Sunt încă mic, cum o să trăiesc fără tine? N-am nici tată şi acum ai murit şi tu !".

Eu atunci l-am îmbrăţişat şi l-am sărutat, dar el nu a simţit şi nu a văzut asta, nici nu m-a băgat în seamă, ci privea trupul meu mort. Vedea de asemenea,că şi fratele meu plângea.

După aceea am ajuns dintr-o dată acasă. Acolo era soacra mea de la prima căsătorie şi sora mea. Pe primul meu soţ îl părăsisem pentru că credea în Dumnezeu. Începuse împărţeala lucrurilor mele. Trăisem în bogăţie şi lux şi toate acestea le dobândisem pe nedrept şi prin desfrânare. Sora mea a început să ia cele mai frumoase din lucrurile mele, iar soacra cerea să-i lase ceva şi fiului meu. sora mea nu lăsa nimic şi, mai mult, a început să o certe pe soacră, spunând: "Acest copil nu este al fiului tău şi nu ţi-e rudă". După aceea au ieşit şi au închis casa. Sora mea a luat cu ea un sac plin de lucruri. În vreme ce ele se certau pentru lucrurile mele, am văzut în jurul meu diavoli care jucau şi se bucurau.

Deodată m-am aflat în vazduh şi vedeam cum zbor ca un avion. Am simţit că cineva mă ţine şi mă înalţ din ce în ce mai mult. Mă aflam deasupra oraşului Barnaul.Apoi am văzut că oraşul pierise. S-a făcut întuneric. După aceea a început din nou să apară lumină şi în final s-a făcut lumină deplină, aşa de puternică, încât nu puteam să văd. M-am aşezat pe o lespede neagră cu lungimea de un metru şi jumătate.

Vedeam copaci cu tulpini foarte groase şi frunziş bogat în culori. Între copaci erau case noi, dar n-am văzut cine locuia în ele. În valea aceasta am văzut iarba verde şi deasă şi m-am gândit: unde mă aflu acum? Dacă sunt pe pământ atunci de ce nu există drumuri şi mijloace de transport? Ce loc este acesta fără oameni şi cine trăieşte aici? Puţin mai încolo am văzut că se plimba o femeie frumoasă şi înaltă, îmbrăcată în veşminte împărăteşti, pe sub care i se vedeau degetele picioarelor. Păşea atât de uşor încât iarba nu se apleca sub paşii ei. Alături de ea mergea un tânar care îi ajungea pâna la umeri. Îşi ascundea faţa cu mâinile şi plângea cu amar şi se ruga, dar nu ştiu din ce motiv. Mă gândeam că este fiul ei şi m-am revoltat în mine pentru că nu-i e mila de el şi nu-l ascultă.(Însemnare: Se pare că acest tânar era îngerul păzitor al acestei femei moarte. De asemenea apare evident cât de mult le pasă îngerilor pentru noi şi sufletele noastre dar noi nu pricepem asta. După cum se vede rugâciunile lor nu vor fi ascultate dacă moartea ne găseşte în păcate şi nepocaiţi.)

Când s-au apropiat de mine, tânărul a căzut la picioarele ei a început să o roage fierbinte şi îndurerat, cerându-i ceva. Aceia ia răspuns dar nu am putut înţelege.Când s-au apropiat de mine voiam să-i întreb: "Unde mă aflu"?. În clipa aceea, femeia şi-a încrucişat mâinile la piept, şi-a înălţat privirea spre cer şi a zis:

Doamne unde va merge aceasta în starea în care se găseşte?. Eu m-am înfricoşat şi abia atunci am înţeles că murisem că sufletul meu se află în cer şi că trupul mi-a rămas pe pământ. Atunci am început să plâng şi sâ mă îndurerez, şi am auzit o voce care a spus:Întoarce-o pe pământ pentru faptele bune ale tatălui ei.

O altă voce a zis :M-am săturat de viaţa ei păcătoasă şi mizerabilă. Am vrut s-o şterg de pe faţa pământului fără să se pocăiască, dar s-a rugat pentru ea tatăl său.

Arătaţi-i locul pe care îl merita!"

Îndată am ajuns în iad. Atunci au început să se târască spre mine şerpi de foc înfiorători cu limbi lungi care vărsau flăcări şi alte murdării spurcate. Duhoarea era insuportabilă. Aceşti şerpi s-au înfăşurat împrejurul meu şi totodată au apărut de undeva viermi groşi ca degetul, cu cozi care se terminau în ace şi spini. Aceştia mi-au intrat în toate deschizăturile, în urechi, în ochi, pe mâini, peste tot, şi în felul acesta mă chinuiam, iar eu ţipam cu glas de fiară sălbatică. Dar acolo nu exista nimeni care să mă ajute sau să-i fie milă de mine. Am văzut acolo o femeie care făcuse avort şi a început să se roage la Domnul să aibă milă de ea. Acesta i-a răspuns:Tu n-ai vrut să Mă recunoşti pe pământ, ţi-ai omorât copii în pântece şi, mai mult, le spuneai oamenlior: "Nu trebuie să naşteţi copii, copiii sunt de prisos!. "Pentru Mine nu există lucruri de prisos. Pentru Mine toate au rostul lor".

Către Mine Domnul a zis: Eu ţi-am dat boala ca să te pocăieşti, dar tu M-ai hulit până la sfârşitul vieţii şi n-ai vrut să mă cunoşti, şi de aceea nici Eu nu te cunosc. Precum ai trăit pe pământ fără Dumnezeu, vei trăi şi aici!"

Deodată toate s-au schimbat şi eu zburam undeva. Duhoarea s-a pierdut, a pierit şi durearea îngrozitoare şi, pe neaşteptate am văzut biserica din locurile mele natale. Uşile s-au deschis şi a ieşit preotul îmbracat în veşminte albe. Stătea cu capul plecat şi o voce m-a întrebat:

- Cine este acesta?

- Preotul nostru.

- Tu ziceai că e pomanagiu dar el e păstor adevărat. Află că chiar dacă este mic în grad, preot obişnuit, Mă slujeşte pe Mine. şi mai află şi alt lucru: dacă acesta nu-ţi va citi rugăciunea de spovedanie, Eu nu te voi ierta.!

Atunci am început să mă rog :

- Doamne întoarce-mă pe pământ am un copil mic.

Domnul a răspuns:

- Ştiu că ai un fiu şi îmi pare rău pentru el.

- Îmi pare rău pentru el, am repetat eu.
Atunci acela a răspuns:

- Mie îmi pare rău pentru voi toţi, de trei ori îmi pare rău. De la toţi aştept să vă treziţi din somnul păcatului să vă pocăiţi şi să vă reveniţi.

Aici a apărut Maica lui Dumnezeu, pe care mai devreme am numit-o "femeie", şi am îndrăznit să o întreb:

- Aici la voi există rai?

Drept răspuns, după aceste vorbe m-am aflat iar în iad. Acum era mai rău ca prima dată. Diavolii alergau în jurul meu şi îmi arătau păcatele strigând: "Tu ne-ai slujit nouă cât ai fost pe pământ". Au început să-mi citească păcatele: toate erau scrise cu litere mari şi am simţit o frică groaznică. Din gură le ieşeau limbi de foc. Diavolii mă loveau în cap. Cădeau peste mine şi mă ardeau cu limbi de foc. În jurul meu se auzea jale mare şi plânsetele multor oameni.

Când focul s-a înteţit, vedeam totul în jur. Sufletele aveau chipuri înfioratoare: erau schilodite cu gâturile întinse şi ochii scoşi: mă întrebau dacă sunt "tovarăşă" a lor [pare ca erau comuniste] şi dacă voi trăi împreună cu ele. "La fel ca tine am făcut şi noi, ziceau, când eram pe pământ, nu am vrut să-L cunoaştem pe Dumnezeu. Îl huleam şi săvârşeam toate relele păcătuiam şi eram mândre şi nu ne-am pocăit niciodată. Cei care au păcătuit, dar mai târziu s-au pocăit, au mers la biserică, s-au rugat la Dumnezeu i-au miluit pe săraci şi i-au ajutat pe cei ce se găseau în nevoi sunt acolo sus". [adică în rai cuvânt pe care cei de aici nici nu vroiau să-l rostească]

Eu m-am înfricoşat rău de aceste cuvinte şi mi se părea că mă aflu aici în iad de o viaţă întreagă, iar acestea îmi spuneau că voi trăi împreună cu ei o veşnicie.

După aceea a apărut din nou Preasfânta Născatoare de Dumnezeu şi s-a făcut lumină. Diavolii au luat-o la fugă şi sufletele care se chinuiau în iad au început să strige şi să implore milă:

"Împărăteasă Cerească nu ne lăsa aici"; sau ziceau: Ardem, Născătoare de Dumnezeu şi nu există picătură de apă"

Ea plângea şi spunea printre lacrimi: Cât aţi trăit pe pământ n-aţi vrut să mă cunoaşteţi şi nu v-aţi pocăit de păcate înaintea Fiului meu şi Dumnezeului vostru, şi eu acum nu vă pot ajuta, nu pot trece peste voia Fiului meu şi Acela nu poate călca voia Tatălui Său. Îi ajut doar pe aceia pentru care se roagă rudele lor şi Sfânta Biserică".

Apoi noi am început să urcăm, şi de jos se auzeau ţipete puternice: "Născătoare de Dumnezeu,nu ne lăsa!"

S-a făcut iarăşi întuneric şi eu mă aflam pe aceeaşi lespede. Încrucişându-şi mâinile la piept Maica Domnului, şi-a înălţat privirea către cer şi a început să se roage zicând:"Ce să fac cu această femeie, unde să o aşez?" O voce a răspuns:"Întoarce-o pe pământ prin părul ei!"

Atunci Preacurata Fecioara a plecat în tăcere şi i s-a deschis o uşa dar eu nu vedeam nimic în spatele uşii. după aceea s-a întors ţinând în mâini părul meu şi de undeva au apărut 12 trăsuri fără roţi; se mişcau încet şi eu le urmam. Preasfânta Născatoare de Dumnezeu mi-a dat părul meu, dar eu nu am priceput că m-a atins. Am auzit-o doar spunând ca a doisprezecea trăsura nu are podea. Mi-erea frică să stau în ea dar Maica Domnului m-a împins şi m-a trimis pe pământ.

După toate acestea mi-am revenit şi stăteam conştientă şi priveam. Era ora unu şi jumătate dupî amiază. După lumină aceea toate mi se păreau urâte pe pământ.Atunci i-am zis sufletului meu: "intra în trup!". Imediat m-am aflat din nou la spital şi mergeam spre congelatorul unde se păstrează cadavrele. Acesta era închis, dar eu am intrat înăuntru fără nici o piedică şi am văzut trupul meu mort. Capul îmi era puţin într-o parte, iar mijlocul îmi era presat de alte cadavre. Îndată ce sufletul mi-a intrat în trup am simţit frig puternic. În clipa aceea au băgat înăuntru trupul mort al unui om şi, când au aprins lumina m-au văzut ghemuita, pe când ei de obicei aşează cadavrele cu faţa în sus. Văzându-mă aşa infirmierii s-au înspăimântat şi de frică s-au împrăştiat. S-au întors cu doi medici care au ordonat imediat să mi se încălzească creierul. Pe tot trupul meu existau 8 tăieturi [făcuseră practică pe trupul meu], trei pe piept şi restul pe burtă. După două ore de la încălzirea capului am deschis ochii, dar abia dupa 12 zile am putut vorbi.

A doisprezecea zi dimineaţa mi-au adus micul dejun, pâine prăjită cu unt şi cafea, dar nu am vrut să mănânc şi le-am spus acest lucru [era zi de post]. Infirmierii au plecat iarăşi şi toţi cei din spital au început să-mi dea atenţie. Au venit medicii şi m-au întrebat de ce nu vreau să mănânc. Le-am răspuns: "Staţi să vă spun ce a văzut sufletul meu, Cine nu posteşte în zilele de post va mânca bucate împuţite şi scârboase. De aceea nu voi mânca astăzi şi în nici un post nu voi mânca de dulce".

Mediciii de uimire când se înroşeau când păleau, iar pacienţii mă ascultau cu atenţie. Mai târziu s-au adunat mulţi medici şi eu le-am spus că nu mă mai doare nimic.Atunci a început să vină la mine multă lume şi eu le povesteam ce am văzut şi le arătam rănile. Poliţia s-a apucat să-i izgonească şi pe mine m-au mutat în alt spital. M-am însănătoşit complet şi i-am rugat pe medici să-mi vindece cât mai repede tăieturile pe care mi le-au făcut în timpul practicii. Atunci m-au aşezat din nou pe masa de operaţie şi când medicii mi-au deschis burta, au zis:

- De ce au operat un om complet sănătos?

Eu i-am intrebat:

- De ce boală sufăr?

Ei mi-au răspuns:

- Intestinele şi stomacul sunt curate ca ale unui copil.

Au venit şi medicii care m-au operat prima dată şi când s-au apropiat au spus:

- Unde este boala ei? Măruntaiele îi erau toate distruse şi mâncate de cancer şi acum e complet sănătoasă.

Le-am răspuns:

- Dumnezeu şi-a arătat mila Lui către mine păcătoasa, ca să mai trăiesc şi să mărturisesc şi celorlalţi ce am văzut şi ce mi s-a întâmplat. Acest Dumnezeu a luat tot ce a fost stricat în mine şi mi-a redat sănătatea; voi spune asta la toţi până voi muri.

Apoi i-am zis medicului:

-Aţi văzut că v-aţi înşelat?

-Nimic nu era sănătos în tine, a răspuns el.

-Ce credeţi acum? l-am intrebat eu.

-Te-a renăscut Atotputernicul.

Atunci i-am zis:

-Dacă credeţi în Acesta, faceţi-vă cruce şi mergeţi la biserică!

Medicul s-a înroşit căci era evreu. Am adăugat:

-Faceţi-vă plăcut lui Dumnezeu!

După aceea am ieşit din spital şi l-am chemat pe preotul pe care mai înainte îl batjocoream şi îl necăjeam, numindu-l pomanagiu. I-am povestit tot ce mi s-a întâmplat şi m-am spovedit şi m-am împărtăşit cu sfintele Taine ale lui Hristos. L-am chemat să-mi binecuvinteze casa, pentru că până atunci în ea împărăţise păcatul, desfrâul, beţia şi batjocura.

În ziua de astăzi, eu, păcătoasa Claudia, în vârsta de 40 de ani, cu ajutorul lui Dumnezeu şi al Împărătesei Cereşti, trăiesc creştineşte. Merg regulat la biserica şi Domnul mă sprijină. Mă vizitează oameni din toate colţurile lumii şi eu le povestesc tuturor câte mi s-au petrecut, câte am văzut şi câte am auzit.Cu ajutorul lui Dumnezeu îi primesc pe toţi, le povestesc la toţi cum eram înainte, ce mi s-a întâmplat şi din ce cauză sunt acum credincioasă.

Slăvit să fie Dumnezeul nostru! Îi povăţuiesc pe toţi să aibă grijă cum trăiesc, pentru că există cu adevărat altă lume şi altă viaţă, iar fiecare va da socoteală pentru lucrările lui pământeşti şi după măsura acestora va avea răsplată sau pedeapsă dreaptă şi veşnică.

Să trăiţi cu toţii creştineşte şi să vă faceţi plăcuţi lui Dumnezeu. Amin.

    

CE PUTEM FACE PENTRU CEI RAPOSATI?

Cuviosul Seraphim Rose:

“Fiecare cuvant al rugaciunilor pentru cel raposat este ca un strop de apa dat unui om insetat”

“Cat de importanta este pomenirea celor raposati in cadrul Sfintei Liturghii se poate vedea din urmatoarea intamplare: inainte de a fi acoperite moastele Sfantului Teodosie din Cernigov (1869), ieromonahul (renumitul staret Alexei din pustia Goloseyevsky, din Lavra Kievului, raposat in 1916) care savarsea reinvestmantarea moastelor, fiind ostenit si atipind acolo, langa moaste, il vazu inaintea lui pe sfant, care ii spuse: „iti multumesc pentru cat te trudesti cu mine. Te mai rog insa ca, atunci cand vei savarsi Sfanta Liturghie, sa-i pomenesti pe parintii mei” – si ii spuse numele lor (preotul Nikita si Maria). „Dar cum se face ca tocmai tu, o, sfinte, imi ceri mie sa ma rog, cand tu insuti te afli inaintea Tronului ceresc si mijlocesti oamenilor mila lui Dumnezeu?“, intreba ieromonahul. „Da, este adevarat“, raspunse Teodosie, „dar prinoasele aduse la Sfanta Liturghie au mai multa putere decat rugaciunile mele.”

Asadar, atat panahida, cat si rugaciunea personala facuta acasa pentru cei raposati le sunt de mare folos acestora, ca fapte bune savarsite intru pomenirea lor, precum si pomenile si contributiile aduse Bisericii. Dar deosebit de binefacatoare sunt pentru ei pomenirile din timpul Sfintei Liturghii. S-au petrecut multe aparitii ale raposatilor care confirma acest lucru. Multi dintre cei care au murit pocaindu-se, dar nu au mai apucat sa o vadeasca pe cand erau inca in viata, au fost izbaviti de chinuri si au dobandit odihna. Biserica inalta mereu rugaciuni pentru cei raposati, iar la praznicul Pogorarii Sfantului Duh, in cadrul vecerniei, are randuite rugaciuni speciale chiar si pentru „cei din iad“.

Sfantul Grigorie cel Mare, raspunzand in Dialogurile sale la intrebarea: „Exista ceva anume care le poate fi de folos sufletelor dupa moarte?“, invata: „Sfanta Jertfa a lui Hristos, Jertfa ce ne mantuie, aduce mari foloase sufletelor, chiar si dupa moarte, cu conditia ca pacatele lor sa fie dintr-acelea care se pot ierta si in viata de apoi. Din aceasta pricina, unele suflete de raposati vin si se roaga sa fie pomenite la Sfanta Liturghie… Bineinteles ca cel mai sigur lucru este sa facem noi insine, chiar din timpul acestei vieti, ceea ce ne-am dori sa faca altii pentru noi, dupa ce vom muri. Mult mai usor este sa iesi de aici liber, decat sa-ti doresti libertatea, dupa ce deja ai fost pus in lanturi. De aceea ar trebui sa defaimam aceasta lume din toata inima, ca si cum toata slava ei s-ar fi trecut deja, si sa ne aducem in fiecare zi prinosul de lacrimi Domnului, prin Jertfa Sfantului Sau Trup si a Preacuratului Sau Sange. Aceasta Jertfa are singura puterea izbavirii sufletului din moartea vesnica, pentru ca in chip mistic ne dezvaluie, fiecaruia, moartea Celui Unul-Nascut Fiu al lui Dumnezeu” (Dialog. IV, 57, 60, pp. 266, 272-273).

Sfantul Grigorie aduce mai multe exemple de raposati care s-au aratat celor vii cerand sau multumind pentru Savarsirea Sfintei Liturghii spre odihna lor; apare chiar si un caz in care sotia unui detinut, crezandu-l mort, se ruga preotilor ca in anumite zile sa implineasca Sfanta Liturghie pentru el; intors din captivitate, fostul detinut i-a povestit sotiei cum, in anumite zile, era dezlegat de lanturi – zile care s-au vadit a fi tocmai acelea in care Sfanta Liturghie era savarsita spre pomenirea lui (Dialog. IV, 57, 59, pp. 267, 270)

Protestantii considera, in general, ca rugaciunile Bisericii pentru raposati sunt incompatibile cu realitatea ca noi, oamenii, avem a ne afla mantuirea in timpul acestei vieti in primul rand: „Daca poti fi mantuit prin Biserica si dupa moarte, atunci ce rost mai are sa te chinui sau sa cauti credinta in timpul vietii? Hai sa mancam, sa bem si sa ne veselim“… Sigur, nimeni dintre cei cu o asemenea viata nu si-au dobandit mantuirea prin rugaciunile Bisericii; evident ca un asemenea argument este destul de superficial, daca nu chiar ipocrit. Rugaciunile Bisericii nu-i pot izbavi pe cei care nu-si doresc mantuirea sau care nu s-au luptat defel in timpul vietii spre dobandirea celor de sus. Intr-un anume sens, s-ar putea spune ca rugaciunea Bisericii sau cea personala, a unui crestin, pentru un raposat, vine ca rezultat al vietii raposatului: nimeni nu se va ruga pentru el, daca el nu a facut nimic care sa-i indemne pe cei ramasi in viata sa o faca dupa moartea lui.

Si Sfantul Marcu al Efesului discuta aceasta problema a rugaciunii pentru raposati si a imbunatatirii produse astfel asupra starii lor, citand drept exemplu rugaciunea Sfantului Grigorie Dialogul pentru imparatul roman Traian, rugaciune inspirata de o fapta buna pe care acest imparat pagan a savarsit-o candva.

Ce anume putem face noi pentru cei raposati

Oricare dintre cei care vor sa-si manifeste iubirea pentru cei raposati si sa le fie de un real folos, cel mai bine isi pot implini dorinta rugandu-se pentru ei, mai cu seama pomenindu-i la Sfanta Liturghie, atunci cand miridele scoase pentru vii si pentru adormiti sunt lasate sa cada in Sangele Domnului, iar preotul se roaga: „Curateste, Doamne, pacatele celor ce s-au pomenit acum, prin Preascump Sangele Tau, pentru rugaciunile tuturor sfintilor Tai“.

Nu putem face nimic mai bun sau mai de pret pentru raposati decat sa ne rugam, pomenindu-i cu prinoase la Sfanta Liturghie, in vesnica nevoie sunt ei de sprijin prin rugaciune, si mai cu seama in vremea celor patruzeci de zile, cand sufletul o porneste pe calea spre salasurile de veci. Trupul nu mai simte nimic atunci: nu-i mai vede pe cei dragi adunati in jurul lui, nu mai simte mireasma florilor, nu mai aude cantarile de inmormantare. Dar sufletul simte rugaciunile rostite pentru el, este multumitor celor care le savarsesc si, duhovniceste, le este apropiat acestora.

O, rude si prieteni ai celui raposat! Faceti pentru el ceea ce-i este de trebuinta si va sta tuturor in putere! Nu va cheltuiti banii cu impodobirea pe dinafara a sicriului si a mormantului, ci cheltuiti-i spre ajutorarea celor aflati in nevoi, intru pomenirea celui drag, care a raposat, cheltuiti-i cu lucrarea Bisericii, care se poate ingriji de sufletul lui. Toti avem de urmat aceeasi cale: si noi vom avea trebuinta, odata, sa fim pomeniti in rugaciuni! Sa fim deci noi insine milostivi cu cel raposat.

Cand ti-a raposat cineva, da de stire cat mai repede unui preot, sa poata citi „Rugaciunea de iesire a sufletului“, care s-a randuit sa se citeasca fiecarui crestin ortodox indata dupa moarte, incearca, daca se poate, sa implinesti slujba inmormantarii intr-o biserica si mereu sa citeasca cineva „Psaltirea” la capataiul celui raposat, pana la ingropare.

Nu trebuie mare pompa in timpul slujbei, dar negresit inmormantarea trebuie savarsita in intregime, fara omisiuni; nu te gandi la tine sau la confortul tau, ci gandeste-te la cel raposat, de care sa te desparti pentru totdeauna.

Cand se intampla sa fie mai multi raposati in biserica, in acelasi timp, nu refuza daca cineva propune ca slujba sa se savarseasca pentru toti la un loc. Caci este chiar mai bine ca o inmormantare sa se slujeasca pentru doi sau mai multi raposati in acelasi timp: rugaciunea tuturor celor adunati acolo va fi mult mai vie decat daca s-ar sluji de mai multe ori, succesiv, in mare graba, cu neatentie si cat mai pe scurt, pentru fiecare separat; pentru ca fiecare cuvant al rugaciunilor pentru cel raposat este ca un strop de apa dat unui om insetat.

Foarte important este sa randuiesti imediat si pomenirea la Sfanta Liturghie pentru toata durata urmatoarelor patruzeci de zile. De obicei, in bisericile unde Sfanta Liturghie este savarsita zilnic, toti cei care s-au inmormantat acolo sunt pomeniti vreme de patruzeci de zile. Dar daca inmormantarea s-a savarsit intr-o biserica unde nu au loc slujbe zilnic, rudele ar trebui sa randuiasca aceste pomeniri oriunde se savarseste Sfanta Liturghie in fiecare zi. Bine este sa se trimita si prinoase spre pomenire pe la manastiri, sau la Ierusalim, unde rugaciunea este neincetata la Sfintele Locuri. Dar pomenirea de patruzeci de zile trebuie randuit sa fie inceputa imediat dupa moarte, cand sufletul se afla in cea mai mare nevoie de ajutor prin rugaciune si de aceea pomenirile trebuie incepute in cel mai apropiat loc unde se fac slujbe zilnic.

Sa ne ingrijim de cei care au plecat in lumea de dincolo inaintea noastra, ca sa putem face pentru ei tot ce ne sta in puteri, avand in minte ca „Fericiti sunt cei milostivi, ca aceia se vor milui”! “

(din: Parintele Serafim Rose, “Sufletul dupa moarte” – cartea integral aici, in versiunea tradusa de Doamna prof. Gratia Lungu-Constantineanu)

EXISTA REINCARNARE?

Parintele Serafim Rose infatiseaza invatatura ortodoxa si explica originile acestei mari inselari

“Printre ideile oculte mult dezbătute în prezent şi uneori ac­ceptate de cei care trăiesc experienţe „din afară de trup” şi „de după moarte”, şi chiar şi de unii oameni de ştiinţă, se nu­mără şi ideea de reîncarnare: adică, după moarte, sufletul nu trece prin Judecata Particulară şi apoi se sălăşluieşte în Rai sau în iad, aşteptând învierea morţilor şi Judecata de Apoi, ci (bineînţeles, după o mai lungă sau mai scurtă şedere pe „pla­nul astral”) se întoarce pe pământ şi intră într-un nou trup, de dobitoc sau de om.

Această idee era foarte răspândită în Antichitatea păgână din Apus, înainte de a fi înlocuită de ideile creştine; însă răs­pândirea ei de astăzi se datorează în mare parte influenţei hinduismului şi budismului, unde ea este acceptată. In zilele noastre, ideea este de obicei „umanizată”, adică oamenii pre­supun că în „vieţile lor anterioare” au fost tot oameni, în vre­me ce ideea mai des întâlnită printre hinduşi şi budişti, pre­cum şi la grecii antici şi romani, este că e destul de greu să te „încarnezi” ca om şi că cele mai multe dintre „încarnările” de azi sunt în trupuri de dobitoace, insecte şi chiar şi plante.

Cei care cred în ideea aceasta spun că ea justifică toate multele nedreptăţi din viaţa pământească, precum şi anumite frici aparent inexplicabile: dacă cineva se naşte orb sau sărac, aceasta este o dreaptă răsplată pentru faptele lui dintr-o „viaţă anterioară” (sau, după cum spun hinduşii şi budiştii, se în­tâmplă din pricina unei „karme rele”); dacă cineva se teme de apă este pentru că într-o „existenţă anterioară” a murit înecat.

Cei ce cred în reîncarnare nu au vreo concepţie completă de­spre originea şi destinaţia sufletului, nici dovezi convingătoare pentru a-şi sprijini teoria; principalele ei atracţii sunt superficia­le: faptul că pare a aduce „dreptate” pe pământ, că explică unele taine psihologice şi că oferă o oarecare aparenţă de „nemurire” celor care nu acceptă premizele creştine ale nemuririi.

Cugetând mai profund însă, teoria reîncarnării nu oferă nicidecum o explicaţie pentru nedreptăţi: dacă omul pătimeşte în această viaţă pentru păcate şi greşeli săvârşite într-o altă viaţă, pe care nu şi le poate aminti şi pentru care (dacă „înainte” a fost animal) nici măcar nu poate fi socotit răspunzător, şi dacă (după învăţătura budistă) nu există nici măcar un „eu” care trăieşte de la o încarnare la alta, iar greşelile trecute sunt literalmente ale altcuiva, atunci nu este nici o dreptate, ci numai o pătimire oar­bă a unor rele al căror izvor nu poate fi aflat. Învăţătura creştină despre căderea lui Adam, din care izvorăsc toate relele din lume, oferă o explicaţie mult mai bună pentru nedreptăţile lu­mii; iar revelaţia creştină despre desăvârşita dreptate a lui Dum­nezeu în judecata pe care El o face oamenilor, spre viaţă veşnică în Rai sau în iad, dovedeşte ca inutilă şi trivială ideea „dreptăţii” făcute prin „încarnări” repetate în lumea aceasta.

In ultimele decenii ideea de reîncarnare a dobândit o po­pularitate deosebită în lumea apuseană şi au existat numeroa­se cazuri care voiau să sugereze „amintirea” „vieţilor anterioare”; de asemenea, mulţi oameni se întorc din experienţe „din afară de trup” cu credinţa că acestea sugerează sau vor­besc foarte convingător despre ideea de reîncarnare. Ce să credem despre aceste cazuri?

Foarte puţine dintre ele, trebuie spus, oferă „dovezi” care să aibă ceva mai mult decât o legătură îndepărtată cu faptele în sine şi care ar putea foarte bine să fie rodul închipuirii: un co­pil se naşte cu un semn pe gât şi mai târziu „îşi aminteşte” că a fost spânzurat într-o „viaţă anterioară” deoarece fusese hoţ de cai; cineva se teme de înălţimi şi apoi „îşi aminteşte” că a mu­rit căzând în viaţa sa „anterioară”, şi tot aşa. Tendinţa firească a oamenilor spre plăsmuirea de închipuiri face ca aceste cazuri să nu aibă nici o valoare ca „dovezi” ale reîncarnării.

Cu toate acestea, în multe cazuri aceste „vieţi anterioare” au fost descoperite printr-o tehnică hipnotică numită „hipno­ză regresivă“, care de multe ori a dat rezultate uimitoare pentru amintirea unor fapte de mult uitate de mintea conştienta mergând înapoi până în fragedă copilărie. Hipnotizatorul duce pe om „înapoi” în pruncie, apoi întreabă:

- Dar înainte de aceasta?

Adesea, în astfel de cazuri, omul acela îşi va „aminti” pro­pria „moarte” sau chiar o întreagă altă viaţă; ce să credem de­spre aceste amintiri?

Înşişi hipnotizatorii bine instruiţi recunosc cursele „hipnozei regresive”. Dr. Arthur C. Hastings, un specialist în psiho­logia comunicării din California, spune că

„cel mai lămurit lucru care se petrece în starea de hipnoză e că persoana res­pectivă este extrem de deschisă faţă de orice sugestii subtile, inconştiente, non-verbale şi verbale, ale hipnotizatorului şi este foarte supusă. Dacă le ceri să se întoarcă într-o altă viaţă din trecut şi ei nu au aşa ceva, vor inventa una pentru tine. Dacă le sugerezi că au văzut un OZN, au văzut un OZN“.

Un hipnotizator din Chicago, Dr. Larry Garrett, care a făcut aproximativ 500 de hipnoze regresive, observă că adeseori aceste întoarceri în timp sunt incorecte, chiar şi când ţin este un fapt trecut din viaţa aceasta:

„De multe ori oamenii inventează fapte din dorinţe, fantezii, vise, lucruri de acest fel… Oricine se ocupă de hipnoză şi face orice tip de regresie va descoperi că de multe ori oamenii au o imaginaţie atât de vie încât, stând acolo, vor inventa tot felul de lucruri numai ca să îi facă pe plac hipnotizatorului” .

Un alt cercetător al acestei probleme scrie:

„Această meto­dă este plină de riscuri, cel mai mare fiind înclinaţia minţii inconştiente către fantezia dramatică. Ceea ce se descoperă în hipnoză poate fi, de fapt, un vis privitor la un fel de existenţă anterioară pe care subiectul ar fi dorit să o aibă sau pe care crede, având sau nu dreptate, că a trăit-o… Un psiholog le-a spus mai multor subiecţi hipnotizaţi să îşi amintească o exis­tenţă anterioară şi toţi, fără nici o excepţie, au făcut acest lu­cru. Unele relatări erau pline de detalii pline de culoare şi pă­reau convingătoare… Cu toate acestea, când psihologul i-a hipnotizat din nou, în stare de transă ei au putut să găsească o sursă firească pentru fiecare element din acele relatări – un om pe care îl cunoscuseră în copilărie, scene din cărţi citite sau filme văzute cu ani în urmă, şi aşa mai departe“.

Ce se întâmplă însă cu acele cazuri cărora li s-a făcut mul­tă publicitate în ultima vreme, în care există „dovezi obiecti­ve” despre „viaţa anterioară” a cuiva – când o persoană îşi „aminteşte” amănunte privitoare la vremuri şi locuri pe care este cu neputinţă să le fi cunoscut personal, dar care pot fi ve­rificate cu documente istorice? Astfel de cazuri par foarte convingătoare pentru cei care sunt deja înclinaţi să creadă în reîncarnare; însă aceste „do­vezi” nu se deosebesc de informaţiile obişnuite transmise de „spirite” în timpul şedinţelor de spiritism (care pot fi şi ele foarte impresionante) şi nu există nici un temei pentru a pre­supune că au alt izvor. Dacă „spiritele” de la şedinţe sunt evi­dent demoni, atunci şi informaţiile despre „vieţile anterioare” pot fi transmise tot de ei.

In amândouă cazurile, ţelul este acelaşi: să-i zăpăcească pe oameni cu un spectacol orbitor de cunoştinţe aparent „sau paranaturale” şi astfel să-i înşele cu privire la adevărata faţă a vieţii de după moarte şi să-i lase nepregătiţi pentru ea.

Până şi ocultiştii, care în general sunt binevoitori faţă de ideea de reîncarnare, recunosc că „dovezile” în favoarea ei pot fi interpretate în mai multe feluri. O americancă ce răspândeşte ideile oculte crede că „majoritatea faptelor relatate, ce oferă dovezi în favoarea reîncarnării, ar putea fi cazuri de posedare“. „Posedarea”, după asemenea ocultişti, se petrece atunci când o persoană „moartă” pune stăpânire pe un trup viu, iar personalitatea şi însăşi identitatea acestuia din urmă par a se schimba, dând astfel impresia că respectivul este stăpânit da trăsăturile vieţii „anterioare” a cuiva. Desigur, acele făpturi care „posedă” oamenii sunt diavoli, oricât s-ar preface ei că sunt suflete ale morţilor. Vestita carte a Dr. Ian Stevenson, publicată recent, Twenty Cases Suggestive of Reincarnation (Do­uăzeci de cazuri care sugerează reîncarnarea), pare într-adevăr a fi o culegere de astfel de cazuri de „posedare”.
Biserica creştină din primele veacuri a luptat împotriva ideii de reîncarnare, care pătrunsese în lumea creştină prin în­văţături orientale, precum cea a maniheilor. Învăţătura mincinoasă a lui Origen despre „pre-existenţa sufletelor” era strans legată de aceste învăţături şi la al Cincilea Sinod Ecumenic din Constantinopol, în 553, ea a fost osândită cu tărie, iar cel ce o urmau, anatemizaţi. Mulţi Părinţi ai Bisericii, la rândul lor, au scris împotriva ei; cei mai cunoscuţi sunt Sfântul Am­brozie al Milanului, în Apus (Despre credinţa în Invieret Cartea a II-a), Sfântul Grigorie de Nyssa în Răsărit (Despre suflet şi înviere), împreună cu alţii.

Pentru creştinul ortodox de astăzi, care este ispitit de această idee sau care îşi pune întrebări în legătură cu presupusele „dovezi” ale ei, este poate de ajuns să cugetăm asupra a trei învăţături creştine fundamentale care resping definitiv însăşi posibilitatea reîncarnării.

1. Învierea trupului. Hristos a înviat din morţi în acelaşi trup care murise cu moartea tuturor oamenilor şi s-a făcut pârga tuturor oamenilor, ale căror trupuri vor fi şi ele înviate în Ziua de Apoi şi se vor uni iarăşi cu sufletele lor pentru a trăi veşnic în Rai sau în iad, după dreapta judecată a lui Dum­nezeu făcută faptelor lor de pe pământ. Acest trup înviat, asemenea trupului lui Hristos, se va deosebi de trupurile noastre pământeşti, fiind mai subţire şi mai asemănător firii îngereşti, altminteri neputând locui în Împărăţia Cerurilor, unde nu este moarte, nici stricăciune; dar va fi tot acelaşi trup, restaurat şi pregătit pentru viaţa veşnică în chip minunat de Dumnezeu, precum a văzut Iezechiel în arătarea „oaselor uscate” (Iezechiel 37, 1-14). În ceruri, cei mântuiţi se vor recunoaşte unii pe alţii. Astfel, trupul este o parte ce nu poate fi neglijată a per­soanei integrale care va trăi veşnic, iar ideea mai multor tru­puri aparţinând aceleiaşi persoane neagă însăşi firea împărăţiei Cerurilor, pregătită de Dumnezeu pentru cei care îl iubesc.

2. Răscumpărarea noastră de Iisus Hristos. Dumnezeu S-a întrupat şi prin viaţa, patimile şi moartea Sa de pe Cruce ne-a răscumpărat de sub stăpânirea păcatului şi a morţii. Prin Biserica Lui, noi suntem mântuiţi şi pregătiţi pentru împără­ţia Cerurilor, fără a trebui să plătim vreo „penalizare” pentru fărădelegile noastre din trecut. Însă conform ideii de reîncar­nare, dacă omul este „mântuit” cumva, aceasta nu se petrece decât după multe „vieţi” în care a ispăşit urmările păcatelor lui. Acesta este legalismul rece şi uscat al religiilor păgâne, care a fost cu desăvârşire desfiinţat de jertfa de pe Cruce a lui Hristos; tâlharul din dreapta Sa a primit mântuirea într-o cli­pă, prin credinţa în Fiul lui Dumnezeu, „karma rea” a fărăde­legilor sale fiind ştearsă de harul lui Dumnezeu.

3. Judecata. “Este rânduit oamenilor o dată să moară, iar după aceea să fie judecata” (Evrei 9, 27). Viaţa omenească este o perioadă de încercare unică, precisă, după care nu mai există „încă o şansă“, ci numai judecata lui Dumnezeu (care este atât dreaptă, cât şi milostivă) făcută omului după starea în care se găseşte sufletul lui la sfârşitul vieţii.

În aceste trei învăţături revelaţia creştină este foarte precisă şi clară, în comparaţie cu religiile păgâne care nu cred nici în înviere, nici în mântuire şi nici nu au o învăţătură limpede cu privire la judecata şi viaţa viitoare. Singurul răspuns pentru toate presupusele experienţe sau amintiri ale „vieţilor an­terioare” este tocmai învăţătura lămurită a creştinismului despre viaţa omenească şi relaţiile lui Dumnezeu cu oamenii.

(Ieromonah Serafim Rose, “Sufletul dupa moarte”, Editura Sophia, 2007)

OBICEIURI DE ZIUA MORTILOR

Noaptea de 1 noiembrie sta sub semnul luminii. Cu ocazia Luminatiei, asa cum este cunoscuta, in popor, Ziua Mortilor, un vechi obicei catolic pastrat de sute de ani, cimitirele, mai ales cele din Ardeal, Banat si Maramures, se transforma in oaze de lumina, datorita miilor de lumanari aprinse in memoria celor trecuti in vesnicie.

De fapt, Ziua Mortilor se celebreaza in 2 noiembrie, prima zi a lunii fiind Sarbatoarea Tuturor Sfintilor, insa, in timp, cele doua s-au contopit, iar cimitirele se umplu in 1 noiembrie pentru a ne aminti de cei dragi trecuti in vesnicie.
Mormintele se curata si se pregatesc din timp, in aceasta zi doar se pun coroanele, florile si se aprind lumanari pentru sufletul raposatilor. Chiar si cei plecati in strainatate se intorc acasa de Ziua Mortilor, pentru a fi alaturi de cei dragi si a imparti de pomana mancare si bautura tuturor celor care trec prin dreptul mormintelor.
De 1 noiembrie, cimitirele devin locul de pelerinaj a mii de credinciosi. Oamenii considera ca aduc o jertfa celor disparuti aducand flori la cimitir in seara zilei de 1 noiembrie si aprinzand lumanari, iar multi merg in aceasta noapte si zeci de kilometri pana la cimitir.
Desi, la origine, este o sarbatoare catolica, occidentala, Luminatia - cum mai este numita Ziua Mortilor - a fost adoptata si in Transilvania, indiferent de confesiunea religioasa a locuitorilor (ortodocsi, catolici sau protestanti).

In traditia ortodoxa, Luminatia se inscrie in randul sarbatorilor din vechiul cult al mortilor. Astfel, in ziua de 31 octombrie, oamenii merg la cimitir, unde curata mormintele celor dragi, iar in zilele de 1 si 2 noiembrie duc flori - de obicei flori de sezon, precum crizantemele - si se roaga pentru sufletele celor adormiti.
Potrivit legendelor populare, in noaptea de 1 noiembrie, portile Taramului de Dincolo se deschid, iar cei decedati vin sa ii viziteze pe cei vii. Sarbatoarea nu are nimic lugubru, ziua de 1 noiembrie fiind, poate, singura zi din an in care oamenii glumesc in cimitir. De Ziua Mortilor, bucuria reintalnirii cu sufletele rudelor trecute in Lumea de Dincolo depaseste tristetea comemorarii.

Cine nu are parinti

Ratacit pe pamant, ca e mare sau mic
Cine n-are parinti nu mai are nimic.

C-a fost vreme de paci, c-a fost timp de razboi,
Ei asa au dorit, sa se mute in noi.

Si acum, daca ei, care-au fost, nu mai sunt,
Noi, in noi, ii purtam si le suntem mormant.

C-au murit ordonat, dupa cum li s-a dat,
A cadea violent, a se stinge treptat.

N-aveam timp pentru ei, pareau dusi in alt veac
Si acum ne miram ca sunt palizi si tac.

Nu pareau de prisos, se simteau de prisos
Si acum, inapoi, ii chemam dureros.

Intr-un tragic motiv, intr-un tragic efect,
Ce simteam indirect, azi ne doare direct.

Si-n sicriu ii purtam, cu capacul rasfrant
Si acasa plecam, si-i lasam in mormant.

Si nici nu ne gandim sa venim inapoi,
Poate nu au murit si mai striga la noi.

Si, probabil, curand, vom vedea, vom simti,
Ca-ntre noi si parinti au crescu vesnicii.

Ca-ntre noi si parinti urca drumul de lut,
Drum de neinteles, drum de nestrabatut.

Dar acum e tarziu si simtim si vedem
Ca parintii devin robii altui sistem.

Si ce suflet avem, sa-i bagam in pamant,
Dedicati, noi si ei, ritualului sfant.

Daca-n viata au fost, fie blanzi, fie fermi,
Ii fixam in pamant, ii trimitem la viermi.

Dumnezeu ne-a uitat, varsta-si iese din minti,
Mor parintii in noi, noi murim in parinti.

Vine iarna in ceas si da viscolul spic,
Cine n-are parinti nu mai are nimic.

Niste oameni mai plang, niste clopote bat,
Cine n-are parinti este mort si ingropat.

Este ultimul rau, este ultimul rapt,
Cine n-are parinti nu exista, de fapt.

Nu exista averi, nu exista noroc,
Cine n-are parinti ce sa aiba in loc?

N-are pret nici un pret, n-are nimb nici un nimb,
Cine n-are parinti, ce sa aiba in schimb?

Cine n-are parinti, are ultimul drept,
De-a porni-o prin timp, cu tot viscolu-n piept.

Timpurii suferinti si tardive cainti,
Un popor de orfani, cine n-are parinti.

poezie de Adrian Păunescu din Rugă pentru părinţi
,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,
Ratacind mereu...

Ratacesc pe cararile vietii,
Ma caut fara odihna, pentru a ma regasi.
Intreb florile si arborii,
Intreb iarba si cerul,
Intreb luna si soarele,
Intreb stelele.
Il intreb pe Dumnezeu:"Unde sunt, Doamne?"
In tacerea mea launtrica
Ma intreb pe mine:"Pe unde ratacesti?"

M-am pierdut in copilarie
Cand ma intrebam nestiutoare:
"Ce e viata?"
Si m-am regasit.
In trandafirii galbeni din gradina casei,
In mirosul salcamilor in floare,
In parfumul teilor din padure,
In florile de visin, de piersic si cires
In poienile pline de ghiocei
Apoi, in albul pur al lacramioarelor
Si in cupele presarate cu aur ale crinilor in floare.

M-am pierdut in tinerete
Cand ma intrebam nestiutoare:
"Ce e iubirea?"
Si m-am regasit.
In inimile oamenilor,
In sufletele prietenilor,
In caldura dragostei parintesti,
In adierea vantului iubirii,
In limpezimea de fiord a ochilor lui,
Ai celui de care m-am indragostit.
Si atunci mi-am faurit un ideal.

M-am pierdut incercand sa ating stelele.
Acolo era idealul la care visam
Il simteam pe culmea sufletului meu.
Dar viata ma tragea in jos
Si din nou ma inaltam pana la cer
Pentru a cobori, apoi, in abis.
Si rand pe rand,
Si an dupa an,
Viata mea s-a transformat intr-o miscare,
Un dute-vino, intre cer si pamant.
Cum sa nu ma pierd?

Acum ma caut din nou
Ca in copilarie si tinerete.
In tacerea fiintei mele, strig.
Chem numele Lui Dumnezeu,
Il rog sa-mi arate calea
Ce trebuie sa o urmez
Pentru a ma regasi.

poezie de Iulia Comaniciu
.................................
Imn mortilor
Morminte dragi, lumina vie,
sporite-ntr-una an de an,
noi v-auzim curgand sub glie,
ca un suvoi subpamantean!Ati luminat cu jertfe sfinte
pamantul, pana-n temelii,
caci arde tara de morminte,
cum arde cerul de faclii.

Ascunse-n lut, ca o comoara,
morminte vechi, morminte noi,
de vi se pierde urma-n tara,
va regasim mereu in noi!

De vi s-au smuls si flori si cruce
si daca locul, nu vi-l stim,
tot gandul nostru-n el v-aduce,
ingenuncheri de heruvim.

Morti sfinti in temniti si prigoane.
Morti sfinti in lupte si furtuni,
noi am facut din voi icoane,
si va purtam pe frunti cununi.

Nu plangem lacrima de sange,
ci ne mandrim cu-atati eroi.
Nu! Neamul nostru nu va plange,
ci se cumineca prin voi.

(Radu Gyr, Imn mortilor, poezie compusa in inchisoarea Aiud)
Avem atatia morti,

de Radu Gyr

Avem atatia morti, atatea oseminte,
Cu smirna lor pe frunte ne sfintim
Si de la noi la gropile lor sfinte
Intinde luna aurit chilim.

Atatia morti, atatea dragi morminte

Atatia morti, atatea dragi morminte,
Ca o catapeteasma cresc in noi,
Cum mucenicii slavei mai-nainte,
Prin gloante, prin furtuna, prin ploi.

Ne palpaie pe maini si in cuvinte

Ne palpaie pe maini si in cuvinte
Ca soarele ce arde pe obraz,
Atatia morti, atatea oseminte,
In somn se-aprind icoane de topaz.

Atatia morti ascut in noi otele

Atatia morti ascut in noi otele,
Se sparge veacul in tandari mari de fier.
Cu jertfele de ne izbim de stele,
Cu ranile noi ne-am atins de cer.

Zidim destin, Parang de ziduri sfinte

Zidim destin, Parang de ziduri sfinte
Dar nu din var si piatra ctitorim,
Ci tencuim cu albe oseminte,
Din caramida ranilor zidim.

Turnati in cremene si juraminte

Turnati in cremene si juraminte,
Cu ochi de foc aprinsi de-un sfant mister,
Privim cum zilnic alte noi morminte
Se inalta pajuri albe catre cer
Sa puna tarii temelii de fier.

Avem atatia morti, atatea oseminte…
..........................
Bunule Doamne, aminteste-Ti de dragii nostri dragi plecati la TINE si iarta-le lor greselile pe care le-au savarsit in timpul vietii lor, pentru ca nimeni nu este fara de pacat in afara de Tine, care ai puterea sa dai pace celor plecati dintre cei vii.
Prin Dumnezeiasca Ta intelepciune si dragoste pentru oameni, Tu binecuvantezi si dai fiecaruia ceea ce are nevoie. Mantuitorule, odihneste sufletele celor plecati, care si-au pus nadejdea in Tine Atotputernicule.
In mijlocul sfintilor, Iisuse Cristoase, odihneste sufletele robilor Tai, acolo unde nu este durere nici intristare, ci viata fara de moarte.

Si FLORI pentru dragii nostri dragi mereu aflati in sufletele noastre...Dumnezeu sa ii odihnesca in pace pe EI si pe cei la care poate nu se mai gandeste nimeni!