Cele 12 porunci ale lui Iisus Hristos din Evanghelia Vietii Desavarsite

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...




“1. Sa nu iei viata nici unei creaturi de dragul placerii tale, nici pentru profit, nici s-o chinui.

2. Sa nu furi bunurile nimanui, nici sa aduni pamanturi si bogatii pentru tine, mai mult decat ai nevoie si iti este de folos.

3. Sa nu mananci carne, nici sa nu bei sangele vreunei creaturi moarte, si nimic altceva care face rau sanatatii sau simturilor tale.

4. Sa nu faci casnicii necurate, in care nu exista iubire si sanatate, sa nu te pervertesti pe tine insuti sau vreo alta creatura care a fost facuta pura de catre Cel Sfant.

5. Sa nu depui marturie mincinoasa impotriva nimanui, nici sa inseli cu buna stiinta pe nimeni, printr-o minciuna pentru a-i face rau.

6. Sa nu faci altora ceea ce tu nu vrei ca altii sa iti faca.

7. Sa te inchini unului etern, Lui Dumnezeu Tatal din Cer, din Care sunt toate lucrurile si sa adori Fiinta Sa Sfanta.

8. Sa-ti respecti parintii pe pamant, care au grija de tine si pe toti invatatorii dreptatii.

9. Sa ingrijesti si sa protejezi pe cei slabi si sa iei apararea celor care sunt oprimati si tuturor creaturilor care sufera raul.

10. Sa muncesti cu mainile tale lucrurile care sunt bune si potrivite pentru tine; asa incat sa mananci fructele pamantului si sa traiesti viata lunga pe pamant.

11. Sa te purifici zilnic si sa te odihnesti a saptea zi de la munca, pastrand sfinte sarbatorile lui Dumnezeu.

12. Sa faci altora binele pe care tu ai vrea ca altii sa ti-l faca tie”

Citeste pe codulluioreste.ro

Asa sant eu...

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...

16FEB

Nu sunt atât de săracă încât să nu am ceva de dăruit din puţinul meu.
Nu sunt atât de săracă încât să ţin uşa casei închisă şi să îmi doresc singurătatea.
Nu sunt atât de săracă încât să nu am o vorbă bună pentru un om care are nevoie de susţinere morală.
Nu sunt atât de săracă încât să nu am lacrimi pentru a plânge alături de un prieten.
Nu sunt atât de săracă încât să nu am zâmbete pentru cei care le-au uitat.
Nu sunt atât de săracă încât să nu dau din forţa mea celor aflaţi la pământ.
Nu sunt atât de săracă încât să nu am o mângâiere pentru un suflet îndurerat.
Nu sunt atât de săracă încât să nu am gânduri frumoase pentru oamenii din viaţa mea.
Nu sunt atât de săracă încât să nu mai cred în oameni doar pentru că unii m-au minţit.
Nu sunt atât de săracă încât să uit să le fac oamenilor câte o bucurie.
Nu sunt atât de săracă încât să ţin braţele încrucişate în loc să ofer o îmbrăţişare.
Nu sunt atât de săracă încât să nu pot ierta.
Nu sunt atât de săracă încât să stau numai cu mâinile întinse pentru a primi.
Nu sunt atât de săracă încât să îmi vând sufletul pentru lucruri şi bani.
Nu sunt atât de săracă încât să îmi pierd valorile.
Dar cu regret constat că sunt prea mulţi săraci în jur…

sursa

http://luminapentrucandeladinsuflet.wordpress.com/2013/02/16/nu-sunt-atat-de-saraca/ 

Irina B

Adevăratul prieten

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...

Oricât de mult s-ar scrie sau s-ar vorbi despre adevărata prietenie, nu se va putea spune niciodată nici îndeajuns de mult, nici îndeajuns de frumos despre ea.
S-au spus nenumărate adevăruri, s-au scris nenumărate cântări, s-au vărsat nenumărate lacrimi, s-au adus atâtea cutremurătoare jertfe şi atâtea divine mărturii despre adevărata prietenie, dar ea cere mereu şi mai mult, şi mai frumos, şi mai dulce, pentru că ceea ce dă ea este mereu de neînlocuit.
Cuvântul Sfânt al lui Dumnezeu spune că adevăratul prieten iubeşte oricând, iar în nenorocire ajunge frate, arătând prin acestea cât de minunată comoară este un suflet de aur care poate să fie aşa… Sufletul care poate da şi poate primi acest har. Adevăratul Prieten al fiecăruia dintre noi poate fi numai Domnul nostru Iisus. Noi, oricare, nu putem fi nişte astfel de adevăraţi prieteni decât pentru unul dintre apropiaţii noştri sau poate, arar, pentru doi-trei. Nespus de mulţi dintre oameni nu sunt niciodată în stare de un astfel de har ceresc. Sau nu sunt în stare pe totdeauna de el. Dar Domnul nostru Iisus Hristos, singurul, poate să-i iubească pe toţi, având totuşi un fel deosebit de a-l iubi pe fiecare.
Numai în El nu există schimbare, nici umbră de mutare.
Numai El poate fi acelaşi ieri, azi şi în veci.
Pentru că numai El ne iubeşte cu o iubire veşnică, încă de pe când noi nici nu eram. Încă de pe când noi eram chiar vrăjmaşii Lui.
Dovada netăgăduită a acestei nespus de mari iubiri a fost Preţul Jertfei Sale pe care a adus-o desăvârşită şi deplină pentru răscumpărarea şi mântuirea sufletelor noastre.
Cine îşi dă viaţa sa, acela dă preţul cel mai mare. Un semn mai înalt, o dovadă mai puternică, un preţ mai scump nu există.
Adevăratul prieten este numai acela care este în stare să facă acest lucru.
Aceasta a făcut-o Hristos pentru noi, pentru mine, pentru tine, pentru fiecare, suferind moartea. În faţa privitorilor crucii, doar o singură dată – dar în realitate de atâtea miliarde de ori câte miliarde sunt sufletele noastre care trebuie răscumpărate fiecare dintr-un alt iad. Dând pentru fiecare un alt preţ, dar îndeajuns să-i întreacă toată datoria fiecăruia. Suferind pentru fiecare nu numai usturimea răscumpărătoare a biciului şi a cuielor, ci şi oţetul şi fierea nepăsării pe care fiecare din noi I-o întindem în propria noastră ramură de isop.
Adevăratul nostru Prieten ne-a iubit şi ne-a iertat totul cu o desăvârşită înţelegere faţă de noi.
El ne-a înţeles în tot ce I-am cerut.
Nimănui nu i-am fi putut spune sau cere ceea ce I-am cerut şi I-am spus Lui.
De toate privirile din lume a trebuit uneori să ascundem ceea ce I-am arătat Lui şi am ştiut că El ne-a înţeles şi ne-a binecuvântat.
Nimeni de pe pământ n-ar fi putut acoperi ceea ce ne-a acoperit El.
Şi nimeni nu ne-ar fi putut ierta ceea ce ne-a iertat Iisus.
O, adevăratul şi neasemuitul meu Prieten! Cât de mare şi de neasemuită trebuie să fie iubirea mea faţă de Tine!
Dar dragostea lui Dumnezeu s-a arătat nespus de mare faţă de noi nu numai dăruindu-ne pe Preaiubitul Său Fiu, spre a ne fi nouă cel mai mare şi mai adevărat Prieten, ci şi rânduind să aflăm printre sufletele cele mai de aur din lume câte unul care devine pentru noi o comoară de nepreţuit, un însoţitor pe care nimic nu ni-l poate despărţi. O parte vie şi adevărată a inimii şi a vieţii noastre. Un ajutor fără de care am fi nu numai nespus de nefericiţi, dar şi nespus de singuri pe pământ.
Tot ce facem noi pentru acel suflet ne este plăcut şi fericit. Şi tot ce face el pentru noi ne este la fel.
Sufletele noastre devin atât de strâns legate împreună, încât pare că alcătuim numai unul singur.
Durerile sau bucuriile prietenului adevărat devin atât de ale noastre, încât le trăim cu o mai mare putere chiar decât pe cele ale propriei noastre fiinţe.
Când el trece printr-o primejdie, nici o jertfă nu ni se pare prea mare spre a-i fi alături cu un ajutor sau cu o mângâiere. Ne-am dărui cu bucurie viaţa noastră, numai să i-o salvăm pe a sa.
Când i-am promis ceva, suntem în stare să trecem prin orice valuri sau flăcări, spre a ne ţine făgăduiala pe care i-am făcut-o şi în care sufletul lui scump se încredea fără nici o umbră de îndoială, cu neclintire, până la moarte.
Astfel de prieteni erau odată doi tineri credincioşi.
S-au cunoscut la una din frumoasele adunări frăţeşti, când sufletele tuturor celor din biserică, adunaţi în numele Domnului Iisus, trăiau din plin revărsarea harului prezenţei Sale dumnezeieşti între ei şi în ei, când toţi se apropiară de o trăire cerească, împletindu-şi glasurile în nişte cântări îngereşti.
Nu ştiu cum ajunseseră unul lângă altul şi cântau din aceeaşi carte.
De la cel dintâi cuvânt, fiecare a simţit sinceritatea inimii celuilalt în curăţia iubirii faţă de Hristos, în hotărârea păstrării legământului statornic, în părtăşia dragostei frăţeşti.
Astfel, ei s-au simţit dintr-o dată apropiaţi pe totdeauna.
Pe drumurile sfinte, ei au mers apoi mereu nedespărţiţi. Cuvântul Sfânt îl mărturiseau împreună: când unul citea din Evanghelie sau cânta un psalm, celălalt se ruga fierbinte, tot timpul, pentru revărsarea puterii lui Dumnezeu peste lucrarea prietenului şi fratelui său. Astfel, toată propovăduirea lor era încununată totdeauna cu roade binecuvântate.
Orice gând şi-l mărturiseau unul altuia şi orice hotărâre bună era luată laolaltă.
Sarcinile altora, durerile sărmanilor, poverile Lucrării Domnului şi bucuriile izbânzilor sfinte ei şi le purtau nedespăr-ţiţi.
Niciodată cuvântul unuia nu l-a înşelat pe celălalt. Fiecare era încredinţat că nici viaţa, nici moartea nu-i va mai putea despărţi.
Astfel, această dulce prietenie nu numai că i-a ajutat să facă o mai sfântă şi rodnică lucrare pentru Hristos, dar le-a umplut şi inimile totdeauna de o mare bucurie.
A venit însă războiul şi ei au plecat pe front.
Erau la aceeaşi unitate şi faptul acesta i-a ajutat nespus de mult în greutăţile şi grozăviile prin care treceau.
Într-o zi însă, unul dintre ei a trebuit să plece într-o misiune foarte primejdioasă între fronturi.
Fiind descoperit de inamic, o mulţime de gloanţe fură trase spre el. Cei care rămăseseră în adăposturi şi priveau după el îl văzură căzând acolo şi rămânând întins în câmpul gol. Cu toţii erau siguri că a murit.
Prietenul lui, care lipsea când el fusese trimis, sosi tocmai în clipa aceea şi, când auzi că prietenul său zace împuşcat între fronturi, ceru voie comandantului său să se ducă după el.
– Nu mai are nici un rost, zise comandantul. El este acum cu siguranţă mort. De ce să-ţi mai primejduieşti şi tu viaţa să te duci acolo? N-are nici un rost.
– Nu pot să nu mă duc, zise soldatul. El este prietenul şi fratele meu. Nu mai contează pentru mine nimic altceva mai mult decât salvarea lui.
– Bine, dacă vrei, du-te, îl învoi comandantul, mişcat.
Ieşind dintre tranşee, prietenul se târî până la cel căzut. Stătu un timp lângă el, apoi se întoarse, târându-l după el spre adăpostul unităţii pe prietenul său mort.
Un timp, inamicul l-a privit să vadă ce face. Dar, după aceea, o ploaie de gloanţe începură să cadă ca grindina împrejurul lui, scurmând ţărâna.
Când ajunse în adăpost cu prietenul său mort, mantaua lui era ciuruită prin câteva locuri, dar trupul lui scăpase neatins.
– Ai avut noroc că ai scăpat cu viaţă, îi zise comandantul. Dar vezi că n-a avut nici un rost să mergi? Ţi-am spus…
– Ba da, a avut rost, zise credinciosul prieten cu ochii plini de lacrimi.
Când am ajuns la el, încă nu murise şi, cu faţa plină de cea mai fericită dragoste cu care m-a putut privi vreodată, el mi-a spus:
– Dragul meu adevărat frate! Ştiam că vei veni, căci tu nu m-ai înşelat niciodată. N-am vrut să mor până te voi revedea. Acum pot să mor fericit. Îţi mulţumesc pentru tot ce ai făcut pentru Hristos şi pentru mine.
Curând ne vom revedea fericiţi la Domnul nostru Iisus, de unde nu ne vom mai despărţi niciodată. Rămâi cu Dumnezeu, adevăratul meu prieten!…
Suflet scump, oare tu ai ajuns să-L cunoşti şi să-L recunoşti pe Iisus Hristos ca Marele tău Prieten şi Binefăcător?
O, dacă încă nu L-ai aflat, priveşte acum spre Golgota, la Crucea Lui însângerată pe care a murit El ca să te salveze pe tine. Sângele Lui este preţul plătit de El pentru iertarea şi mântuirea ta.
Crede din tot sufletul tău, acum, în iubirea Lui zguduitoare. Şi primeşte cu lacrimi de căinţă şi de mulţumire preţul pe care l-a dat El pentru tine.
Predă-te Lui, ca să-L slujeşti şi să-L urmezi pe totdeauna cu o ascultare nedespărţită până la orice moarte.
Şi astfel te vei bucura aici şi în veşnicie de fericirea negrăită şi strălucită a mântuirii şi a slavei Sale.
Dar oare, printre cei apropiaţi ai tăi ai putut tu afla până azi un prieten care ţi-a devenit un frate adevărat şi statornic? Cunoşti tu oare nespus de marea bucurie şi binecuvântare a unei astfel de prietenii?
O, dacă da, ferice de tine! Rămâi-i prieten adevărat şi bucură te de fericirea prieteniei sfinte. Fii-i un adevărat frate în necaz şi un adevărat părtaş la toate poverile şi primejdiile lui. Aceasta te va arăta că eşti un om şi un creştin adevărat. Şi aceasta va fi pentru tine un nesecat izvor de mulţumiri sufleteşti.
Iar dacă nu, cere-l prin rugăciune şi caută-l cu răbdare, căci Dumnezeul tău te va face să-l afli.
O, Preaiubitul şi Preadulcele nostru Mântuitor Iisus Hristos, Tu eşti Adevăratul nostru Prieten, Tu eşti Nedespărţitul nostru Însoţitor, Tu eşti Comoara nesecată a tuturor bucuriilor şi binecuvântărilor noastre. Slavă veşnică Ţie pentru tot ce ne ai făcut să primim şi să simţim în această dulce părtăşie cu Tine!
Din tot sufletul meu Îţi mulţumesc şi eu, Preaiubit şi Preadulce Prieten, pentru dragostea cea mare cu care m-ai iubit Tu şi cu care m-ai învrednicit să mă bucur de prietenia Ta.
Din tot sufletul strig şi mărturisesc că nimic pe lume nu m a putut face aşa de fericit cât dragostea Ta, cât suferinţa pentru Tine, cât umblarea cu Tine, cât viaţa şi moartea în slujba Ta.
Apoi, din tot sufletul doresc să-Ţi pot mulţumi neîncetat pentru adevărata prietenie pe care m-ai făcut s-o aflu pe pământ şi printre cei pe care mi i-ai dăruit atât de apropiaţi, încât fac parte chiar din însăşi fiinţa şi viaţa mea.
O, ce bucurii cereşti mi-ai dăruit Tu prin părtăşia aceasta şi cu ea în tot drumul pribegiei mele luminoase, de când am cunoscut-o prin Tine!
Ajută-mi până în veşnicie să fiu nedespărţit prieteniei Tale şi prieteniei mele, cu orice preţ şi pe totdeauna. Pentru ca, oriunde voi fi aşteptat, să pot auzi, sosind, fericita mărturisire a dragostei încredinţate, spunându-mi: Ştiam că vei veni, căci tu nu M-ai înşelat niciodată. Amin.
Slăvit să fie Domnul!
SURSA MAIL

" Te caut, Doamne, nu Te simt, dar Te întâlnesc mereu "

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE... 

 – Pildă duhovnicească

creștin-ortodoxă

În miezul unei nopți de primăvară, un tânăr creștin-ortodox,care se ruga în fața unui altar, în genunchi, lângă câteva icoane și cărți sfinte, într-o cămăruță mică foarte sărăcăcioasă, atât de umilă, încât avea o gaură mare în tavan şi  era neîncălzită și neelectrificată, printre lacrimi, aprinzând 7 lumânări, deznădăjduit din cauza faptului că niciodată nu L-a putut simți pe Dumnezeu, deși dintotdeauna L-a căutat, a  început să se roage timid: „Doamne, dacă într-adevăr exiști, permite-mi să Te simt, să Te întâlnesc, să Te găsesc; Doamne,
vorbește-mi!” Afară a început să plouă; picăturile de ploaie  acompaniau suav o pasăre, care s-a oprit din zbor în dreptul  ferestrei camerei băiatului, cântând, însă băiatul nu a auzit-o.

Dumnezeu, astfel, i-a „vorbit”!  Neauzind nimic, tânărul s-a rugat iar: „Doamne, vorbește-mi!”
Și pasărea a ciocănit de trei ori geamul, atât de puternic, încât  sunetul a răsunat în toată cămăruța lui, dar băiatul nu a  ascultat-o. Era prea concentrat să audă doar ce considera el ca  trebuind. Dumnezeu, astfel, i-a „vorbit” a doua oară.
Cu durere în suflet tânărul a murmurat în tihnă: „Doamne, Te implor, vorbeşte-mi!”. Vântul a început să bată lin, afară, părând a fi o adevărată simfonie, la pătrunderea lui printre  crăpăturile ferestrei măcinate de trecerea timpului, dar băiatul  nu i-a dat importanţa cuvenită, ci l-a tratat cu ignoranță. Se aștepta la altceva. Dumnezeu, astfel, i-a „vorbit” pentru a treia  oară!

Stingând 3 lumânări, trist, tânărul a spus cu voce parcă lipsită  de viaţă: „Doamne, arătă-mi-Te, vreau să Te văd!”. Pasărea a zburat de la geamul lui. Un fulger a brăzdat toată bolta  cerească, dar tânărul nu a observat măreția lui. Dumnezeu,  astfel, i s-a „arătat”!

Nedumerit, tânărul a început să strige fierbinte, printr-o rugă lăuntrică: „Doamne, Dumnezeul meu, lasă-mă să Te miros!”.
O floare de pe icoana Sfintei Treimi a căzut lângă genunchii băiatului, iar nectarul ei s-a împrăştiat pe hainele lui. El, însă, nu i-a perceput mirosul îmbietor. Aştepta altceva. Dumnezeu,  astfel, S-a lăsat „mirosit”.
Stingând încă 2 lumânări, tânărul continuă să converseze cu  Dumnezeu: „Până când mă vei lăsa zadarnic, să Te chem, oare vrei puțina credinţa-n Tine să mi-o pierd? Doamne, vreau să Te întâlnesc, să Te găsesc, să pun mâna pe Tine, să Te ating!”.

Prin gaura din tavanul cămăruţei sale, dintr-un stup, din podul casei, veni pe aripile aerului o albină şi se puse pe umărul  drept al băiatului, dar el a lovit-o cu mâna stângă; a gonit  fragila insectă. Dumnezeu, astfel, S-a lăsat „atins”! Apăsat de o profundă povară, pe băiat l-a cuprins somnul, dar în ultimul moment a apucat să stingă încă o lumânare și să mai spună câteva cuvinte, înainte să adoarmă: „Doamne, Doamne,Doamne, lasă-mă să Te gust!”. Adormi, gemuit fiind lângă  altar, cu capul sub candela care ardea pâlpâind. O picătură de
untdelemn din candelă s-a scurs ușor și a căzut pe obrazul lui.
S-a prelins și a ajuns în gura băiatului. Pulsul inimii lui s-a  accelerat, iar tânărul s-a trezit având în gură un gust dulce  parfumat, dar nu l-a simțit, pentru că s-a grăbit să se pună în  pat, pentru a-și continua somnul. Dumnezeu, astfel, S-a lăsat „gustat”!
Ajuns în pat şi continuându-şi somnul, băiatul a avut un vis: Sa  visat pe el însuşi, în faţa altarului, în genunchi, vorbind cu  Dumnezeu, şi spunându-i: „Nu Te simt, Doamne, nu Te
întâlnesc, nu Te găsesc, cred că nu exişti, sau dacă exişti m-ai parasit , nu ma mai iubesti...Cuvintele lui au fost urmate de un vuiet puternic...
Dintr-odată un înger frumos foarte, a apărut stând lângă singura lumânare, care încă mai ardea, şi i-a spus, privindu-l: „Băiatule, eu sunt Rafael, unul din cei şapte sfinţi îngeri, care  ridică rugăciunile oamenilor dreptcredincioși şi le înalţă  înaintea slavei Celui Sfânt. Am fost trimis la tine de Cel Preaînalt. Nu te teme! Eu îţi voi spune ce-mi este îngăduit, iar  tu vei păstra toate cuvintele mele în inima ta. Binecuvântează-l pe
 Dumnezeu, slăveşte-L şi cunoaşte slava Lui; mărturiseşte  înaintea tuturor celor vii ce a făcut El pentru tine. Dar ce a făcut El pentru tine, în această noapte? La toate rugăciunile ţia răspuns, dar tu nu ţi-ai dat seama. De ce? Nu ţi-ai lăsat inima și trupul să-L simtă pe Dumnezeu, doar pentru că mintea ta nu  a înţeles felul în care El ţi s-a făcut cunoscut. L-ai fi simţit  dacă ai fi avut iubire și credinţă puternice, în inimă și suflet,
 
pentru că cel care iubeşte și crede în El, cu adevărat, nu are cum să nu-L simtă, de vreme ce Dumnezeu este iubire. Dar tu ai avut îndoieli și, mai mult decât atât, ai îndrăznit chiar să ceri semne de la Dumnezeu, ispitindu-L. Le-ai primit pe toate, băiatule, dar, chiar şi așa, tu nu le-ai înțeles. Iubirea de  oameni a lui Dumnezeu, însă, este mare. Priveşte către icoana  Sfintei Treimi”. Tânărul, vizibil uimit de cuvintele Sfântului
  Înger, se uită către icoană. O voce blândă şi-a făcut simţită  prezenţa, rezonând din spatele icoanei, care era total învăluită  într-un nor de lumină albă-aurie: „Fiule, îi zise vocea, nu te teme, Eu ştiu demult că inima ta geme. Eu sunt Dumnezeu,  Alfa și Omega, Începutul și Sfârșitul, Cel dintâi și Cel de pe  urmă; Eu exist! Nu te-am uitat, nu te-am părăsit. Să nu crezi  că aş putea să te uit vreodată, că aș putea să te părăsesc. Lângă 

tine stă mereu unul dintre îngerii Mei, la fiecare pas al tău. Să  nu te simţi singur niciodată, ai toată dragostea Mea”. Pe băiat  îl bufni plânsul. Dumnezeu continuă să-i vorbească: „ Fără  credinţă, dar, nu este cu putinţă să fii plăcut Mie, căci cine se  apropie de Mine trebuie să creadă că Eu exist şi că Mă fac  răsplătitor celui care Mă caută „. Dar ce este credința, Doamne, întrebă băiatul, căci eu am trăit tot timpul cu  senzația că am credință în Tine?! „ Credinţa este  încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute. Altfel spus este încrederea sau crezarea în ceva  nevăzut ca și cum ar fi văzut, şi dorirea şi sperarea celor aşteptate ca şi cum ar fi de faţă, ca și cum ar fi primite. Oh, fiule, credința ta în Mine a fost prea mică și nestatornică. Te-ai îndoit de existența Mea. Să știi că dacă aş fi dorit, Eu aş fi putut pur şi simplu să apar în faţa ta, în trecut, pentru a  demonstra că exist, însă dacă aş fi făcut acest lucru, tu nu ai  mai fi avut nevoie de credinţă. Fericiți sunt cei ce nu au primit  nicio dovadă a existenţei Mele, dar au crezut în Mine! 

 Fiule, există o mulţime de dovezi cu privire la existenţa Mea.  Biblia, Cuvântul Meu, spune: „ Cerurile spun slava lui  Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria. Ziua zilei  spune cuvânt, şi noaptea nopţii vesteşte ştiinţă „ (Psalmul 19:1,2). Aşadar, minunăţiile naturii demonstrează existenţa Mea, tocmai de aceea Eu ţi-am trimis pasărea, albina, fulgerul...; semnele de la Mine. Prin ele M-am revelat ție, dar tu nu te-ai așteptat la o altfel de revelație, tocmai de aceea nici  nu le-ai luat în seamă. Nu Mă poți vedea, înțelege, fiule,pentru că Eu locuiesc în lumină neapropiată. Pe Mine nu M-a  văzut niciun om, niciodată, nici nu M-a înțeles. A încerca să
Mă vezi, să Mă înțelegi, să Mă atingi, îți este și îți va fi  întotdeauna cu neputință. Acum știi că Eu exist, însă.
Credința ta prea mică în Mine s-a transformat în convingere.  Cunoaşte-Mă și vorbește despre Mine prin antinomie, pe cale  apofatică și pe cale catafatică. Calea apofatică înseamnă să Mă  cunoşti prin negaţie, evitând să gândești și să spui ceva despre  Mine, din toate ce nu pot fi gândite și spuse. Eu sunt necuprins, nemărginit, necunoscut pe calea raţiunii, căile Mele sunt necercetate şi nepătrunse. Calea catafatică înseamnă să recunoști și să susții existenţa Mea prin afirmaţii: Dumnezeu  este bun, atotputernic, înţelept, milostiv și așa mai departe.
 Eu, Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacov, adică Cel viu, Singurul, dar în trei ipostasuri: Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh, Care lucrez în creaţia Mea, Eu, Care M-am revelat lui Moise, în rugul aprins, Mă fac cunoscut prin opera Mea, prin tot ce  există şi am creat numai de natură pozitivă, căci nu Eu am  creat răul, dar sunt de necunoscut în fiinţa Mea. Prin opera Mea, Eu pot fi numit creator, dar prin fiinţa Mea nu am nume grăit, pentru că sunt de negrăit. Apropie-te  întotdeauna de Mine, în mister divin, fiind mulţumit să Mă întâlnești şi să realizezi, în acelaşi timp, neputinţa minţii umane de a Mă înţelege. Te iubesc!”. 

Vocea şi norul de lumină aurie dispărură. Îngerul Rafael a zâmbit, a stins ultima lumânare aprinsă, cea de-a șaptea, şi, îndată, visul băiatului a luat sfârșit.
 Era dimineaţă! Trezit din somn, tânărul şi-a adus aminte de visul pe care l-a avut și se simţea pe deplin fericit că Dumnezeu i-a vorbit. Cuprins de o iubire de nedescris, s-a dat jos din pat, s-a spălat pe faţă, s-a îmbrăcat şi a început să facă metanii în faţa altarului, în semn de recunoștință. Era convins de existența Celui pe Care l-a căutat mult timp și pe Care l-a  întâlnit tot de atâtea ori, însă fără să realizeze. În timpul celei de-a treia metanii a observat Biblia deschisă, deşi tot timpul era închisă, pentru că așa obișnuia să o lase. S-a oprit, şi a
început să citească: „De atunci a început Iisus să propovăduiască şi să spună: Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat
împărăţia cerurilor. Iar Eu zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc, ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, că El face să răsară soarele şi peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi. Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este. Nu vă adunaţi comori
pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură. Ci adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură. Căci unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta. Nu oricine Îmi  zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri” (Matei 4:17; 5:44,45,48; 6:19-21; 7:21). Emo țiile l-au invadat. O lacrimă i s-a scurs
din ochiul drept, gâdilându-i și umezindu-i pielea uscată. A închis gentil Biblia, a pus-o pe altar, şi a deschis
fereastra, ca să admire frumuseţea dimineţii. O adiere de vânt l-a mângâiat. A închis fereastra şi, din nou, a observat Biblia  deschisă. A luat-o în braţe şi a început să citească: „”Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi din toată puterea ta". Aceasta este cea dintâi poruncă. Iar a doua e aceasta: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Mai mare decât acestea nu
este altă poruncă” (Marcu 12:30,31). Uluit de ce a citit, a închis Biblia, a pus-o pe altar şi a plecat afară, contemplând la cele citite. Ajuns afară un gând îi tot reverbera insistent în minte: „întoarce-te în camera ta, degrabă, întoarce-te”. S-a întors şi a observat pentru a treia oară consecutiv Biblia deschisă. S-a pus în genunchi, fiind oarecum speriat de ce i se întâmpla, şi a început să citească: „Atunci Iisus a zis ucenicilor
Săi: Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Că cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde; iar cine îşi va pierde sufletul pentru Mine  îl va afla. Pentru că ce-i va folosi omului, dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său? Căci Fiul Omului va să vină întru slava Tatălui Său, cu îngerii Săi; şi atunci va răsplăti fiecăruia după faptele sale „ (Matei 16:24-27). Un fior cald l-a traversat din cap până în picioare. Atunci a înţeles că
Dumnezeu a făcut în a a fel, î ș ncât Biblia să se deschidă în numele Sfintei Treimi, ca el să citească unele dintre cele mai importante versete, cu scopul de a-și da seama ce să facă mai departe cu viaţa lui.
Emoţionat fiind, negăsindu-şi cuvinte de slavă, ca să-L laude pe Dumnezeu, a închis Biblia şi a deschis-o la întâmplare, pe la sfârşit, sperând că va găsi acolo cuvintele prin care să-și poată arăta recunoștința față de nemăsurata bunătate a lui Dumnezeu; şi le-a găsit, cu îngăduița Lui: „Vrednic eşti, Doamne şi Dumnezeul nostru, să primeşti slava şi cinstea şi puterea, căci Tu ai zidit toate lucrurile şi prin voinţa Ta ele erau şi s-au făcut” (Apocalipsa 4:11).
Din acel moment băiatul și-a predat inima în mâinile lui Dumnezeu și, ducând o viață bineplăcută Lui, s-a mântuit ajungând în Raiul în care ceata sfinţilor îngeri şi a arhanghelilor, cu toate cereştile puteri, Îl laudă pe Dumnezeu, zicând: Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot, plin este cerul şi pământul de slava Ta ".