Smerenia

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...

In deplina opozitie cu mandria sta smerenia. Precum mandria este izvorul tuturor patimilor, tot astfel si smerenia este maica tuturor virtutilor. Sfantul Ioan Gura de Aur numeste smerenia temelia pe care "se poate inalta fara nici o primejdie orice altceva" bun si mantuitor pentru noi. "Si iarasi, daca aceasta temelie lipseste, chiar daca cineva s-ar inalta, prin viata sa, pana la ceruri, tot ce a zidit cu usurinta se distruge si va avea sfarsit rau".

Omul a fost creat pentru smerenie, iar nu pentru mandrie. O cunoastere de sine mai adanca si mai adevarata il poate incredinta de aceasta. Dumnezeu a randuit toate cele ce-l inconjoara pe om astfel incat acestea sa-i slujeasca acestuia spre smerire, iar nu spre mandrie.

Priviti, de pilda, cat de neputincios este omul care tocmai s-a nascut! De cata truda este nevoie pentru cresterea si educarea lui! Ce animal, intreaba Sfantul Tihon de Zadonsk, are trebuinta de atata ingrijire, pana ce creste mare, precum omul? "Multe animale isi agonisesc singure hrana imediat dupa ce s-au nascut, pe cand omul cata vreme nu este purtat, imbracat de maini straine, hranit, incalzit si ferit de munci straine!" In alt loc acelasi sfant ne spune: "Noi ne nastem goi si in lacrimi; traim in necazuri, nenorociri si pacate; murim cu frica si suspine; suntem ingropati in pamant si ne prefacem in tarana."

Iar Sfantul Simeon Noul Teolog, zugravind situatia smerita si nenorocita a omului, spune ca intreaga noastra viata este "lupta cu patimile, iar inlauntrul sau, inca inainte de patimi omul poarta gunoi si miasma."

"Poate oare sa existe ceva mai lipsit de chibzuinta decat omul, care, vazandu-se acoperit de lepra, se mandreste numai cu aceea ca poarta haine stralucitoare si aurite?" Da, cunoasterea de sine duce, dupa marturia tuturor Sfintilor Parinti, la smerenie. "Fii atat de smerit, spune Sfantul Dimitrie al Rostovului, precum Dumnezeu te-a creat!" Si ca adaos, amintesc cuvintele Sfantului Apostol Pavel: "Si ce ai, pe care sa nu-lfi primit? Iar daca l-ai primit, de ce te falesti, ca si cum nu l-ai fi primit?"(I Cor. 4, 7).

Smerenia ce se naste din cunoasterea de sine nu chinuie, nu asupreste sufletul, ci il indeamna la umilinta si recunostinta fata de Dumnezeu, care este atat de bun cu noi, sarmanele Sale fapturi neputincioase. Smerenia nu este o resemnare lipsita de nadejde, o pierdere a personalitatii lipsita de vointa, ci avant inflacarat spre lumina. Ea este calea luminoasa spre rai, izvor de bucurii fara de sfarsit, dobandire a desavarsirii dumnezeiesti si umplerea vietii goale a omului cu frumusete si sens dumnezeiesc. Cu ajutorul lui Dumnezeu, sub indrumarea Sfintilor Parinti, vom incerca in randurile ce urmeaza sa zugravim tocmai aceasta.

Nu exista virtute mai incantatoare decat smerenia. Ea este izvor al tuturor binecuvantarilor, radacina a tot binele, maica a tuturor virtutilor. Si totusi, in ciuda tuturor acestor inalte calitati ale ei, smerenia se ascunde, asemenea parfumatului toporas in tufele inflorite ale celorlalte virtuti, de parca ea nu inseamna nimic si nu slujeste la nimic. Daca mandria poate fi asemuita cu stancile inalte de munte, goale si neroditoare, smerenia este ca o gradina inflorita sau o intinsa tarina roditoare, care se revarsa in departare printre valcele. Pe inaltimi nu creste nimic. Acolo domneste vesnic frigul. In vai se coc fructele dulci si granele pentru hrana.

Sfantul Ioan Gura de Aur asemuieste pe oamenii mandri cu varfurile inalte si neroditoare ale valcelelor adanci, iar harul lui Dumnezeu cu apa. Asa precum apa curge in jos, ocoleste dealurile inalte si cauta sa se verse in locul cel mai de jos, astfel si harul lui Dumnezeu ocoleste pe cei mandri si se revarsa asupra celor smeriti. Smerenia este raza a harului, venita din rai. Si prin ce schimbari ceresti trece sufletul cand in el patrunde raza harului!

Pana de curand cufundat in intunericul noptii pacatului, el se trezeste deodata imbracat in lumina. Iar in aceasta lumina omul smerit incepe sa-si vada propriile sale pacate si porneste sa se curateasca de ele, pe cand inainte de a fi invesmantat de lumina harului, toate in el i se pareau a fi in oranduiala deplina. Si acest lucru este firesc sa fie asa; numai luminat de sus omul isi poate vedea pacatosenia, intr-o incapere intunecata aerul nu pare plin de praf, ci intotdeauna proaspat si curat. Dar de indata ce o raza de soare patrunde in incapere, imediat vedem cat praf zboara prin ea.

Astfel, smerenia il face pe om sa vada starea vrednica de plans in care se afla si il impinge sa porneasca la propria indreptare. Ea curata inima de multimea patimilor, impodobeste sufletul cu florile virtutii dumnezeiesti si astfel, treptat, aceasta naste toate virtutile, ea singura ramanand in umbra, caci aceasta este firea ei -sa nu se arate, sa nu fie slavita de oameni. Este asemenea radacinilor copacilor: in afara da roade minunate, insa ea ramane ascunsa in adancul pamantului. Caci daca radacinile vor iesi din pamant, spre a fi vazute, copacul nu va mai avea fructe si se va usca. Astfel este si smerenia. Daca incepe sa se arate, virtutile dispar, iar omul piere duhovniceste.

Una din cele dintai calitati ale smereniei este blandetea. Omul cu adevarat smerit este bland, nu numai atunci cand toti sunt atenti si amabili cu el, ci si atunci cand este hulit si ponegrit. El nu se tulbura, nu se infurie, ci toate le rabda in tacere. Cel smerit nu poate sa nu fie bland, caci il linisteste harul lui Dumnezeu ce se odihneste in el. Se spune ca marea, care este vesnic involburata si agitata, se imblanzeste cand asupra ei se lasa ceata deasa. Asemenea se intampla si cu sufletul nelinistit al omului, cand asupra lui se pogoara harul Sfantului Duh. Si un astfel de suflet este cel smerit. Zbuciumul, furtunile, nelinistile sunt specifice sufletelor mandre. Sfantul Ioan Scararul spune: "In inimile blande Se odihneste Dumnezeu; iar sufletul nelinistit este salas al diavolului."

Dumnezeu iubeste pe cei smeriti; acestora El li Se descopera si intru ei binevoieste! in Vechiul Testament El spune: "Spre unii ca acestia imi indrept privirea Mea; spre cei smeriti, cu duhul umilit si care tremura la cuvantul Meu!" (Isaia 66, 2).

Omul smerit isi vede permanent neajunsurile. El nu osandeste pe nimeni, nu cerceteaza pacatele celorlalti, nu ia in batjocura, se socoteste pe sine ca fiind cel mai rau dintre toti oamenii. El este ascultator si supus fata de toti. Slujeste cu bucurie tuturor. Nu se manie atunci cand ceilalti primesc onoruri, nu pizmuieste slava celuilalt, caci el pentru sine nu cauta foloase lumesti. Privirea sa este indreptata catre cer. El cauta sa fie bineplacut lui Dumnezeu si de la El asteapta mila in ziua infricosatoarei Judecati.

Omul smerit rabda cu barbatie dispretul celorlalti, si sincer socoteste ca merita aceasta. Se poarta cu blandete, sinceritate si plin de dragoste cu oamenii josnici, caci cei smeriti intotdeauna au o blandete minunata. Iar sufletul smerit, dupa cuvintele Sfantului Ioan Scararul, este "scaun al blandetii". Omul smerit nu are ganduri rele. Chiar daca ar avea un astfel de gand, ar fi degraba alungat. Cel smerit nu cunoaste viclenia. El nu se preface a fi binevoitor, caci este intr-adevar asa, nu cauta sa obtina foloase prin lingusiri si sa fie pe placul oamenilor, caci nu are nevoie de acestea.

El dispretuieste laudele si se bucura cand este umilit, deoarece vrea sa se faca urmator Domnului Iisus, Care pentru a noastra mantuire "S-a desertat pe Sine, chip de rob luand, facandu-Se asemenea oamenilor, si la infatisare aflandu-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultator facandu-Se pana la moarte, si inca moarte pe cruce" (Filipeni 2, 7-8).

Omul smerit nu vrea sa fie mai presus de invatatorul sau. intocmai precum Fiul lui Dumnezeu la Cina Cea de Taina S-a ridicat, S-a incins cu stergar, Si-a suflecat manecile si a inceput sa spele picioarele ucenicilor Sai, intocmai si cel smerit este gata sa slujeasca tuturor ca un rob, fara sa vada in asta vreun merit. Caci el isi aminteste de povata Mantuitorului: "Daca Eu, Domnul si invatatorul, v-am spalat voua picioarele, si voi sunteti datori ca sa spalati picioarele unii altora;-Ca v-am dat voua pilda, ca, precum v-am facut Eu voua, sa faceti si voi" (Ioan 13,14-15).

Omul smerit se teme de laude, in care se ascund atatea primejdii pentru suflet! El cauta adancimile umilintei si acolo se simte bine. Un astfel de om nu vorbeste mult, nu doreste sa-si arate intelepciunea, ci tace si raspunde cu blandete, "inceputul necautarii slavei desarte, spune Sfantul Ioan Scararul, e pazirea gurii si iubirea necinstirii. Mijlocul ei este oprirea tuturor, lucrarilor gandite ale slavei desarte. Iar sfarsitul (daca este vreun sfarsit al adancului fara fund) este a face in chip nesimtit inaintea multimii cele ce aduc necinstirea."

Omul smerit nu se tulbura din pricina cuvintelor bune pe care lumea le spune despre el: de este laudat, nu socoteste ca lauda i se cuvine lui, caci simte ca nu inseamna nimic. De este vorbit de rau, el se socoteste pe sine a fi mult mai rau si isi spune in cugetul sau: "Ei nu ma cunosc, caci altminteri si mai rau ar vorbi despre mine".

Daca este clevetit si osandit nu se nelinisteste si nu-si cauta indreptatire, caci se gandeste la judecata lui Dumnezeu, unde vor fi judecate dupa moarte nu numai faptele, ci si gandurile oamenilor. Sfintii plini de adanca intelepciune, care au ajuns la desavarsire multumita smereniei lor, nu se suparau niciodata pe cei care le aduceau jigniri.

Dimpotriva, ei vedeau in acestia binefacatori ai lor si de aceea ii iubeau in sufletul lor si se rugau pentru ei. Ei nu au urmarit atingerea vreunui tel lumesc, si nu s-au temut ca isi vor pierde reputatia, si de aceea cand erau huliti rabdau, asteptand ca indreptatirea sa vina de la Dumnezeu. Noi insa, de obicei, ne maniem aprig impotriva celor care ne aduc defaimare, pentru ca tinem la parerea oamenilor despre noi si legam toate foloasele de care ne bucuram de ea.

Sfantul Serafim de Sarov, care cu iscusinta a coborat in adancurile smereniei, ne invata sa nu ne tulburam atunci cand suntem jigniti. Iar daca este cu neputinta sa nu ne tulburam, atunci trebuie ca macar sa ne infranam limba, dupa cuvintele Psalmistului: "tulburatu-m-am si n-am grait" (Ps. 76, 4). Ca pilda de inalta smerenie si nemanie, Sfantul Serafim ni-l zugraveste pe Sfantul Grigorie al Neocezareei. Aflandu-se odata intr-un loc public, o oarecare desfranata a inceput a-i cere plata pentru pacatul pe care, chipurile, acesta il savarsise cu ea. Fara manie, sfantul spuse cu blandete unuia dintre insotitorii sai: "Plateste-i degraba pretul pe care il cere!" De indata ce primi plata necuvenita femeia a fost grabnic luata in stapanire de un duh rau. Atunci, sfantul, raspunzand la rau cu bine, a alungat prin rugaciune duhul din ea.

O pilda minunata de adanca smerenie avem si in viata Sfantului Spiridon al Trimitundei. Desi era episcop si era cinstit de toti ca drept si facator de minuni, Sfantul Spiridon vietuia modest si se imbraca foarte simplu. Odata, la invitatia regelui a mers la palatul acestuia. Aici, una dintre slugi, socotindu-l vreun calugar simplu si sarac, a inceput sa-l batjocoreasca, l-a oprit sa intre si chiar la lovit peste obraz. Sfantul Spiridon, plin de bunatate, la intors si pe celalalt. Toti sfintii s-au distins printr-o astfel de smerenie adanca. Erau lipsiti de rautate ca porumbeii si numai intr-un caz se aprindeau cu manie sfanta: cand se intalneau cu oameni mandri ce nu se indreptau si cu tovarasii lor, ereticii.

Sfantul Ioan Scararul da o definitie minunata: "In smerenie nu se afla nici cea mai mica ur-" ma de dispret, nici cartire sau impotrivire, fara numai atunci cand priveste credinta." Si cei smeriti se pot aprinde de ravna, insa numai atunci cand trebuie sa apere comoara credintei ortodoxe. Aceasta dovedeste limpede ca smerenia nu este vreo pasivitate indiferenta, ci adancime in care, asemenea apelor unui ocean, se aduna forte uriase care lupta impotriva celor mai puternici vrajmasi ai omului si ai mantuirii acestuia, demonii cei nevazuti, patimile dinlauntrul nostru si ereticii, acesti diavoli vazuti din afara noastra. Numeroase calitati ale smereniei se vadesc deosebit de limpede in pilda urmatoare.

Intr-o manastire vietuia un parinte sfant pe nume Agaton, vestit prin virtutile sale: smerenie si rabdare. Odata, au venit la el cativa frati hotarati a-l ispiti. Acestia ii spun: "Parinte, multi vorbesc despre cuviosia ta ca esti clevetitor si ca neincetat osandesti pe semeni". A cugetat batranul in sinea sa la acestea si zise in gandul sau: "Oare, nu am osandit niciodata, macar in gand, pe fratii mei?" si le-a raspuns: "Adevarat este ca sunt clevetitor si osandesc!" "Mai mult decat aceasta, esti si desfranat!", au continuat fratii.

Sfantul Agaton si-a amintit atunci de cuvintele Domnului: "ca oricine se uita la femeie, poftind-o a si savarsit adulter cu ea in inima lui" (Matei 5, 28) si a recunoscut smerit: "Adevarat este, sunt desfranat!" Astfel, fratii au insirat multe pacate, invinuind pe Sfantul Agaton ca le-a savarsit, si de care acesta se recunostea deplin vinovat. in cele din urma, fratii i-au spus sfantului: "nu vom ascunde de tine si aceasta, ca multi socotesc ca esti si eretic!" Atunci ochii smeriti ai sfantului s-au aprins de ravna dumnezeiasca, iar acesta, cu mana ridicata, le zise: "Nu! Viu este Dumnezeu! Martor imi este ca nu sunt eretic!" S-au mirat fratii de acest raspuns energic, neasteptat, si l-au rugat pe batran sa-i lamureasca de ce a incredintat la toate invinuirile dintai, iar pe ultima a respins-o atat de hotarat. Atunci, Sfantul Agaton le-a spus: "Pacatele cele dintai de care m-ati invinuit le-am primit ca sa dobandesc smerenie si pentru ca voi sa nu aveti o parere inalta despre mine; pe cel din urma insa, l-am respins pentru ca erezia este indepartare de Dumnezeu, iar eu pazesc credinta sfanta, ca sa nu pier impreuna cu ereticii!"

Toti acei Sfinti Parinti care au luptat neinfricati impotriva vrajmasilor ortodoxiei, nu au incetat o clipa sa fie intru totul smeriti cu inima. Si sfintii mucenici, care, plini de indrazneala, au marturisit numele lui Hristos, batjocorind nebunia chinuitorilor lor idolatri, au purtat adanc in sufletele lor constiinta smerita ca sunt pacatosi. Din toate acestea se vede ca smerenia poate fi, si este o lupta inalta. Dar chiar si in ravna sa sfanta pentru slava lui Dumnezeu, omul smerit nu devine trufas sau semet, ci isi pastreaza modestia pentru ca stie ca orice are este primit in dar de la Dumnezeu, si il poate pierde daca se mandreste cu el.

Cei mandri sfarsesc intotdeauna in chip tragic. Acela care a urcat in varful plopului, acela cu siguranta va cadea si isi va sparge capul. Cel smerit nu cade niciodata. Si cum ar putea sa cada? El se afla mai jos decat pamantul! Mandria este asemenea unui balon de sapun, se umfla si zboara in inalt, dar intr-o clipita se sparge si dispare.

Smerenia insa este asemenea copacului binecuvantat: cu cat radacinile ii sunt mai adanc infipte in pamant cu atat mai inalt creste. Asa precum asupra celor mandri se abate blestemul lui Dumnezeu: "Cel ce se va inalta pe sine se va smeri", tot astfel si cu cei smeriti se implineste binecuvantarea dumnezeiasca: " Cel ce se va smeri pe sine se va inalta."
 

                                                         Paradoxul smereniei

De smerenie este legat un minunat paradox: cu cat un om devine mai virtuos, cu atat se simte mai pacatos. Dar nu vedem, oare, acelasi paradox si in cazul mandriei, numai ca intors spre partea pacatului? Cu cat se mandreste omul mai mult, si astfel pacatuind, cu atat se socoteste pe sine mai drept. Inteleptul Pascal a inteles nemaipomenit acest lucru si la exprimat astfel: "Exista numai doua feluri de oameni: unii drepti, care se socotesc pe sine pacatosi, si altii, pacatosi, care se socotesc a fi drepti".

Noi putem totusi intelege cum anume pacatosii care se mandresc socotesc ca ei singuri sunt drepti. Ei se amagesc anume pentru ca mandria i-a orbit. Dar de neinteles este cum anume crestinii virtuosi, indeosebi sfintii, care au ajuns la o treapta inalta a desavarsirii, au fost invredniciti chiar cu darul facerii de minuni, s-au socotit mari pacatosi! Puteau ei, oare, sa-si vada propria desavarsire? Au fost ei sinceri in constiinta pacatoseniei lor? Nu s-au smerit ei, oarecum, numai exterior, din deprindere? Sau, in adancul lor, dupa legi ale vietii duhovnicesti nestiute de noi, simteau pe deplin sincer intreaga lor saracie cu duhul?

Sfantul Tihon de Zadonsk, aruncand lumina tocmai asupra acestei probleme, scrie: "in adevarata smerenie se vadeste o sete si o foame neincetata dupa harul lui Dumnezeu; caci smerenia nu priveste la cele ce are, ci cugeta si cauta ceea ce nu are. Precum cei care invata din carti si de la invatatori, cu cat inainteaza mai mult in invatatura si se deprind cu aceasta, cu atat mai mult isi vad propria nestiinta, deoarece mult mai multe sunt cele pe care nu le cunosc, decat cele pe care le-au invatat, tot astfel si cei care invata la scoala intelepciunii dumnezeiesti se vad cu atat mai saraci cu duhul, cu cat se impartasesc mai mult de darurile lui Dumnezeu; pentru ca vad ca le lipsesc inca multe si pentru aceasta cauta smerenie si suspine."

Prin aceasta se lamureste intelegerii noastre cum se numeau sfintii pe sine pacatosi, fara vreo urma de fatarnicie. Numai cel mandru, din pricina orbirii duhovnicesti si a necunoasterii, se socoteste pe sine drept, iar crestinul smerit, care a dobandit intelepciune adanca, cu ascutita sa clarviziune duhovniceasca vede la el multime de pacate si neajunsuri. Toti sfintii au fost mari intelepti duhovnicesti si de aceea toti s-au socotit mari pacatosi.

In manastirea unde se nevoia minunatul avva Dorotei, un pelerin a auzit spunandu-se ca, cu cat este un om mai aproape de Dumnezeu, cu atat se simte mai pacatos si si-a exprimat indoiala in aceasta privinta: "Cum poate un om sfant sa se socoteasca pacatos?" Atunci Avva Dorotei l-a intrebat: "Ce esti tu in cetatea ta?" - "Sunt printre cei dintai dintre mai marii cetatii!", raspunse acesta. "Dar daca vei merge in marea cetate a Cezareei, acolo cum vei fi socotit?" - "Ultimul dintre capeteniile cetatii!" -"Dar daca vei merge in cetatea si mai mare a Antiohiei?" - "Acolo voi fi asemenea cu oamenii de rand!", spuse omul. "Dar daca vei merge la Constantinopol si te vei infatisa inaintea fetei luminate a imparatului, acolo cum vei fi socotit?", a continuat sa-l intrebe avva Dorotei. Pelerinul ii raspunse: " Ei, acolo voi fi de-a dreptul un nimeni!" Atunci avva Dorotei ii spuse: "Iata, astfel este si cu sfintii: cu cat se apropie mai mult de Dumnezeu, cu atat se socotesc mai pacatosi".

Exista ceva foarte firesc in constiinta dreptului ca este pacatos si nevrednic. Orice virtute omeneasca, fara ajutorul lui Dumnezeu, este ca o stea marunta care clipeste in noaptea intunecata a vietii. Stelele stralucesc numai noaptea, cand este intuneric. Dar de indata ce rasare soarele, ele isi pierd de indata stralucirea si dispar. Astfel este si cu oamenii. Atata timp cat se afla in noaptea pacatelor, departe de Dumnezeu, stralucesc, se mandresc cu una sau cu alta. Dar de indata ce rasare Dumnezeu in sufletele lor, ei se sting degraba si vad ca sunt nimic inaintea maretiei lui Dumnezeu.

Aceasta este, de fapt, smerenia, cand omul sta nevazut inaintea lui Dumnezeu si in ciuda virtutii sale se socoteste a fi nimic, fuge de slava si cinstiri si nu rabda laude desarte pentru sine, indreptand neincetat spre Dumnezeu toata slava si lauda. Acestia sunt slaviti de Dumnezeu in ciuda dorintei lor, pentru ca Dumnezeu spune in Vechiul Testament: "Eu preamaresc pe cei ce ma preaslavesc pe Minei" (I Regi 2, 30).
 

                                                             Smeremia fatarnica
 

Par pe langa adevarata smerenie exista si o falsa smerenie. Aceasta este "smerenia" desarta, care isi arunca privirea de jur imprejur ca sa vada daca cumva a zarit-o cineva, daca se vorbeste despre ea, sau este pizmuita. Ea nu este altceva decat mandrie invesmantata in haine smerite. Numai pe dinafara are infatisarea smereniei, insa pe dinauntru clocotesc toate patimile.

Cel smerit cu adevarat este intotdeauna linistit si calm: el nu se bucura de laudele ce i se aduc, nici nu se necajeste din pricina umilintelor. Pe cand falsul smerit cauta, printr-o paruta evlavie, slava omeneasca. El a observat ca smerenia aduce laude si cinstiri celor care o au si si-a pus, astfel, masca smereniei, spre a se mari si el in felul acesta. Un astfel de om arata ca nu a inteles nimic din esenta smereniei. Lui ii place sa spuna despre sine: "Oh, eu pacatosul, oh, eu nevrednicul!" Dar in acelasi timp asteapta ca ceilalti sa se impotriveasca si sa spuna ce nu este adevarat, ca nu este pacatos. Iar daca este contrazis se simte bine. Dar daca ceilalti sunt de acord cu el si ii spun: "Deci tu insuti recunosti ca esti pacatos! Deci sunt adevarate cele ce se spun despre tine?", de indata se arata a fi nemultumit, jignit si incepe a intreba: " Dar ce se spune despre mine?"

O astfel de smerenie nu este mantuitoare, ci fatarnica si de aceea este socotita a fi o smerenie mai rea decat mandria. "Nu cel ce se huleste pe sine da dovada de smerita cugetare", spune Sfantul Ioan Scararul "ci acela care vazandu-se hulit de altul, dragostea lui fata de acesta nu se micsoreaza".

Smerenia fatarnica nu este atat de primejdioasa pentru mireni, caci adeseori ei nu iubesc nici adevarata smerenie. Cum atunci vor fi ei atrasi in falsificarea ei prin fatarnica smerire? Acest fel de smerenie este mai primejdioasa pentru oamenii duhovnicesti, mai cu seama pentru monahi, a caror cale este, mai cu seama, o cale a smereniei. Pentru ca adevarata smerenie anevoie se dobandeste, monahii se prefac adesea a fi smeriti, din dorinta de a dobandi slava grabnica si ieftina. Adeseori, chiar si crestinii evlaviosi cad prada acestei ispite - paruta smerenie.

Pentru a ne feri de aceasta smerenie falsa si paguboasa, Sfintii Parinti ne sfatuiesc sa nu vorbim nimic de la noi: nici bine, nici rau, ci sa fim atenti la sufletul nostru si sa ne luptam launtric cu toate miscarile pacatoase ale acestuia. De suntem dojeniti, trebuie sa tacem si sa nu ne indreptatim, caci de nu, se va ivi mandria. De suntem laudati, iarasi trebuie sa pastram tacerea si sa nu ne impotrivim, caci altfel se va ivi fatarnicia. Noi trebuie sa cautam sa dobandim smerenie launtrica, care nu se tulbura, nici din pricina mustrarilor, nici din pricina laudelor nu se clatina.

Preacuviosul Ambrozie de la Optina istoriseste despre un monah care neincetat spunea despre sine: "Oh, eu cel nevrednic!" Odata egumenul, venind la trapeza si vazandu-l,l-a intrebat: "Dar tu, de ce te afli aici, cu sfintii parinti?" Monahul, jignit, i-a raspuns: "Oare, nu sunt si eu dintre ei?!"

In opozitie cu aceasta adevarata smerenie lucreaza in chip cu totul diferit. Iata un exemplu: Un monah oarecare, avand adanca smerenie si viata sfanta, a sosit in vizita la o manastire. A intrat in biserica sa se roage, iar cand fratii s-au asezat la cina frateasca a dragostei s-a asezat si el. Unii dintre frati au inceput sa se intrebe: "Dar acesta ce cauta aici?" Si i-au spus monahului: "Ridica-te si iesi afara!" El s-a ridicat si a iesit. Altii dintre frati insa, intristandu-se din pricina izgonirii fratelui, l-au chemat inapoi. Fara a arata in vreun fel ca s-ar fi socotit jignit, s-a intors. Apoi unul dintre frati l-a intrebat: "Spune-ne, ce ai gandit si ce ai simtit cand ai fost alungat, iar mai apoi chemat inapoi?" El le raspunse: "Mi-am amintit ca sunt asemenea unui caine care iese cand este izgonit si vine cand este chemat." Aceasta este adevarata smerenie. Smerenia fatarnica are partasie cu aceasta pe cat au paiele cu aurul.

Foarte frumos a caracterizat falsa smerenie Sfantul Tihon de Zadonsk. El spune: "Exista oameni care pe dinafara se arata smeriti, insa pe dinlauntru nu sunt asa. Multi renunta la diferitele trepte si titluri ale lumii acesteia, dar nu vor sa renunte la buna parere pe care o au despre ei insisi; se leapada de cinstirile si functiile lumesti, dar vor sa culeaga cinstiri pentru sfintenia lor. Multora nu le este rusine sa se numeasca pe sine pacatosi inaintea oamenilor, sau chiar cei mai pacatosi dintre toti, insa nu vor sa auda aceste cuvinte de la altii si de aceea se numesc astfel numai cu gura. Altii isi indoaie spatele ca o secera, dar inauntrul lor se inalta cu cugetul. Altii se pleaca pana la pamant inaintea fratilor, dar raman neclintiti in inimile lor. Un altul poarta rasa sfasiata, dar nu vrea sa-si sfasie inima.

Multi vorbesc putin si cu voce scazuta, iar altii chiar nu vorbesc deloc, dar in inimile lor ii hulesc neincetat pe semenii lor. Unii isi acopera trupul cu rasa si cu mantie, dar inima nu doresc sa si-o acopere. in acelasi chip ei arata si alte semne ale smereniei!. Acestia toti insa nu au smerenie in inimile lor pentru ca, desi acestea sunt semne dupa care poate fi recunoscuta smerenia, lipseste tocmai ceea ce ele semnifica (simtamantul sincer de smerenie in adancul inimii), ele nu sunt altceva decat fatarnicie. Astfel de oameni sunt asemenea unui burduf, umflat cu aer, care pare plin cu ceva, insa cand este golit de aer devine limpede ca a fost gol. Sau, dupa cuvintele lui Hristos, "acestia seamana cu niste morminte varuite, care pe dinafara se arata frumoase, inauntru insa sunt pline de oase de morti si de toata necuratia" (Matei 23, 27).

De aceea trebuie ca omul sa aiba launtric, in inima sa, smerenie, precum si toata evlavia. Pentru ca Dumnezeu judeca "dupa sfaturile inimilor" (I Cor. 4, 5) si nu dupa aparenta, nu asa cum ne aratam noi inaintea oamenilor".

Sfintii Parinti ne dau toate aceste indrumari ca sa ne pazeasca de primejdia smereniei fatarnice, care nu numai ca nu aduce omului mantuirea, ba chiar ii agoniseste mai mari pedepse. Singura mantuitoare este adevarata smerenie. Prin toate celelalte nevointe, daca nu sunt presarate cu sarea adevaratei smerenii, nu ne putem mantui. insa, avand adevarata smerenie, chiar si fara nevointe ne putem mantui. Un mare nevoitor din vechime a prorocit ca in vremurile de pe urma nu vor mai fi asceti aspri sau mari nevoitori, ci atunci adevaratii crestini se vor mantui numai prin smerenia lor. Si unii dintre ei chiar numai prin aceasta vor ajunge la mare desavarsire.
 

Arhimandritul Serafim Alexiev

NOROC

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...

        Mergând odată în pelerinaj pe la mânăstirile din Moldova, am trecut, cum era şi firesc, şi pe la Părintele Cleopa. Acolo, Părintele le vorbea pelerinilor, în stilul binecunoscut, despre idolul Noroc, zicând: Am văzut pe unele pomelnice pe care le aduceţi, că pomeniţi pe dracul Noroc: "pentru norocul fetei, pentru norocul băiatului, pentru norocul familiei". Ce mi-ai pus pe dracul pe pomelnic ? Voi ştiţi cine a fost Noroc ?
Cel mai mare demon, care a secerat milioane de suflete. Şi voi, creştinilor, scrieţi noroc pe pomelnic. Vai de mine ! Mare nebunie, mare rătăcire ! N-ai pe Dumnezeu ? Pui pe dracul Noroc ? …şi multe altele despre acest idol, îndemnând creştinii să nu mai pronunţe acest cuvânt.
După ce Părintele s-a retras la chilie, o creştină, impresionată de învăţătura Părintelui, zice: Ce noroc am avut că am ajuns aici, căci noi nu ştiam lucrurile astea…!
 Din povestirile lui Visarion Iugulescu

N-AM TIMP

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...

 

Consăteanul meu, nea Ionel, era un creştin nelipsit de la biserică, atât de la slujbe cât şi de la diverse lucrări de întreţinere şi reparaţii de care avea nevoie sfântul lăcaş. Ieşise de câţiva ani la pensie şi se gândea serios la ce va urma după pensie.
În perioada aceea eram tânăr, la cca. 25 de ani. De câte ori mă întâlneam pe cale cu dânsul, mă întreba, fără să mă certe, de ce nu vin duminica la biserică, la slujbă. Răspunsul era cel pe care îl auzi la marea majoritate a creştinilor care lipsesc de la biserică: „n-am timp”. Şi încercam să-i demonstrez cât de ocupat sunt. Însă, odată, mi-a dat o replică pe care n-am uitat-o nici în ziua de astăzi: „Bine, nu ai timp, dar dacă te îmbolnăveşti şi trebuie să stai în spital două luni, ai timp?”.
Cât de adevărat este! Pentru suflet nu avem timp două ore ca să stăm la slujbă, dar pentru trupul trecător avem timp două luni pentru a-l vindeca.
După câţiva ani, nea Ionel n-a mai venit la biserică. S-a îmbolnăvit, a stat în spital vreo două luni, timp în care s-a pregătit creştineşte pentru întâlnirea cu Domnul, după care a plecat liniştit la Cel pe care L-a iubit, Hristos Domnul, lăsând în urmă această replică înţeleaptă, de care eu m-am folosit.
Dacă aveţi timp să o mai spuneţi şi altora!

 

BUNA VESTIRE..! [Blagoveştenia]

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...

• Plini în suflet de iubire
  Intru post şi rugăciune
  Aşteptam Buna Vestire
  Ca pe-o Tainică Minune
  
  Simţind cum din Cer coboară
  In'Nalt înger Gabriel
  Prin cuvânt către Fecioară
  Să-I vestească blândul Miel
  
  Care -n pântec spre Rodire
  Zamislindu-Se-N Cuvânt
  E trimis spre omenire
  Din Iubirea Celui Sfânt
  
  Să aducă Mântuirea
  Spre Păcatul Moştenit
  Revărsând din cer iubirea
  Către omul chinuit
  
  Ca blestem, să se ridice
  Ce spre Eva l-a trimis
  Lăsând înspre Iad să pice
  Primul om din Paradis
  
  Neamuri multe -n neiertare
  După ei nejudecaţi
  Ce-au stat prinşi de disperare
  Fie-n veci de-acum iertaţi
  
  Fiecare după faptă
  Să-şi ia vrednică plătirea
  Şi în suflet Calea Dreaptă
  Să le-aducă Mântuirea
  
  Spre a Evei împăcare
  Din Cuvântu-I Zămislit
  Ne-A trimis prin Născătoare
  Fiul Său, ceL Mult Iubit
  
  Ca Eterna-I învoire
  Să - şi aştearnă vechea-I haină
  În strai nou plin de iubire
  Îmbrăcând Mareaţa-I Taină
  
  Să primim Buna Vestire
  În speranţa Învierii
  Plini în suflet de trăire
  Prin sosirea primăverii
  
  Ca un semn din Mila-i Mare
  Ce asupra ni se pune
  La greşiţi să dăm iertare
  Şi spre semeni fapte bune
  
  Cu pace şi iubire... - Către voi!...
  
  ANDREI BOTOSANU
  Bucureşti 25 mart. 2012. 

Troia - cele 9 straturi de civilizatie 2

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE!

BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...


                                            Troia - rampa de intrare in cetate

Poate aveti curiozitatea sa aflati cum a inceput razboiul troian: Peleus s-a casatorit cu Thetis (zeita marii) si acestia nu au invitat-o la nunta pe Eris, zeita discordiei. Tipa s-a suparat si a aruncat un mar de aur în sala unde se tinea banchetul, spunând ca marul apartine celei mai frumoase zeite.

Hera, Atena si Afrodita s-au certat pentru posesia marului iar Zeus, smecher, ca sa le impace si sa nu fie si el implicat in aceasta cearta, l-a pus pe Paris, printul Troiei, considerat cel mai frumos barbat din acea vreme, sa hotarasca cui sa dea marul.



Paris i-a dat marul Afroditei, deoarece aceasta i-a promis ca i-o da pe cea mai frumoasa femeie din lume, pe Elena, sotia regelui Menelaus al Spartei. Orlando Bloom, pardon, frumuselul Paris s-a dus în Sparta si a rapit-o pe Elena dar si o parte din averea lui Menelaus.

Menelaus s-a facut foc si para si i-a instigat pe toti fostii petitori ai Elenei sa jure ca o vor aduce înapoi. De peste tot au început sa se strânga eroii, inclusiv famosii Ulise (care initial nu a vrut sa participe la razboi) si Brad Pitt (adica Ahile, ce, nu stiati? ) , deoarece profetia spunea ca Troia va putea fi cucerita doar daca va lupta si Ahile. La conducerea flotei grecesti a fost pus Agamemnon, regele Micene-ului.



In asteptarea plecarii corabiilor spre Troia, Agamemnon n-a avut altceva mai bun de facut decat sa omoare un cerb de-al zeitei Artemis. Aceasta s-a suparat si a calmat marea, astfel incat corabiile sa nu mai poata pleca. Ca sa poata porni intr-un fel, Agamemnon a fost nevoit sa-si sacrifice fiica, pe Ifigenia.

Dupa ce flota s-a pus în miscare, grecii habar n-au avut unde se afla Troia, asa ca au loc niste batalii cu câteva tarisoare nevinovate: Mysia si Teutrania, in incercarea lor de a se apropia de locul unde credeau ca ar fi Troia. Regele din Teutrania, Telefus este ranit de Ahile, iar grecii negasind-o pe Elena se întorc acasa.

Profetia spunea ca Telefus putea fi vindecat doar de cel care îi provocase rana, adica de Brad Pitt. Ducându-se la Brad si fiind vindecat de acesta, Telefus promite ca le va arata unde se afla Troia. Odiseu si Menelaus se duc la Peter O-Toole, pardon, la Priam, regele Troiei, cerand-o inapoi pe Elena precum si comoara furata de lacomul Paris (bine, nene, femeia nu-ti fuse de ajuns? ) .

Priam refuza sa-i dea inapoi omului bunurile si femeia mult iubita si uite asa razboiul poate începe. Timp de 9 ani grecii reusesc sa cucereasca teritoriile din jurul Troiei, pentru a-i slabi aprovizionarea cu hrana, distrugandu-i astfel si economia.



Ahile se indragosteste de Briseis (dupa ce-i casapeste intreaga familie - mama, ce vremuri!), o frumoasa printesa dintr-un asemenea teritoriu cucerit de greci (Lyrnesus). Fetelor, daca nu i-ati vazut fundul superb a lui Ahile, il puteti vedea in toata splendoarea bronzata in filmul Troia, intr-o scena de dragoste interzisa cardiacelor! Apoi, in diversele mini-batalii încep sa moara o groaza de eroi, de ambele parti: Hector, Penthesilea, Patrocle, Brad Pitt, Pelops etc.etc.etc

Vazand ca oamenii se cam plictiseau, ca razboiul se tot prelungeste si nimeni n-are chef sa cedeze, Ulise o roaga pe Atena sa-i dea o idee geniala pentru a pune capat razboiului. Atena ii da aceasta idee iar doua zi grecii construiesc Calul Troian, pe care-l vor oferi drept ofranda Troiei (iar producatorii filmului Troia il vor oferi orasului Canakkale)

Flota greaca se retrage un pic mai încolo, Ulise si câtiva eroi se baga în burta calului, troienii chefuiesc întreaga noapte, Ulise iese si deschide portile (mai tineti minte proverbul Sa nu accepti daruri de la greci? armata greaca face prapad, moare si Peter O-Toole, Cassandra este violata iar Diane Kruger, pardon, Elena cea iubareata se întoarce la Sparta (palpitant, nu? ) .

Dupa razboi, Polyxena, fata lui Priam, este sacrificata la mormântul lui Ahile, iar Astyanax, fiul lui Hector, este omorât, ca simbol al sfârsitului razboiului.



Enea, un print troian, reuseste sa scape în urma distrugerii Troiei (cititi Eneida lui Vergiliu) iar Ulise are chef sa halaiduiasca timp de mai multi ani, pe mai multe mari, în bratele mai multor femei, pâna se va întoarce acasa - vezi Odiseea lui Homer (sau filmul Odiseea, cu Armand Assante in rolul principal, productie fost Hallmark Channel, actualmente Diva Universal) .



                                                Troia - alimentarea cu apa a cetatii

                                                     Alimentarea cu apa a cetatii

Daca n-ar fi existat un Homer care sa imortalizeze Troia în povestile sale despre regele Priam, Hector, Paris si frumoasa Elena si daca n-ar fi existat un Heinrich Schliemann care sa viseze inca din copilarie la descoperirea legendarei cetati si care, in disperarea lui de a gasi vreo comoara, a facut mai mult rau decat bine, distrugand toate constructiile ridicate pe timpul romanilor, poate ca nici in ziua de astazi n-am fi stiut de existenta ei si nimeni nu si-ar fi inchipuit ca sub acest deal urias s-ar afla o asemenea comoara arheologica.

Totusi, orice legenda are si un sambure de adevar in ea. Ce-ar fi daca legenda Atlantidei ar avea in ea un sambure de adevar? Zic si eu, ca sa ma aflu in treaba si sa va pun imaginatia la lucru. Dupa Potop, acum 12.000 de ani, omenirea si-a revenit destul de greu. Zeii plecasera si ii parasisera pe oameni, lasandu-i sa se descurce singuri.

Dupa alte cateva mii de ani apar si primele orase: Ur, Ninive si prima civilizatie cunoscuta in istorie, civilizatia sumeriana. Peste o mie de ani apar si primele semne ale civilizatiei egiptene.




O parte din popoarele aflate intre Tigru si Eufrat s-au raspandit spre vest, ajungand pe platoul din fata unui deal oarecare, la poalele caruia se intindea marea cea nesfarsita. Ce spuneti, zice unul din acei fugari, construim pe dealul acesta o cetate?S-o numim Troia, dupa seful nostru, Troas!spuse un altul, vrand sa se puna bine cu conducatorul si sa-l numeasca logofat, pentru a lua spaga cea mai grasa. Si uite asa a luat nastere Troia. Simplu, nu ?

Acum cateva mii de ani, marea se intindea cat vedeai cu ochii in fata dealului Hissarlik. Astazi, marea se afla la 12 kilometri departare si se poate vedea la poalele dealului platoul nesfarsit unde ar fi trebuit sa se afle intinderea de apa.

Cu timpul, cucerind tot ce era in jurul ei, Troia devenise o cetate bogata si redutabila. In textele hitite era numita Wilusa, apoi grecii au numit-o Ilion, de la Wilion si, la sfarsit, romanii au numit-o Ilium, oras (re)construit pe timpul imparatului roman Augustus.




                                      Troia - cele 9 straturi de civilizatie

                                          Cele noua straturi ale Troiei

Din cele 9 orase suprapuse, distruse de-a lungul miilor de ani din varii motive, Troia number 7 se presupune a fi Troia descrisa de Homer in cartile sale, Iliada si Odiseea (daca nu le-ati citit, mai ales cei din generatia de dupa anul 1990, va rog sa va faceti timp sa le cititi, macar asa, ca chestie, pentru a va lauda in fata altora ca l-ati citit pe Homer) .

Am iesit din sit, lesinati de caldura dar si impresionati de miile de ani de istorie peste care au pasit timizi, timp de doua ore, si pasii nostri. Am iesit in drumul principal si dupa vreo ora am ajuns la intersectia cu Assos-ul (in partea dreapta), un alt sit arheologic important al Turciei, insa am luat-o inainte deoarece pana la Pergam era destul de mers.




Pe partea stanga am inconjurat faimosul Munte Ida (vedeti mai multe pe Wikipedia sau cititi Iliada) si imediat a inceput urcarea serpentinelor cu pante de 13-15-17 grade din apropiere de Kucukkuyu. Cine are inima slaba, ii recomand sa nu sofeze pe acolo.

Troia,orasul cetate ce sta pe alte 9 orase cetati

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...

Nici nu stiu ce sa mai scriu despre Troia. Este un obiectiv turistic si arheologic atat de cunoscut romanilor... Cei care au fost la Troia le recomanda celorlati sa nu se duca acolo, deoarece vor fi dezamagiti de faptul ca vor gasi doar niste simple pietre. Este super-mega-ultra de plictisitor acolo. Nu tu palate, nu tu temple, nu tu fantani arteziene sau piete publice. Nu mergeti acolo, fratilor, nu aveti ce vedea, veti regreta...


Ba nu! Stati putin! Parca se intrezareste ceva in zarea nemarginita a marii: sosesc sute de corabii, apoi peste cateva ore cerul se intuneca din cauza miilor de sageti. Pamantul se cutremura de strigatele si indemnurile la lupta ale barbatilor puternici, care, plictisindu-se pe acasa, ce si-au spus ei: Hai sa punem de-un razboi, ce mama naibii, sa stam sa putrezim de lene, prin Ahaia, cu muierile si plozii langa noi?

Cetatea se agita, se pregatesc arcasii, femeile si copiii se pun la adapost, templele se inchid iar barbatii in putere isi pun armurile pe ei, isi iau sulitele lungi si isi saruta din fuga nevestele.Au sosit popoarele marii! se raspandeste zvonul in toata cetatea. Se stia ca vor sosi, insa nu se stia cand anume. Au venit dupa Elena, dar nu le-o dam! Vom lupta pentru ea! Este demna de printul nostru, Paris. Frumusetea ei a inconjurat intreg Pamantul.

Din cetate razbat si glasurile feminine, aproape ca un oftat: A venit si Ahile, frumosul Ahileeeeee! Prima dintre noi care-l vede sa ne spuna si noua, sa ne rasfatam privindu-l

Chiar si zeii se agita acolo, sus, din cauza faptelor de eroism care vor dura aproape zece ani de acum incolo. Cetatea freamata, insa se simte in siguranta deoarece nu a fost cucerita niciodata. Are zidurile atat de groase incat nici animalele acelea fantastice din Africa, stiti voi, animalele alea cu trompa, fioroase, nici ele nu pot strapunge zidurile uriase ale Troiei.

Ce tot visez eu pe aici... Cineva spunea pe forumul Softpedia ca aproape toti ghizii romanilor care sosesc in Turcia cu autocarul si se apropie de devierea la dreapta spre Troia ii indeamna pe turisti sa nu viziteze sit-ul arheologic. Ce sa vedeti acolo? Niste pietre.

Unii romani se revolta, ar dori sa vada cetatea legendara, altii ar vrea sa ajunga mai repede la Kusadasi, sa stea cu burta la soare, la all-inclusive, pentru a avea ce povesti la intoarcerea in tara. -Unde ti-ai petrecut concediul?-In Turcia!vor raspunde cu emfaza. -Si cum a fost?-Super! Am mancat si am baut pentru doua vieti!-Si?-Si ce?-va intreba nedumerit bronzatul turist. -Pai, atat?-Ce atat?Asta inseamna Turcia pentru tine: mancat, baut si plaja?-Si ce-ai vrea, ma rog, sa fie? I-auzi, dom-le la el...-ar spune bronzatul, suparat.

Coboram din autocar,era sa scriu dolmus, si dam cu ochii pentru prima oara de sistemul de taxare turcesc, intalnit la toate obiectivele turistice pe care le vom vizita in zilele urmatoare: stai la rand, iti cumperi biletul, apoi stai iar la rand si il introduci intr-o fanta (ca la metroul bucurestean), dai la o parte chestia aia care se roteste (tot ca la metrou) si intri in situl arheologic.



Ne apropiem de intrarea in situl arheologic Troia

Biletul costa 15 lire iar copiii pana in 12 ani inclusiv intra gratis. Copiii vor fi intrebati in limba engleza anul in care s-au nascut. Daca nu te descurci, un turc amabil iti ia biletul si introduce un fel de cheie in aparat, pentru a putea trece mai departe.

Turcul ajuta astfel vreo 4-5 persoane, apoi intra cu cele 5 bilete nefolosite in cabina pentru vanzarea biletelor. De ce? Habar nu am... Poate ghiciti voi. Vi se pare cunoscut scenariul? Evaziune fiscala, cumva?

Intram in sit si avem parte de prima dezamagire: turcii nu au grija de ruinele antice asa cum au grija grecii de ale lor (bine, si acolo lenea e cucoana mare; tot cu emigranti au facut treaba).

Praf mult, o incercare timida de modernizare a traseelor, o casuta amarata care se vrea a fi un mini-muzeu unde poti vedea o reconstituire palida a fostei cetati (o reconstituire superba a Troiei puteti vedea la Canakkale, langa Calul Troian). Principala atractie nu o reprezinta zidurile ci... reconstituirea grosolana si urata, dupa parerea mea, a faimosului cal, de zici ca este un teren de joaca pentru copii.



Reconstituire grosolana a Calului Troian

Aici se da o batalie pe viata si pe moarte intre toate popoarele lumii, pentru reusita intrarii in burta calului, folosindu-se din plin coatele si picioarele pentru a ajunge la primul etaj macar. Printre altele, avem si marele nenoroc sa intram in sit in acelasi timp cu turistii din trei autocare, asa ca va puteti inchipui aglomeratia din jurul calului de lemn.

Asteptam cateva minute, sa se linsteasca atmosfera si apoi intram si noi. In interior, pe peretii de lemn gasesti o sumedenie de mesaje de genul "Vasile o love muci pe Maria" insa in mai multe limbi de circulatie internationala. Poza facuta in burta lui, la etajul intai sau sus, la etajul doi, unde se intra mai greu, iti atesta adevarul in fata celor de acasa ca ai devenit vedeta, itindu-ti capul prin una din ferestruicile calului, ca ai ajuns pana aici si nu le spui niscaiva fabulatii. "Fusesi la Troia?" "Da!" "Super, ce misto! Norocosule! Arata-mi pozele, sa vad daca spui adevarul!"

Dupa ce scapam de atractia calului si dupa ce, of course, ne facem cu totii fotografii pentru a deveni la randu-ne vedete, o luam pe primul traseu intalnit in cale. Am uitat sa va spun ca imediat ce treceti de portile de la intrare, mai multi copaci va vor ascunde privirii cetatea antica. Asa ca imediat ce veti intra in situl arheologic, in partea dreapta veti vedea 2-3 magazine cu suveniruri, urmeaza toaleta moderna iar in fata Calul Troian cladirea care se vrea a fi un mini-muzeu. Mai incolo urmeaza copacii si apoi ruinele orasului.


Troia - reconstituire
O reconstituire a Troiei, cu cele noua straturi



Am lasat in urma Calul, am depasit cativa copaci si apoi am ramas inmarmuriti.
Traseul este circular, se incepe de la zidurile exterioare si se termina la amfiteatru. Se vede indolenta turcilor, trebuie sa va puneti imaginatia la lucru pentru a descoperi ceea ce se afla sub movilele pe care le intalnesti la tot pasul, este foarte mult de sapat, s-au primit si fonduri de la UNESCO si tot degeaba, orasul insista sa-si ascunda minunatiile arheologice sub zecile de movile care impanzesc locul.

Din loc in loc gasiti placutele indicatoare cu explicatiile ruinelor din fata voastra insa nu stiu de ce, fata de cele grecesti care se pastreaza foarte bine, placutele turcesti sunt arse de soare, incat nu mai deosebesti nimic din desenele ce reconstituie locul si nici nu poti citi ca lumea explicatiile in limba engleza.


Sunt si cateva puncte mai inalte de belvedere, de unde poti vedea maretia cetatii de odinioara, ridicata pe dealul Hissarlik . Cine va spune ca Troia este mica, ca intindere, se inseala amarnic. Pe langa palaria si apa de baut, e bine sa va inarmati si cu multa rabdare deoarece aveti ce vedea, atat cat a fost excavat din orasul fondat acum 4000 de ani, la 8000 de ani de la Potop.
Habar nu am de ce netlogul nu mi-a ingaduit sa termin blogul,asa ca l-am scris pe bucati,2
Continuare si finalizarea acestui blog o puteti citi aici ;


http://ro.netlog.com/piosmarian/blog/blogid=161...-

Botosaneanul Ortodox: Bătrânul smerit

                                               Botosaneanul Ortodox: Bătrânul smerit

Un părinte călugar bătrân era bolnav de multa vreme şi de multe zile nu putea mânca. Iar ucenicul lui a stăruit să-i facă o fiertură de
mâncare, ca să mai prindă putere. Şi îndată, făcând foc, a pus într-o oală o mână de orez să fiarbă. Şi erau în chilie două vase: unul cu miere, altul cu ulei de cânepă, rânced, amar şi împuţit, pentru candelă. Ucenicul, voind să îndulcească puţin fiertura, n-a luat aminte din care vas să ia şi în loc de miere a pus în oală ulei rânced şi amar. Apoi s-a dus la bătrânul şi l-a îndemnat sa mănânce. Bătrânul gustând, a cunoscut greşeala ucenicului, dar a tăcut, nezicând nimic. Iar fratele stăruia: „Te rog mai mănâncă, căci bune bucate ţi-am făcut şi cu miere le-am îndulcit. Iată că şi eu voi mânca împreună cu tine”. Şi gustând, şi-a văzut greşeala şi s-a rugat de bătrân să-l ierte. Bătrânul i-a răspuns: „Nu te scârbi, fiule, de cele întâmplate. Căci de-ar fi fost voia lui Dumnezeu să-mi puie miere în fiertură, miere ar fi pus. Iar acum ce-a vrut Dumnezeu aceea mi-ai dat”. Şi acestea zicând, bătrânul îndată s-a vindecat de boala sa.

Ca preot creştin ortodox, te îndemn să spui zilnic această rugăciune: „Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, te rog să-mi dai şi mie smerenie, blândeţe, răbdare şi iubire pentru Tine, pentru aproapele meu şi pentru toţi vrajmaşii mei”

O PILDĂ DESPRE PUTEREA RUGĂCIUNII PENTRU APROAPELE

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...



Un bărbat tânăr a ajuns alcoolic și a început să dea pe băutură totul din casă. Soția nu a mai rezistat să ducă o astfel de viață și a plecat împreună cu copilul. Un prieten de-al lui a aflat că în Vârița trăiește un monah bătrân care îi tămăduiește pe alcoolici și a început să-l convingă să meargă la el, poate îl va ajuta să se vindece.

Mult timp acela nu a vrut sa meargă, dar mai pe urmă s-a lăsat convins. Au luat bilete și au ajuns până la Leningrad. Când au sosit la gara Vitebsk, prietenul acestui bețiv s-a dus la casă să cumpere bilete și, cât a stat la rând, alcoolicul s-a dus la toaletă și i-a propus cuiva pentru un sfert de litru de alcool să-i dea hainele: și-a dat de pe el cizmele și lenjeria de corp și a rămas numai în flanelă și pantaloni, iar sfertul l-a băut pe loc. Prietenul l-a căutat, dar nicicum nu putea înțelege când și unde a reușit să bea. S-a urcat în tren și au plecat. Sosind la casa starețului, au pășit în hol, iar părintele în acest timp explica pilda despre oaia pe care păstorul merge să o caute. Bețivul a spus prietenului său:

- Unde m-ai adus tu, aici oameni nu sunt, ci numai oarecare oi.

Cei beți adeseori devin slobozi la gură și vrăjmașul îi împinge să ia în râs și să batjocorească cele sfinte:

- Pentru nimic nu voi intra aici, nu am ce face aici.

Și îndată a auzit glasul starețului:

- Serghei, vino încoace!

Îndată i-a sărit beția și l-a întrebat pe prietenul său, înainte ca să intre.

- De unde mă știe el?

Dar starețul a repetat cu glas tare:

- Serghei care a venit la mine cu prietenul său, să intre.

Serghei a intrat și a văzut o mulțime de oameni, iar starețul a spus:

- Iată, scumpii mei frați și surori, pe acest om l-au părăsit mama și soția. El a ajuns într-o situație groaznică, abia a dat în gară pe o sticlă de votcă lenjeria și cămașa și a venit aici numai cu o flanelă. Oamenii l-au părăsit, dar nu l-a părăsit Dumnezeu. El l-a trimis pe prietenul acestui om care l-a adus aici cu nădejdea în ajutorul nostru. Domnul i-a ajutat fiindcă pentru el au facut rugăciune. În aceste clipe înlăuntrul acestui om se dă o luptă înfricoșată – duhul cel rău care a intrat în el îl îndeamnă și vrea ca el să mă lovească pe mine și pe prietenul său, iar apoi să fugă de aici, și este greu să-l putem ține pe acest om. Duhului rău nu-i priește aici și nu poate să sufere, fiindcă aici oamenii se roagă. Și iată, dragii mei, acum numai de noi depinde unde se va duce și ce va ajunge acest om nefericit! Haideți toți împreună să ne rugăm lui Dumnezeu și Maicii Domnului ca să-i ajute acestui om.

Toți câți se aflau în chilie au început să se roage, iar unii au început chiar să plângă. Și îndată acest bețiv a căzut la pământ și a început să se lovească cuprins de tânguire. Mult timp a stat astfel și a plans, iar oamenii se rugau.

La sfârșit, starețul a spus:

- El nu va mai bea de acum înainte, el a voit să se sinucidă, dar nu a făcut-o fiindcă pentru el se făcea rugăciune. Rugăciunea îngrădește și respinge cumplitele îndemnuri ale puterii întunecate. Și mai cu deosebire este puternică rugăciunea celor apropiați. Rugăciunea mamei, rugăciunea prietenului – ea are o mare putere.

Până la sfârșitul vieții, Serghei nu a mai pus alcool în gură, a devenit profund credincios și fiu duhovnicesc al starețului.

(din: Alexandru Trofimov, “Sfântul Serafim de Vârița. Patericul Vâriței“)

Să crezi

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...

                                            (aranjament preot Ioan)

                 Noi românii suntem un popor credincios. Ni se pune

eticheta asta după ce în urma unor sondaje, foarte puţini se

declară atei.

         Credinţa celor mai mulţi dintre noi, însă, e doar declaraţie,

sau un soi de calcul interesat: „n-am ce pierde dacă cred în

Dumnezeu“. Dar proba credinţei nu este recensământul, ci o

situaţie limită. Spunea cineva că ajungi să crezi cu adevărat în

ceva, doar atunci când eşti gata să mori pentru crezul tău.

Se spune că odată un om a căzut într-o prăpastie şi s-a agăţat de

un arbust rămânând suspendat deasupra hăului. A început să se

roage cum n-o mai făcuse vreodată: „Doamne scapă-mă!“.

Dumnezeu i-a răspuns întrebându-l: - Ai mers în fiecare duminică

la Biserică la Sfânta Liturghie? - Am mers ori de câte ori am

putut, dat promit să nu lipsesc în nicio duminică dacă mă scapi de

aici.

- Eşti un milostiv? Îţi ajuţi semenii?

- Da, cred că da, dar voi dărui şi mai mult în viitor, numai

scapă-mă de pe această stâncă?

- Crezi în Mine, l-a întrebat în fine Dumnezeu?

- Da, Doamne, cred în Tine.

- Atunci, dă drumul crengii de care te ţii cu mâinile!!!

Trebuie s-o recunoşti că nu eşti atât de credincios încât să

renunţi la toate punctele de sprijin şi să te agăţi doar de…

Dumnezeu.