Despre… puterea acatistului!

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...



În urmă cu aproape două luni eram - împreună cu o prietenă - în "trecere" pe la Te­chirghiol. Ne-am zis să ne abatem pe la mă­năs­tirea în care vieţuieşte Părintele Arsenie Pa­pacioc. La uşa chiliei, în mod obişnuit asal­tată de mulţimi, era... "pustiu"! Părea că o mână divină... aşezase atâta pace la uşa chiliei, anume să primim şi noi o binecuvântare. Şi iată că prietena mea a intrat la Părintele Papacioc... Au trecut trei minute, au trecut cinci minute, au trecut şi zece mi­nute... Faptul că ea nu ieşise de acolo nici după zece minute era din cale afară de ne­o­bişnuit, iar lumea - care se strânsese la uşă în­tre timp - era prinsă într-o mirare neascunsă: "Nimeni nu stă atât de mult la Părinte", zi­ceau oamenii. Când a ieşit din chilie, prie­te­na mea era transfigurată. Ca şi cum intrase acolo o persoană şi ieşise... alta. "Ce ţi-a spus atâ­ta vreme?", am întrebat-o cu o nedisimulată cu­riozitate. "Ah, mi-a citit o rugăciune pe care n-am mai auzit-o niciodată până acum, dar asta a durat puţin", mi-a răspuns ea. "În schimb, m-a pus să scriu acatistul de câteva ori. Îl scriam şi Părintele zicea iarăşi: nu e bine. Scrie numele oamenilor în întregime. Nu doar Ion, Vasile, Gheor­ghe. Scrie Ion Popescu, Gheor­ghe... Ionescu... Pă­rintele mi-a spus să scriu clar, să în­ţe­lea­gă preotul ce citeşte. Fiind­că preotul nu înţelege ce ai scris, citeşte altceva, îi dă rugăciunii alt în­ţeles. Şi apoi mi-a zis să scriu exact ce anume cer în rugăciunea mea!"

DEx-ul îi dă "Acatistului" următoarele accepţiuni:
1) Imn şi slujbă bisericească ortodoxă în cinstea Fecioarei Maria sau a unor sfinţi.

2) Listă de nume dată preotului spre a se ruga pentru persoanele înscrise pe ea.  acat*Expresia "a daiste" - a cere preotului să rostească anumite rugăciuni pentru îndeplinirea unei dorinţe!

 Întâmplarea - dacă i se poate spu­ne aşa, căci pe lumea aceasta nici o întâmplare nu-i în afara sensului şi îngăduinţei divine - a făcut să văd pentru întâia oară prin glasul unui preot că trebuie să scrii în acatist numele tău întreg, ca şi numele întreg al celor pentru care te rogi. Şi apoi să aflu că "rugăciunea trebuie formulată precis, precum şi cuvintele să fie scrise clar şi cu înţeles!". Un asemenea mesaj, venit prin gura unui Preot de talia Părintelui Papacioc, trebuie să fie... binecuvântare în sine, o nepreţuită învăţătură. Noi, oamenii, prinşi în vârtejul rutinei, dar mai ales în cel al ne­cu­noaş­terii, ne putem uita pe sub sprâncene către fiinţele pe care le credem rudimentare şi abe­rante dacă "dau acatiste" la biserică!

De fapt, acatistul înseamnă rugăciune către Maica Domnului sau către alţi sfinţi şi are o putere pe care mulţi oameni au cunoscut-o prin experienţă! Dar, ca să aibă putere, nu trebuie să scrii cuvinte de mântuială, înghesuite şi fără înţeles, nici o înşiruire de nume, unul mai comun decât altul. Numele întreg trebuie scris în acatist. Şi-n asta-i o noimă adâncă. În numele întreg este o amprentă, este chiar omul pentru care faci rugăciunea. Părintele Papacioc a insistat pe claritate. Pe respectul pentru cuvânt. Pe desluşire, precizie, pe exprimarea directă şi clară a cererii. Şi nu-i de mirare ca un "sfânt" să confirme ce-a spus Biblia, "Cuvântul lui Dumnezeu e viu şi lucrător şi mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri"! (Evrei; 4,12)
       Dacă putem avea o mirare, atunci ea vine ca o confirmare a cunoaşterii duhovniceşti, dar dinspre ştiinţă. "Studiul efectelor terapeutice ale ru­gă­ciu­nii de ajutor"(numit studiul STEP), cel mai mare şi mai riguros studiu ştiinţific despre rugăciune din toate timpurile, a recrutat 1.800 de pacienţi cărora li se făcea o operaţie de bypass pe artera coronariană. Primele rezultate ale studiului au şocat lumea ştiinţifică; rugăciunea neţintită, neclară, inclusiv neprecizarea numelui şi a unor detalii clare despre pacient pot face mai mult rău decât bine! Şi aşa putem desluşi de ce acatistul unuia devine lucrător şi împlinitor, pe când al altuia... poate avea efecte ne­gative. Să scrii clar pentru ce te rogi, să spui numele întreg al celui pentru care te rogi, să detaliezi chiar cererea ta înseamnă să înţelegi cât de puternic este "cuvântul" şi să ştii să-l foloseşti cu tăişul lui alinător.

Citeşte mai multe despre: editorial

Felurile lacrimilor

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...

Trebuie stiut ca lacrimile sunt un bun medicament pentru toate bolile sufletului nostru. Ele sunt de trei feluri : a) lacrimile firesti ; b) lacrimile tristetii sfinte ; c) lacrimile bucuriei lumesti sau duhovnicesti.

Faptul ca sunt mai multe feluri de lacrimi este explicat de catre Parintele Arhimandrit Cleopa Ilie prin faptul ca fiind acest dar foarte mare, diavolul intervine ca sa faca zadarnica lacrima omului in rugaciune, ca aceasta din urma sa nu mai fie primita de Dumnezeu.

Lacrimile cele adevarate, care izvorasc din dragostea de Dumnezeu, atata putere au - spune Sf. Grigorie de Nazianz - incat izvorul lacrimilor de dupa Botez este mai mare decat insusi Botezul.

Lacrimile firesti. Omul plange cu lacrimi firesti atunci cand o ruda sau vreun prieten trece catre Domnul, sau cand patesc orice fel de nenorocire. Pentru ca sunt rodul unei tristeti irationale, ele sunt cu totul nefolositoare si nu aduc roade.

Lacrimile tristetii sfinte. Cu lacrimile tristetii sfinte plang oamenii pacatosi atunci cand se pocaiesc. Aceste lacrimi sunt foarte folositoare, pentru ca spala omul de orice necuratie care ii murdarea trupul si sufletul, aducandu-i iertarea pacatelor si atragand spre el mila lui Dumnezeu, caci il fac vrednic de curatia raiului.

Lacrimile bucuriei lumesti. Cu lacrimile bucuriei lumesti plang cei fara minte, care dobandesc dintr-o data si fara sa fi nadajduit vreun lucru de pret, dar vremelnic.

Lacrimile bucuriei duhovnicesti. Cu lacrimile bucuriei duhovnicesti plang cei care, prin puterea lui Dumnezeu, simt inlauntrul lor harul prealuminos si preadulce al Duhului Sfant.

Plansul duhovnicesc este dovada a tariei noastre in lupta impotriva pacatelor si a patimilor. Cel care a dobandit plansul duhovnicesc, aflam de la Sfantul Petru Damaschinul ca se face intarit ca o stanca si nu mai e clintit de nici un vant sau val al vietii, ci e pururea la fel, in prisosinta si in lipsa, in bunastare, in cinste si in ocara... El cunoaste cu buna patrundere ca toate trec si cele dulci si cele dureroase si ca viata aceasta este cale spre veacul viitor si chiar daca nu vrem noi se fac cele ce se fac si in zadar ne tulburam si ne pagubim de cununa rabdarii si ne aratam potrivnici voii lui Dumnezeu, fiindca toate cate le face Dumnezeu sunt foarte bune si noi suntem nestiutori.

Tipologia prezentata anterior nu este singura de acest fel. In general, in spiritualitatea filocalica aflam referiri la numeroase categorii de lacrimi, care se reduc la trei feluri : dracesti sau demonice, trupesti, naturale sau senzuale si duhovnicesti sau, in limbaj filocalic : diavolesti, firesti sau naturale si duhovnicesti sau harismatice.

Sfantul Ioan Scararul vorbeste, mai intai despre plansul si lacrima firii necuvantatoare. Astfel, el delimiteaza "lacrima fara inteles ", care este proprie firii necuvantatoare si nu celei cuvantatoare, dar de care, din nefericire, se apropie de multe ori omul, prin obisnuinta patimii, care, datorita irationalitatii ei si a intunecarii fiintei noastre, pe care o produce, are ceva animalic in ea, antinatural, ilogic.

Total diferite de primele doua categorii ( cele diavolesti - izvorate din viclesugul diavolesc si cele ale firii ) sunt lacrimile duhovnicesti. Aceste lacrimi se dobandesc pe masura curatirii si spiritualizarii firii noastre si sunt un semn al prezentei si lucrarii dumnezeiesti in inima noastra. Aceste lacrimi, ca de altfel si pocainta si plansul duhovnicesc din care izvorasc, au doua directii : o privire spre un trecut pacatos, patimas si o intoarcere catre un viitor plin de nadejdea iertarii si dobandirii mangaierii si fericirii vesnice. De aceea ele sunt la inceput amare, iar pe masura pocaintei si dobandirea iertarii, devin tot mai dulci. Inmultirea si indulcirea lor constituie "un aspect al transfigurarii totale a persoanei umane prin harul indumnezeitor".

Sfantul Isaac Sirul vorbeste despre "lacrimi care ard" si despre "lacrimi care ingrasa". Cele care ard sunt lacrimi de pocainta, de strapungere adevarata a sufletului nostru. Aceste lacrimi izvorasc, pe o prima treapta, din frica de Dumnezeu si de pedepsele pentru pacatele noastre, din frica de moarte si de judecata la care vom fi supusi dupa moarte. Ele usuca si ard trupul, slabindu-i partea poftitoare si irascibila sau, cum se exprima Evagrie Ponticul, ele inmoaie salbaticia sufletului si conduc spre pocainta si iertare.

Cele care ingrasa curg nesilit, de la sine; ele infrumuseteaza si ingrasa sufletul si duc la tara bucuriei. Ele nu mai sunt lacrimi de teama, de frica, lacrimi izvorate din frica de pedeapsa, lacrimi de robi, ci lacrimi de alesi ai lui Dumnezeu, lacrimi de bucurie, care hranesc si inmiresmeaza viata duhovniceasca a credinciosului.

Lacrimile de pocainta, curatitoare, devin, astfel, pe treptele superioare ale rugaciunii, lacrimi de bucurie, de coplesire, de smerenie in fata maretiei si bunatatii divine. Lacrimile din rugaciune sunt un semn al milei lui Dumnezeu, ca pocainta noastra a fost primita.

Sfantul Isaac Sirul vorbeste despre un anume progres sau urcus duhovnicesc real, prin lacrimi, catre patimirea indumnezeirii. Initial, expresie a pocaintei sufletesti, lacrimile devin apoi lacrimi de multumire, de recunostinta si smerenie si se prelungesc in cei daruiti de Dumnezeu cu acest dar, in lacrimi duhovnicesti, harismatice. Acest progres este abia sesizabil la inceput si dureros, pentru ca apoi sa se ajunga la lacrimile sufletesti neincetate, dulci, premergatoare ale vederii tainelor lui Dumnezeu.

Potrivit Sfantului Ioan Scararul, dupa plansul sau si dupa felul lacrimilor sale, cerdinciosul poate sa-si dea seama de treapta de induhovnicire pe care se afla, sub indrumarea unui duhovnicesc incercat. Dintre roadele diferitelor trepte ale plansului duhovnicesc si ale lacrimilor duhovnicesti, Sfantul Ioan Scararul mentioneaza ca la cei ce au inceput vietuirea imbunatatita, ele duc la infranare si tacerea buzelor. Celor inaintati, le daruieste netinerea de minte a raului, iar celor desavarsiti - smerita cugetare, setea de necinstiri, foame, necaz de bunavoie, neosandirea celor ce pacatuiesc, impreuna-patimirea.

La cei incepatori, lacrimile sunt ascetice, curatitoare, purificatoare, lacrimi de pocainta. Pe masura inaintarii in lucrarea virtutilor, acestea se spiritualizeaza tot mai mult, devenind lacrimi mistice, contemplative, harismatice, lacrimi ce exprima bucuria desavarsita a unirii cu Dumnezeu.

In general, trecerea de la cele dintai lacrimi la cele de al doilea fel este considerat a fi semnul trecerii de la starea trupeasca la cea duhovniceasca, de la omul cel vechi si exterior al pacatului, la omul launtric cel nou, duhovnicesc.

La inceput, lacrimile vin rar, greu si sunt putine, pentru ca inima din care pornesc ele este asemenea unui pamant arid, nedestelenit si parasit, din care nu rasar decat spinii si buruienile pacatelor si patimilor. Precum dintr-un astfel de pamant nu pot rasari flori frumos pastelate si mirositoare pentru ca spinii patimilor le inabusa, tot astfel dintr-un suflet patimas nu pot izvori fapte virtuoase si chiar si putinele fapte bune sunt facute intr-un scop patimas si spre slava desarta. Doar pe masura curatirii pamantului sufletului de spinii si palamida patimilor, pe acest pamant curatit si ingrijit se pot cultiva florile frumoase ale virtutilor, udate de roua duhovniceasca a lacrimilor. De aceea, la inceput, lacrimile vin rar si greu, pentru ca in dobandirea lor, sufletul are de luptat cu pamantul neingrijit, paraginit de pacatele personale, de dupa Botez, si devenit loc al taberei celei rele. In lupta de purificare a sa, omul trebuie sa lupte, in mod paradoxal, cu el insusi, cu omul cel trupesc si vechi al pacatului, catre statura sfantului crestin si tot in mod paradoxal, trebuie sa se biruie pe sine. Cand va reusi sa-si curete inima de pacate, vor rasari florile virtutilor, sub roua dulce, ocrotitoare si mangaietoare a lacrimilor duhovnicesti.

Lupta pentru dobandirea plansului si a lacrimilor duhovnicesti are o pronuntata dimensiune ascetica si pastreaza insusirile fundamentale ale oricarei lucrari ascetice : de dezradacinare, destramare, faramitare si pierdere a patimilor, pentru sadirea si dezvoltarea in locul lor a virtutilor. Inaintarea in viata duhovniceasca constituie, in acelasi timp, un progres proportional de spiritualizare a fiintei, pana la taina materiei induhovnicite , cand Duhul Sfant va fi tuturor toate intru totul.

Plansul dupa Dumnezeu are, asadar, acelasi caracter dinamic ca intreaga viata duhovniceasca, purtand in sine dorul ontologic al omului dupa Creatorul sau. El e definit de Sfantul Ioan Scararul ca o tristete a sufletului, o simtire a inimii indurerate care cauta pururea nebuneste pe Cel dupa care inseteaza ; iar neajungandu-L, Il urmareste cu osteneala si se tanguieste cu durere, alergand dupa El .
Lacrimile duhovnicesti sunt expresia rugaciunii interioare, facuta cu participarea intregii noastre fiinte. Ele marturisesc despre un suflet curatit de pacate si patimi, devenit transparent lucrarii harului divin. De aceea, in spiritualitatea ortodoxa, "darul lacrimilor" este legat de darul discernamantului duhovnicesc si al rugaciunii curate.Sfantul Grigorie Palama arata valoarea deosebita a lacrimilor duhovnicesti in atingerea rugaciunii desavarsite, spunand ca aceste lacrimi iubitoare de Dumnezeu "intraripeaza rugaciunea, lumineaza ochii mintii, pastreaza harul Botezului, iar daca se pierde, il readuc".

Un semn al acestei spiritualizari a naturii umane este si imputinarea cuvintelor si inmultirea lacrimilor. Pe treptele cele mai inalte ale contemplatiei, ale theoriei, in "rugaciunea mai presus de orice largime", in "rugaciunea mai presus de rugaciune", cand toata firea tace, contempland extatic tainele divine, lacrimile iau locul cuvintelor. In locul cuvintelor prin care se invoca iertarea, care totusi pastreaza in ele ceva exterior, trupesc, contemplativul participa in actul de metanoia cu intrega sa fiinta, expresia acestei participari depline, integrale constituind-o lacrimile. Cand orice cuvant tace, despre pocainta si dragostea noastra de Dumnezeu vorbesc doar lacrimile. Si daca tacerea este taina vietii si a veacului viitor, cum spune Sfantul Isaac Sirul, atunci lacrimile sunt o arvuna, o pregustare din fericirea celor viitoare si vesnice.

Adevaratele lacrimi duhovnicesti sunt asemenea lacrimilor Mantuitorului si conduc catre indumnezeirea fiintei umane. Ele sunt nedespartite de rugaciune si duc spre unirea cu Dumnezeu. Plansul si lacrimile celor desavarsiti sunt sfinte, ca oricare lucrare a lor. Acestora, plansul si lacrimile le devin daruri cu care Dumnezeu a binevoit sa le impodobeasca viata, spre o mai buna cunoastere acestei vieti, a persoanei lor si a vocatiei sfinte a fapturii umane.

Parintele Cleopa propune urmatoarea clasificare pentru lacrimi, orientandu-se dupainvatatura Sfintilor Parinti, clasificare pe care o vom cita si noi in cele ce urmeaza :

Lacrimile sunt de opt feluri dupa Sfintii Parinti.

Lacrimi din dragoste de Dumnezeu, cand omul se gandeste la frumusetea creatiei dumnezeiesti. Acestea formeaza cel mai inalt plans, numit plans de bucurie si de dor dumnezeiesc. Lacrimile dragostei ingrasa pe om.

Lacrimi din frica de Dumnezeu. Acestea au mai mica putere decat cele dintai, pentru ca plansul din dragoste de Dumnezeu este plansul fiului catre Tatal, iar plansul din frica este al slugii care mereu se teme sa nu supere pe Stapanul sau. Plansul din frica mijloceste la Dumnezeu iertarea pacatelor si este inaintemergator al celui dintai. Plansul din frica usuca pe om, asemenea clestelui care se arde in foc.

Lacrimi din mila si dragoste pentru aproapele, pentru cei bolnavi din spitale, pentru saraci, vaduve, copii orfani, pentru cei flamanzi, goi si straini, pentru toti oamenii din suferinta. Aceste lacrimi sunt sfinte si mantuitoare asemenea celor dintai.

Lacrimi din frica mortii si a muncilor iadului. Acestea sunt lacrimi bune, mantuitoare ca si cele dintai si aduc roada de pocainta.

Lacrimi din fire sau firesti, adica ale sotilor, ale rudelor, ale parintilor pentru fii si ale fiilor pentru parinti. Acestea nu sunt nici bune nici rele. Ele se pot vedea uneori si la animale.

Lacrimi din slava desarta. Acestea sunt foarte periculoase, pentru ca pe langa lacrimile cele bune, mantuitoare si smerite, pune diavolul lacrimi de slava, spre a fi vazuti si laudati de oameni. Or, plansul cel duhovnicesc trebuie sa fie totdeaun ascuns si nestiut de nimeni, afara de Dumnezeu si de duhovnic.
Lacrimi de dezmierdare, care izvorasc din pofta, din betie, din manie, din aducere aminte a celor rele, etc.

Al optulea fel sunt lacrimi pentru pagube, din saracie, din durerea ranelor, pentru tot felul de boli.

Primele patru feluri de lacrimi sunt mantuitoare ; cele firesti nu sunt nici bune nici rele ; iar ultimele trei feluri de lacrimi sunt nefolositoare si aducatoare de osanda.

Sfantul Ioan Scararul vorbeste in Scara sa despre doua feluri de strapungere ale inimii : una mincinoasa, draceasca si una adevarata, duhovniceasca. Exista, de asemenea, si lacrimi care in aparenta sunt bune, insa ele sunt inselatoare, dracesti. Despre acestea, izvorate chiar si in timpul rugaciunii vorbeste Sfantul Ignatie Briancianinov in Despre inselare astfel :

"Pocainta, duhul infrant, plansul, sunt semne care dau marturie despre nevointa cu bunacuviinta in rugaciune; lipsa lor este un semn al abaterii spre o directie gresita, semn al amagirii sau al sterpiciunii. Una sau cealalta, adica inselarea sau sterpiciunea (lipsa de roade), alcatuiesc o urmare cu neputinta de ocolit a indeletnicirii cu rugaciunea intr-un chip nepotrivit, iar indeletnicirea cu rugaciunea in chip nepotrivit este nedespartita de amagirea de sine.

Cel mai primejdios dintre felurile de rugaciune nepotrivita este atunci cand cel ce se roaga alcatuieste prin puterea inchipuirii sale nazariri sau himere, luandu-le, la aratare din Sfanta Scriptura, iar de fapt - din propria lui stare, din caderea sa, din pacatosenia sa; prin aceste inchipuiri isi maguleste parerea de sine, slava desarta, cugetarea semeata, trufia, se amageste pe sine insusi. Se poate vedea lesne ca toate alcatuirile inchipuirii firii noastre cazute, schimonosite de cadere, nu sunt adevarate - ele sunt nascocire si minciuna (...) . Visatorul, odata cu primul pas facut pe calea rugaciunii, iese din taramul adevarului, paseste pe tarimul minciunii, pe taramul satanei, se supune de bunavoie inrauririi satanei. Sfantul Simeon Noul Teolog zugraveste astfel rugaciunea visatorului si roadele ei: "El ridica spre cer mainile, ochii si mintea, isi inchipuie in mintea sa sfaturile Dumnezeiesti, bunatatile cele ceresti, cinurile sfintilor ingeri, locasurile ingerilor; pe scurt, aduna in inchipuirea sa toate cele auzite din Dumnezeieasca Scriptura, le cerceteaza in vremea rugaciunii, cauta la cer; prin toate acestea isi starneste sufletul sau catre dumnezeiasca dorire si dragoste; cateodata varsa lacrimi si plange. In acest chip, inima lui se trufeste incetul cu incetul, fara a pricepe el aceasta cu inima; i se pare ca cele savarsite de el sunt rodul harului Dumnezeiesc spre mangaierea lui, si roaga pe Dumnezeu ca sa-l invrednicesca a petrece pururea in aceasta lucrare. Acesta este semnul inselarii".

Magdalena Dobra

Cât putem ierta?

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...



“A ierta înseamnă a uita”.

Unii dintre noi cred că iertarea înseamnă a te preface că “nu s-a întâmplat nimic”, şi a “îngropa tot trecutul” ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic deosebit. Dar dacă totuşi s-a întâmplat ceva? De multe ori ne place să ne justificăm şi să numim alb ceea ce este în realitate negru, dar acest mod de a privi lucrurile nu are nimic de-a face cu iertarea.A ierta nu inseamna a “ştergecu buretele” păcatul sau a diminua ceea ce s-a întâmplat. Iertarea nu depreciază răul sau suferinţa pe care cineva ne-a cauzat-o, întâmplarea în sine. Noi iertăm persoana care a cauzat răul. Sfântul Ioan Hrisostom spune: “Iubeşte păcătosul, dar urăşte păcatul.”

“Nu te voi ierta până când nu îţi vei cere scuze.”

Un alt mit este acela că iertarea nu este posibilă decât în cazul în care ne este cerută. Dar nu e aşa. Noi nu iertăm de dragul celeilalte persoane – iertăm pentru binele nostru, pentru a ne vindeca noi înşine.

Ce reprezintă o ofensă? Este acea stare de antipatie faţă de persoana care m-a rănit. Şi acest sentiment trăieşte literalmente, fizic, in interiorul meu. În minte sau în inimă – nu contează. Principalul fapt este că port acest sentiment în interiorul meu.

Iertarea nu e condiţionată de recunoaşterea greşelii de către persoana care m-a rănit, nici de dorinţa sa de a fi iertată. Iertarea depinde de mine, dacă eu doresc să port în continuare această amărăciune în inima mea. Mai mult decât atât, această aversiune nu este a sa, ci este ceva din mine; este furia, ura sau respingerea mea îndreptată către acea persoană.

Pentru inima şi pentru sufletul meu, această furie faţă de celălalt este o povară grea. Atunci când o persoană este incapabilă să ierte, practic se auto-distruge. Oamenii pot purta aceste resentimente ani şi ani, crezând că astfel sunt pedepsiţi cei care le-au greşit, dar, în realitate, aceste resentimente sunt o armă îndreptată împotriva lor înşişi.

“Cei care iartă dau dovadă de slăbiciune”

Se spune că a ierta este un act de slăbiciune iar cel care iartă este lipsit de verticalitate, de coloană vertebrală. Însă în fapt iertarea presupune o doză mare de curaj şi tărie interioară. E nevoie de un efort interior pentru a elibera durerea pe care o altă persoană ne-a cauzat-o. Aşa este, durerea persistă deoarece uneori este imposibil de uitat. Bine, o mică urmă a durerii poate rămâne pentru toată viaţă, fără ca acest lucru să anuleaze iertarea pe care am oferit-o, aşa cum nu ne aducem aminte de cuiele pe care am călcat în copilărie, deşi putem avea cicatricele toată viaţă.

Se poate să nu mai simţim mânie sau să condamnăm, se poate să fi iertat de mult, dar o urmă a acelui eveniment se poate să mai existe şi, ocazional, se se facă simţită. Trebuie să avem în vedere faptul că iertarea nu înseamnă întotdeauna ştergerea durerii interioare. Dacă există încă o memorie a ceea ce s-a întâmplat, sau unele dureri, acest lucru nu înseamnă că nu există iertare. Iertarea – privită pur şi simplu o decizie de genul “gata, am iertat ” este imposibilă. Fără sentimente şi lucrare interioară, emoţională, iertarea nu este ceva real.

“Durerea va trece de la sine”

Perspectiva potrivit căreia “atunci când durerea dispare, totul va fi iertat în mod organic, firesc, fără implicarea mea” este neadevărată. Nimic nu poate fi iertat “de la sine”.

Iertarea este o combinaţie de voinţă şi emoţie. Iau decizia în forul meu interior şi apoi o duc la împlinire folosindu-mă de emoţii. Vedem aşadar că iertarea este un proces gradual şi nu o chestiune rapidă de genul: “am iertat şi am uitat”. În unele cazuri este un proces de lungă durată care depinde de cât de mult am fost răniţi. Şi încă ceva: ideal este ca cel care iartă să nu se aştepte la reciprocitate. Şi nici la o reconciliere automată sau o îmbunătăţire a comunicării cu cealaltă persoană.

Dacă am iertat, nu înseamnă neaparat că relaţia noastră va redeveni ca înainte, ca şi cum nimic nu s-a petrecut. Uneori relaţia se schimbă – şi se schimbă radical.

Iertarea este darul pe care eu pot să îl ofer altcuiva. Şi îl ofer fără a aştepta nimic în schimb. Dar oare asta ne dorim? Noi ne-am aştepta ca celălalt să se schimbe, să-şi remedieze greşelile, să se căiască. Dar nu, aceste aspecte nu sunt obligatorii – deşi pot apărea. Acceptându-l pe celălalt aşa cum este, iertarea noastră îl va ajuta poate puţin. Dar nu avem garanţia că se va schimba. Iertarea este un act de generozitate, dar şi un risc; generozitate, pentru că într-adevăr vine din suflet, dar riscant, pentru că nu ai o garanţie că se va ajunge undeva.

Atunci când vorbim despre ofense, este important să ne amintim că esenţa suferinţei noastre legate de ele sunt aşteptările noastre nejustificate. Primul lucru pe care ar trebui să îl facem atunci când simţim vreo durere interioară este să ne întrebăm: au fost aşteptările mele conforme cu realitatea? Dacă au fost, atunci putem încerca să vedem ce a mers prost. Dacă nu au fost, atunci problema ofensei este una mult mai puţin sustenabilă.

De unde ştim ca am iertat din inimă?

Pentru a înţelege dacă am iertat cu adevărat, este important să avem câteva criterii interne. Aceste criterii sunt diferite pentru fiecare persoană. Criteriul intern este lipsa de rea-voinţă sau dorinţă de răzbunare în inima mea. Pentru unii poate fi un sentiment de uşurare şi libertate, în contrast cu tensiunea, gravitatea şi sentimentele neplăcute, iar pentru alţii poate fi abilitatea de a vorbi liber cu agresorul fără a simţi după aceea un gust neplăcut sau a avea percepţii distorsionate.

Pentru alţii, iertarea autentică înseamnă încetarea acelui neîncetat monolog interior în care justificăm, învinovăţim, explicăm, sau judecăm pe celălalt. Dacă aceste monologuri se opresc brusc şi există pacea minţii, atunci înseamnă probabil că am iertat în mod sincer.

Este important ca fiecare persoană să conştientizeze că procesul iertării a evoluat. Dar pentru aceasta nu există criterii externe; nici o altă persoană, din exterior, nu mă poate ajuta să găsesc acest criteriu. E nevoie de auto-observare şi de atenţie la lumea mea interioară. Nu există o altă metodă.

E permis să teolerăm ‘bădărănia’?

Cât despre reacţia noastră la grosolănia cu care ne confruntăm în mijloacele publice de transport, în magazine, sau în alte locuri – ceea ce simţim nu poate fi considerată ofensă. Ofensa este mai mult legată de relaţiile personale şi legăturile sentimentale. În situaţiile de mai sus intervine de fapt un fel de ‘de-personalizare’: insulta poate să nu fie îndreptată către mine personal, ci mai degrabă către mine ‘membrul societăţii’, ‘pasagerul’, sau ‘clientul’. De aceea nu cred că este o rănire a sentimentelor, ci mai degrabă o reacţie de iritare sau de respingere.

Este oarecum normal să reacţionez negativ la o nedreptate, intimidare, sau impoliteţe. Dar mai important este modul în care reacţionez. Desigur, a fii nepoliticos iese din discuţie. De asemenea, e posibil să nu putem spune mai nimic, pentru că forţele cu care ne confruntăm sunt inegale şi poate suntem şi speriaţi. Există un risc prea mare – pot interveni ameninţări fizice din parte celui care te insultă – şi nu este înţelept să-mi creez probleme. Eroismul este desigur de apreciat, dar nu în toate situaţiile. Într-o situaţie violentă este cel mai bine să cerem ajutor dacă suntem în imposibilitatea de a face faţă pe cont propriu. Ne adresăm directorului magazinului sau scriem în cartea plângeri, de exemplu. Nu e bine să lăsăm situaţia nesoluţionată!

De ce nu? Pentru că persoana respectivă chiar poate primi ajutor. Putem avea sentimentul că jignim sau supărăm acea persoană depunând plângere, dar dacă noi nu reacţionăm, acele persoane vor avea sentimentul că pot continua să se comporte în acel fel. Neîntâmpinând rezistenţă la comportamentul lor negativ, încep să creadă că este normal. Si se întâmplă uneori ca oamenii nici să nu ia mai considerare comportamentul lor a fi nepoliticos.

Am călătorit odată cu trenul şi alături de mine se afla o familie care comunica într-un limbaj obscen. Nu se certau neaparat, ci aveau puri si simplu o conversaţie. Lângă noi se aflau şi două fete tinere. Ascultarea conversaţiei mi-a creat un puternic discionfort şi mi-am dat seama că a ramâne indiferent presupunea să continue astfel întreaga călătorie. Aşa că le-a reamintit că ne aflăm într-un loc public şi că astfel de expresii nu ar trebui folosite. Ei au fost sinceri şi au părut chiar surprinşi oarecum, au fost de acord cu mine şi şi-au cerut scuze pentru ca nu aveau un limbaj mai cizelat. Uitaseră pentru un moment că nu sunt acasă.

Nu doresc să discut caracterul moral al acestor oameni sau modul lor de a comunica, dar este important să înţelegem că, uneori, oamenii pur şi simplu nu îşi dau seama că încalcă anumite standarde sociale. Dar şi noi putem să le cerem să înceteze fără a-i agresa verbal, fără furie sau frustrare.

E adevărat, acest lucru nu ajută întotdeauna. S-ar putea să ni se răspundă cu totul neplăcut. Cu toate acestea, trebuie să spunem păcatului pe nume. Suntem chemaţi să facem acest lucru ca şi creştini ortodocşi.

Cum e mai bine? Să spunem sau nu celorlalţi ce ne supără?

Când suntem ofensaţi, ne întrebăm adeseori dacă e bine sau nu să ne plângem în faţa celui care ne ofensează.

Depinde de situaţie şi de cât de apropiată este relaţia mea cu acea persoană şi dacă am de gând să continui să comunic cu ea. Acest lucru va determina reacţia mea la cuvintele şi acţiunile sale. Dacă vreau să continuăm relaţia, atunci ar trebui să-i comunic ce este dureros pentru mine, care cuvinte mă rănesc, sau de ce nu reacţionez. Desigur, trebuie să facem acest aserţiuni într-un mod limpede (mă deranjează, mă răneşte, mă face să mă simt prost, eu detest asta, etc).

Ce facem atunci când vine vorba de lucruri serioase, cum ar fi sănătatea noastră? Iată un exemplu simplu. O persoană stă lângă mine,şi, fără a cere permisiunea, începe să fumeze. Fumul obişnuieşte să îmi provoace dureri de cap. Acea persoană nu doreşte să-mi facă rău. în mod intenţionat. Oare ar trebui să stau şi să sufăr sau ar trebui să-l spun: “ştiţi, am o durere de cap, aţi putea să nu mai fumaţi”?

Un astfel de răspuns la acţiunile cuiva nu înseamnă că judec persoana respectivă, ci pur şi simplu afirm ce nu-mi place, fără a mă simţi ofensat. În acest caz putem vorbi despre sentimentele şi reacţiile noastre, dar trebuie să ne amintim că, alteori, răspunsul nostru emoţional este inadecvat pentru situaţia dată. Această inadecvare poate fi din cauză că suntem obosiţi, sau nu mă simt bine chiar atunci şi acest lucru, creşte pe moment sensibilitatea mea, aşa ca, uneori, putem să şi exagerăm o situaţie banală: “cum e posibil, cum se poate aşa ceva”? - fără ca celălalt să fi greşit în mod deosebit.

Cum să reacţionăm atunci când cineva ne ofensează in mod deliberat?

Dacă cineva mă ofensează şi mă răneşte cu bună ştiinţă, atunci încep să pun la îndoială natura relaţiei noastre. Sau mă pot întreba dacă nu am contribuit şi eu la lucru, ceea ce e de asemenea posibil în unele cazuri. Însă chiar dacă aş fi provocat oarecum o astfel de manifestare, nu există nici un motiv pentru care să se răspundă cu “rău la rău”.

În orice caz, dacă nu suntem rudenii, ci doar prieteni, este legitimă o oarecare distanţare şi uneori chiar întreruperea relaţiei. Cu rudele este însă puţin mai complicat.

Cum să abordăm oamenii dificili? Ar trebui să fim mereu precauţi şi atenţi să nu supărăm, sau se poate să ne exprimăm direct punctul de vedere?

Adesea, când avem de-a face cu oameni “sensibili”, devenim ipocriţi în încercarea de a-i mulţumi, crezând că dăm dovadă de virtute şi aratăm grijă pentru acea persoană. Cu alte cuvinte, credem că facem o faptă bună atunci când le ocrotim şi alimentăm sensibilitatea. Insă nu e aşa. Ipocrizia şi servilismul nu pot fi niciodată virtuţi, indiferent de motivaţiile care se află la baza lor.

Dar care este atunci diferenţa dintre toleranţă şi răbdare? Toleranţă este atunci când mă simt epuizat şi tensionat în interior. Adică atunci când în mine sunt sentimente de nemulţumire, de împotrivire şi uneori chiar de ură. Nu afişez în exterior aceste trăiri, ci încuviintez, zâmbesc şi sunt de acord. Dar toleranţa nu are nimic de-a face cu virtutea creştină a răbdării, care e tot o decizie interioară, dar fară urme de indignare, furie, sau condamnare a unei alte persoane.

Efectul toleranţei este de multe ori bârfa. Pentru că păstrez în mine sentimentele pe care le-am acumulat, dar apoi merg undeva unde mă simt mai in siguranţă şi acolo voi spune tot ceea ce cred despre comportamentul cuiva. Prin urmare, acest servilism nu conduce la un rezultat favorabil.

Este important să ne amintim că suntem responsabili pentru propriile trăiri. Eu nu pot ofensa pe cineva şi cineva nu mă poate ofensa pe mine. Pot să primesc ofensa. Este alegerea mea cum să voi reacţiona şi cât timp voi fi ofensat. Fie analizez si iau atitudine, fie mă complac în această situaţie.

Daca nu poti ierta ..sa nu mai spui rugaciunea ,,TATAL NOSTRU" si ne iarta noua gresalele noastre...precum si noi iertam gresitilor nostrii...

Pilde / Stânca lui Dumnezeu

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...

Povestesc bătrânii că unui pustnic Dumnezeu i-ar fi cerut, drept osteneală, să împingă în toate zilele vieţii lui o stâncă mare, aflată lângă bordeiul său. Şi mulţime de ani s-a nevoit însinguratul monah tot împingând la acea piatră, de la răsăritul şi până la apusul soarelui, dar stânca nici c-a mişcat-o vreun deget.

Istovit fiind de la o vreme, potrivnicul diavol i-a adus numaidecât şi gândul zădărniciei ostenelilor sale. Deci s-a rugat atunci monahul, iar mai pe urmă L-a întrebat pe Dumnezeu unde a greşit de nu s-a mişcat din loc acea piatră?

Şi pentru ruga lui stăruitoare, Domnul i-a adus aminte că ascultarea lui fusese să împingă piatra, nicidecum s-o urnească din loc! Deci truda lui n-a fost nicicând zadarnică pentru că, tot împingând piatra, braţele şi tot trupul i-au devenit mult mai puternice!

„Adevărat, nu ai mişcat stânca, însă tu nu trebuia decât să mă asculţi şi să o împingi, ca să-ţi pui la încercare credinţa şi încrederea în înţelepciunea Mea. Eu sunt Cel care voi muta acum piatra, pentru ascultarea ta!”. Şi stânca a plecat la vale, după cum a fost cuvântul Domnului!

De fapt şi atunci când noi credem că avem „un grăunte de muştar” de credinţă şi urnim munţii, tot Dumnezeu este cel care-i mută din loc...

Dumnezeu nu ne cere minuni. Pe acelea le face El.