PENTRU CEI MORTI FARA LUMANARE.NEPREGATITI

- Pentru cei ce au răposat fără lumânare (adică nu li s-a putut aprinde şi pune în mână o lumânare când şi-au dat sufletul), cu puţin înainte de Sfintele Paşti se dă la altar o lumânare mare (numită făclie), adesea împodobită cu o pânză albă ori un prosop, pe care preotul o aprinde de la Paşti până la Înălţare, la ceremoniile din sfântul locaş. Unii creştini practică această rânduială în fiecare an, până la pomenirea de şapte ani. Este un obicei bun, foloseşte sufletului, nu însă aşa de mult cum se crede. Trebuie însa să fim atenţi să apucam înainte şi să aprindem în sufletul nostru cât suntem în viaţă lumina lui Hristos, care este învăţătura cu poruncile Sale. După moarte poţi să dai sufletului o mie de lumânări; dacă nu ai aprinsa făclia din suflet tot la întuneric mergi, că numai Domnul Hristos este Lumina lumii. Faptul că cineva a murit fără lumânare este, în ciuda credinţelor băbeşti, nesemnificativ. Cu deosebita semnificaţie şi de mare importanţă este pentru cineva să moară spovedit şi împărtăşit. Aceste două Sfinte Taine ajută mult sufletelor noastre atât în această viaţă, cât şi după moarte.
- Tot legat de sărbătoarea Învierii Domnului, mai există pe alocuri obiceiul ca cei ce au morţi fără lumânare, să împartă creştinilor din biserică, lumânări aprinse cu lumina Învierii. Acest obicei nu are nici un temei religios.
- Lumânările folosite la slujbele de înmormântare şi de pomenire a morţilor sunt o jertfă şi ca orice ofrandă adusă lui Dumnezeu, trebuie să fie curată. De aceea, creştinii trebuie să evite procurarea şi folosirea lumânărilor din comerţul de stat ori de la persoane particulare, întrucât în majoritatea covârşitoare a cazurilor fabricarea lor se face fără a respecta procesul tehnologic conservat de Biserică, folosindu-se deşeuri petrolifere şi diverşi înlocuitori care prin ardere provoacă fum înecăcios şi toxic. În acelaşi timp, mulţi din cei ce fabrică în clandestinitate lumânări le sunt necredincioşi şi lucrează în condiţii de neglijenţă şi insalubritate. De aceea, amintind şi faptul că fabricarea lumânărilor de cult este monopol bisericesc, credincioşii au îndatorirea să folosească numai lumânări de la pangarele parohiale, întrucât sunt produse la atelierele specializate ale Episcopiei, de oameni cu frica lui Dumnezeu si în condiţii care le conferă calitatea de dar potrivit pentru jertfă.
- Pentru pruncii morţi până la vârsta de şapte ani, pentru diaconi şi preoţi de mir, precum şi pentru arhierei şi călugări, slujba înmormântării este diferită.
- Pentru toţi decedaţii care se înmormântează în Săptămâna Luminată (între Sf. Paşti şi Duminica Tomii), slujba înmormântării se face după o rânduială specială.
- Celor care urmează a fi incineraţi (adică li se ard trupurile în crematoriu) nu li se săvârşesc nici slujba înmormântării şi nici slujbele de la soroacele de pomenire a celor morţi, rânduite de Biserică.
- Celor care s-au sinucis cu bună ştiinţă şi în integritatea facultăţilor mintale nu li se săvârşeşte nici o slujbă şi sunt îngropaţi la marginea cimitirului, într-un loc anume destinat. Există unele tradiţii la poporul român în ceea ce priveşte sinucigaşii. Unele tradiţii zic că e bine să mergem la înmormântarea lor, a celor ce şi-au luat viaţa singuri dar nu trebuie să luăm de pomană de la cei care dau pentru ei. Alte tradiţii spun că până la 7 ani nu se pot trece nici în pomelnic; după ce au împlinit 7 ani se face slujba înmormântării, cu toata rânduiala cuvenită.
Aşa s-a obişnuit în unele zone ale ţării noastre şi dacă vreun preot încearcă să schimbe acestea, întâmpină mari piedici din partea oamenilor. De ce ar fi necesară schimbarea? Deoarece Sfintele Canoane spun că cei care s-au sinucis se duc la cimitir fără preot; doar acolo la cimitir vine preotul şi îi cântă "Sfinte Dumnezeule" când este băgat mortul în groapă. Tot Sfintele Canoane spun să nu li se facă pomeni si nu trebuie să participe nimeni la înmormântarea lor, iar dacă li se dă de pomană să nu primim pomana. Ei nu se trec niciodată pe pomelnic si nu trebuie să li se facă pomenile deoarece ei nu au nici o şansă să mai fie scoşi din iad. Aşa învaţă Sfintele Canoane şi putem fi mai siguri că în acestea se spune adevărul, si nu în tradiţia poporului român.

- Pentru sinucigaşii ieşiţi din minţi se săvârşeşte slujba Înmormântării pe marginea gropii, după un ritual redus. Nu se trage clopotul şi nu se ţin cuvântări.
- Crucea de la mormânt care se "ridică", de regulă după pomenirea de 40 de zile ori la un an de la moarte, înlocuind pe cea de lemn, se sfinţeşte la cimitir de către preot, printr-o slujbă specială. Pentru aceasta se vor pregăti la mormânt un vas pentru apă, busuioc, lumânări, tămâie, o colivă şi puţin vin. Unii credincioşi acoperă crucea cu o pânză albă, înainte de a se stropi de către preot cu agheasmă, pânza aceea fiind dată apoi de pomană. Obiceiul este profan şi se practică la dezvelirea unor monumente, sculpturi ori plăci comemorative. Aşadar, prezenţa pânzei nu este absolut necesară.
- Mormintele trebuie îngrijite de rudele decedatului în permanenţă (nu numai la anumite zile de pomenire a morţilor). În legătură cu aceasta, să luăm aminte că unii creştini se silesc a face din morminte adevărate case ori palate luxoase. Se cheltuiesc bani mulţi pentru marmură, pentru feronerie şi grilaje de lux, dar se uită milostenia care trebuie să fie grija de căpătâi pentru cei ce gem sub greutatea lespezilor lustruite, sub povara lanţurilor nichelate, încorsetaţi în adevărate cutii de beton şi mozaic. De multe, ori lângă aceste morminte se aliniază altele pline de bălării şi de negrija noastră. Creştineşte este ca şi mormintele vecine, chiar dacă nu aparţin familiei, să ne preocupe curăţindu-le de buruieni fiindcă responsabilii lor direcţi au uitat de cei morţi sau le neglijează cu vinovăţie.
Timp de 40 zile, după tradiţie, arde la piciorul crucii candela şi mormântul se tămâiază (de una din rude ori de o persoană desemnată în acest scop).
- La pomenirea de 7 ani nu se dezgroapă osemintele, după cum se practică pe alocuri, ci se face doar slujba parastasului. Odihna celor răposaţi nu trebuie deranjată cu atât mai mult, cu cât preotul, la înmormântare, a însemnat groapa zicând: "se pecetluieşte mormântul acesta până la a doua venire a Domnului".
Pentru alte datini, obiceiuri, tradiţii şi practici locale (în măsura în care Biserica le acceptă) trebuie să se ia legătura cu preotul de enorie, aşa cum am mai spus.
Suntem datori însă, ca nişte buni creştini, să facem precum ne-a învăţat Biserica noastră ortodoxă, îndepărtând obiceiurile şi datinile omeneşti şi îndeplinind, pentru folos sufletesc, povăţuirile ei.

Porumbeii din Veneţia

Veneţia este oraşul porumbeilor.
Cei mai mulţi se află în jurul marii biserici din piaţa San-Marco.
Şi, lucru interesant: de câte ori sună de amiază clopotul cel mare al bisericii,porumbeii se strâng cu miile de prin oraş în turlele bisericii.
-Uite ce lucru minunat! – a exclamat un străin.
La chemarea clopotului, porumbeii se strâng la biserică, de parcă ar fi nişte creştini evlavioşi.
Ei ascultă chemarea clopotelor mai mult decât oamenii.
-Stai! Stai! – a răspuns un localnic.
Strângerea porumbeilor când trage clopotul de amiază are un alt tâlc:
Atunci li se dă porumbeilor de mâncare.
Ei se strâng la biserică nu numai pentru chemarea clopotelor, ci şi pentru că ştiu că atunci li se dă de mâncare.

Ne plângem mereu că s-au golit bisericile… că răsună clopotele în zadar…
Vor fi ele multe pricini pentru acest lucru.
Desigur că s-a stricat şi poporul, dar, desigur, o pricină e şi aceea că, în multe locuri, pe lângă chemarea clopotelor, „porumbeilor” nu li se dă şi hrană duhovnicească; nu se predică cu putere Cuvântul lui Dumnezeu.
Oriunde glasul clopotelor cheamă pe oameni spre a li se da mâncare duhovnicească,bisericile sunt pline.

Părintele Iosif Trifa
din “600 Istorioare religioase”
Partea a II-a, nr. 228

CHEIA POTRIVITA

 

La un călugăr bătrân a venit o femeie să-i ceară sfat, fiindcă nu avea înţelegere în casă. - Ce-ai făcut în această situaţie, a întrebat-o călugărul? - Am încercat să-mi conving bărbatul, certându-l. - Dar altădată, când aţi avut iarăşi probleme, ce-ai mai făcut? - Acelaşi lucru, i-a răspuns din nou femeia. I-am reproşat şi l-am certat. Şi de fiecare dată am făcut la fel. Atunci, călugărul a scos o grămadă de chei şi dându-i una femeii a rugat-o să deschidă uşa din faţa lor. A încercat femeia, dar, nepotrivindu-se cheia respectivă, i-a cerut călugărului altă cheie. - Poate n-ai ştiut cum să deschizi, i-a spus călugărul, mai încearcă! Dar oricât s-a străduit femeia, nu a putut deschide. - Părinte, daţi-mi toată grămada de chei şi aflu eu care-i cea potrivită l-a rugat aceasta. Privind-o cu bunătate, duhovnicul i-a răspuns: - Acum înţelegi ce-am vrut să-ţi dovedesc? Cum nu poţi dumneata deschide acea uşă cu o cheie nepotrivită, oricât ai încerca, tot aşa nu poţi deschide sufletul bărbatului tău cu aceeaşi vorbă de ceartă cu care încerci mereu. Caută cheia potrivită şi, dacă o vei găsi, sigur vei putea deschide! "Învăţăturile date cu forţa nu pot dăinui în suflete, pe când învăţăturile primite în suflet cu plăcere şi cu bucurie rămân de-a pururi."                                                                                                  (Sfântul Vasile cel Mare)

Bogatul caruia i-a rodit tarina

 

CELE PE CARE LE-AI STRANS ALE CUI VOR FI?

Sa ascultam o parabola simpla. Una din acelea pe care Mantuitorul, probabil, le improviza pe loc, dupa nivelul ascultatorilor si dupa subiectul convorbirii. Povestirile Sale sunt adevarate creatii literare. Lui Iisus i s-ar cuveni un loc aparte, in afara de acela pe care il are in istoria mantuirii, si in istoria culturii si a literaturii universale. Evident, e prea mare pentru aceasta. Dar a-L revendica si pentru cultura si literatura, nu mi se pare a-L cobora sau a propune vreo blasfemie. N-ar fi decat o noua ipostaza pamanteasca a Sa, reflectand in mod concret realitatea. Gandul meu porneste de acolo ca ar trebui sa deschidem pentru Iisus toate drumurile ca sa intre in viata oamenilor. Dar am pornit de la promisiunea ca vom asculta o parabola. Parabola e o specie literara care .vorbeste prin analogie, prin asemanare. Iti spun ceva, ca sa intelegi altceva. De aceea se mai numeste si "pilda". Zicem adesea, in vorbirea zilnica: Cutare "vorbeste in pilde", adica cu subintelesuri, cu aluzii. Cel care vorbeste in pilde o face pentru ca ceea ce vrea sa-ti comunice e mai usor de inteles si mai concludent pe calea aceasta.

De cele mai multe ori intelesul parabolei se impune de la sine, imediat, uneori chiar mai convingator decat daca s-ar spune lucrurile direct. De aceea Mantuitorul a utilizat genul atat de des. S-o ascultam. Se numeste "Parabola bogatului caruia i-a rodit tarina".

"Unui bogat i-a rodit din belsug tarina. Si el cugeta in sine, zicand: Ce voi face, ca n-am unde sa adun roadele mele? Si a zis: Aceasta voi face: Voi strica jitnitele mele si mai mari le voi zidi si voi strange acolo tot graul si bunatatile mele; Si voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunatati stranse pentru multi ani; odihneste-te, mananca, bea, veseleste-te. Iar Dumnezeu i-a zis: Nebune! In aceasta noapte voi cere de la tine sufletul tau. Si cele ce a pregatit ale cui vor fi? Asa se intampla cu cel ce-si aduna comori siesi si nu se imbogateste in Dumnezeu" (Luca 12, 16-21)

O parabola pe cat de simpla, pe atat de adevarata. Care dintre noi n-am vazut sau n-am auzit de asemenea oameni care aduna toata viata si care, intr-o zi, pe neasteptate, trec dincolo si toata osteneala de o viata, pusa deoparte, toata adunatura lor se dovedeste a fi fost, pentru ei, zadarnica.

Cine n-a avut prilejul sa fie in preajma unor oameni care au trecut dincolo, si sa vada cum, din momentul trecerii, altii umblau prin bunurile lor, fara teama si fara sfiala, ca prin niste bunuri fara stapan, iar cel care trecuse nu mai putea acum sa le zica nimic. Nu mai putea nici sa se mire de atata lipsa de respect si de randuiala, nici sa protesteze, nici sa mai pretinda ca acele bunuri erau ale lui, desi unele erau lucruri strict personale.

Nu mai erau ale lui. Asta era. Iesisera definitiv de sub stapanirea lui. Erau acum la voia celor care ramasesera, si care puteau umbla prin ele si prin sufletul lui ca un bat prin cenusa. Puteau sa faca orice ar fi vrut cu bunurile care, inainte cu o clipa, erau sub alta lege. Sub alta stapanire. Apartinusera fiintei altuia. Acum iesisera toate de sub legea fiintei caruia ii apartinusera. Devenisera bunuri in care altii se puteau amesteca fara raspundere, fara teama sau rusine. Chiar si rudele cele mai apropiate, desi mostenitoare acum, inainte n-ar fi indraznit sa deschida un sertar, o cutie, o scrisoare. Acum totul e permis!

Moartea creeaza astfel de situatii, cu adevarat ciudate, oricat ar fi de naturale. Nu ne satisfac, oricat de naturale ar fi. Asa cum moartea insasi, naturala cand e la sorocul implinirii calatoriei, nici atunci nu satisface, ci sperie, deconcerteaza, tulbura.  De multe ori Mantuitorul a atras atentia sa nu ne punem nadejdea in bogatie. Ba chiar a vazut in ea o pacoste si un pericol. De cate ori n-a spus: "Vai voua, bogatilor!" Sau: "Mai lesne este a trece camila prin urechile acului, decat sa intre un bogat in imparatia cerurilor". Pe Anania si Safira, Dumnezeu i-a pedepsit cu moarte pentru ca pusesera deoparte bunuri pe care le fagaduisera comunitatii.

Dupa experienta primelor comunitati crestine de a trai in comunitate de bunuri, monahismul de obste a reluat aceasta porunca a Mantuitorului, iar pustnicii singuratici au dus-o la extrem, renuntand la toate. Unul din voturile monahilor de obste este saracia de bunavoie. Ei au luat, din cele mai vechi timpuri, aceasta invatatura drept o porunca, si au incercat s-o puna in practica. Dar au fost confruntati si ei cu unele dificultati. Au vazut ca nu e usor sa pui in practica asa ceva in chip desavarsit. Caci a navalit peste ei intrebarea: Oare daca nu ne-am ingriji de ziua de maine, din ce am trai? Iar a avea pentru ziua de maine inseamna a depozita azi!

Dar nu asupra acestui lucru atrage Mantuitorul atentia. El n-a putut propovadui o invatatura absurda. N-a interzis niciodata grija de viitor, asigurarea zilei de maine.
Ceea ce a condamnat Mantuitorul a fost transformarea bunurilor pe care le acumulam, in bunuri exclusiv personale, si concentrarea tuturor preocuparilor asupra lor, cu gand egoist, cu gand de a avea mai mult decat avem nevoie.

Aceasta condamna Mantuitorul. Condamna egoismul, condamna lacomia, condamna pe cei care aduna de dragul de a aduna, pentru bucuria perversa pe care si-o procura contemplandu-si pungile si hambarele. Unii ca acestia uita de Dumnezeu si de oameni. Satisfacuti, nu mai vad imprejurul lor si nu simt ca ceea ce au ei in plus, ar folosi mult acelora care au in minus fata de trebuintele lor. Si, mai ales, uita ca vor muri si ca tot ce aduna in plus, aduna de fapt pentru altii. Vor fi luate de altii fara ca aceia sa simta macar datoria de a le multumi.

Pentru unii ca acestia a rostit Mantuitorul "Pilda bogatului caruia i-a rodit tarina". Tocmai vorbea despre lacomie. Cineva din multime il rugase sa-i zica fratelui sau sa imparta averea cu el. Se vede ca se certasera intre ei. Mantuitorul n-a vrut sa intervina in conflict: "Omule, cine m-a pus pe Mine judecator sau impartitor intre voi?" Dar acestea i-a dat totusi prilejul sa-si spuna un punct de vedere, in principiu, si anume: "Cautati sa va paziti de lacomie, caci viata cuiva nu atarna de multimea avutiei lui" (Luca 12, 14-15). Si ca sa-si ilustreze principiul, le-a spus: Parabola bogatului caruia i-a rodit

tarina si caruia aceasta rodire nu i-a ajutat cu nimic, murind tocmai cand adunase mai mult. Parabola se adresa si celui care-i ceruse interventia in cearta cu fratele sau, si fratelui desigur, daca va fi fost de fata, dar si tuturor celorlalti care il ascultau. Si prin ei si noua.

Dar sa ne oprim putin asupra ei. A gresit oare omul din parabola in toate? I-a rodit tarina. Foarte bine. A avut timp bun, soare, vant la timp. E ceva rau in aceasta? Nici vorba. A facut foarte bine. A avut un surplus de recolta. E ceva rau in aceasta? Nu. De ce ar fi? A constatat ca nu-i ajung hambarele si a poruncit sa se construiasca altele. Foarte bine, ca doar nu era s-o lase in ploaie, sa se piarda. Orice gospodar bun ar fi facut la fel. Pana aici, asadar, el e un personaj, sa zicem, pozitiv. Dar in parabola apare un al doilea personaj: Dumnezeu. Cand apare? In momentul in care bogatul, satisfacut, face urmatoarea reflectie: "Suflete, ai multe bogatii, stranse pentru multi ani, odihneste-te, bea, mananca, veseleste-te".

Dumnezeu apare pentru ca nu i-a placut filosofia personajului. Nu i-a placut conceptia lui de viata. Ea era foarte apropiata de una din filosofiile antice, hedonismul, practicat de aceia care cautau in viata numai placerea, imbuibarea, bautura, necrezand intr-o stare de dincolo, si nici in vreo datorie catre altii, aici. Reduceau totul la trup, la ei insisi, egoisti. Cum sa se fi preocupat unii ca acestia de saraci si de restabilirea echilibrului in viata sociala? Ei credeau - fiindca nu le convenea - ca ei aveau dreptul; la toate, iar altii la nimic.

Mantuitorul i-a mangaiat pe saraci, dar n-a zis niciodata ca trebuie sa ramana saraci. N-a invesnicit, n-a sacralizat saracia. N-a facut din ea o conditie a mantuirii. Le-a oferit o compensatie dincolo, numai cand nu le-a putut oferi una aici. Zaheu vamesul a impartit averea saracilor.

Mantuitorul i-a condamnat pe bogati. N-a intentionat o revolutie sociala. A crezut ca se va putea trece la o societate mai buna printr-o revolutie morala, in constiinte. Va fi gandit ca o alta ar putea duce la rele si la mai mari, precum se si contureaza astazi, de pilda reglementarea, gandita de unii, printr-un razboi atomic. Iata ca, in cel din urma, lumea se intoarce tot catre apeluri de constiinta, caci armele pot antrena doar catastrofa totala a omenirii si planetei. Bogatul caruia i-a rodit tarina abdicase de la constiinta raspunderii pentru altii, concentrandu-se doar asupra sa si a placerilor sale. Aceasta nu i-a placut lui Dumnezeu, din mai multe motive, intai pentru ca bogatul si-a suspendat munca. In al doilea rand, pentru ca si-a rezervat bunurile numai pentru sine si, in al treilea rand, pentru aceasta convorbire intima pe care a avut-o cu sufletul sau, ca si cum era era limitat numai la viata pamanteasca. I-a uitat cu totul dimensiunea cereasca. Si a crezut ca totul se margineste la trup: a bea, a manca si a se veseli. Si inca singur. Si ca pentru eternitate, intr-o eternitate-pamanteasca.

Tocmai aici se insela. De aceea Dumnezeu i-a atras atentia: "Nebune, in noaptea aceasta ti se va lua sufletul; asadar cele pe care le-ai pregatit, cui vor ramane"? I-a dezvaluit zadarnicia agoniselilor peste masura, si a faptului ca nu se va putea folosi de ele. Sufletul nu de asta are nevoie, ci de o bogatie in Dumnezeu", adica pentru eternitate. Pentru dincolo.

Romanul, care a transformat in zicale invataturile fundamentale ale crestinismului, are o vorba: "Cine da, lui isi da!" sau "Cine pe sarac ajuta, pe Dumnezeu imprumuta". Adica si-l face prieten pe Dumnezeu, Ce frumos s-a reflectat in viata poporului, in vorbirea lui de toate zilele, unul dintre adevarurile noastre de credinta, cu privire la faptele bune care ne sunt contate in ceruri, pentru mantuire.

Se zice ca dintre apostoli, cand Mantuitorul i-a trimis la propovaduire in toata lumea, Sfantului Toma i-a revenit India. De altfel exista acolo pana astazi o comunitate crestina purtandu-i numele. Ajungand acolo, tara fiind pagana, toti inchinandu-se unor zei locali, s-a gandit cum sa faca sa se introduca printre marii poporului aceluia, pentru ca incetul cu incetul sa poata propovadui credinta in Iisus Hristos.

A auzit ca regele locului cauta un arhitect care sa-i faca un palat. S-a prezentat la rege dandu-se drept arhitect. Regele, crezandu-l pe cuvant, i-a pus la dispozitie o mare suma de bani. Sa-mi faci un palat cum numai exista in lume. Sfatul Toma a luat banii, a plecat si a incercat sa faca din ei milostenie in dreapta si in stanga, propovaduind milostenia, propovaduind dreptatea, propovaduind fratietatea si iubirea intre oameni, in numele Evangheliei Mantuitorului nostru Iisus Hristos, care s-a intrupat, a fost rastignit si ingropat si care a treia zi a inviat. Chiar el, Toma, le-a spus ca L-a vazut inviat!

La un moment dat regele a auzit cele ce se intamplau. L-a chemat pe Toma si l-a intrebat' "Cum stam cu palatul' - "E aproape gata". - "Cum adica?" - Iata, in numele tau am facut milostenie si am impartit toti banii la saraci. Ti-am facut un palat in ceruri". Regele n-a inteles nimic din toate acestea. Inchizandu-l, l-a judecat si l-a condamnat la moarte.

S-a intamplat ca intre timp sa moara fratele regelui si murind acesta, s-a dus in lumea de dincolo. Acolo i s-a oferit sa traiasca intr-un palat extraordinar, zican-du-i-se: "Uite, in acest palat ai putea locui, daca ai avea invoirea fratelui tau, pentru ca acest palat ii apartine lui". Atunci el a intrebat: "Dar cum sa fac sa am invoirea fratelui meu?" Atunei ingerul cu care statea de vorba i-a spus Du-te inapoi in viata si spune fratelui tau despre aceasta. Si, revenindu-si din moarte, i-a spus fratelui sau cele ce i se intamplasera. I-a descris palatul, fara sa cunoasca intamplarea cu Sf. Toma: "Uite, frate, ce mi s-a intamplat: am trecut dincolo; am vazut acolo un palat extraordinar si mi s-a spus ca e palatul tau. Cum poti tu sa ai un asemenea palat dincolo?"

Si atunci regele si-a zis: "Acesta trebuie sa fie palatul despre care spune Toma ca mi l-a zidit prin impartirea banilor mei la saraci". L-a chemat la sine si l-a eliberat din inchisoare. Sfantul Toma si-a continuat opera sa misionara de increstinare in India.

Dincolo de legenda, realitatea confirma miezul ei. Biserica Sf. Toma din India de sud exista pana in ziua de astazi.

Parabola e desigur o legenda pioasa, dar ea ne arata ce se intelege prin zicala: "Cine da, lui isi da". Oricate palate si-ar zidi, si oricate averi si-ar aduna omul pe pamant, degeaba le aduna, de vreme ce e obligat sa le lase altora. Iar el, daca le-a avut numai aici, nu foloseste nimic din ele dincolo.

Parabola despre Sfantul Toma in India ne clarifica inca un lucru foarte simplu. Nici n-ar trebui sa ne oprim asupra lui, daca n-ar fi unii care cu nechibzuinta zic: Ce-I trebuie lui Dumnezeu munca mea? De ce sa-i trimit lui Dumnezeu? Are el nevoie de bunuri pamantesti? Se intelege ca nu. Nici nu e vorba de aceasta. E vorba, cand se pun astfel de intrebari, doar de pretexte care sa justifice avaritia si lacomia. Dumnezeu nu e o adresa pentru care sa punem la posta bani si colete. Ar fi simplu. Cred ca multi dintre noi am face-o. Dar am face-o tot din egoism. Ne-am trimite noua. Ca si cum ne-am depune sume de bani la banca. Bani albi pentru zile negre, cum se zice. Pentru ca aceste depuneri sa nu fie egoiste, ele trebuiesc trimise prin altii, prin aproapele care sa le foloseasca el. Numai asa se inscriu in contul nostru la Dumnezeu. Ni le inscrie ca fapte bune. "Intrucat ati facut unora dintre acesti frati mai mici ai Mei, Mie Mi-ati facut" (Matei 25, 40). Cel care da fie si numai un pahar de apa, "nu-si va pierde plata sa" (Matei 11, 42). Evident ca facem fapta buna si pentru rasplata. E firesc si omenesc sa fie asa. Mantuitorul vorbeste adesea de "rasplata" din ceruri. Dar sa nu prierdem din vedere nuanta. Rasplata vine pentru ceea ce am facut aproapelui. Sfantul Chiril al Ierusalimului explica acest lucru asa: "Radacina oricarei fapte bune este nadejdea in inviere. Asteptarea rasplatii intareste sufletul spre fapta buna. Orice lucrator este gata sa rabde ostenelile, daca va crede ca inaintea lui va sta plata ostenelilor" (Catehezele VII, 14, XVIII, 1).

In aceasta viziune a faptei bune, facuta in folosul aproapelui, aici pe pamant, sta marea noutate sociala a crestinismului. De aici porneste "Biserica slujitoare". Aici este temeiul preocuparii crestine de lume, de problemele ei. De aici vine interesul crestinismului pentru progres si pace.

E adevarat, Mantuitorul nu si-a propus sa reformeze societatea. De aceea nici nu s-a amestecat intre cei doi frati, cand au vrut sa-l faca arbitru in neintelegerea lor cu privire la avere. "Cine m-a pus pe Mine judecator intre voi?" le-a spus. Dar a facut ceea ce credea El ca e mai important: a fixat principiile potrivit carora trebuie organizata societatea, si anume: egalitatea, fratia, dreptatea, socoteala ce o au de dat dincolo. Dar Mantuitorul n-a omis niciodata precizarea ca totul se hotaraste aici. La nivel social, nu individual, prin ceea ce faci aproapelui.

Mantuitorul a fixat criterii pentru constiinta. Cei credinciosi nu pot sa fie insensibili la aceste criterii. Ele nu si-au pierdut si nu-si vor pierde valabilitatea, atata vreme cat moartea desfiinteaza socotelile limitate aici, si nu poate oferi altceva decat o incheiere definitiva a socotelilor dincolo.

Gresesc insa cei care cred ca Mantuitorul a expediat toata restabilirea dreptatii "dincolo". Dincolo se trag doar consecintele, dar chiar si acestea incep sa se simta inca de aici. Viata celui din parabola de azi s-a luat de aici. Vietile Ananiei si Safirei s-au luat inca de aici. Cand se spune ca pe Dumnezeu nu-l poti iubi decat prin aproapele, tot aceasta inseamna: o buna randuiala, frateasca, pe pamant.

Asadar, bunuri in ceruri nu putem trimite decat prin intermediul aproapelui care sa le foloseasca aici. Unii vor zice: strangem pentru noi, ca sa ne asiguram viitorul. Ceea ce va ramane, va ramane altora, sa se foloseasca ei. Dar cei ce spun asa strang intr-adevar pentru altii? Stiu ei pentru cine strang? Sunt ei siguri ca vor ramane unora care au nevoie, sau unor rude care si asa au de toate? Si atunci ce folos vor avea dintr-o asemenea danie? Si e aceasta o danie facuta de bunavoie? Nicidecum. E ceea ce oricum ramane.

Argumentul, asadar, nu e dintre acelea care pot sta in picioare. Altceva e daca lasi un edificiu, o biserica, o biblioteca, un muzeu, o colectie de arta, o fundatie cu destinatie pentru societate. Acestea s-ar justifica, in masura in care nu se fac spre a se alimenta o slava desarta compensata aici pe pamant!

Mantuitorul condamna avaritia, egoismul, lacomia, schimbarea centrului de greutate de pe grija fata de suflet, pe grija fata de trup a acelora care, uitand de diferenta dinte ele, numesc trupul suflet, ca si cum acesta ar fi nemuritor. Scriitorul francez Honore de Balzac a creat in romanul Eugenie Grandet personajul "Mos Grandet", un avar atat de preocupat de bunurile pamantesti, incat in momentul mortii, cand fiica a venit sa-i spuna: "Tata, binecuvinteaza-ma inainte de a muri", in loc s-o binecuvanteze, i-a spus: - "Baga de seama, pastreaza bine, nu da nimanui nimic din toate bunurile ce ti le-am lasat. Am sa-ti cer socoteala dincolo, cand vei veni, despre ce-ai facut cu bunurile mele. Sa nu le risipesti, sa nu dai nimanui nimic". E un exemplu despre marginile pana la care poate ajunge avaritia, lacomia celui care crede in eternizarea bogatiei si a proprietatii.

Leon Tolstoi s-a intebat odata: cat pamant ii trebuie unui om? Stiti ca pe vremuri grija cea mare a unora era sa cumpere cat mai mult pamant. Numarul de hectare insemna prestigiu, desi el insemna intotdeauna si lipsirea altora de aceeasi suprafata, din care ei si-ar fi scos hrana zilnica.

Tolstoi a scris o parabola in legatura cu aceasta tema, intituland-o chiar asa: Cat pamant ii trebuie unui om. O vom povesti cu cuvintele noastre: Se zice ca un anume Pahomie ar fi auzit ca undeva prin Siberia un mare proprietar de pamant vinde oricat pamant poate cuprinde cineva cu pasul intr-o zi, dus-intors, pe o mie de ruble. Ispitindu-l vanzarea, s-a dus la proprietarul de pamant si i-a spus ca vrea si el sa cumpere. Proprietarul i-a spus: Iata, suntem in acest punct. Pleci de aici drept inainte, si atata cat vei cuprinde cu piciorul, va fi al tau, cu o singura conditie: ca sa fii inapoi tot in acest punct, inainte de apusul soarelui. Deci te duci inainte si le intorci inapoi. Cat de mult cuprinzi, e al tau. Dar daca nu ajungi aici inainte de apusul soarelui, pierzi mia de ruble.

Si omul a pornit sa-si cucereasca pamantul, si a mers, si a mers, si a mers. Se uita si la soare, se uita si la pamantul din fata. Si a mers, si a mers. Si-si tot zicea mereu. Am timp sa ma intorc si inapoi, dar trebuie sa cuceresc cat mai mult pamant. Si a mers pana cand si-a dat seama ca, daca merge mai departe, nu mai are timp sa se intoarca inapoi. A pornit inapoi, dar intorcandu-se, soarele tot scapaia, se apropia de asfintit, iar el era inca departe de locul de intalnire.

In sfarsit, cu cateva clipe inainte de apusul soarelui, alergand cu sufletul la gura, gata sa piarda, a reusit sa faca ultimul pas si, intinzand mana, a ajuns pe locul de unde pornise, bucuros in inima lui ca reusise sa cucereasca o atat de mare intindere de pamant. Dar in clipa cand a atins mana si a atins piciorul proprietarului, i-a stat si inima, si a murit pe loc. Proprietarul le-a spus slujitorilor lui: Sa-pati-i o groapa de doi metri lungime si un metru latime, ca de fapt de atata pamant are nevoie un om, si nu de atata cat cu lacomie a venit el sa cucereasca!

Mantuitorul ne-a lasat o invatatura echilibrata. Sa ne castigam viata prin munca, sa ne agonisim cele de trebuinta, dar sa nu tezaurizam de dragul tezaurizarii, sa nu strangem de dragul strangerii. Sa folosim ceea ce e rodul muncii noastre. Sa ne bucuram de cele ce facem, dar sa nu adunam doar de dragul de a avea.

Am vazut la tara, pe cand eram copil, pe unii care-si faceau cate o casa foarte mare si o tineau gatita si frumoasa, dar ei locuiau cu o familie de cate opt copii intr-o biata bucatarioara. Si ajungeau toti de mureau dupa ce au trai in mizerie, cu case mari alaturi, pe care nu stiu pentru cine le pastrau. Sunt unii care au bani pe care-i tezaurizeaza, doar de dragul de a-i avea, si traiesc ca niste saraci toata viata.

Din rodul muncii trebuie sa traim cum se cade pe pamant, iar din ceea ce ne prisoseste sa facem bine si celor dimprejurul nostru care au nevoie. Daca nu facem asa, iata, vine o zi cand fiecare din tre noi poate auzi: Nebunule, pentru ce ai adunat toate acestea si le-ai strans doar pentru tine, ca sa-ti bucuri doar inima si ochiul tau? Iata, ca maine vine moartea, te ia, si din toate nu iei nimic cu tine. Pentru cine ai adunat? Nu-ti ramane decat cea ce ti-ai trimis dincolo. Cine da, lui isi da! Cat ai, atata dai! Ci cat dai, cu atata te vei intalni dincolo. Iata o parabola care ne va lamuri si mai bine cam cum stau lucrurile. Am intitulat-o: Doamna cea buna.

Intr-un tinut veni de undeva o doamna bogata care isi cumpara mult pamant isi cladi un castel, se inconjura de servitori si lucratori si se imprieteni cu toti boierii si boiernasii din partile locului, vizitandu-se reciproc. Spre deosebire de ceilalti, se arata a fi si o buna crestina. Il cinstea pe preot, care se dovedea a fi patruns de misiunea lui. Doamna mergea regulat la biserica si ajuta intotdeauna parohia cand era nevoie de vreo contributie pentru reparatii, pentru intretinere pentru orice. Ajuta si saracii. Preotul facea adesea apeluri la crestinii prezenti, mai ales la cei mai avuti, sa fie generosi, sa ajute nu numai biserica, ci si pe cei saraci din comunitate, si de oriunde ar fi, in asa fel incat toti sa traiasca intre ei ca fratii si sa se iubeasca, precum porunceste Mantuitorul. Doamna noastra se dovedise sensibila la aceste apeluri, uneori chiar in asa masura, incat cei din jur cam radeau de ea. O banuiau de bigotism. Ei, in general, nu prea luau in seama apelurile preo tului, desi el repeta mereu invatatura Evangheliei, ca grija tuturor trebuia sa fie sa-si trimita comori in ceruri, nu sa-si adune bunuri, adesea inutile, pe pamant. Cele din ceruri ii vor ajuta la Judecata, precum este scris: "Ce ati facut unuia din acesti mai mici ai Mei, Mie mi-ati facut' (Matei 25, 40). Si mai zicea preotul

voua va faceti. Cine da, lui isi da! Vazand doamna ca predica preotului nu prea era ascultata, s-a gandit sa-l ajute in propovaduire si sa-si faca prietenii sa inteleaga mai concret apelurile si promisiunile lui. Intr-o zi se deghiza cu multa arta intr-o cersetoare, isi schimba vocea si porni prin sat dupa cersit, prefacandu-se a fi bolnava, si neputincioasa, si caindu-se ca e singura si ca are o casa de copii. Isi repeta istoria la fiecare poarta si in fata fiecarui trecator pe care il intalnea. Unii au dat-o afara, altii au refuzat-o brutal, asmutind cainii dupa ea, altii i-au dat ceva din resturile servitorilor sau din mancarea cainilor. Unii, ca sa scape de ea, i-au dat cate o coaja de paine uscata, o bucata de mamaliga mucegaita, un pumn de faina, o rosie stricata, de obicei nu ceea ce le prisosea, ci ceea ce nu le mai trebuia, fiind si asa gata de aruncat. Ea multumea si strangea totul in traista. Si venea si a doua zi.

O saptamana intreaga a cersit astfel, batand la portile conacurilor boieresti, ale notabilitatilor satelor, ale gospodarilor, dar si ale saracilor, din mainile acestora alegandu-se adesea cu daruri mai bogate decat cele capatate de la cei avuti. Saracii intelegeau mai bine saracia si, adesea, isi cereau iertare ca nu puteau fi mai darnici.
Pentru duminica urmatoare, cersetoarea redeveni doamna care era de fapt, si anunta o mare receptie la castelul ei. Trimise invitatii tuturor marilor familii din imprejurimi si tuturor notabilitatilor. Invitatia era o mare cinste. Spre mirarea tuturor, invitase la masa si oameni mai saraci.

Incepusera sa soseasca cei bogati, cu trasuri scumpe, imbracati in haine alese, doamnele in toalete elegante, si toti fura primiti intr-un salon imens unde doamna, gazda, precum se si cuvenea, facea in persoana onorurile casei, salutan-du-i si primindu-i pe invitati. Saracii stateau mai pe la usa, neindraznind sa intre inauntru. Doamna ii chema pe toti. Si, cand toti invitatii sosisera, se deschisera usi mari intr-o parte si intr-alta. Acolo unde se vedeau mese incarcate de toate bunatatile, fura invitati saracii. Si intrara, cam stanjeniti, cam nelalocul lor. Dar doamna insista. Vis-a-vis, intr-o sufragerie si mai mare, si mai somptuoasa, erau mese deocamdata goale si fiecare loc era marcat cu numele fiecarui invitat din cei mari, din cei bogati. Intrara infumurati si mandri de marea cinste. Luara loc, si atunci intrara servitorii, imbracati sarbatoreste si inmanusati, purtand tavi de aur si argint. Depusera in fata fiecarui invitat o coaja de paine uscata, o bucata de mamaliga mucegaita din mancarea servitorilor si a cainilor, o rosie stricata, un cartof si cate alte nimicuri de care te apuca scarba numai vazandu-le, incat toti ramasera inmarmuriti. Nu stiau ce sa creada. Gandeau ca gazda a incurcat saloanele, caci vazusera mesele la care se instalasera saracii. Erau gata sa se scandalizeze, sa protesteze ofensati de marea batjocura.

- Nu, n-am incurcat saloanele, ii lamuri gazda. Ei m-au miluit cu ce au avut mai bun, din saracia lor, ba mi-au cerut si iertare pentru ca nu-mi puteau da mai mult. Eu sunt cersetoarea care am cersit pe la portile voastre zilele trecute. Va amintiti acum de mine? Si aruncand de pe ea o mantie aurita, redeveni pe loc cersetoarea incovoiata pe care toti o cunosteau. Iar voua, domnilor si doamnelor, v-am pus inainte, fiecaruia, exact ceea ce mi-ati dat si voi cand am fost pe la portile sau usile voastre, sau la mesele servitorilor vostri, la care m-ati indrumat. Nu cred ca ma veti judeca prea aspru. Fiecare din voi are in fata si primeste inapoi ceea ce a dat el insusi pentru acest banchet. Ce a dai, lui si-a dat! Cum s-a onorat, e onorat si la masa mea. Dupa dreptate.
Asa va fi si in imparatia cerurilor!

Zicand acestea, cersetoarea a parasit incaperea si, spun cei care au vazut-o, ca, mergand spre usa, si-a indreptat din nou spatele incovoiat si a redevenit mareata, iar pe umeri i-a reaparut mantia stralucitoare topind chipul cersetoarei, in cel al doamnei, si vazandu-se bine acum ca erau una si aceeasi persoana. Cand sa se apropie de ea, n-au mai vazut-o. Acolo nu s-a mai intors niciodata, dar credinciosii spun ca chipul Maicii Domnului din biserica lor e aidoma cu chipurile ei. Nimeni nu poate spune ca asa a fost si inainte si n-au observat-o ci, si acum s-a reintors acolo, sau numai dupa ce s-a facut nevazuta, doamna cea buna de la castel s-a ascuns in chipul din stanga usilor imparatesti, de unde ii priveste mereu si parca le-ar spune: - Asa va fi si in Imparatia Cerurilor! .

Aceasta este si invatatura parabolei din Evanghelia pe care am auzit-o astazi. Macar aceasta simpla sintagma romaneasca: "cine da, lui isi da'" s-o tinem minte. Trecatori si straini suntem pe acest pamant, si nu trebuie sa ne investim toate nadejdile, toata agonisita, toate bunurile numai aici. Sa ne trimitem o rezerva si dincolo.

La intrebarea: "Cele pe care le-ai strans ale cui vor fi?", se poate raspunde in doua feluri: ale altora, daca le-am adunat pentru noi; ale noastre, daca le-am impartit cu altii!

IPS Antonie Plamadeala

Calendar Ortodox 

Dracuirea - inchinarea lucrurilor celui viclean

Dracuirea este pomenirea numelui celui viclean. Aceasta este o lucrare subtila a diavolului, lucrata mai ales in cei care nu merg la biserica si care "nu cred in diavol". Cat de lipsit de minte este omul care "dracuie" si care pomeneste neincetat numele diavolului, in pofida faptului ca nu crede in viata cea vesnica, in sufletul sau nemuritor, in prezenta diavolului si in existenta lui Dumnezeu.

Unuia ca acesta ar trebui sa i se spuna: "Daca nu crezi in viata vesnica, ba inca nici in Dumnezeu si nici in diavoli, de ce pomenesti numele diavolului la tot pasul si in tot locul ?!" Parintele Arsenie Papacioc, vorbind despre unii ca acestia, spune: "De ce zice omul "drace, drace"? De ce nu zice mai bine "Doamne, Doamne"?"

Oare nu este aceasta o atat de mare dovada a existetei diavolului si a lucrarii lui prin omul inselat de el ?! Cum dar sa se mai creada liber acela care "dracuie" in toata clipa si in tot locul tot ceea ce ii vine in minte sau ii cade in mana ?!

Puterea si invocarea (chemarea) numelui unei persoane

Puterea numelui este un lucru indeobste recunoscut. In vechime, cand era rostit numele imparatului, toata lumea era miscata de emotie, luand o pozitie cuviincioasa. Astazi, de asemenea, cand se aude rostit numele unei mari personalitati, toata lumea ia aminte si urmareste cu atentie cele petrecute.

Dar de ce sa merg atat de departe, in loc sa amintesc ceva ce fiecare dintre noi simte, chiar in mai multe momente de peste zi. In momentul in care se aude rostit un nume, fiecare dintre noi simte ceva anume: unul poate nu simte nimic, insa altul simte bucurie, altul tristete, iar altul manie.

Cand auzim numele "Marian" sau "Vasile", unul se poate bucura, aducandu-si aminte de o ruda foarte draga, iar altul se poate mania, aducandu-si aminte de vreun vecin, care i-a facut mult rau. De asemenea, cand auzim numele "Andreea" sau "Teodora", unul se poate bucura, venindu-i in minte o persoana draga din trecut sau din prezent, pe cand altul se poate tulbura sau chiar mania, gandindu-se la o persoana care nu l-a bucurat candva.

Deci, nu exista nume lipsit de incarcatura (buna sau rea).

Ma bucura nespus de mult faptul ca numele "Maria" are o putere atat de mare, incat nici o alta persoana cu acest nume nu poate schimba puterea lui cea minunata. Maica Domnului a imputernicit acest nume atat de mult, incat nimeni vreodata nu va mai putea sa il goleasca de sens. Spun asta deoarece simt o putere nespus de mare in acest nume. Ba inca si pentru faptul ca nu am intalnit, pana astazi, vreun om caruia sa nu ii placa acest nume.

Cu atat mai mult in Biserica, numele a fost intotdeauna incarcat cu o mare putere a persoanei numite, iar cel mai puternic nume va ramane pana la sfarsitul veacurilor numele lui "Iisus Hristos".

Despre rostirea neincetata a Numelui lui Iisus Hristos, aflam inca de la Sfantul Apostol Pavel, unde gasim indemnul: "Rugati-va neincetat" (I Tesaloniceni 5, 17). Neincetata pomenire a unui nume ne face una cu persoana al carui nume il pomenim.

Rugaciunea neincetata a Numelui lui Iisus ne indeamna sa facem totul in Numele Sau. Din vietile sfintilor vedem cum toate lucrurile facute in numele lui Iisus Hristos primesc pecetea Duhului Sfant.

Numele lui Hristos este un nume cu putere mare, caci gasim scris: "Dumnezeu L-a preainaltat si I-a darui Lui nume care este mai presus de orice nume, pentru ca intru numele lui Iisus tot genunchiul sa se plece, al celor ceresti si al celor pamantesti si al celor dedesubt si sa marturiseasca toata limba ca Domn este Iisus Hristos, intru slava lui Dumnezeu-Tatal" (Filipeni 2, 9-11).

"Intru numele Tau am nadajduit" (Isaia 26, 8). Mentionarea acestui Nume cu putere mare este prezent neincetat si in Sfanta Liturghie: "Si ne da noua cu o gura si o inima sa preaslavim prea cinstitul si de mare cuviinta Numele Tau."; iar la sfarsit, incheiem zicand: "Fie Numele Domnului binecuvantat, de acum si pana in veac!"

Neincetata pomenire a unui nume ne face una cu persoana al carui nume il pomenim.

"Dracuirea" sau inchinarea tuturor lucrurilor celui viclean

Fiecare lucru poate fi inaltat sau pogorat din rostul lui natural, "pentru ca orice faptura a lui Dumnezeu este buna si nimic nu este de lepadat, daca se ia cu multumire; caci se sfinteste prin cuvantul lui Dumnezeu si prin rugaciune" (I Timotei 4, 4-5).

Se poate vorbi de "un botez" al lucrurilor, facut prin inchinarea acestora lui Dumnezeu. Pana la oferirea lor, inapoi, lui Dumnezeu, lucrurile sunt parca intr-o stare de neimplinire, de asteptare a implinirii cuvantului liturgic: "Ale Tale, dintru ale Tale. Tie iti aducem de toate si pentru toate."

Scoaterea materiei de sub puterea celui rau si oferirea ei, inapoi, lui Dumnezeu este ceea ce se intelege prin "preotia universala", prin preotia fiecarui crestin in parte, ca purtator al mesajului mantuitor adus de Hristos.

Fiecare lucru din viata noastra este un dar, el putandu-se intoarce inapoi Daruitorului, adica lui Dumnezeu, de la care avem "toata darea cea buna si tot darul cel desavarsit", sau diavolului, celui care nu ne da nimic, ba inca si mai mult, ne ia cat poate de mult din viata si din lucruri, el fiind "tatal minciunii", al hotiei si al distrugerii.

Lucrurile "dracuite" sunt lucruri inchinate diavolului, adica instrainate de la adevaratul lor Proprietar, cat si de la cei in grija carora ele au fost date.

In limba ebraica, "satan" inseamna "cel ce s-a razvratit" sau "cel ce dezbina". In limba greaca, "diavol" inseamna acelasi lucru, dar si "cel care paraste". In limba romana, cea mai folosita denumire a celui rau vine de la cuvantul "draco", "dragon", care trimite la "balaurul cel de demult", adica la "sarpele" care a inselat-o pe Eva. Astazi, cel mai folosit cuvant pentru a-l desemna pe cel viclean este cel de "drac", cuvant inexistent in Sfanta Scriptura.

In evlavia poporului roman, credinciosii spun ca numele diavolului nu e bine sa-l pomenesti, caci indata ti se arata, ca si cand l-ai fi chemat. "Daca in trecut taranul se temea sa-i rosteasca numele, astazi am ajuns sa-i spunem celui de langa noi, atunci cand face lucruri iesite din comun, ca este “dat dracului” sau “al dracului”." (Adrian Cocosila) 

Din teama de a-i rosti numele, crestinul intrebuinteaza pretutindeni cate un nume metaforic (viclean, rau), spre a evita rostirea numelui lui adevarat. "Nu dati loc diavolului. (...) din gura voastra sa nu iasa nici un cuvant rau, ci numai ce este bun, spre zidirea cea de trebuinta, ca sa dea har celor ce asculta." (Efeseni 4, 4) Cuvantul acesta ne indeamna sa nu vorbim rau, sa nu jignim, deci cu atat mai mult si "sa nu dracuim".

"Stati impotriva diavolului si el va fugi de la voi. Apropiati-va de Dumnezeu si Se va apropia si El de voi." (Iacov 4, 7-8) Cat de minunate sunt cuvintele Sfintei Scripturii! A sta impotriva celui viclean se face incepand prin a nu ii mai pomeni niciodata numele sub forma de invocare si chemare. Putem spune "fereste-te de cel viclean" sau "diavolul racneste ca un leu", insa nu putem "dracui" pe aproapele sau lucrurile din jurul nostru.

Dracuirea oricand si a oricarui lucru atrage numai chin si tensiune sufleteasca, atat in lumea aceasta, cat si in cea vesnica. Imparatul David profeteste rasplata celor care vorbesc rau si care slujesc mai mult diavolului, decat lui Dumnezeu, "dracuind" si inchinand toate lucrurile celui viclean: "Pus-au impotriva mea rele in loc de bune si ura in locul iubirii mele. Pune peste dansul pe cel pacatos si diavolul sa stea de-a dreapta lui." (Psalm 108, 4-5) Cu adevarat, diavolul sta langa cel care "dracuie", caci doar il cheama si se uneste cu numele lui cel rau.

Crestinul face sfestanie in casa, spre sfintire, iar necrestinul isi "dracuie" casa, fie ca e prea mica, fie ca s-a stricat ceva la ea. Urmarea cuvantului fiecaruia este fireasca: casa crestinului este odihnitoare, chiar in pofida anumitor lipsuri, in vreme ce casa necrestinului este tulburatoare, ca urmare a chemarii in ea a "diavolului", caruia i-a fost "inchinata".

Cand un om "dracuie" neincetat un lucru, cum sa mai fie bun acel lucru ?!

Inchinarea tuturor lucrurilor celui viclean atrage dupa sine distrugerea a toate. Lucrurile "dracuite" sunt lucruri inchinate diavolului, adica instrainate de la adevaratul lor Proprietar, cat si de la cei in grija carora ele au fost date.

In incheiere, amintesc o intamplare din viata Sfantului Irodion de la Manastirea Lainici (+`900). Cuviosul Arhimandrit Irodion Ionescu, staret al Manastirii Lainici, din judetul Gorj, a fost duhovnicul Sfantului Calinic de la Cernica. Trupul lui Irodion a fost gasit in chip minunat, din randuiala dumnezeiasca, el fiind astazi propus canonizarii.

Odata, o femeie i-a adus parintelui, dupa obicei, un vas cu lapte, de la capra ei.
Iar cuviosul parinte Irodion i-a raspuns:
- Nu primesc laptele, ca nu este de la capra ta !
- Ba nu, parinte - a zis femeia -, de la capra mea este.
- Dar n-ai dat-o ieri diavolului ? Cum sa primesc, ca nu mai este capra ta !
Deci, vadita fiind femeia, si-a marturisit pacatul si, luand binecuvantare, din ziua aceea nu a mai dracuit.

Teodor Danalache

Rugăciunea Doamne miluieşte!

     Când se vorbeşte de viaţa cultică a unui creştin ortodox, inevitabil apare în faţa noastră bogăţia vieţii liturgice, cu slujbele şi rugăciunile de toată trebuinţa. Oricare ar fi slujba oficiată, o singură rugăciune se repetă de nenumărate ori, iar noi îi dăm prea puţină importanţă, fie pentru scurtimea ei, fie pentru faptul că nu-i cunoaştem pe deplin înţelesul. E vorba de răspunsul liturgic „Doamne miluieşte!”, cântat de cântăreţul bisericii împreună cu toţi credincioşii după fiecare ectenie rostită de preot.
     La o primă vedere, se poate spune că atunci când rostim „Doamne miluieşte” implorăm mila Atotputernicului Dumnezeu, de care atârnă viaţa noastră şi care susţine în armonie întreaga creaţie. Mila nu este altceva decât o formă a dragostei arătată de Părintele Ceresc faţă de „lucrul mâinilor Lui”, o rază din soarele orbitor al iubirii divine care ne ocroteşte şi ne poartă de grijă.Sunt foarte multe cazurile în Sfânta Scriptură în care Mântuitorul Însuşi acţionează din milă şi tămăduieşte bolnavii, sau înviază morţii, cum a fost cazul învierii fiului văduvei din Nain. Din milă faţă de poporul care-l asculta satură mulţimea şi dă vedere orbilor: „ Şi făcându-I-se milă, Iisus S-a atins de ochii lor, şi îndată au văzut şi I-au urmat Lui.” (Matei 20,34) După cum explică Nicolae Cabassila, cerem cu insistenţă mila lui Dumnezeu în primul rând pentru că avem încredere în nemărginita Sa bunătate. El e totdeauna milos şi stie dinainte ce avem nevoie, însă aşteaptă de la noi să cerem aceasta, adică să fim conştienţi că la tot pasul ne abatem de la învăţătura Lui, având nevoie în permanenţă de mare milă pentru curăţirea de păcate. Este un lucru curios când auzim preotul cerând mulţime de binefaceri de la Dumnezeu, iar noi răspundem simplu şi foarte scurt doar cu „Doamne miluieşte!”.
     Acelaşi liturgist arată înţelesul desăvârşit al acestei rugăciuni, spunând că în aceasta se cuprind toate rugăciunile, deoarece, a cere mila lui Dumnezeu, este acelaşi lucru cu a chema Împărăţia Tatălui Ceresc în mijlocul nostru: „În primul rând aceasta rugaciune cuprinde într-însa o recunoastere a păcatelor si o marturisire a bunătăţii lui Dumnezeu. Al doilea, fiindca a cere de la Dumnezeu mila, însemneaza a cere împaratia Lui; iar daca o cerem pe aceasta Hristos a fagaduit ca toate celelalte de care avem trebuinta ni se vor adauga . Pentru aceasta e de ajuns cererea de mai sus, ca una ce poate sa dobândeasca toate dintr-o data.” După nemincinosul glas al Mântuitorului, a cere mila lui Dumnezeu înseamnă, de fapt, a cere să fim moştenitori ai împărăţiei Lui. Într-un loc zice: „Fericiti cei milostivi, ca aceia vor fi miluiti”, iar când vorbeste de înfricoşătoarea judecată, arată clar că faptele milei noastre trupeşti ne vor pregăti loc în Împărăţia Cerurilor: „Si va zice împaratul celor de-a dreapta Lui (adica celor milostivi): Veniti, binecuvântatii Tatalui Meu si mosteniti împaratia cea gatită voua de la zidirea lumii”.În afară de binefaceri, trebuie să vedem aici şi o obligaţie din partea noastră de a ne purta cu milă faţă de ceilalţi, aşa cum Dumnezeu se poartă faţă de noi chiar şi atunci când nu merităm:” Nu se cădea, oare, ca şi tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine, precum şi eu am avut milă de tine?” (Matei 18,33)
     Acum, când ştim cât de mult foloseşte scurta rugăciune „Doamne miluieşte”, ar trebui să o rostim cât mai des şi cu mare băgare de seamă, pentru că rostită mecanic şi neacordându-i importanţa cuvenită, riscăm să fim lăsaţi de Mântuitorul

Semnificatia postului

      Mulţi dintre semenii noştri consideră rânduielile bisericeşti, între care se numără şi postul, nişte prescripţii care nu se referă în mod necesar şi la propria lor persoană, crezându-le uneori fără sens sau imposibil de respectat din cauza exigenţei lor. Dar această atitudine nu este decât efectul lipsei sau puţinătăţii credinţei şi este susţinută de necunoaşterea rostului pe care îl au rânduielile stabilite de Părinţii Bisericii pentru viaţa omului.Trebuie ştiut că toate legile bisericeşti se stabilesc spre folosul credincioşilor şi în spatele acestor legi se găseşte nevoia fiecărui om de a trăi cât mai aproape de Dumnezeu şi de a scăpa de toate răutăţile ce stau în calea comuniunii omului cu Dumnezeu.Văzând că una dintre poruncile bisericeşti ne îndeamnă să ţinem toate posturile de peste an, ar trebui să ne punem mai multe întrebări: Ce este postul?, De ce este el recomandat de Biserică?, Oare este folositor omului să postească?, Cum se comportă un om care posteşte?   

      Vom încerca să răspundem în continuare la aceste întrebări.
       În sens general,Pentru creştini, postul este o poruncă, dar nu o poruncă absurdă prin care Dumnezeu voieşte să-şi arate puterea de stăpân, ci o poruncă izvorâtă din iubirea de oa orice om ştie că a posti înseamnă a ne abţine de la toate mâncărurile provenite de la animale, mâncăruri numite în popor „de dulce”. Dar dacă ne-am opri la acest aspect am transforma postul într-o simplă dietă şi nu i-am descoperi semnificaţia duhovnicească. Trebuie să mergem mai departe şi, paralel cu acest „post de bucate”, să ne străduim să postim şi de păcate, mai ales că perioada postului este prielnică pentru lucrarea faptelor bune.Omul este alcătuit din trup şi suflet şi este chemat să placă în întregime lui Dumnezeu.
      Nu se poate vorbi despre un om că are suflet bun, dar face numai fapte rele. De aceea, ştiind că toate pornirile spre rău se manifestă prin trup, iar trupul, prin componenţa sa materială înclină mai mult spre cele materiale sau lumeşti, a fost nevoie de legea postului, pentru ca, prin mâncare uşoară şi mai puţină, să potolim poftele păcătoase ale trupului, făcând din el, în loc de izvor de pofte şi păcate, o unealtă a sufletului care lucrează numai fapte bune. Astfel se pune în practică un principiu al spiritualităţii creştine care ne învaţă că trupul trebuie să fie supus sufletului, iar sufletul trebuie să se supună lui Dumnezeu.Mâncarea grea şi în cantităţi mari, pe lângă faptul că provoacă multe boli, creează un surplus de energie folosită de oameni pentru a satisface poftele unui stomac plin: lăcomia, beţia, desfrânarea, lipsa de grijă pentru săraci, dezvoltarea orgoliului personal. Punând restricţie mâncării vom putea înfrânge şi poftele trupeşti, iar prin înfrânarea trupuluisufletul este liber să se ridice la Dumnezeu.Postul mai poate fi văzut şi ca un exerciţiu al voinţei. Cel care reuşeşte să renunţe la un anumit fel de mâncare, va câştiga astfel puterea de a renunţa la orice fel de îndemn sau poftă ce aprinde în el păcatul.Există în Sfânta Scriptură numeroase exemple de oameni care prin post s-au umplut de puterea lui Dumnezeu şi au ţinut piept puterii vrăjaşului. Moise a postit înaite de a primi Legea de la Dumnezeu, Ilie prin post l-a învins pe regele Ahab, Ioan Botezătorul era recunoscut prin postire şi sfinţenia vieţii şi chiar Domnul nostru Iisus Hristos, înainte de a ieşi în lume să vestească Evanghelia Sa a mers în pustiu şi a postit 40 de zile şi 4o de nopţi, apoi a început să vestească, plin de har şi de putere, sosirea Împărăţiei lui Dumnezeu. Tot El ne îndeamnă să postim şi să ne rugăm, arătând că postul unit cu rugăciunea este singurul remediu împotriva diavolului: „Acest neam de diavoli nu iese decât cu rugăciune şi cu post.” (Evanghelia după Matei, cap. 17, verset 21).
      Despre folosul postului vorbeşte în cuvinte frumoase Sfântul Vasile cel Mare: „Postul păzeşte pruncii, face curat pe tânăr, umple de vrednicie pe bătrân, căci părul alb, împodobit cu postul, este mai vrednic de respect. Postul este pentru femei podoaba cea mai potrivită, este frâu pentru oamenii în floarea vârstei, ocrotitorul căsniciei, păzitorul fecioriei. Acestea sunt binefacerile pe care le aduce postul în fiecare casă.”Tot acelaşi Sfânt Părinte arată că un post desăvârşit depăşeşte simpla renunţare la anumite mâncăruri şi trebuie să se împodobească cu toate faptele bineplăcute lui Dumnezeu: „Dar pentru ca postul să fie vrednic de laudă, nu-i de ajuns să ne înfrânăm numai de la mâncăruri; trebuie să postim post primit şi bineplăcut lui Dumnezeu. Iar postul adevărat este însrăinarea de păcat, înfrânarea limbii, oprirea mâniei, îndepărtarea de pofte, de bârfeli, de minciună, de jurământ strâmb. Lipsa acestora este post adevărat. În ele stă postul cel bun.”
      Există în scrierile Părinţilor din primele veacuri creştine o pildă expresivă din care orice credincios poate învăţa ce înseamnă să posteşti cu adevărat:
      „Pe când posteam şi stăteam pe un munte, mulţumind lui Dumnezeu pentru toate câte a făcut cu mine, văd pe păstor stând lângă mine şi zicându-mi acestea:
      __ Pentru ce ai venit aici aşa dimineaţă?
      __ Pentru că fac de gardă, Domnule, i-am răspuns eu.
      __ Ce este aceasta gardă? m-a întrebat el.
      __ Postesc, Domnule, i-am spus.
      __ Dar ce post este acesta pe care îl postiţi? m-a întrebat el.
      __ După cum m-am obişnuit, i-am răspuns, aşa postesc!
      __ Nu ştiţi să postiţi lui Dumnezeu, mi-a zis el, şi nici nu-i folositor postul acesta, pe care îl postiţi Lui!
      __ Pentru ce spui aceasta, Domnule? l-am întrebat eu.
      __ Îţi spun, mi-a răspuns el, că nu-i post postul acesta pe care vi se pare că-l postiţi; dar eu te voi învăţa care post este bineprimit şi desăvârşit înaintea lui Dumnezeu.
      __ Da, Domnule! i-am spus. Mă vei face fericit dacă voi cunoaşte postul cel bineprimit de Dumnezeu.
      __ Ascultă, mi-a zis el. Dumnezeu nu vrea un astfel de post zadarnic; că postind aşa nu faci nici o faptă de dreptate înaintea lui Dumnezeu. Posteşte, dar, lui Dumnezeu, un post ca acesta: să nu faci nici o faptă rea în viaţa ta, ci slujeşte Domnului cu inimă curată, păzind poruncile Lui şi mergând pe calea hotărârilor Lui; să nu se suie în inima ta nici o poftă rea; crede lui Dumnezeu, că dacă vei face acestea, dacă te vei teme de El şi dacă te vei înfrâna de la orice lucru rău, vei trăi în Dumnezeu. Dacă vei face acestea vei posti post mare şi primit de Domnul.”
       După aceste scurte lămuriri, ştiind că postul este „rădăcină a nepătimirii (nepăcătuirii) şi maică a virtuţii”, să păşim cu credinţă pe drumul anevoios al postului ca să simţim cu adevărat ce înseamnă a trăi în comuniune cu Hristos.

Numele: Mă numesc „Copilul lui Dumnezeu”

Numele: Mă numesc „Copilul lui Dumnezeu”. Am primit acest nume când am fost înfiat… mi l-au înregistrat direct în Cartea vieţii. Încerc să îl port cu demnitate. „Vedeţi ce dragostea ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu! Şi suntem…”

Data naşterii: M-am născut de două ori. Ultima dată m-am născut pentru cer. „Adevărat, adevărat iţi spun că, dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu.’’

Locul naşterii: Locul în care m-am născut şi-a lăsat puternic amprenta asupra mea. Prima dată m-am născut într-un loc mizer, numit fărădelege, numit păcat. Şi astăzi încă plătesc tribut faptului că m-am născut acolo. A doua oară m-am născut din Dumnezeu. „Iată că sunt născut în nelegiuire şi în păcat m-a zămislit mama mea… dar binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care, după îndurarea Sa cea mare , ne-a născut din nou, prin învierea lui Isus Hristos, la o nădejde vie, şi la o moştenire nestricăcioasă şi neîntinată şi care nu se poate vesteji, păstrată în ceruri pentru noi.”

Familia: Am un Tată grozav, e cel mai grozav Tată din Univers. Îl cheamă Dumnezeu. Şi mă iubeşte enorm. Am şi un frate mai mare. Are 33 de ani şi vreo câteva veşnicii. Ca orice frate mai mare, are tot timpul grijă de mine. Îmi place când oamenii spun că semănăm…”Căci pe aceia pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-a şi hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie întâi-născut dintre mai mulţi fraţi.”

Adresa: Am locuit câţiva ani pe Str. Pierzării. M-am mutat de acolo. Deocamdată nu am o locuinţă stabilă. Sunt străin şi călător. În credinţă au murit mulţi eroi ai Scripturii, „fără să fi căpătat lucrurile făgăduite: ci doar le-au văzut şi le-au urat de bine de departe, mărturisind că sunt străini şi călători pe pământ.”

Categoria socială: Am fost rob. Acum sunt fiu moştenitor… şi ce voi mai fi… nu mi s-a arătat încă. „Preaiubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi ce vom fi, nu s-a arătat încă. Dar ştim că atunci când Se va arata El, vom fi ca El ; pentru că Îl vom vedea aşa cum este… Şi , dacă suntem copii, suntem şi moştenitori: moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună moştenitori cu Hristos.”

Studiile: Studiez în şcoala lui Isus. Credinţa, nădejdea, dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor, smerenia şi altele. Multe discipline încă îmi dau mari bătăi de cap. Dar îmi place să cred că sunt un elev silitor. Mă străduiesc să fiu pregătit pentru marele examen. „Învăţaţi de la Mine, căci eu sunt blând şi smerit cu inima.” „Arată-mi Doamne, căile Tale şi învaţă-mă cărările Tale. Povăţuieşte-mă în adevărul Tău şi învaţă-mă…”

Profesia: Am primit cea mai onorabilă slujbă dintre toate: aceea de a fi slujitorul tuturor. Încă încerc să mă deprind cu ea. Oricum, slujba aceasta se plăteşte foarte bine. Dar nu acum… Şi nu aici… „Ci oricare vrea să fie mare între voi, să fie slujitorul vostru; şi oricare vrea să fie cel dintâi între voi, să fie robul tuturor.”

Antecedente penale : Da, am şi aşa ceva. Am comis o crimă. Mi-am ucis propriul eu. Pentru asta, am primit pedeapsa maximă : am fost condamnat la fericire eternă. „Am fost răstignit împreună cu Hristos şi trăiesc dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi s-a dat pe Sine Însuşi pentru mine.”

Proprietăţi: Sunt suficient de bogat, ca să nu mă îngrijorez pentru ziua de mâine. Iar când nu va mai fi un mâine, Cineva mi-a lăsat moştenire întregul cer. „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra…Nu va îngrijoraţi, deci, de ziua de mâine ; căci ziua de mâine se va îngrijora de ea însăşi.”

Hobby-uri: Îmi place să călătoresc : sunt în drum spre patria cerească. Îmi place şi să citesc : nu e nici o zi în viaţa mea fără Scriptură. Şi în general îmi place să-mi trăiesc viaţa din plin: o trăiesc pentru Dumnezeu. „Căci pentru mine a trăi este Hristos… căci dacă trăim pentru Domnul trăim…

Situaţia actuală: Tot ce sunt acum, sunt prin harul Lui Dumnezeu şi harul Lui faţă de mine e nemăsurat…. „Prin harul lui Dumnezeu sunt ce sunt. Şi harul Lui faţă de mine n-a fost zadarnic ; ba încă am lucrat mai mult decât toţi : totuşi nu eu, ci harul lui Dumnezeu, care este în mine.”

Data morţii: Încerc să mor în fiecare zi. Faţă de mine însumi. „De aceea , să omorâm mădularele noastre care sunt pe pământ: curvia, necurăţia, patima, pofta rea şi lăcomia… şi să trăim în veacul de acum cu cumpătare, dreptate, evlavie, aşteptând fericita noastră nădejde şi arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor Isus Hristos.”

Te regăseşti aici?

MOSTENIREA PACATELOR..

Noi, ca urmasi ai lui Adam, mostenim o natura omeneasca pacatoasa.
Nu aceasta a fost natura daruita de Dumnezeu primilor oameni.
Precizam ca din cauza despartirii omului de Dumnezeu, natura omeneasca a fost infestata de pacat. Murim nu pentru ca am pacatuit in Adam, ci pentru ca mostenim o natura omeneasca imbolnavita.

Nu am luat parte la pacatul lui Adam, dar ne impartasim de pacatul stramosesc, deoarece Adam este parintele neamului omenesc. Avand in vedere ca noi nu ne putem alege existenta, trebuie sa acceptam aceasta natura imbolnavita. Acest lucru nu inseamna ca Dumnezeu este nedrept. Ar fi fost nedrept daca am fi primit o astfel de natura direct de la El. Insa, noi primim existenta prin mijlocirea lui Adam. Iar acestuia, Dumnezeu i-a dat o natura curata.

Sunt persoane care sustin ca Dumnezeu e nedrept sa ne lase sa murim din cauza pacatului lui Adam. Aceste persoane sustin ca ar fi fost drept ca Dumnezeu sa daruiasca fiecarui om, in mod separat, o natura curata, asa cum a fost cea a lui Adam. Dar acest lucru ar fi insemnat sa-l aduca pe om ca pe o entitate singuratica, detasata de comunitate.

Am facut aceste precizari pentru a intelege mai usor tema pusa in discutie: mostenim sau nu pacatele parintilor?

Dupa cum nu mostenim vina lui Adam, tot astfel, trebuie sa afirmam ca nu mostenim nici pacatele parintilor. Mitropolitul Antonie al Surojului afirma: "Fiecare generatie mosteneste de la toate cele dinainte (in particular copiii de la parintii lor si de la inaintasii cei mai apropiati) caracteristici ale mintii, inimii, vointei, particularitati ale corpului, probleme rezolvate si nerezolvate. Daca parintii au rezolvat in ei insisi o anumita problema, ei le transmit copiilor o omenitate mai slefuita. Daca ei nu vor fi in stare sa o rezolve, generatia urmatoare se va lovi de ea mai devreme sau mai tarziu. Si eu am intalnit oameni care-mi spuneau: "Am cutare sau cutare ispita, apare in mine cutare sau cutare problema. De unde si pana unde?" Si, "sapand" in trecutul lor, reuseam sa gasesc de cateva ori la stramosii si la parintii lui aceeasi problema nerezolvata”.

Parintii nu transmit copiilor pacatele personale, ci inclinatiile spre patimi. In acest sens, Sfantul Paisie Velicikovski marturiseste: "Diavolii sunt ocupati tot timpul cu noi; sunt ca niste paznici, care ne urmaresc inclinatiile si dorintele. Daca observa vreo inclinatie la noi, ne indeamna spre patima corespunzatoare ei, aruncandu-ne plase ca sa ne prinda cat mai strans.”

Nu trebuie sa fim chinuiti de gandul ca avem parte de o mostenire grea. Sfantul Paisie Aghioritul spunea: "Chiar daca in om ar exista vreo mostenire pacatoasa, ea nu poate rezista in fata harului lui Dumnezeu”.

Adrian Cocosila

Darul lacrimilor

Povestit-a Avva Iosif ca a zis Avva Isaac: Sedeam odata cu Avva Pimen si l-am vazut uimindu-se. Si fiindca aveam multa indrazneala catre dansul, am pus lui metanie si m-am rugat, zicand: Spune-mi, unde erai? Iar el, fiind silit, a zis: Gandul meu era unde a stat Fecioara Maria, Nascatoarea de Dumnezeu, si plangea la Crucea Mantuitorului; si eu voiam pururea asa sa plang.

 Sa ne sfintim noi mai mult,si prin darul lui Dumnezeu ,se sfintesc si apropiatii nostri si chiar si raufacatorii nostri. Cine rabda pe aproapele lui,chiar de ar fi si omorat de el ,este pus alaturi de martiri! La fel ca Sf.Filofteia de la Curtea de Arges (omorata chiar de tatal ei ,ptr. ca facea bine saracilor )si ca si alte mii si mii de martiri, sclavi sau liberi, chinuiti de-a lungul mileniilor. Cine le mai stie numele ,rabdarea sau chinurile indurate? Numai Dumnezeu nu a uitat nimic,gand ,vorba ,fapta ! Nici macar un oftat ,sau o vorba indurata de cineva ! Toate le va rasplatit candva , fiecaruia in parte! Sa nu-i abandonam pe apropiatii nostri cazuti in pacate ,cautand doar scapare noastra si avantajul nostru propriu. Si asa facand ,sacrificandu-ne pentru bine

 Peste cativa ani nu vom avea voie sa ne mai numim ortodocsi,nu vom mai avea dreptul nici la viata ,daca nu ne lepadam de credinta. Biblia si sfintii asa profetesc pentru viitor,persecutie religioasa si greutati mari. 201o a fost profetit ca un an cu turburari,2011 se asteapta un an sangeros. E slobozit Satana pe pamant sa isi faca si el lucrarea lui,spune Biblia.
"Domnul isi arata indelunga rabdare fata de lume, se arata milostiv tocmai pentru ca inca se mai savarseste Sfanta Liturghie. Daca lumea nu ar fi avut preacuratul Trup si preacuratul sange al Domnului, s-ar fi lipsit de supremul bine, de adevarata viata si de darul sfintirii. Liturghia este adevaratul ferment al vietii duhovnicesti, ceresti si sfinte care lucreza in omenire. Liturghia este lumina sufletului nostru, nadejdea si taria noastra" Sf Ioan de Kronstadt

Pilda celor 10 fecioare

În urcuşul Mantuitorului spre Golgota, a doua zi din Săptămana Patimilor este închinată unui alt moment semnificativ. În aceea zi de marţi, Iisus a fost întampinat de 10 fecioare - cinci înţelepte şi cinci neînţelepte. Primele cinci fecioare erau renumite pentru credinţa lor şi l-au aşteptat pe Iisus cu "uleiul smereniei şi luminii". Faptele lor demne de laudă - virtutea şi credinţa - au reprezentat candelele călăuzitoare pe drumul spre lumină. Celelalte fecioare, neînţelepte (nebune, cum spune Evanghelia lui Matei), au uitat ce înseamnă virtutea. Cand a venit Mirele, candela fiecăreia era goală. Pilda acestei denii ne aminteşte că trebuie să fim pregătiţi sufleteşte pentru a-L urma pe Iisus, pentru că nimeni nu ştie cand vine "ceasul acela". Fără untdelemn, nicio candelă nu poate rămane aprinsă. Şi, fără făclia credinţei, nimeni nu vede drumul spre Iisus, spre "cămara Mirelui", cum spune Sfanta Scriptură. În această zi, să-L rugăm pe Dumnezeu să ne călăuzească spre Lumină (Evanghelia lui Marcu, capitolul IX, versetul 4): "Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele"... Avem nevoie de înţelepciune şi de căinţa adevărată, să avem putere să ne împăcăm, în primul rand, cu noi înşine. Astfel vom întampina Sfintele Paşti, demni de iubirea Lui.

Unde este DRAGOSTE, este şi BUNĂSTARE, şi PACE!

O femeie, ieşind din casă, vede trei bătrâni cu barbă albă stând pe o băncuţă la poartă.
Nu-i cunoştea, dar văzându-i străini şi abătuţi, îi invită în casă să mănânce ceva.
- Soţul tău este acasă? - întrebară ei.
- Nu, este la câmp.
- Atunci nu putem intra, replică ei.
Seara, când soţul se întoarse acasă, ea îi povesteşte despre cei trei bătrâni...
- Du-te şi spune-le că am venit şi pofteşte-i înăuntru!
Femeia se duce şi îi invită în casă.
- Nu putem intra toţi în casă, replică ei.
- Cum aşa? întreabă ea.
Unul dintre bătrăni îi explică:
- Eu sunt BUNĂSTARE , el este PACE iar celălalt este DRAGOSTE. Acum du-te şi întreabă-l pe soţul tău: pe care dintre noi ne-a invitat în casă ?
Femeia intră în casă şi îi spune soţului, care nu stătu mult pe gânduri şi cu bucurie, zise:
- Ce bine! Cum suntem noi nevoiaşi, ar fi bine să-l inviţi în casă pe BUNĂSTARE, să ne umple casa cu bunăstare, să nu mai alerg atâta, toată ziua!
Soţia nu a fost de acord:
- De ce să nu-l invităm pe PACE? Câte griji pe capul meu, câte datorii..., nu mai am PACE şi linişte.
Nora, care îi asculta dintr-un colţ al casei, zise:
- N-ar fi mai bine să-l invităm pe DRAGOSTE? Casa noastră ar fi atunci plină de dragoste! - a sugerat nora, care, probabil, se gândea şi la relaţia ei cu soacră-sa.
- Hai, măi femeie, să ne luăm după sfatul norei, îi zice soţul femeii sale. Du-te afară şi invită-l pe DRAGOSTE să ne fie oaspete.
Femeia iese afară şi întreabă:
- Care dintre voi este DRAGOSTE? Pe el îl invităm să ne fie oaspete.
DRAGOSTE porneşte înspre casă. Odată cu el se pornesc în urma lui şi ceilalţi doi. Surprinsă femeia întreabă:
- L-am invitat doar pe DRAGOSTE. Cum de veniţi şi voi cu el?
Cei trei bătrâni îi replicară: Dacă l-ai fi invitat pe BUNĂSTARE sau pe PACE, ceilalţi ar fi rămas pe loc, dar de vreme ce l-ai invitat pe DRAGOSTE, unde merge el mergem şi noi.
Unde este DRAGOSTE, este şi BUNĂSTARE, şi PACE!

Povestire foarte folositoare si minunata

 despre un om cu simplitate sfanta si fara rautate
Aflandu-ma eu odata in partea Tebaidei pentru folosul si incredintarea cea de la parinti, barbati cu fapte bune, care locuiau acolo pustnicindu-se, aveam multa grija si osardie sa aud invataturile cele mantuitoare si folositoare de suflet si cuvintele cele duhovnicesti ale oamenilor celor cu adevarat ceresti si ingeri pamantesti, ca sa le am in cugetul meu si sa iau ceva roada buna. Si intre celelalte povestiri care se spuneau spre folosul celor ce ascultau, unul din batranii zisi mai sus, avva batran cu varsta si renumit in viata monahiceasca, a zis si aceasta istorioara vrednica de pomenire:

S-a intamplat odata de a trecut prin partile acelea un pustnic vestit in fapte bune. Si multi ascultandu-l si folosindu-se, isi marturiseau la el pacatele lor. Intre ei s-a aflat si un om cu simplitate si fara rautate, cu mestesugul pastor, care din copilaria lui s-a hranit si a crescut in pustie, nestiind altceva fara numai a paste oi. Pe acesta cuviosul a inceput a-l intreba si a-l cerca in chip duhovnicesc, ispitind adancul inimii ca sa cunoasca daca nu cumva si el, ca un om purtator de trup, a facut vreo greseala, ca sa-l indrepteze.

Dupa ce l-a marturisit cu de-amanuntul dupa randuiala, l-a intrebat si despre pacatele cele de moarte unul cate unul, ca sa poata sa raspunda mai usor. Dar el mereu zicea ca are dorinta sa se mantuiasca si sa ajunga cu lesnire in Rai. Atunci batranul l-a sfatuit sa se tina totdeauna de calea cea dreapta, ca sa afle ceea ce doreste. Iar acela i-a raspuns cum ca are trei zile de cand tot umbla pe cale dreapta si nu doreste altceva, fara numai mantuirea lui. Si vazand cuviosul simplitatea si nerautatea lui, a randuit sa fie primit in manastirea de acolo, de aproape. Egumenul l-a primit cu bucurie ca pe un trimis al lui Dumnezeu, l-a facut monah, imbracandu-l in chipul monahicesc si i-a randuit sa ingrijeasca biserica. Iar el a primit cu bucurie si-si facea slujba fara lenevire.

Intr-una din zile egumenul s-a dus la el si l-a aflat ca ingrijea si curata biserica si-l sfatuia ca sa faca cu grija si cu osardie slujba lui, ca sa aiba plata de la Dumnezeu si sa ajunga degraba in raiul pe care-l doreste.

Iar el a pus metanie egumenului si i-a zis:

- Iti multumesc, sfinte parinte al lui Dumnezeu si cinstite staret, ca ma sfatuiesti cele de mantuire. Insa si eu te rog pe Sfintia Ta ca sa-mi spui ceva. Acela care sade sus, deasupra, pe bolta bisericii, ca legat si nu poate sa se miste, nici sa se pogoare deloc, si care nici n-a mancat nimic de cand am venit eu in biserica, cine este ?

S1 zicea aceasta nestiind ca este Hristos, zugravit sus ca de obicei. Si mirandu-se egumenul de nevinovatia si nerautatea inimii lui, i-a zis glumind:

- Acesta pe care-L vezi acolo sus, avea in grija biserica mai inainte de tine. Si fiindca nu ingrijea cu osardie si cum se cuvenea, l-am canonisit sa stea acolo precum vezi. Pentru aceasta ia aminte si tu, sa nu patesti asemenea.

Dupa ce a auzit acestea, acel om cu adevarat binecuvantat si fara rautate a tacut, nemaizicand nimic egumenului. Dar seara, dupa ce si-a luat merticul sau de paine de la chelar, s-a inchis inauntrul bisericii. Si dupa ce s-au linistit toti parintii, el, crezand de adevarate cuvintele egumenului, pe care i le-a spus glumind, cum ca Stapanul Hristos a fost slujitorul Bisericii si pentru ca nu facuse cu osardie slujba Lui L-a canonisit sa stea acolo sus, de jos l-a chemat sa se pogoare, mahnindu-se si durandu-l inima pentru El, si i-a zis ca si catre un viu:

- Pogoara-te, frate, ca sa mancam!

Iar Cel ce locuieste in cei smeriti si blanzi si fara rautate, Domnul cel smerit, Cel ce se odihneste in inimile oamenilor blanzi si iubeste smerenia si nerautatea, a zis, o, minune!

- Ma tem sa Ma pogor, ca nu cumva sa afle egumenul si-ti va face ceva rau si vei avea necaz din pricina Mea.

Roaga-te dimineata, seara, in timpul zilei; spune o rugaciune si fa-ti cruce inaine si dupa masa, si ai sa vezi ca vor face si ei ca tine.

Mergi la biserica in duminici si sarbatori si asta-i va pune iarasi pe ganduri. Citeste din Sfanta Scriptura, din Vietile Sfintilor, din Pateric, din Psaltire, din carti de rugaciuni, din carti duhovnicesti, si-i vei vedea pe ai tai cum vor trage cu ochiul curiosi de ceea ce te intereseaza.

Nu judeca, nu barfi. Vorbeste frumos, fii cinstit, invata bine, si ai sa vezi ca vor vedea ca te-ai schimbat, vor intelege ca relatia ta cu Dumnezeu te-a ajutat sa fii mai bun.

Iarta-i daca-ti gresesc, fii ingaduitor cu greselile lor, nu-i judeca in gandul tau, pentru ca ei sunt la inceput, nu-l cunosc pe Dumnezeu, nu stiu bine ce este pacat si ce nu este.

Iubeste-i si vor simti asta cel mai mult!

Parintii tai il vor cunoaste pe Dumnezeu din faptele tale !

Nu te chinui sa-i schimbi, mai degraba roaga-te pentru ei mereu. Ai grija intotdeauna ca tu sa fii curat in fata lui Dumnezeu si usor usor vei vedea schimbari mari si la ei.

Da, sunt cazuri in care unii parinti chiar stau impotriva copiilor impiedecandu-i sa mearga la biserica, sa se roage, sa-si manifeste credinta. In aceste situatii doar Dumnezeu poate rezolva lucrurile, doar El poate inmuia inima unui tata ateu sau a unei mame necredincioase. Rugati-va pentru parintii vostri ! Acest lucru este tare bineplacut lui Dumnezeu si degrab asculta rugaciunile copiilor pentru parintii aflati in intunericul necunostintei.

Suportati vorbele urate ale parintilor sau comportamentul lor neadecvat pentru ca si ei au suportat multe suferinte si necazuri pentru ca voi sa ajungeti asa mari cum sunteti. Daca noi copiii am ajuns sa-l cunoastem pe Dumnezeu inaintea parintilor, asta e o mare responsabilitate pentru noi, si trebuie sa facem tot posibilul sa-i aducem si pe ei in Biserica, trebuie sa le rasplatim grija lor de pana acum prin iubire. Mare parte din parintii nostri au trait in vremea comunismului cand oamenii n-aveau voie sa mearga la Biserica, cand nu existau biserici in fiecare cartier, cand nu existau carti, sau biblii, ci toate publicatiile faceau propaganda doar regimului ateist. E de-nteles de ce copiii sunt atrasi mai usor la Dumnezeu decat parintii, cel putin in aceste vremuri.

Pentru toti cei care vor sa-si schimbe parintii si sa-i apropie de Dumnezeu, va puteti ruga Sfintei Cuvioasei Parascheva care contrar vointei parintilor isi dadea hainele milostenie saracilor si iubea viata alaturi de Hristos. Sau Sfintei Filoteia de la Arges care a fost omorata chiar de tatal ei, si a carei moaste se afla la Manastirea Curtea de Arges.

Totusi nu uitati ca aceste schimbari se pot petrece uneori in ani sau zeci de ani de zile. Fiti rabdatori si rugati-va Domnului Hristos, pentru ca doar El le stie cel mai bine inima, si are mijloacele de a-i schimba. Dar doar cu voia lor, bineinteles.

Doamne ajuta!

MANASTIREA ..ROMANESTI..SI EU AM FOST AICI...VRETI DOVADA? VA ARAT MAI JOS....