Se afișează postările cu eticheta Pilde si povestiri ortodoxe. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Pilde si povestiri ortodoxe. Afișați toate postările

miercuri, 6 septembrie 2023

Cel ce înşală

Dragă cititorule! Nimeni dintre noi nu e deplin sănătos cu sufletul. Toţi avem şi suferim boli sufleteşti mai mici sau mai mari. Să cădem cu ele înaintea Doctorului şi Tămăduitorului trupurilor şi al sufletelor noastre, rugându-ne: „Sufletul meu, Doamne, cel slăbănog, se află cumplit în multe feluri de păcate şi în fapte netrebnice! Ridică-l cu cercetarea Ta cea dumnezeiască, precum ai ridicat de demult pe slăbănogul, ca, fiind mântuit, să strig Ţie, Îndurate: Dă-mi, Hristoase, tămăduire!“

                   

Cu mult timp în urmă, a trăit un boier tare bun. într-o zi, 1-a chemat la el pe un ţăran şi i-a spus:
- Uite, omule, fiindcă ştiu că familia ta o duce destul de greu, vreau să te ajut. îţi dau de muncă şi te plătesc foarte bine. Vrei să lucrezi pentru mine?
- Sigur, boierule - a răspuns omul bucuros - ce trebuie să fac?
- Să-mi construieşti o casă, la marginea pădurii.
Ţăranul a plecat bucuros şi, chiar din acea zi, s-a apucat de treabă. Boierul îi dădea bani pentru tot ce trebuia să cumpere, însă omul ce şi-a spus? "E, şi aşa nu mă vede, ce-ar fi să-1 înşel?!"
Şi, în loc să facă totul aşa cum ar fi trebuit, a început să cumpere lucruri ieftine şi proaste şi să cheltuiască banii ce îi rămâneau. Când a terminat, casa arăta tare frumos pe dinafară, dar ţăranul ştia că n-o făcuse bine şi că, destul de repede, ea se va strica.
Când i-a arătat casa boierului, acesta i-a spus:
- Fiindcă ştiu că tu şi familia ta locuiţi într-o cocioabă mică, îţi fac cadou această casă. De-aia te-am lăsat pe tine să o construieşti şi ţi-am spus acum, la sfârşit, tocmai pentru ca bucuria voastră să fie mai mare.
Acum şi-a dat seama omul de greşeala sa. A vrut să-1 înşele pe altul şi, de fapt, singur s-a înşelat. Dacă ar fi fost cinstit şi şi-ar fi văzut de treabă, şi-ar fi făcut un bine lui şi familiei sale. Acum însă, părerile de rău nu mai puteau îndrepta nimic.
în sinea lui, omul s-a jurat să nu mai înşele niciodată pe nimeni.
"După cum ne purtăm noi cu aproapele, aşa Se va purta Dumnezeu cu noi."
(Sfântul Ioan Gură de Aur )
Când l-ai văzut pe aproapele tău, pe Dumnezeu L-ai văzut.
(Sfântul Clement Alexandrinul).
Cel ce se sileşte să-I mulţumească lui Dumnezeu pentru toate cele primite de la aproapele său, acela se sileşte şi să iubească
(Sfântul Teofilact)

joi, 8 iunie 2023

Povestiri duhovniceşti...

Dragă cititorule! Nimeni dintre noi nu e deplin sănătos cu sufletul. Toţi avem şi suferim boli sufleteşti mai mici sau mai mari. Să cădem cu ele înaintea Doctorului şi Tămăduitorului trupurilor şi al sufletelor noastre, rugându-ne: „Sufletul meu, Doamne, cel slăbănog, se află cumplit în multe feluri de păcate şi în fapte netrebnice! Ridică-l cu cercetarea Ta cea dumnezeiască, precum ai ridicat de demult pe slăbănogul, ca, fiind mântuit, să strig Ţie, Îndurate: Dă-mi, Hristoase, tămăduire!“



Odată mi-am luat un sac de dormit şi câteva lucruri şi am plecat să mă liniştesc o săptămână pe vârful Athosului. Ajungând la Panaghia, care este puţin mai jos de vârf şi unde se află o bisericuţă închinată Maicii Domnului, am rămas prima noapte acolo. A doua zi, înainte de amiază, a apărut un grup format dintr-un călugăr, un preot de mir şi patru fii duhovniceşti. Era primăvara, după Paşti, şi preotul avea obiceiul să vină în fiecare an şi să aducă Sfânta Lumină de la Ierusalim pe vârful Athosului. Acelaşi lucru se întâmpla şi anul acesta. Am rămas împreună la Panaghia, unde preotul săvârşea Sfânta Liturghie în fiecare zi. Mâncarea noastră erau prescurile, pe care le aduseseră ei, şi ceai pe care îl făceau din plantele culese de acolo. Preotul îşi mărturisea ucenicii în fiecare seară, iar dimineaţa îi împărtăşea. M-am minunat de ascultarea lor! Doi dintre ei aveau acelaşi nume, şi când preotul striga: „Hristo”, se repezeau amândoi să-i îndeplinească porunca, neştiind care fusese chemat.
Am urcat şi am stat câteva zile şi pe vârful Athosului, împreună cu ei. Acolo se află o bisericuţă închinată „Schimbării la Faţă a Mântuitorului”. Într-una din seri, ne-am aşezat cu toţii în strănile bisericuţei şi cineva dintre noi a propus să povestim o minune întâmplată cu noi. A început călugărul, care avea 50 de ani petrecuţi în Sfântul Munte.

# „Eu, părinţilor şi fraţilor, sunt venit aici de la vârsta de 18 ani. Mi-am petrecut viaţa mai mult în pustie, la chiliuţa mea. Odată, pe când ascultam o predică, părintele respectiv spunea că dacă citim Acatistul Bunevestiri a Maicii Domnului de douăsprezece ori, ni se va îndeplini orice dorinţă care ne este de folos. Auzind acestea, m-am minunat şi am început să le spun şi oamenilor să citească acest acatist, dar de 40 de ori.

Trece o perioadă de timp, şi, pe când mă aflam la Tesalonic, vine o femeie la mine şi spune că a făcut precum i-am spus, citind acatistul, şi s-a vindecat de cancer; altcuiva i s-a rezolvat rapid o problemă. Auzind acestea, am rămas pe gânduri. Să vă spun drept: nu citisem niciodată acest acatist; mă ocupam mai mult cu rugăciunea inimii.
În acea seară, ducându-mă acasă, am început şi eu să citesc Acatistul Buneivestiri de trei ori, iar apoi m-am culcat. Pe când dormeam, văd în vis că se deschid Cerurile şi o văd pe Maica Domnului coborând, înconjurată de slavă. S-a apropiat de mine şi m-a binecuvântat, apoi m-a întrebat de ce am nevoie. I-am arătat capul, zicând că de multe ori mă doare. Atunci Ea m-a privit cu blândeţe şi mi-a zis că de acum nu o să mă mai doară. Apoi a continuat, zicând: «De acum înainte să vorbeşti neîncetat la oameni şi Eu nu te voi părăsi». M-a binecuvântat din nou şi S-a înălţat iarăşi la Cer, precum venise”.
Într-adevăr, pe acest părinte l-am văzut de multe ori vorbindu-le oamenilor şi împărţind gratis broşuri cu Acatistul Maicii Domnului.

# După ce am vorbit eu, a venit rândul preotului. Cu toate că nu prea dorea să vorbească, la insistenţele noastre ne-a spus câteva lucruri care aveau legătură, după cum reţin, cu darul înainte-vederii. Acest preot slujea zilnic, de 30 de ani, Sfânta Liturghie şi făcea câte o priveghere de toată noaptea pe săptămână. Mai târziu, am fost şi eu la biserica din Tesalonic unde slujea acest părinte. Toate femeile erau îmbrăcate cuviincios, iar capul îl aveau acoperit. Este preot căsătorit şi are un copil, dar duce o viaţă de monah, căci după naşterea copilului trăieşte în curăţie cu soţia.

          # După preot a vorbit unul din ucenicii lui, care ne-a povestit: „Nu cu mult timp în urmă mi-am cumpărat două icoane cu Maica Domnului. Una am dăruit-o bisericii unde slujeşte părintele, iar cealaltă am păstrat-o acasă. De multe ori această icoană pe care o am acasă scoate o mireasmă de se umple toată casa. Când m-am căsătorit şi părintele ne-a pus cununiile pe cap, Icoana pe care o dăruisem bisericii a scos atâta mireasmă de s-a umplut toată biserica, aducând tuturor bucurie cerească. Acest lucru s-a repetat de mai multe ori”.
Cu binecuvântarea părintelui, ne-a mai povestit un lucru întâmplat la Ierusalim: „Anul acesta, când am fost la Ierusalim, m-am împărtăşit la Mormântul Sfânt. În mâna părintelui am văzut Sfânta Împărtăşanie că era carne şi sânge. În clipa în care am înghiţit-o, am simţit atâta bucurie şi dulceaţă de parcă nu mai eram în trup. Această stare a ţinut trei zile”. Un lucru înspăimântător, dar minunat!

# Apoi ne-a vorbit altul, Atanasie: „Eu, zicea el, aveam un fel de mândrie şi niciodată nu mă închinam la sfintele icoane, ci doar făceam sfânta cruce şi le sărutam. Odată, m-am dus în insula Thinos, unde se află o Icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului zugrăvită de Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca. Ajungând în faţa acestei minunate Icoane, vorbeam în sinea mea cu Maica Domnului: «Tu ştii că eu nu pot să-Ți fac închinăciuni; Te rog să mă ajuţi!». Pe când ziceam acestea, am văzut căzând o floare din coroana Maicii Domnului. Atunci m-am aplecat şi am luat-o să o pun la loc. În acel moment, a mai căzut una, şi m-am aplecat din nou să o ridic şi pe aceea. Şi punând-o la loc, a căzut şi a treia. După ce am luat-o, mi-am dat seama că de fapt făcusem trei închinăciuni înaintea Maicii Domnului. Înţelepţindu-mă din această minune şi văzând cu câtă bunătate m-a mustrat Preasfânta Stăpână, de atunci am început să fac câte trei închinăciuni în faţa Icoanei Ei”.

# Al treilea a spus şi el că, rămânând odată fără bani, s-a rugat la Maica Domnului şi în ziua următoare a primit un CEC de unde nu se aştepta.

# Al patrulea cu greu s-a lăsat convins să ne vorbească. Ne povestea despre un om care mergea regulat la biserică, participând la sfintele slujbe, dar nu se împărtăşea. La sfârşitul slujbei, când alţii se împărtăşeau, ar fi vrut şi el să se împărtăşească, dar se socotea nevrednic şi păcătos. Stând mai deoparte şi privind la Icoana Maicii Domnului a văzut-o vie, iar Ea, uitându-se cu blândeţe la el, i-a zis: „De ce nu te împărtăşeşti?” 

„Preasfântă Stăpână, sunt nevrednic”, a răspuns el. Atunci Stăpâna i-a zis: „Vrednici nu vom fi niciodată, du-te şi te împărtăşeşte…” Spunând acestea, tânărul a început să plângă în hohote şi, aşezându-se într-un colţ, a rămas acolo, continuându-şi pocăinţa.
Am rămas cu toţii în tăcere, fără a mai îndrăzni a zice ceva.

(”Povestiri duhovniceşti”- Monah Pimen Vlad, starețul Chiliei Intrarea în Biserică a Maicii Domnului, Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos)


joi, 16 martie 2023

Harnicul, leneşul şi…ispitele

Dragă cititorule! Nimeni dintre noi nu e deplin sănătos cu sufletul. Toţi avem şi suferim boli sufleteşti mai mici sau mai mari. Să cădem cu ele înaintea Doctorului şi Tămăduitorului trupurilor şi al sufletelor noastre, rugându-ne: „Sufletul meu, Doamne, cel slăbănog, se află cumplit în multe feluri de păcate şi în fapte netrebnice! Ridică-l cu cercetarea Ta cea dumnezeiască, precum ai ridicat de demult pe slăbănogul, ca, fiind mântuit, să strig Ţie, Îndurate: Dă-mi, Hristoase, tămăduire!“*


                                          Într-o dimineaţă, un băiat s-a dus la bunicul său şi l-a întrebat:

– Bunicule, mereu spui că trebuie să fugim de păcate, dar cum să mă feresc eu de ispite?
– E, nepoate, ia spune-mi tu mie, dacă un om ar vrea să vâneze o pasăre şi ar vedea chiar deasupra sa una zburând, iar ceva mai încolo, o alta stând pe creanga unui pom, în care din ele crezi că ar trage cu puşca?
– Bineînţeles, bunicule, că vânătorul şi-ar îndrepta arma spre pasărea ce stă pe creangă. Sunt mai multe şanse să o nimerească pe cea care stă, decât pe cea care trece ca săgeata prin aer.

– Păi, vezi, băiatul meu…! Tot aşa sunt şi oamenii, asemenea păsărilor. Când eşti muncitor şi harnic, când eşti mereu preocupat să faci cât mai mult şi mai bine, atunci diavolul nu poate să te atingă cu ispitele sale. Dar pe omul leneş şi delăsător, diavolul cu uşurinţă îl ispiteşte, iar el cade imediat în păcat.
Omul nu a fost făcut de Dumnezeu ca să stea şi să piardă timpul, la voia întâmplării, ci să caute mereu să muncească cu spor şi cu tragere de inimă, fiindcă doar aşa va afla linişte şi bucurie în viaţă.
„Mâinile la muncă, mintea şi inima la Dumnezeu!”

joi, 24 noiembrie 2022

Pantanassa

Dragă cititorule! Nimeni dintre noi nu e deplin sănătos cu sufletul. Toţi avem şi suferim boli sufleteşti mai mici sau mai mari. Să cădem cu ele înaintea Doctorului şi Tămăduitorului trupurilor şi al sufletelor noastre, rugându-ne: „Sufletul meu, Doamne, cel slăbănog, se află cumplit în multe feluri de păcate şi în fapte netrebnice! Ridică-l cu cercetarea Ta cea dumnezeiască, precum ai ridicat de demult pe slăbănogul, ca, fiind mântuit, să strig Ţie, Îndurate: Dă-mi, Hristoase, tămăduire!“

                          

În Italia trăia o familie foarte virtuoasă.
Soții aceștia aveau pentru Maica Domnului foarte multă evlavie, încât au pictat cu multă râvnă, pe unul dintre pereții casei lor, o icoană a Maicii Domnului, cheltuind mulți bani pentru ca icoana să fie frumoasă și impunătoare,dupa care au sfintit-o.
În fiecare zi și în fiecare clipă, ori de câte ori treceau prin fața acestei icoane, se închinau Maicii Domnului și-i înălțau cântare îngerească.
Ca binecuvântare pentru acest bun obicei, Maica Domnului le trimitea bucurii și toate cele de folos. Vecinii lor îi numeau „iubitori de pace”.
Aveau și un copil de 3 ani care, văzând pe tatăl și pe mama sa cum se opresc de multe ori în fața Sfintei icoane și se roagă cu evlavie, a căpătat și el același obicei și, de fiecare dată când trecea pe acolo, i se închina, imitându-i astfel pe părinții săi.
Când a început să vorbească, a învățat și acesta să spună cântarea îngerească, nu din evlavie, ci mai mult din obișnuință.
Văzând pe Maica Domnului stând pe tron, credea, ca un mic copil ce era, că aceasta era Stăpâna casei, de aceea o și respecta și i se închina, la fel cum vedea și pe părinții săi că fac.
Într-o zi, în timp ce se juca cu alți copii pe marginea râului, a căzut în apă. Ceilalți copii au anunțat-o pe mama sa că i se înecase copilul. Femeia a alergat disperată la râu plângând, iar împreună cu ea și ceilalți vecini. Sosind acolo, doi oameni s-au dezbrăcat și, deoarece era foarte adânc acel râu, s-au scufundat pentru mult timp și căutau cu multă sârguință, dar nu au găsit nimic.
Mama, în timp ce căuta în altă parte, se întoarse și văzu dintr-odată pe copilul ei cum stă deasupra apelor, ca și cum ar fi stat pe un tron, în mijlocul râului.
‒ Copilul meu, cum de ești acolo? l-a întrebat îndată.
‒ Sunt bine mamă, Stăpâna mă ține bine și nu mi-e frică, a spus acela.
Femeia, cuprinsă fiind de bucuria găsirii copilului ei, nu a înțeles despre cine era vorba.
După ce bărbații care înotau l-au luat pe copil și l-au dat în brațele mamei sale, s-au întors cu bucurie la casa lor. Întorcându-se și soțul de la treabă, i-au povestit și lui ce i se întâmplase copilului, iar bărbatul l-a întrebat cum de a alunecat în apă. Atunci fiul său i-a spus:
‒ Când am căzut în râu, a venit această Stăpână a casei noastre (arătând cu degetul icoana Fecioarei Maria), m-a apucat de mână și m-a ținut deasupra ei până când au venit acei oameni să mă ia!
Auzind aceste cuvinte, cei prezenți s-au minunat! Văzându-l pe copil cum arată cu degetul către icoana Maicii Domnului, au căzut toți la pământ și s-au închinat harului ei protector și au făcut o priveghere de toată noaptea.
Oricui întreba ce se întâmplase copilul îi răspundea repetând limpede aceste cuvinte ale minunii, în timp ce alte cuvinte le rostea bâlbâit și fâstâcit, așa cum vorbesc cel mai adesea copiii mici, de doar 3 ani. Atunci când copilul povestea întâmplarea aceasta minunată, cuvintele lui erau foarte clare și limpezi, încât toți se minunau și-L slăveau pe Dumnezeu!
În același mod, nu doar acel copilaș, ci și mulți alții care cinstesc și se închină cu evlavie sfintelor icoane sunt salvați din primejdii și sunt învredniciți de o așa mare mulțumire, mulțumire pe care ne rugăm să o simtă și toți cei care cred în Iisus Hristos, Domnul nostru, Căruia I se cuvine slava în vecii vecilor. Amin!


miercuri, 26 mai 2021

Slujitorul iadului...

Dragă cititorule! Nimeni dintre noi nu e deplin sănătos cu sufletul. Toţi avem şi suferim boli sufleteşti mai mici sau mai mari. Să cădem cu ele înaintea Doctorului şi Tămăduitorului trupurilor şi al sufletelor noastre, rugându-ne: „Sufletul meu, Doamne, cel slăbănog, se află cumplit în multe feluri de păcate şi în fapte netrebnice! Ridică-l cu cercetarea Ta cea dumnezeiască, precum ai ridicat de demult pe slăbănogul, ca, fiind mântuit, să strig Ţie, Îndurate: Dă-mi, Hristoase, tămăduire!“

                             

Se spune că odată mai-marele diavolilor, Scaraoschi, i-a chemat la el pe cei mai vicleni consilieri ai săi şi le-a pus această întrebare: “Care dintre oameni fac cele mai mari servicii slujitorilor iadului ?”

 Răspunsurile au fost diferite: ”Criminalii”, şi-a dat unul cu părerea. Dar Scaraoschi a dat negativ din cap. “Beţivii”, a spus altul. ”Nu!” “Zgârciţii”. ”Nu!”. 

Şi fiecare şi-a dat cu părerea. Nemulţumit de răspunsurile lor, Scaraoschi le zise: „Proşti mai sunteţi! Niciunul dintre voi n-a nimerit. Cele mai bune servicii ni le aduc nouă cei care îi sfătuiesc pe alţii la păcat sau care se fac pricină de sminteală pentru ceilalţi. Aceştia au grijă ca răul să nu se stârpească pe pământ, ci să treacă de la om la om, din generaţie în generaţie.”

"Vai lumii pentru sminteli !... Dar mai vai de cel prin care vine sminteala !... Acela mai bine şi-ar lega o piatră de moară de grumaz şi să se arunce în adâncul mării" (Matei 18, 6-7 ).

Prin greutatea pietrei de moară se arată cât de greu este păcatul smintelii (adică exemplu negativ, pilda cea rea), care aduce pierderea tuturor celor ce s-au smintit.

miercuri, 3 aprilie 2019

Cum gândesc oamenii şi cum gândeşte DUMNEZEU

Dragă cititorule! Nimeni dintre noi nu e deplin sănătos cu sufletul. Toţi avem şi suferim boli sufleteşti mai mici sau mai mari. Să cădem cu ele înaintea Doctorului şi Tămăduitorului trupurilor şi al sufletelor noastre, rugându-ne: „Sufletul meu, Doamne, cel slăbănog, se află cumplit în multe feluri de păcate şi în fapte netrebnice! Ridică-l cu cercetarea Ta cea dumnezeiască, precum ai ridicat de demult pe slăbănogul, ca, fiind mântuit, să strig Ţie, Îndurate: Dă-mi, Hristoase, tămăduire!“


- Părinte, ce să fac ? Sunt deznădăjduit. Am pierdut tot ce am adunat şi în ce am investit zeci de ani, în ce credeam că îmi va aduce fericirea ... Nu mai am nimic din toate acelea ... Ce să fac acum? Simt că am trăit în zadar până acum ...
- Să te răzbuni !
- Poftim ? Cum, părinte, să mă răzbun ? Vorbiți serios ?
- Foarte serios.
-Cum, să mă răzbun pe cei care mi-au făcut rău, să le întorc cu aceeaşi măsură ? Dar nu-i păcat, părinte, să te răzbuni ???
- Depinde ce înțelegi tu prin << răzbunare >> . Că una înțelege omul prin asta şi alta înțelege DUMNEZEU.
- Păi, a te răzbuna, înseamnă clar să faci rău cuiva .
- Ia mai gândeşte-te o dată ...
- Asta înseamnă părinte, nici nu încape îndoială.
- Hai să îți explic ceva. << RĂZBUNAREA >> înseamnă etimologic "restaurarea binelui", de la răz-bunare. Aşa precum << răzgândire >> înseamnă etimologic "restaurarea unei gândiri", de la răz-gândire. Dar oamenii au pervertit în înțeles acest cuvânt în lumea păcatului, care la origine are un înțeles profund foarte bun.
- Păi şi asta înseamnă să o iau din nou de la capăt ?
- Da. Să pui început bun. Al bunului celui adevărat şi nu al celui care în mod eronat ți-l prezintă lumea aceasta a păcatului. Să începi de la capătul acelui << BUN >> pe care l-a gândit DUMNEZEU atunci când a făcut TOTUL şi a zis că sunt "bune foarte".
- Iertați-mă părinte, dar nu înțeleg.
- Îți explic acum : DUMNEZEU este BINELE absolut, iar binele pe care DUMNEZEU l-a făcut în lumea asta prin crearea lumii, mai înainte de a exista păcatul omului în lume, binele lui DUMNEZEU din creație a fost deteriorat grav printr-un act agresiv, al vrăjmaşului lui DUMNEZEU, diavolul, un înger căzut prin mândrie din slava lui DUMNEZEU. Însă doar la DUMNEZEU totul este cu putință. De aceea El va folosi aceleaşi mijloace ale iubirii Sale prin care BINELE să fie iarăşi edificat, aşa cum a fost la început ... adică la sfârşit de tot să rămână doar "binele foarte" ... aşa cum a fost plănuit de la început ... Înțelegi acum felul în care "se răzbună" DUMNEZEU ?!
- A, Doamne, acum încep să înțeleg ... deci când citim în Scriptură că DUMNEZEU spune " a Mea este răzbunarea", la asta se referă ? Ca din tot răul accidental din lume să scoată din nou binele primordial ?
- Bineînțeles. 
- Doamne, nu m-am gândit niciodată la asta în felul acesta ... Înseamnă că nu am de ce să mai deznădăjduiesc vreodată, pentru nimic în lume ... pentru că planul lui DUMNEZEU în definitiv cu întreaga lume este " BUN FOARTE " ... şi că El de fapt restaurează BINELE atunci când se RĂZBUNĂ ?!?
- Exact.
- Ce frumos !  Acum înțeleg ce DUMNEZEU minunat avem, dar pe care cei mai mulți dintre noi încă nu am ajuns să îl cunoaştem ... De acum înainte nu am să mă mai plâng niciodată de nimic, ci o să "mă răzbun mereu" aşa cum m-ați învățat, părinte, cu felul în care gândeşte DUMNEZEU răzbunarea şi nu cum greşit o gândeşte omul ... O să fac tot posibilul să caut mereu să fac doar binele care este atât de plăcut Bunului DUMNEZEU şi nu o să mai caut fericirea acolo unde nici nu poate exista, adică departe de DUMNEZEU ... Mulțumesc părinte din toată inima !
- Mergi în pace la casa ta ! Mergi cu DUMNEZEU !

joi, 14 decembrie 2017

Nu mânia pe Dumnezeu

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NĂDĂJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZĂ-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PĂCATELE NOASTRE...


Un foarte bun preot îşi iubea din suflet enoriaşii. Era plin de bunătate către fiecare dintre ei. Preoteasa lui a început însă să-l pizmuiască şi să se umple de indignare. În ciuda acestui fapt, el şi mai mult s-a apropiat de fiii lui duhovniceşti, aşa că în toate zilele se afla printre cei suferinzi, bolnavi şi singuri. Iar seara, întorcându-se acasă, auzea de la soţia lui necontenite reproşuri: „Tu n-ai casă! Nu ai femeie, familie, ca să-i întrebi cum trăiesc şi ca să te îngrijeşti de ei! Toate puterile tale le foloseşti în scopul altora. De ce mai sunt eu soţia ta? Doar ca să mă dispreţuieşti?... Nu, nu pot să mai suport mai mult decât atât!"

Iar el îi răspundea: „Nu trebuie să judeci aşa! Nu mânia pe Dumnezeu! Cum să nu te iubesc eu pe tine? Şi cum să nu-mi iubesc familia? Însă pot eu, oare, să-i las fără de ajutor şi fără sfat pe aceia pe care Dumnezeu mi i-a încredinţat? Diavolul, iacătă, tocmai una ca aceasta aşteaptă. El umblă ca un leu, căutând să-i înghită... (I Petru 5, 8). Ce voi răspunde înaintea Domnului pentru fiii mei duhovniceşti dacă ei vor pieri? Milă îmi este de fiecare dintre ei. Însă şi sufletul tău îmi este drag, îmi este foarte drag! De aceea te rog: nu păcătui! Nu cârti! Dimpotrivă, ajută-mă, ca să primim amândoi cununi de la Dumnezeu!"

Astfel, cu bunătate şi dragoste, preotul îi vorbea ei în fiecare seară, până ce, în cele din urmă, i-a câştigat pe deplin sufletul. La început, ea s-a învoit să conducă micul cor al bisericii, deoarece avea o deosebită ureche muzicală, iar mai târziu a ajuns până acolo, încât a devenit o adevărată maică duhovnicească pentru femeile şi copiii din parohie, contribuind cu sfaturi folositoare şi cu ajutor vădit la mântuirea lor sufletească.

Dacă acest preot nu ar fi avut dragoste şi bunăvoinţă, nu ar fi secerat aceste rezultate duhovniceşti.

(Arhimandritul Serafim Alexiev, Dragostea - tâlcuire la Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, Editura Sophia, Bucureşti, p. 71)

vineri, 5 mai 2017

Cele două vâsle

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...



Demult, trăia un batrân, om cu frica lui Dumnezeu, ce-şi câştiga traiul trecând călătorii, cu barca sa, de pe un mal pe celălalt al unui râu. Într-o zi, în timp ce moşul îl trecea cu barca pe un tânăr, acesta observă că pe fiecare vâslă este ceva scris şi întrebă:
– De ce ai scris pe o vâslă “credinţă” şi pe cealaltă “fapte bune” ?
– Fiindcă acestea două mă conduc în viaţă, răspunse bătrânul.
– Nu cred că omul are nevoie de amândouă, spuse cu îndrăzneală tânărul. Este de ajuns doar una după care să îţi călăuzeşti viaţa: dacă faci “fapte bune”, eşti de folos celorlalţi, dacă ai “credinţă”, îţi eşti ţie însuţi de folos.

Bătrânul nu a spus nimic, dar a început să vâslească cu o singură vâslă. Barca nu a mai avansat nici un pic, învârtindu-se în loc. În felul acesta a înţeles tânărul ce-a vrut să spună omul: că acela cu suflet curat, adică luminat de credinţă, va avea şi o viaţă curată, adică încărcată de roadele bunătăţii şi milei creştineşti. Cum este sufletul omului, tot aşa îi este şi viaţa.

Credinţa fără bunătate nu este decât ipocrizie. Cel cu adevărat credincios Îl iubeşte pe Dumnezeu, iubindu-i pe oameni. Faptele bune şi credinţa sunt cele două aripi cu ajutorul cărora sufletul nostru se înalţă spre Dumnezeu. Cu o singură aripă nu poţi zbura!

“În fapte se arată credinţa. Credinţa fără fapte nu există.”
( Sfântul Simeon Noul Teolog )

duminică, 22 ianuarie 2017

Mă numesc Dimitrie

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NĂDĂJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZĂ-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PĂCATELE NOASTRE...


”Mă numesc Dimitrie şi sunt un mare iubitor de Dumnezeu” – cuvintele unui copil de 8 ani, care îi uimeşte pe cei mari cu înţelepciunea sa.

Pasiunea mea cea mai mare este iubirea de Dumnezeu. Deci, asta înseamnă că eu voi sta în fiecare zi alături de El, rugându-mă“, sunt cuvintele unui copil de 8 ani, care îi uimeşte pe cei mari cu înţelepciunea sa. „Micul dogmatist“, cum îl numeşte părintele său duhovnic, arhim. Ciprian Grădinaru, vorbeşte cu o naturaleţe pilduitoare despre Rai şi iad, Maica Domnului, sfinţi, sfârşitul lumii.

Drumul la Sihăstria părintelui Cleopa Ilie, cu puţin înainte de începerea Postului Mare, l-a făcut pe micuţul Dimitrie N. să ia o hotărâre spontană, chiar acolo, în chilia părintelui: „O să ţin tot postul!“.


Modul categoric în care, de cele mai multe ori, acest copil îşi exprimă convingerile aminteşte de înţelepciunea unui om bătrân, care a văzut toate cele bune şi rele de pe faţa pământului. Interesul cu care caută biserica, dragostea lui pentru sfinţii lui Dumnezeu şi pentru Maica Domnului, rugăciunile de care nu se dezlipeşte nici la şcoală fac din Dimitrie cel bun, cum singur se intitulează, un exemplu de copil creştin-ortodox, pe care ar fi minunat să-l regăsim în toate familiile din ţara noastră.

„Cel mai mare păcat este să nu asculţi de Dumnezeu“

„Mă cheamă Dimitrie şi sunt un mare iubitor de Dumnezeu“, mi s-a prezentat cu dezinvoltură, în vara anului trecut, un băieţel brunet, cu ochi mari şi foarte energic. De la el am învăţat atunci, în curtea Paraclisului Catedralei Mântuirii Neamului, că „cel mai mare păcat este să nu asculţi de Dumnezeu“. În pauzele de alergat prin iarbă, Dimitrie mi-a împărtăşit iubirea lui „pentru toţi copiii, fie ei cuminţi sau răi“: „Noi ar trebui să iubim toţi copiii. Oamenilor care nu îi pot iubi, le spun să se roage să poată iubi copiii! Eu mă rog pentru copiii săraci şi pentru toţi copiii în general, să ajungă toţi să Îl cunoască pe Dumnezeu şi să Îl asculte. Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh şi acum şi pururea şi în vecii vecilor! Amin.“

A trecut vara, o toamnă, o iarnă şi a venit primăvara. La 1 martie, Dimitrie a împlinit 8 ani. Mai mare cu un an aşadar, dar la fel de profund şi, totodată, copilăros. Ne-am găsit, într-o zi, timp de vorbă şi mi-a făcut plăcere să-l ascult: „Cel mai mult Îl iubesc pe Dumnezeu şi pe părintele Ciprian. Ştiaţi că părintele Ciprian locuieşte la biserică? Deci, asta înseamnă că va trebui să mergeţi la el în fiecare duminică, mai ales. Sâmbăta să vă spovediţi, ca să mergeţi duminica la Sfânta Împărtăşanie! Nu trebuie să mâncaţi nimic ca să luaţi Împărtăşanie! Părintele Ciprian este un duhovnic de-al lui Dumnezeu. El ajută oamenii prin rugăciuni.“

„Ar trebui să vă rugaţi ca să ştiţi cum e în Rai“

„Îl iubesc pe Dumnezeu în timp ce eu mă rog. Am drag de El pentru că face minuni. A făcut şi cu mine, îţi dau un exemplu: «Doamne, ajută-mă să fiu cuminte. Facă-se voia Ta.» Şi Măicuţa Domnului face minuni, dacă te rogi la ea, dar nu ascultă răutăţile“, spune băiatul de 8 ani, care poartă cu el încărcătura harului sfinţitor adunat din pelerinajele la Locurile Sfinte din Israel, din Grecia, Rusia, dar şi din ţară.

Sfinţii sunt prietenii de suflet ai lui Dimitrie. Îi iubeşte pe toţi. Are o mulţime de icoane la care se roagă mereu, aprinzând candele şi arzând tămâie. Foarte dragi îi sunt Sfântul Simon Zilotul şi Sfântul Dimitrie, cel care „a fost izvorâtor de mir şi a fost înţepat cu suliţa de turci şi i-a căzut mir în loc de sânge“.

Îndemnul la rugăciune îl repetă, fără oprire: „Nu aş putea trăi fără să mă rog. Dumnezeu ne ajută pentru toate, foarte, foarte mult. Ar trebui să vă rugaţi la El să nu vină sfârşitul lumii şi să ajungeţi în iad. În Rai este cel mai frumos. Nici nu ştiţi cum e în Rai. Ar trebui să vă rugaţi ca să ştiţi!“

La întrebarea: „Ce ar trebui să facă oamenii mari ca să fie plăcuţi de Dumnezeu?“, micul dogmatist răspunde: „Ar trebui să se comporte foarte bine şi să se roage mai mult. Satana încearcă să ne distrugă în fiecare zi, are multe planuri secrete. La început, a fost un înger, a vrut să fie mai sus decât Dumnezeu şi a căzut din ceruri şi apoi s-a ridicat răul pe pământ. Ştiţi cum putem lupta împotriva răului? Prin fapte bune şi rugăciune multă.“

„Trebuie să iubim pe toată lumea ca să ajungem la Dumnezeu“
Am ales de comun acord să încheiem revederea în casa de pe dealul Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureştilor şi al micuţului meu camarad. Înainte să intrăm în Catedrala patriarhală, Dimitrie cel bun mă asigură că nici la şcoală nu se desparte de rugăciune, căci „eu mă rog şi la şcoală, în gând“, deoarece „aşa Îl simt pe Dumnezeu cu mine, în rugăciune“. După ce se închină la moaştele Sfântului Dimitrie, se îndreaptă spre o măsuţă de unde alege un pix şi o hârtie albă. Silabisind, îşi scrie cu litere mari, de tipar, prenumele, alături de cel al părintelui duhovnic, fără să uite şi de membrii familiei sale. Serios, ca un om mare, duce bileţelul unui părinte slujitor de la care primeşte binecuvântarea cuvenită. La despărţire, mă îmbrăţişează şi mă povăţuieşte ca un prieten bun: „Trebuie să iubim pe toată lumea ca să ajungem la Dumnezeu“.

Articol relatat de portalul Ziarul Lumina

marți, 28 iunie 2016

Ghiveciul de flori

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...



Observati un fenomen interesant în natură. Când sădesti o plantă într-un ghiveci mai mare sau într-un ciubăr, ea îsi dezvolta îndeosebi rădăcinile. Sloboade în adânc mai multe ramificatii, în schimb partea de la suprafată se dezvolta mai putin, dă ramuri, frunze si flori sarace. Când sădirea se face într-un ghiveci mai mic, atunci si rădăcina care se formează va fi mai mică, planta creste repede în sus, dă frunze si flori frumoase (dacă e dintre acelea care dau flori).

Oare nu se întâmplă asa si cu omul?

Când trăieste având de toate, nestingherit, în belsug si satisfactii, sporeste în cele de jos, ale pântecelui, sufletul însă îi ramâne chircit, sterp la fapte bune.

Când trăieste în constrângere, în sărăcie, boala, necazuri, supărări, într-un cuvânt, cand partea animalică îi este obligată la anumite privatiuni, creste duhovniceste, dă flori de virtute, se maturizează, aduce roade, bogate. De aceea, strâmtă este calea celor care Îl iubesc pe Dumnezeu.

(Din Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in Hristos, traducere de Boris Buzilă, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 241-242 via Fabrica de ganduri bune)

miercuri, 24 februarie 2016

Lacrima pocăinţei

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...



                                           (aranjament preot Ioan)
              O istorioară ne spune că atunci când au căzut îngerii din cer, un
înger n-a fost cu Lucifer, dar nu a fost nici cu
îngerii care au rămas buni. Lucifer a fost trimis
în iad cu ceata lui, iar îngerul acesta a rămas
neutru. După ce s-a făcut această alegere, cu
puterea şi cu viteza divină, el şi-a dat seama că
a greşit, dar cerurile s-au închis şi el a rămas pe
dinafară; şi s-a rugat să-l primească, şi nu l-a
primit în cer, dar Dumnezeu i-a pus o condiţie: „Să-mi aduci ce-l mai
scump lucru de pe pământ!“
Îngerii au căzut înainte de crearea omului, dar treceau miile de ani
şi el ar fi rămas tot pe afară, aşa încât avea o bucurie, că totuşi i s-a ivit
o şansă.
          Şi s-a pogorât în adâncurile oceanelor şi a adus cel mai scump
mărgăritar. Nici nu s-a uitat la el Cerul. Nu l-a primit. Dar, când lupţi
duhovniceşte şi nu câştigi, ai câştigat necâştigarea: faptul că tu ştii că
nu ai câştigat, deja eşti câştigat! Deci, eşti deasupra luptei.
Când a văzut că nu l-a primit Cerul, s-a deşteptat îngerul: „Stai!
Lui Dumnezeu nu-i trebuie lucruri materiale!“
     La un râu doi copii se scăldau şi, în joaca lor, unul a căzut şi era
să se înece, iar celălalt a sărit să-l salveze – s-au înecat amândoi. Şi
îngerul a luat inima copilului salvator şi s-a suit cu ea la cer. Şi Cerul
nu s-a deschis! Vezi cât de învăţat era îngerul acum?
Mergând el prin lume a văzut într-o pădure un bătrân care-şi
plângea păcatele lângă un copac. Dar îngerul îi vedea lacrimile ca
de foc. Şi a luat o lacrimă din aceea şi a fugit cu ea la cer.
Dumnezeu l-a primit imediat!

Cel mai scump lucru de pe pământ este lacrima pocăinţei!

miercuri, 6 mai 2015

Peştera celor veşnic osândiţi

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...



        
Pe muntele Athos, pe teritoriul mănăstirii Marea Lavră, în apropiere de schitul Vigla, la o intersecţie de drumuri, pelerinii puteau să vadă până de curând un indicator pe care scria „Afurismeno”. Poteca duce până în dreptul mării, după care coboară abrupt pe stânci, până la un mic paraclis aflat în faţa unei peşteri acoperită cu bolovani. Pe mai multe limbi este scrisă acolo istoria acestei peşteri. Se spune că în 1278, în timpul patriarhului unionist Ioan al Xl-lea Vekkos, călugării şi preoţii de pe Sfântul Munte au fost obligaţi să ţină slujbe în rit catolic şi să jure credinţă Papei. Pentru că au refuzat acest lucru, au fost consideraţi aroganţi, înfumuraţi şi trădători, iar împotriva lor a început prigoana: mulţi au fost schingiuiţi, mutilaţi, omorâţi, închişi sau alungaţi din munte. Unii au fost luaţi ca sclavi, alţii au fost surghiuniţi şi mulţi au fost înrolaţi în oastea împăratului. Unora din cei rămaşi li s-au scos ochii, altora li s-au tăiat mâinile, unii au fost decapitaţi, alţii omorâţi prin spânzurătoare, unii au fost înnecaţi în mare, alţii îngropaţi de vii şi mulţi au sfârşit în flăcările rugurilor aprinse în faţa mănăstirilor. Spun cronicile că pământul muntelui se înroşise de atâta sânge curs în acel an.

 Pentru a opri această hărţuire, trei călugări au acceptat să oficieze slujba aşa cum le cereau preoţii catolici. În timpul ceremoniei, altarul bisericii din mănăstirea Marea Lavră s-a prăbuşit peste cei trei călugări, iar acest lucru a fost considerat un semn divin, întărindu-le ortodocşilor ideea că trebuie să reziste în faţa expansiunii catolice. După un timp, trupurile celor morţi în acele evenimente au fost deshumate, iar oamenii au putut să vadă că cele mai multe erau neputrezite şi emanau o mireasmă plăcută. Trupurile celor trei călugări care au slujit în rit catolic erau însă umflate şi urât mirositoare. Înalţii ierarhi ai muntelui Athos au hotărât ca cei care au rezistat asediului catolic să intre în rândul sfinţilor, fiindu-le de atunci pomenit numele în fiecare an pe 22 septembrie ca sfinţi cucernici mucenici. Iar trupurile celor trei călugări unionişti au fost multă vreme expuse public, ca dovadă a pedepsei pe care Fecioara Maria a dat-o celor care n-au ascultat porunca ei de păstrare a dreptei credinţe. După mulţi ani, pentru că erau „înfiorătoare la arătare şi umflate ca toba” (după cum scrie monahul Lazăr Dionisiatul), iar credincioşii se îmbolnăveau numai privindu-le, ele au fost îngropate în peştera de deasupra mării, iar peştera a fost zidită, neintrând nimeni în ea multe sute de ani. În 1998, după 720 de ani, peştera a fost deschisă pentru a îngropa în ea trupul unui alt călugăr care a greşit în faţa Fecioarei Maria. Se spune că în primăvara anului 1996, în faţa pierderii accentuate a simpatiei populare de către preşedintele comunist al unei ţări ortodoxe, sfetnicii lui l-au convins să renunţe la ateismul ostentativ şi să joace rolul unui pios creştin, pentru a recuceri o parte din electoratul pierdut. În mintea unui consilier prezidenţial a încolţit ideea să li se arate alegătorilor un film în care preşedintele intră în Biserica Sfântul Andrei (cea mai mare biserică de pe munte şi a doua biserică ortodoxă din lume ca mărime, după cea de la Moscova) şi 3.000 de călugări şi pustnici i se închină şi îl preamăresc.
Un călugăr a fost convins să se ocupe de formalităţile necesare regiei acestui film. Pentru că nici un alt călugăr nu a acceptat să se închine în faţa unui ateu, pe munte au fost aduşi 3.000 de figuranţi (cei mai mulţi salariaţi ai serviciilor secrete şi activişti ai partidului prezidenţial) care au fost machiaţi, îmbrăcaţi în haine monahale şi învăţaţi să se poarte asemenea cucernicilor părinţi ai muntelui. Cu o zi înaintea sosirii preşedintelui la Athos, falşii călugări au fost aduşi în biserică pentru o repetiţie generală. Atunci clopotele bisericii au început să bată singure şi apoi au căzut la pământ sfărâmându-se în multe bucăţi. Erau clopote uriaşe, făcute special de meşterii ruşi la comanda ţarului Petru cel Mare. Falşii călugări au fugit îngroziţi de pe munte, iar călugărul pro-comunist a părăsit mănăstirea, devenind un pustnic rătăcitor. Colegii i-au găsit prin bagaje 10.000 dolari şi au înţeles că a fost plătit să joace o sinistră farsă. De atunci au interzis accesul pe munte la mai mult de 100 de pelerini pe zi, pentru a reduce şansele producerii unor evenimente similare. Călugărul procomunist a murit la scurt timp şi, când a fost deshumat, trupul lui era neputrezit şi degaja un puternic miros de hoit. Atunci consiliul stareţilor de la Careia – capitala muntelui - a hotărât deschiderea peşterii şi aşezarea lui alături de ceilalţi monahi afurisiţi. Din grabă, din neatenţie sau poate cu un scop ascuns, intrarea în peşteră n-a mai fost zidită, ci doar astupată cu pietre, iar cadavrele celor din interior au fost uneori arătate pelerinilor curioşi şi călugărilor care treceau prin faza deznădejdii şi a îndoielii privind menirea lor. În acea peşteră a fost adăpostit Tudor la începutul lunii august a acestui an în timpul celei mai mari razii efectuate pe munte de forţele de poliţie greceşti şi de serviciile secrete ale mai multor ţări ortodoxe. Existau informaţii că pe Athos şi-au găsiţ adăpost câţiva oameni urmăriţi de serviciile speciale, iar pentru căutarea lor s-au pus pe scotocit nu doar în toate cotloanele mănăstirilor şi chiliilor, ci şi în lăcaşurile pustnicilor săpate în piatră, aflate printre stânci, în peşteri sau în colibe greu accesibile. În timp ce se îndreptau spre peştera „Afurismeno”, pustnicul Gorgonie îi povestea lui Tudor despre istoria acestui loc şi îl pregătea pentru a rezista sufleteşte printre cadavrele seculare. - Sfântul Siluan scria că Dumnezeu i s-a arătat şi i-a spus: „Ţineţi mintea în iad şi nu deznădăjdui!” Eu îţi spun ţie că acum o să fii nu doar cu mintea, ci şi cu trupul în iad şi deznădejdea o să te cuprindă negreşit. Ca să scapi îţi las o icoană a Fecioarei cu Pruncul, la care să te rogi neîncetat. Cum simţi că te îngrozeşti de locul în care te afli, trebuie să începi rugăciunea. Cel mai rapid e să spui continuu rugăciunea inimii, dar poţi să te rogi în orice fel, numai să nu laşi iadul să-ţi domine mintea. Când au dat pietrele la o parte şi au intrat în peşteră, un miros urât, de ceva stricat, le-a venit în nări, iar la vederea hoiturilor s-au cutremurat amândoi şi au început să se închine spunând: „Doamne fereşte!”. După ce i-a aşezat salteaua şi aşternuturile, bidoanele cu apă şi sacoşa cu pâine şi fructe, pustnicul a ieşit astupând la loc intrarea, promiţându-i că va veni să-i dea un semn peste 4 zile despre acţiunile şi intenţiile autorităţilor. La început Tudor a fost preocupat să-şi amenajeze un loc confortabil pentru somn şi citit, cât mai departe de cele patru cadavre. Dar curiozitatea 1-a făcut să se apropie de ele să le privească mai atent. Hamele sau pânzele cu care au fost iniţial acoperite putreziseră de mult şi doar câteva bucăţi de cârpă neagră mai puteau fi văzute lângă ele. Corpurile lor aveau o piele înnegrită, de parcă ar fi fost date cu cărbune. Erau atât de umflate încât păreau că urmează să plesnească rapid şi, din când în când, câte un firicel de puroi sau de zeamă gălbuie se prelingea prin orificiile corpurilor, făcându-şi loc spre crăpăturile aflate în podeaua peşterii. Părul de pe cap, din barbă şi de pe corp era năclăit, iar ochii erau aproape scoşi din orbite, exprimând groaza de parcă ar fi fost vii, dar o groază eternă, neîntreruptă de nici o clipire a pleoapelor. Tudor le-a privit trupurile cu multă atenţie, încercând să vadă dacă poate afla mai multe indicii despre personalităţile lor din timpul vieţii. Unul era înalt de peste 1,85 metri, cu o barbă rară şi un păr albit, ce părea că avea aproape 60 de ani când a murit. Cei doi de lângă el păreau mai tineri, de 35-40 ani, unul şaten şi altul brunet, mai mici de înălţime, de aproximativ 1,75 metri. Cel de-al patrulea, aflat puţin mai departe, probabil călugărul adus recent, părea de aproximativ 50 ani şi era cel mai îngrozitor la înfăţişare, căci ochii lui verzi păreau a plânge continuu, din ei şiroind un lichid alb-gălbui. Cele patru corpuri emanau un miros puternic, înţepător, iute, de ceva stricat dar aflat încă în fermentaţie. Tot privindu-le, Tudor şi a adus aminte de sfatul pustnicului Gorgonie şi s-a îndreptat spre icoana Fecioarei Maria. Voia să spună o rugăciune, dar a început să vorbească în faţa icoanei cu voce tare: - Maică Sfântă, cât de mare a putut să fie răul pe care l-au făcut aceşti patru oameni de nu le laşi corpurile să se odihnească în pace nici după atâta timp? Cât de mult te doare pe tine răul pe care ţi l-au făcut, de nu poţi să-i ierţi pe cei trei nici măcar după 700 de ani? A trecut atâta timp de-atunci, Muntele Athos a revenit ce-a fost şi cei mai mulţi au uitat ce s-a întâmplat atunci. De ce vrei să le-aduci mereu aminte călugărilor şi pustnicilor de greşelile celor patru păcătoşi? Crezi tu că fără aceste patru cadavre credinţa lor va fi mai slabă şi te vor iubi şi slăvi mai puţin? Iartă-i, Fecioară Maria pe aceşti călugări, aşa cum i-ai iertat pe mulţi înaintea lor şi după ei. Sunt ei mai păcătoşi decât atâţia criminali, atâţia violatori, hoţi şi tâlhari, de care te-ai milostivit lăsându-le trupurile să se odihnească? Pe mulţi oameni răi i-ai iertat deşi te-au rănit mai grav decât ăştia. Îţi aduci aminte, Fecioară, de diaconul care a aruncat cu cuţitul în chipul tău pictat pe peretele mănăstirii Vatopedu, supărat că-i închideai deseori uşa trapezei în nas şi nu-1 lăsai să mănânce? Ţi-a sângerat chipul şi l-ai orbit pe loc, dar l-ai iertat după trei ani de cumplite mustrări şi fierbinţi rugăciuni. Iartă-i şi pe călugării ăştia cum l-ai iertat şi pe acela care te-a înjunghiat.
 Pe măsură ce vorbea cu Maica Domnului din icoană, Tudor punea tot mai mult patos în argumentele lui. Era şi el uimit de cât de multe argumente găsea pentru a o convinge pe Fecioară să-i ierte pe călugării din celălalt colţ al peşterii. Se uita din când în când la trupurile lor pentru a vedea dacă Maica Domnului îi îndeplineşte ruga şi apoi continua cu şi mai mare înflăcărare să vorbească.
 - Uită-te, Împărăteasa Cerurilor la ochii lor şi milostiveştete de ei. Chiar nu te emoţionează nici un pic groaza din privirea lor? Răul făcut de ei n-a fost până la urmă un lucru bun? Cei trei i-au întărit în credinţă pe călugări şi pe pustnici, iar fapta lor le-a arătat catolicilor zădărnicia încercărilor de a cuceri muntele Athos.
Călugărul acesta vândut comuniştilor n-a îndepărtat prin fapta lui pe toţi neaveniţii de acest tărâm sfânt? Înaintea lui intrau pe munte toţi ateii şi duşmanii tăi, maimuţărind truda sfinţilor călugări. Dac-ai reparat răul făcut de ei şi l-ai transformat într-un lucru şi mai bun decât era înainte, de ce nu le ierţi vina şi îţi arăţi mărinimia? Crezi că iertarea lor nu va fi percepută ca o minune, ci ca o slăbiciune a ta?
 Le spune Fiul tău tuturor oamenilor că rădăcina ultimă a păcatului stă în mândrie şi le cere să renunţe la acest flagel care-i îndepărtează de Dumnezeu şi cufundă lumea în nenorociri şi suferinţe. Nu reprezintă oare aceste cadavre neputrezite o dovadă a mândriei tale? Arată-ţi smerenia ca oamenii să-şi întărească puterea sufletului. Ne cere Fiul tău să-i iubim pe cei din jurul nostru şi să le întoarcem şi celălalt obraz atunci când ne lovesc.
Dar tu, Maică Sfântă, de ce nu îi iubeşti pe aceşti călugări care ţi-au greşit? Arată-ţi acum dragostea faţă de ei şi revarsă-ţi harul peste trupurile lor. Tudor o implora pe Fecioara Maria cu o rugăciune întinsă la extrem. Lacrimile îi curgeau din belşug, iar ochii i se îndreptau spre cadavrele de lângă el, aşteptând în orice clipă să vadă miracolul iertării. Dar trupurile rămâneau în nemişcare, iar deznădejdea începuse să pună stăpânire pe el.
 - Eşti nemiloasă şi neînduplecată, Împărăteaso! Şi-a aplecat fruntea pe icoană şi a început să plângă în hohote. Atunci a simţit cum mâna Fecioarei iese din icoană şi îl mângâie pe păr. S-a retras mirat şi a auzit cum Ea îi spune:
       - Du-te şi adu-le sufletele în faţa Mea.Şi în acel moment, întrun colţ mai îndepărtat al peşterii s-a creat un gol, o gaură din care ieşea o lumină roşiatică şi zgomote ciudate veneau dinăuntru. Tudor s-a apropiat încet de acea groapă apărută pe neaşteptate şi a simţit cum o căldură îl cuprinde de la flăcările care ardeau în adâncul ei. Auzea gemete şi urlete, tânguiri şi plânsete într-un amestec nedefinit de durere, jale, disperare, amărăciune şi groază. Ajuns în dreptul gropii, a observat o scară care ducea mult în adânc, fără să i se vadă capătul A început să coboare încet, uitându-se curios la priveliştea care i se înfăţişa. La un moment dat scara a atins solul, deşi ea continua să coboare tot mai jos. S-a depărtat de scară şi a început să meargă spre grupul de oameni cel mai apropiat. A văzut cum un individ puternic le dădea altor oameni să mănânce fecale. Oamenii aceia plângeau şi încercau fără succes să se opună. Înghiţeau porţii mari de mizerii, scoţând nişte sunete de revoltă neputincioasă. Văzându-1 pe Tudor, au alergat spre el strigând:
 - Un om viu! Un om viu! Ia-ne cu tine! Scoate-ne de aici! Salvează-ne! Încercau să se agaţe de el, dar individul puternic i-a îndepărtat şi 1-a întrebat:
 -Pe cine cauţi aici, omule?
-Îi caut pe cei patru călugări care au greşit faţă de Fecioara Maria pe muntele Athos.
 -Nu sunt aici. Trebuie să cobori mai jos.
 -Dar cine sunt cei care se agăţau de mine şi cărora le dădeai să mănânce rahat?
- 1-a întrebat Tudor. Cât au fost în viaţă au minţit continuu şi mult rău au făcut oamenilor cu minciunile lor. Acum îşi primesc răsplata. Ceva mai departe, Tudor 1-a văzut pe unchiul lui care fusese activist comunist. Realizase multe emisiuni la radio şi la televiziune sub genericul „În lumina documentelor de partid”. Ani îndelungaţi a fost profesor de materialism dialectic şi istoric la Facultatea de partid „Ştefan Gheorghiu” şi ajunsese într-o vreme vice-prim-secretar pe judeţ, funcţie pe care şi-a exercitato cu severitate şi care i-a adus o tristă notorietate în zonă.
 - Unchiule, povesteşte-mi cum este aici. Spune-mi cu cine te-ai întâlnit şi cum este organizată această lume.
 - Dacă-i ceri voie să te însoţesc în căutările tale, îţi voi spune tot ce vrei să afli. L-a întrebat pe individul puternic dacă îl lasă pe unchiul lui să-i fie ghid şi a rămas surprins să vadă cu ce uşurinţă l-a lăsat liber. Aşa cum avea.să afle mai târziu, orice dorinţă a lui, ca om viu, era lege nu doar pentru toţi paznicii şi torţionarii iadului, ci şi pentru orice suflet întâlnit.
 - Lumea de-aici este construită după mintea pe care-am avut-o cât am fost în viaţă şi după faptele pe care le-am făcut. Eu am mâncat rahat o viaţă întreagă minţindu-i pe oameni de binefacerile partidului comunist şi pentru asta mi se dă să mănânc rahat o veşnicie. Când cineva se roagă pentru noi, porţiile ni se reduc şi ne apropiem tot mai mult de scară. Sunt unii care-au reuşit să urce scara şi să iasă de aici, pentru că au avut dincolo pe cineva care se ruga continuu pentru ei. Dar ăia care-au murit de mult şi nu-i mai ştie nimeni stau prin locurile cele mai groaznice. Aici m-am întâlnit cu cei mai mulţi colegi de partid şi fiecare suntem puşi să ne spunem public fiecare minciună pe care-am debitat-o. Aflăm apoi cât rău a făcut fiecare minciună, chiar şi cele care păreau nevinovate şi pentru fiecare ne primim pedeapsa. Nu doar în înghiţirea fecalelor constă pedeapsa noastră. Dacă minciunile noastre au dus la arestarea unor oameni sau chiar mai rău, la terorizarea sau la moartea unora, atunci suntem puşi să coborâm scara în zonele mai crunte.
 Când văd câte lumi sunt dedesubtul meu, mă cred norocos că sunt aici. Cel mai rău este focul care nu ne arde, ci ne mistuie şi ne face să ne blestemăm prostiile vieţii, mai ales când vedem lumina vie de la capătul scării. Toţi dorim să urcăm scara şi ne tânguim, plângem sau implorăm sufletele celor vii pe care-i cunoaştem să se roage pentru iertarea noastră. Dar nu cred că ele ne aud, căci atunci când unele rude vin lângă noi, le întrebăm dacă au simţit vreodată chemările noastre de ajutor. Şi nu am cunoscut pe nimeni care să spună că a auzit vocile noastre cât a fost viu, nici în somn, nici în stare de trezie. - Dar care rude au venit aici lângă tine, unchiule?
 - 1-a întrebat Tudor. - Aici este şi mama ta. - Mama? - a întrebat Tudor emoţionat. Unde este? De ce e şi ea aici? Ce rău a făcut pe lume? Ne-a crescut pe toţi fraţii cu dragoste şi multe sacrificii a făcut pentru noi.
Nu se poate să fie aici.
 - Nu e aici, ci mai jos, în alt palier al iadului.
 - Vreau s-o văd. Hai cu mine să-mi arăţi drumul
 - 1-a rugat Tudor pe unchiul său.
 - Te însoţesc şi la ea şi la călugării pe care-i cauţi.
 Ăştia sunt şi mai jos, pe ultimele etaje ale infernului, în fundăturile cele mai prăpăstioase în care i-au aruncat blestemele credincioşilor.
Fiecare om care le-a văzut trupurile neputrezite şi nu s-a rugat pentru iertarea lor, i-a împins şi mai adânc în mlaştinile iadului. Dar trebuie să-mi promiţi că nu te vei depărta de mine nici o clipă şi nu mă vei lăsa pradă torţionarilor de-acolo.
Şi trebuie să fii pregătit să rezişti rugăminţilor şi vicleşugurilor celor pe care-i întâlneşti, care vor vrea să se agaţe de tine să-i scoţi de-acolo. Trebuie să ieşi cât mai repede de-aici şi cel mai mare bine pe care-1 poţi face cuiva din iad este să-i reţii numele şi să te rogi zilnic pentru iertarea sufletului lui atunci când vei fi afară.
 Mergând umăr lângă umăr s-au apropiat de scară şi au început să coboare. Tudor îl întreba mereu de mama sa, dar unchiul îi spunea să aştepte şi să vadă cu ochii lui. Tot coborând, au ajuns la un moment dat la un nivel la care priveliştea era mai groaznică decât la nivelul anterior: o mulţime de femei erau puse să-şi mănânce pruncii avortaţi în timpul vieţii. Unele trebuiau mai întâi să-i ciopârţească în bucăţi, în timp ce pruncii ţipau: „Nu mă omorî, mamă! Nu mă omorî!” Altele erau puse să le mănânce mai întâi membrele, apoi corpul, în timp ce gurile copiilor urlau: „Nu mă mânca, mamă! Nu mă mânca!” 

Oricât încercau să se opună strângându-şi pruncii la sân, femeile erau forţate de indivizi înalţi şi puternici să-şi ucidă copii avortaţi, privind neputincioase la durerile acestora.
 - Ajută-mă!
- îl implorau femeile care-1 vedeau. Roagă-te pentru copilul meu nenăscut Ionel şi pentru iertarea mea Ana, păcătoasa - i-a spus o femeie. Roagă-te şi pentru Vasile şi Andreea - i-a spus altă femeie.

Şi pentru Laurenţiu şi Daniela, Victor şi Lăcrămioara, Andrei şi Aura, Iolanda şi Tudoriţa, Magda şi Miruna- şi multe femei încercau să-1 facă să reţină numele copiilor avortaţi şi numele lor. - Hai să mergem repede, nu mai sta să le priveşti groaza din ochi, căci nu le faci nici un bine aşa - îi spunea unchiul lui. Şi au trecut printr-un cor asurzitor de nume rostite cu ţipete, cu jale, cu fierbinţi implorări, până în apropierea unei văi în care un alt grup de femei erau pedepsite de alţi indivizi în moduri cât mai înspăimântătoare.
 - Tina, unde eşti?
 - a strigat unchiul. Şi atunci, din mulţime a ieşit mama lui Tudor cu pruncul avortat în braţe. 
- Iartă-mă, Tudorelul mamii, de ce-am făcut, dar aşa am crezut atunci că vă pot creşte pe voi, ceilalţi copii ai mei. Mi-a fost teamă să mai am încă un copil, că erau vremuri vitrege şi nu credeam că am să pot face faţă greutăţilor. Şi acum trebuie să suport groaza uciderii lui şi a reproşurilor pe care mi le face mereu că nu mi-a păsat de el.
 - Vino cu mine mamă şi nu te depărta de noi, căci trebuie să mă duc mai jos după cineva.
 - Dar acolo căldura este de nesuportat şi pedepsele te paralizează câte-o sută de ani numai cum le vezi. Nu mai coborî fiule; întoarce-te în lumea celor vii şi roagă-te pentru noi. Atunci Tudor s-a dezbrăcat şi a acoperit faţa mamei şi a fratelui nenăscut cu haina lui. S-au apropiat de scară şi au coborât-o cu repeziciune, fără să se oprească la alte niveluri.
 A apucat să vadă în fugă oameni care erau ucişi cu pietre de alţi oameni, a văzut trupuri mutilate, date pradă fiarelor, a privit linşajul la care erau supuşi unii dictatori şi tirani prea iubitori de statui cu chipurile lor, a urmărit cum unii erau înnecaţi în urina altora sau în lacuri de sânge, a privit carnagiile cele mai greu imaginabile pentru vreun om viu. Şi a auzit cum sufletele torturate îl strigau cu disperare, cerându-i să se roage pentru ele - pentru Cornel, Cătălin, Beatrice, Bogdan, Paul, Roxana, Marian, Nicoleta, Diana, Dorin şi câte şi mai câte nume.

 Coborând neîncetat, fără să poposească pe alte niveluri ale infernului, a ajuns la capătul scării şi acolo era un râu. S-au suit toţi în barca legată de scară şi au vâslit spre mal. Acolo erau mai mulţi călugări şi preoţi care-şi plângeau continuu neascultarea de duhovnic, nepăstrarea Sfintelor Taine, nerespectarea cuvântului lui Dumnezeu sau hula Domnului. Pământul pe care stăteau era încins, iar corpurile lor se topeau, ieşindu-le prin orificii un lichid alb-gălbui, care se scurgea în lac. Iar ei se făceau tot mai mici, tot mai mici, până se topeau cu totul în pasta vâscoasă prin care barca aluneca. Un lichid în care ochii şi gurile implorau iertarea până când erau inevitabil lovite de vâslele lui Tudor şi se scufundau cu un urlet sfâşietor, revenind uneori la suprafaţă pentru câteva clipe, ca apoi să se afunde definitiv. 
- Unde sunt călugării de pe Athos? - întreba Tudor pe cei din jurul lui. - Mai departe - i-a răspuns un suflet.
Acolo unde începe râul. Să nu puneţi piciorul pe pământ şi să nu atingeţi zeama râului. Şi rugaţi-vă pentru mine, călugărul Mihail.
 Şi pentru părintele Teofil - a spus altul. Şi un alt cor de nume s-a pornit să-1 implore: Sofronie, Daniel, Gherontie, Sofian, Paisie, Grigore, Leon, Teofan. A continuat să vâslească în pasta tot mai vâscoasă a trupurilor topite ale călugărilor, într-o atmosferă tot mai încinsă şi de nerespirat. Într-un târziu i-a recunoscut pe mal pe cei patru călugări.
 - Urcaţi în barcă - le-a strigat el.
 - N-are rost - i-a răspuns cel vârstnic.
 Cine poate să ierte nişte suflete născute strâmb, încărcate de dispreţul şi hula tuturor credincioşilor? Cum putem să apărem-în faţa Fecioarei când suntem plini de păcatele cele mai grave? Lasă-ne şi du-te. Nu putem ieşi de-aici decât prin rugăciune. Roagă-te pentru noi şi cere-le şi altora să se roage pentru noi şi aşa, încet-încet, ne vom apropia de scară şi ne vom curăţi, pentru a apărea cum se cuvine în faţa Maicii Domnului ca să cerşim iertarea şi binecuvântarea ei.
 - Urcaţi în barcă acum! le-a poruncit Tudor. Şi a început să-i tragă spre el cu toată împotrivirea lor. În timp ce păşeau prin zeama fierbinte a trupurilor topite ale călugărilor, ei se opreau şi mângâiau suprafaţa ei, spunând: „Iartă-mă, Veniamine! Iartă-mă, Dionisie!”. Urcarea celor patru călugări în barcă a fost o muncă uriaşă pentru Tudor.
Căldura dogoritoare îl epuiza, iar privirile pline de groază ale celor din jur îi încetineau eforturile. Se chinuia să le memoreze numele ca să se roage dincolo pentru iertarea lor. Orice suflet pe care-1 ţinea aproape de el îl trăgea în jos şi-i făcea drumul de întoarcere la scară tot mai anevoios. Voia să se oprească să se odihnească, dar şi-a adus aminte de sfatul pustnicului Gorgonie şi a început să se roage Fecioarei Maria să-i dea putere să iasă cu bine din iad.
 A simţit că forţele i se refac şi a vâslit cu toată energia până la scară. Împingând cele şapte suflete pe trepte sau trăgându-le după el, a început un urcuş greoi.
 La fiecare nivel auzea ţipetele păcătoşilor şi vedea de departe sufletele unor cunoscuţi pe care ar fi vrut să le ia cu el, dar nu mai putea să facă un efort suplimentar şi nici nu mai putea să încetinească urcuşul. Privind în sus, i s-a părut că o vede la capătul scărilor pe Maica Domnului făcându-i semne să vină la ea. A început să urce treptele mai repede, fără să mai privească înjur, împingând vârtos sufletele buhăite şi leneşe ale celor patru călugări şi târând după el sufletele celor trei rude apropiate. Lumina de la capătul scării se făcea tot mai mare, iar vederea ei îi umplea inima de bucurie. Într-un târziu a ajuns sus în peşteră. S-a îndreptat spre icoană să mulţumească Fecioarei pentru ajutor şi să o roage să primească în împărăţia ei şi sufletele celor trei rude.
A pus din nou fruntea pe icoană şi, înainte de a spune ceva, a simţit cum Maica Sfântă îi pune iarăşi mâna pe pâr şi îi dăruieşte o crenguţă cu nişte flori neobişnuite. A adormit imediat fără să mai apuce să privească sufletele lăsate la gura iadului.
 N-a ştiut cât a dormit - câteva minute, câteva ceasuri, o zi sau mai mult.
Când s-a trezit, intrarea în iad dispăruse ca şi când n-ar fi existat. Privind spre trupurile călugărilor de lângă el a văzut că erau descărnate - simple schelete uscate, fără urme de carne, piele sau lichid alb-gălbui. Îşi aducea aminte de călătoria prin iad şi de sufletele chinuite şi a început să se roage pentru toate numele pe care le reţinuse. În această stare de rugăciune era când pustnicul Gorgonie a început să dea bolovanii la o parte şi să intre în peşteră. Schimbarea văzută 1-a cutremurat şi a luat-o la fugă fără să spună nici un cuvânt. A venit repede înapoi împreună cu stareţul Marii Lavre şi cu mai mulţi călugări, pustnici şi muncitori. În jurul peşterii s-a adunat rapid o mulţime de oameni. Câţiva muncitori au început să vorbească destul de tare, acuzându-1 că a mâncat carnea cadavrelor. Cei mai mulţi călugări se închinau, murmurând speriaţi: „Doamne fereşte!”.
Pustnicul Gorgonie le spunea câtorva feţe monahale cum 1-a lăsat şi cum 1-a găsit, spunând adesea: „Uitaţi-vă la ochii lui. A fost dincolo.” Tudor stătea în mijlocul peşterii, lângă icoană, cu crenguţa cu flori în mână, în faţa câtorva zeci de oameni care nu îndrăzneau să înainteze spre el şi nici să-1 întrebe ceva.
Stareţul mănăstirii a fost primul care s-a apropiat de el şi a întins mâna după crenguţă. A privit-o câteva clipe în tăcere, a mirosit-o şi apoi s-a întors spre călugări spunând:
 - E iasomie de Nazareth. Sfântul Siluan a descris-o în amănunt, spunând că Domnul Dumnezeu i-a dăruit Fecioarei Maria această plantă nemaiîntâlnită până atunci în lume. A plantat-o în curtea casei ei şi a avut mereu cu ea în toate călătoriile pe care le-a făcut o crenguţă care nu se ofilea niciodată. A dăruit sfântului Antonie o crenguţă ca mulţumire pentru întemeierea monahală a muntelui.

A dăruit şi sfinţilor Grigorie Palama şi Vasile cel Mare o crenguţă similară care nu s-a ofilit decât după adormirea lor. Şi sfântul Siluan a primit de la Maica Domnului o crenguţă identică şi i-a descris-o arhimandritului Sofronie în toate detaliile. E o minune dumnezeiască! a exclamat stareţul cu voce puternică. Cei prezenţi s-au apropiat de Tudor - unii au început să-1 îmbrăţişeze, alţii au căzut în genunchi în faţa lui, iar câţiva s-au mulţumit doar să-i atingă hainele.

Alţii mai sceptici - muncitori şi pelerini - s-au apropiat de cele patru schelete şi le-au privit cu atenţie. Erau uscate şi păreau descărnate de mult, dar cu toate astea ei văzuseră recent trupurile buhăite şi purulente.

 - E ceva necurat la mijloc - îşi spuneau unii altora. O fi vreun vrăjitor care ştie nişte trucuri cu care le-a luat faţa călugărilor. Deodată în peşteră s-a lăsat tăcerea.

 Nici un murmur şi nici o vorbă nu se mai auzea. Toţi şi-au întors privirea spre intrarea în peşteră. Şapte pustnici bătrâni se apropiau de Tudor. - Sunt marii pustnici ai muntelui - i-a şoptit Gorgonie. Sunt singurii tunşi în Marea Schimă şi sunt sfetnicii de taină a Fecioarei Maria. Sunt stâlpii în viaţă ai ortodoxiei mondiale. Nu i-a văzut lumea de-aici pe toţi la un loc decât la moartea stareţului mănăstirii Vatopedu. E ceva neobişnuit venirea lor. Cel mai vârstnic dintre cei şapte monahi, un om de 96 de ani, foarte slab şi înalt, cu o faţă suptă şi cu o pereche de ochelari cu sticlă groasă, s-a apropiat de Tudor sprijinindu-se în toiag. L-a privit de-aproape şi a început să-i pipăie faţa cu mâinile. Apoi a îngenunchiat şi i-a sărutat picioarele.

 Tulburat, Tudor l-a ajutat să se ridice. Bătrânul 1-a îmbrăţişat cu atâta emoţie încât şi cei sceptici au rămas impresionaţi de gestul lui. Făcându-şi cu greu loc prin mulţimea de călugări care voiau să-i atingă şi să-i binecuvânteze, ceilalţi şase mari pustnici l-au îmbrăţişat şi l-au recunoscut pe Tudor ca pe un frate de-al lor.
 - Vino cu noi - i-a spus cel bătrân. Şi întorcându-se către stareţ: Puneţi scheletele în osuar şi faceţi-le o slujbă creştinească. A ieşit cu ei şi a dispărut o săptămână în locuri neştiute. Apoi a coborât la mănăstirea Marea Lavră împreună cu cei şapte sihaştri şi a cerut să fie tuns în monahism. Slujba a fost oficiată de stareţ, iar pustnicul Gorgonie i-a devenit duhovnic şi naş de călugărie. În lumina pală a lumânărilor, înveşmântat în cămaşa albă a curăţeniei, a făcut legământul de credinţă şi fost tuns în patru părţi ale capului în semn de cruce. A primit numele Migdonie, în cinstirea sfântului care a fost băgat de viu într-o groapă la ordinul împăratului Maximian.
 Dar toţi i-au spus Migdonie Imploratorul, pentru că a reuşit s-o convingă pe Maica Domnului să-i ierte pe cei de neiertat. A trecut prin ritualul îmbrăcării şi înzestrării cu noile sale „arme”: cămaşa (haina veseliei), paramanul, brâul (pentru omorârea trupului şi înnoirea duhului), potcapul (coif al nădejdii mântuirii) şi camilafca (vălul care-1 împiedică să vadă toate deşertăciunile lumii), tunica lungă, mantia şi rasa (hainele mântuirii), sandalele (pentru vestirea Evangheliei păcii), metaniile (sabia Duhului), crucea (cu care-1 urmează pe Mântuitor) şi lumânarea (ca să aducă lumină înaintea oamenilor şi să vegheze păstrarea-credinţei)..
A fost pentru prima oară în ultimele secole când un om a primit călugăria fără să petreacă trei ani în mănăstire ca novice purtând scufia şi încă un an ca rasofor purtând rasă cu mâneci largi, dar mulţi din cei prezenţi au spus că în momentul tunderii în monahism biserica se umpluse de îngeri. În semn de cinstire a fost pus în fruntea grupului de pustnici care s-a pornit să oficieze slujba adormirii Maicii Domnului la paraclisul Metamorfosi - cel mai înalt loc de rugăciune aflat în vârful muntelui Athon, la peste 2.000 metri. Pe drumul spre vârf, grupul s-a mărit cu pustnici şi călugări de la toate mănăstirile şi schiturile, în aşa fel încât atunci când au ajuns la Panaghia- puţin mai jos de vârful Athonului

 - Biserica Maicii Domnului era plină de oameni şi înconjurată de o mare de părinţi în tunici negre. Niciodată n-au făcut acel greoi urcuş atâtea mii de călugări în acelaşi timp. A fost una din cele mai emoţionante slujbe la care au asistat, iar Migdonie i-a impresionat pe toţi cu harul său. Au coborât muntele bucuroşi, discutând despre viitorul fratelui Migdonie Imploratorul. Dar bucuria le-a dispărut rapid, căci în faţa mănăstirii Iviru a fost arestat de poliţia greacă. Mergând spre portul Daphne, pe drumurile neasfaltate, înguste şi întortocheate ale muntelui, şoferul care conducea maşina poliţiei a pierdut controlul volanului şi s-a răsturnat în prăpastie. Când au ajuns la locul accidentului, autorităţile au găsit trupurile poliţiştilor mutilate de fiarele maşinii, dar n-au dat nicăieri de urma lui Migdonie. Pentru găsirea lui au suplimentat forţele de ordine, dar toate căutările au fost în zadar. Dispariţia neobişnuită a noului călugăr a tulburat minţile sihaştrilor. Despre el au început să circule tot felul de informaţii.
 Pustnicul Gorgonie, duhovnicul lui - a spus celor din jur că Migdonie îl vizitează deseori. Serviciile secrete l-au pus sub atentă observaţie şi au văzut că mergea uneori vorbind singur, dar nu în acelaşi mod în care merg toţi părinţii muntelui, murmurând neîncetat rugăciunea inimii, ci vorbind cu cineva nevăzut. În jurul lui era în acele momente un miros puternic de iasomie. La scurt timp, indicatorul „Afurismeno” de lângă schitul Vigla a fost înlocuit de cineva necunoscut cu altul pe care e scris „Peştera Implorării”.

În faţa peşterii a fost plantată crenguţa de iasomie de Nazareth, iar mirosul ei se simte şi acum de la mare depărtare, aducând tuturor aminte că trebuie să se roage nu doar pentru cei buni, ci şi pentru cei de neiertat.

CALENDAR ORTODOX PE 100 DE ANI !

https://www.noutati-ortodoxe.ro/calendar-ortodox/?year=2024

Arhivă blog

https://www.diigo.com/

Postări populare

PENTRU VIZITATORI

PENTRU CEI CARE AU AJUNS AICI
LE SPUN,, BINE ATI VENIT"

PENTRU CEI CARE AU CITIT
,,SA VA FIE DE FOLOS"

PENTRU CEI CARE COMENTEAZA..
,,SA FIE ELIBERATI"

PENTRU CEI CARE PLEACA..
,,SA FITI BINECUVANTATI"


Cel ce crede, se teme; cel ce se teme, se smereste; cel ce se smereste, se îmblânzeste; cel blând, pazeste poruncile; cel ce pazeste poruncile se lumineaza; cel luminat se împartaseste de tainele Cuvântului dumnezeiesc. (Sfântul Maxim Marturisitorul)

BIBLIA ORTODOXĂ

BIBLIA ORTODOXA AUDIO