Se afișează postările cu eticheta DESPRE PLANSURI SI LACRIMI. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta DESPRE PLANSURI SI LACRIMI. Afișați toate postările

vineri, 2 decembrie 2016

Lacrimile

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...


Lacrimile sterg pacatele si ne apropie de Dumnezeu.
Imediat ce savarsim pacatul, constiinta ne mustra.
Domnul a lasat vie si nealterata de pacat constiinta.Cugetul se poate intuneca prin caderea de la fata
Domnului, insa constiinta ramane vie.
Ea, constiinta ne va trezi in momentele in care intelegem ca gresim, ca facem rau; acest regret din inima noastra vine ca un strigat al constiintei.
Indreptarea noastra poate avea loc in fiecare zi, depinde doar de vointa noastra.
Fiecare dintr noi e constient de starea lui sufleteasca, cea pacatoasa, chiar si ateii inteleg acest lucru.
Indiferenta fata de Dumnezeu e proprie ignorantei, a faptului ca omul se complace in starea de pacat.
Pacatul produce placere, aceasta placere e de natura luciferica.
Asa dar, pacatul, patimile si mandria au origini luciferice.
Pentru fiecare cuvant rostit, pentru fiecare fapta a noastra vom da raspuns, fie ca intelegem acest lucru , fie ca in ignoranta noastra, ne prefacem ca nu ne priveste pe noi.
Nu ne priveste acum, caci ne opunem.
Insa, dupa ceasul mortii, nu va mai fi dupa voia noastra. Fie ca vrem sau nu, vom raspunde in fata lui Hristos. Si cel intavat, si cel bogat, si cel sarac. Toti ca unul.
Sa luam aminte astazi la starea de cadere a noastra, sa incercam sa indreptam lucrurile, acolo unde se mai poate. Unde nu se mai poate, sa cadem in genunchi si cu lacrimi de umilinta sa-l rugam pe Domnul sa indrepte El raul facut, cerand indurare si mila.
Milostenia, blandetea si dragostea fata de aproapele au mare putere in fata lui Dumnezeu.
Aceste trei mari virturi e si tema intregii Sfintei Scripuri.
Degeaba stii tu psalmii pe de rost si faci mii de metanii daca nu ai dragoste si mila fata de aproapele.

joi, 7 martie 2013

Felurile lacrimilor


FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...

Trebuie stiut ca lacrimile sunt un bun medicament pentru toate bolile sufletului nostru. Ele sunt de trei feluri : a) lacrimile firesti ; b) lacrimile tristetii sfinte ; c) lacrimile bucuriei lumesti sau duhovnicesti.

Faptul ca sunt mai multe feluri de lacrimi este explicat de catre Parintele Arhimandrit Cleopa Ilie prin faptul ca fiind acest dar foarte mare, diavolul intervine ca sa faca zadarnica lacrima omului in rugaciune, ca aceasta din urma sa nu mai fie primita de Dumnezeu.

Lacrimile cele adevarate, care izvorasc din dragostea de Dumnezeu, atata putere au - spune Sf. Grigorie de Nazianz - incat izvorul lacrimilor de dupa Botez este mai mare decat insusi Botezul.

Lacrimile firesti. Omul plange cu lacrimi firesti atunci cand o ruda sau vreun prieten trece catre Domnul, sau cand patesc orice fel de nenorocire. Pentru ca sunt rodul unei tristeti irationale, ele sunt cu totul nefolositoare si nu aduc roade.

Lacrimile tristetii sfinte. Cu lacrimile tristetii sfinte plang oamenii pacatosi atunci cand se pocaiesc. Aceste lacrimi sunt foarte folositoare, pentru ca spala omul de orice necuratie care ii murdarea trupul si sufletul, aducandu-i iertarea pacatelor si atragand spre el mila lui Dumnezeu, caci il fac vrednic de curatia raiului.

Lacrimile bucuriei lumesti. Cu lacrimile bucuriei lumesti plang cei fara minte, care dobandesc dintr-o data si fara sa fi nadajduit vreun lucru de pret, dar vremelnic.

Lacrimile bucuriei duhovnicesti. Cu lacrimile bucuriei duhovnicesti plang cei care, prin puterea lui Dumnezeu, simt inlauntrul lor harul prealuminos si preadulce al Duhului Sfant.

Plansul duhovnicesc este dovada a tariei noastre in lupta impotriva pacatelor si a patimilor. Cel care a dobandit plansul duhovnicesc, aflam de la Sfantul Petru Damaschinul ca se face intarit ca o stanca si nu mai e clintit de nici un vant sau val al vietii, ci e pururea la fel, in prisosinta si in lipsa, in bunastare, in cinste si in ocara... El cunoaste cu buna patrundere ca toate trec si cele dulci si cele dureroase si ca viata aceasta este cale spre veacul viitor si chiar daca nu vrem noi se fac cele ce se fac si in zadar ne tulburam si ne pagubim de cununa rabdarii si ne aratam potrivnici voii lui Dumnezeu, fiindca toate cate le face Dumnezeu sunt foarte bune si noi suntem nestiutori.

Tipologia prezentata anterior nu este singura de acest fel. In general, in spiritualitatea filocalica aflam referiri la numeroase categorii de lacrimi, care se reduc la trei feluri : dracesti sau demonice, trupesti, naturale sau senzuale si duhovnicesti sau, in limbaj filocalic : diavolesti, firesti sau naturale si duhovnicesti sau harismatice.

Sfantul Ioan Scararul vorbeste, mai intai despre plansul si lacrima firii necuvantatoare. Astfel, el delimiteaza "lacrima fara inteles ", care este proprie firii necuvantatoare si nu celei cuvantatoare, dar de care, din nefericire, se apropie de multe ori omul, prin obisnuinta patimii, care, datorita irationalitatii ei si a intunecarii fiintei noastre, pe care o produce, are ceva animalic in ea, antinatural, ilogic.

Total diferite de primele doua categorii ( cele diavolesti - izvorate din viclesugul diavolesc si cele ale firii ) sunt lacrimile duhovnicesti. Aceste lacrimi se dobandesc pe masura curatirii si spiritualizarii firii noastre si sunt un semn al prezentei si lucrarii dumnezeiesti in inima noastra. Aceste lacrimi, ca de altfel si pocainta si plansul duhovnicesc din care izvorasc, au doua directii : o privire spre un trecut pacatos, patimas si o intoarcere catre un viitor plin de nadejdea iertarii si dobandirii mangaierii si fericirii vesnice. De aceea ele sunt la inceput amare, iar pe masura pocaintei si dobandirea iertarii, devin tot mai dulci. Inmultirea si indulcirea lor constituie "un aspect al transfigurarii totale a persoanei umane prin harul indumnezeitor".

Sfantul Isaac Sirul vorbeste despre "lacrimi care ard" si despre "lacrimi care ingrasa". Cele care ard sunt lacrimi de pocainta, de strapungere adevarata a sufletului nostru. Aceste lacrimi izvorasc, pe o prima treapta, din frica de Dumnezeu si de pedepsele pentru pacatele noastre, din frica de moarte si de judecata la care vom fi supusi dupa moarte. Ele usuca si ard trupul, slabindu-i partea poftitoare si irascibila sau, cum se exprima Evagrie Ponticul, ele inmoaie salbaticia sufletului si conduc spre pocainta si iertare.

Cele care ingrasa curg nesilit, de la sine; ele infrumuseteaza si ingrasa sufletul si duc la tara bucuriei. Ele nu mai sunt lacrimi de teama, de frica, lacrimi izvorate din frica de pedeapsa, lacrimi de robi, ci lacrimi de alesi ai lui Dumnezeu, lacrimi de bucurie, care hranesc si inmiresmeaza viata duhovniceasca a credinciosului.

Lacrimile de pocainta, curatitoare, devin, astfel, pe treptele superioare ale rugaciunii, lacrimi de bucurie, de coplesire, de smerenie in fata maretiei si bunatatii divine. Lacrimile din rugaciune sunt un semn al milei lui Dumnezeu, ca pocainta noastra a fost primita.

Sfantul Isaac Sirul vorbeste despre un anume progres sau urcus duhovnicesc real, prin lacrimi, catre patimirea indumnezeirii. Initial, expresie a pocaintei sufletesti, lacrimile devin apoi lacrimi de multumire, de recunostinta si smerenie si se prelungesc in cei daruiti de Dumnezeu cu acest dar, in lacrimi duhovnicesti, harismatice. Acest progres este abia sesizabil la inceput si dureros, pentru ca apoi sa se ajunga la lacrimile sufletesti neincetate, dulci, premergatoare ale vederii tainelor lui Dumnezeu.

Potrivit Sfantului Ioan Scararul, dupa plansul sau si dupa felul lacrimilor sale, cerdinciosul poate sa-si dea seama de treapta de induhovnicire pe care se afla, sub indrumarea unui duhovnicesc incercat. Dintre roadele diferitelor trepte ale plansului duhovnicesc si ale lacrimilor duhovnicesti, Sfantul Ioan Scararul mentioneaza ca la cei ce au inceput vietuirea imbunatatita, ele duc la infranare si tacerea buzelor. Celor inaintati, le daruieste netinerea de minte a raului, iar celor desavarsiti - smerita cugetare, setea de necinstiri, foame, necaz de bunavoie, neosandirea celor ce pacatuiesc, impreuna-patimirea.

La cei incepatori, lacrimile sunt ascetice, curatitoare, purificatoare, lacrimi de pocainta. Pe masura inaintarii in lucrarea virtutilor, acestea se spiritualizeaza tot mai mult, devenind lacrimi mistice, contemplative, harismatice, lacrimi ce exprima bucuria desavarsita a unirii cu Dumnezeu.

In general, trecerea de la cele dintai lacrimi la cele de al doilea fel este considerat a fi semnul trecerii de la starea trupeasca la cea duhovniceasca, de la omul cel vechi si exterior al pacatului, la omul launtric cel nou, duhovnicesc.

La inceput, lacrimile vin rar, greu si sunt putine, pentru ca inima din care pornesc ele este asemenea unui pamant arid, nedestelenit si parasit, din care nu rasar decat spinii si buruienile pacatelor si patimilor. Precum dintr-un astfel de pamant nu pot rasari flori frumos pastelate si mirositoare pentru ca spinii patimilor le inabusa, tot astfel dintr-un suflet patimas nu pot izvori fapte virtuoase si chiar si putinele fapte bune sunt facute intr-un scop patimas si spre slava desarta. Doar pe masura curatirii pamantului sufletului de spinii si palamida patimilor, pe acest pamant curatit si ingrijit se pot cultiva florile frumoase ale virtutilor, udate de roua duhovniceasca a lacrimilor. De aceea, la inceput, lacrimile vin rar si greu, pentru ca in dobandirea lor, sufletul are de luptat cu pamantul neingrijit, paraginit de pacatele personale, de dupa Botez, si devenit loc al taberei celei rele. In lupta de purificare a sa, omul trebuie sa lupte, in mod paradoxal, cu el insusi, cu omul cel trupesc si vechi al pacatului, catre statura sfantului crestin si tot in mod paradoxal, trebuie sa se biruie pe sine. Cand va reusi sa-si curete inima de pacate, vor rasari florile virtutilor, sub roua dulce, ocrotitoare si mangaietoare a lacrimilor duhovnicesti.

Lupta pentru dobandirea plansului si a lacrimilor duhovnicesti are o pronuntata dimensiune ascetica si pastreaza insusirile fundamentale ale oricarei lucrari ascetice : de dezradacinare, destramare, faramitare si pierdere a patimilor, pentru sadirea si dezvoltarea in locul lor a virtutilor. Inaintarea in viata duhovniceasca constituie, in acelasi timp, un progres proportional de spiritualizare a fiintei, pana la taina materiei induhovnicite , cand Duhul Sfant va fi tuturor toate intru totul.

Plansul dupa Dumnezeu are, asadar, acelasi caracter dinamic ca intreaga viata duhovniceasca, purtand in sine dorul ontologic al omului dupa Creatorul sau. El e definit de Sfantul Ioan Scararul ca o tristete a sufletului, o simtire a inimii indurerate care cauta pururea nebuneste pe Cel dupa care inseteaza ; iar neajungandu-L, Il urmareste cu osteneala si se tanguieste cu durere, alergand dupa El .
Lacrimile duhovnicesti sunt expresia rugaciunii interioare, facuta cu participarea intregii noastre fiinte. Ele marturisesc despre un suflet curatit de pacate si patimi, devenit transparent lucrarii harului divin. De aceea, in spiritualitatea ortodoxa, "darul lacrimilor" este legat de darul discernamantului duhovnicesc si al rugaciunii curate.Sfantul Grigorie Palama arata valoarea deosebita a lacrimilor duhovnicesti in atingerea rugaciunii desavarsite, spunand ca aceste lacrimi iubitoare de Dumnezeu "intraripeaza rugaciunea, lumineaza ochii mintii, pastreaza harul Botezului, iar daca se pierde, il readuc".

Un semn al acestei spiritualizari a naturii umane este si imputinarea cuvintelor si inmultirea lacrimilor. Pe treptele cele mai inalte ale contemplatiei, ale theoriei, in "rugaciunea mai presus de orice largime", in "rugaciunea mai presus de rugaciune", cand toata firea tace, contempland extatic tainele divine, lacrimile iau locul cuvintelor. In locul cuvintelor prin care se invoca iertarea, care totusi pastreaza in ele ceva exterior, trupesc, contemplativul participa in actul de metanoia cu intrega sa fiinta, expresia acestei participari depline, integrale constituind-o lacrimile. Cand orice cuvant tace, despre pocainta si dragostea noastra de Dumnezeu vorbesc doar lacrimile. Si daca tacerea este taina vietii si a veacului viitor, cum spune Sfantul Isaac Sirul, atunci lacrimile sunt o arvuna, o pregustare din fericirea celor viitoare si vesnice.

Adevaratele lacrimi duhovnicesti sunt asemenea lacrimilor Mantuitorului si conduc catre indumnezeirea fiintei umane. Ele sunt nedespartite de rugaciune si duc spre unirea cu Dumnezeu. Plansul si lacrimile celor desavarsiti sunt sfinte, ca oricare lucrare a lor. Acestora, plansul si lacrimile le devin daruri cu care Dumnezeu a binevoit sa le impodobeasca viata, spre o mai buna cunoastere acestei vieti, a persoanei lor si a vocatiei sfinte a fapturii umane.

Parintele Cleopa propune urmatoarea clasificare pentru lacrimi, orientandu-se dupainvatatura Sfintilor Parinti, clasificare pe care o vom cita si noi in cele ce urmeaza :

Lacrimile sunt de opt feluri dupa Sfintii Parinti.

Lacrimi din dragoste de Dumnezeu, cand omul se gandeste la frumusetea creatiei dumnezeiesti. Acestea formeaza cel mai inalt plans, numit plans de bucurie si de dor dumnezeiesc. Lacrimile dragostei ingrasa pe om.

Lacrimi din frica de Dumnezeu. Acestea au mai mica putere decat cele dintai, pentru ca plansul din dragoste de Dumnezeu este plansul fiului catre Tatal, iar plansul din frica este al slugii care mereu se teme sa nu supere pe Stapanul sau. Plansul din frica mijloceste la Dumnezeu iertarea pacatelor si este inaintemergator al celui dintai. Plansul din frica usuca pe om, asemenea clestelui care se arde in foc.

Lacrimi din mila si dragoste pentru aproapele, pentru cei bolnavi din spitale, pentru saraci, vaduve, copii orfani, pentru cei flamanzi, goi si straini, pentru toti oamenii din suferinta. Aceste lacrimi sunt sfinte si mantuitoare asemenea celor dintai.

Lacrimi din frica mortii si a muncilor iadului. Acestea sunt lacrimi bune, mantuitoare ca si cele dintai si aduc roada de pocainta.

Lacrimi din fire sau firesti, adica ale sotilor, ale rudelor, ale parintilor pentru fii si ale fiilor pentru parinti. Acestea nu sunt nici bune nici rele. Ele se pot vedea uneori si la animale.

Lacrimi din slava desarta. Acestea sunt foarte periculoase, pentru ca pe langa lacrimile cele bune, mantuitoare si smerite, pune diavolul lacrimi de slava, spre a fi vazuti si laudati de oameni. Or, plansul cel duhovnicesc trebuie sa fie totdeaun ascuns si nestiut de nimeni, afara de Dumnezeu si de duhovnic.
Lacrimi de dezmierdare, care izvorasc din pofta, din betie, din manie, din aducere aminte a celor rele, etc.

Al optulea fel sunt lacrimi pentru pagube, din saracie, din durerea ranelor, pentru tot felul de boli.

Primele patru feluri de lacrimi sunt mantuitoare ; cele firesti nu sunt nici bune nici rele ; iar ultimele trei feluri de lacrimi sunt nefolositoare si aducatoare de osanda.

Sfantul Ioan Scararul vorbeste in Scara sa despre doua feluri de strapungere ale inimii : una mincinoasa, draceasca si una adevarata, duhovniceasca. Exista, de asemenea, si lacrimi care in aparenta sunt bune, insa ele sunt inselatoare, dracesti. Despre acestea, izvorate chiar si in timpul rugaciunii vorbeste Sfantul Ignatie Briancianinov in Despre inselare astfel :

"Pocainta, duhul infrant, plansul, sunt semne care dau marturie despre nevointa cu bunacuviinta in rugaciune; lipsa lor este un semn al abaterii spre o directie gresita, semn al amagirii sau al sterpiciunii. Una sau cealalta, adica inselarea sau sterpiciunea (lipsa de roade), alcatuiesc o urmare cu neputinta de ocolit a indeletnicirii cu rugaciunea intr-un chip nepotrivit, iar indeletnicirea cu rugaciunea in chip nepotrivit este nedespartita de amagirea de sine.

Cel mai primejdios dintre felurile de rugaciune nepotrivita este atunci cand cel ce se roaga alcatuieste prin puterea inchipuirii sale nazariri sau himere, luandu-le, la aratare din Sfanta Scriptura, iar de fapt - din propria lui stare, din caderea sa, din pacatosenia sa; prin aceste inchipuiri isi maguleste parerea de sine, slava desarta, cugetarea semeata, trufia, se amageste pe sine insusi. Se poate vedea lesne ca toate alcatuirile inchipuirii firii noastre cazute, schimonosite de cadere, nu sunt adevarate - ele sunt nascocire si minciuna (...) . Visatorul, odata cu primul pas facut pe calea rugaciunii, iese din taramul adevarului, paseste pe tarimul minciunii, pe taramul satanei, se supune de bunavoie inrauririi satanei. Sfantul Simeon Noul Teolog zugraveste astfel rugaciunea visatorului si roadele ei: "El ridica spre cer mainile, ochii si mintea, isi inchipuie in mintea sa sfaturile Dumnezeiesti, bunatatile cele ceresti, cinurile sfintilor ingeri, locasurile ingerilor; pe scurt, aduna in inchipuirea sa toate cele auzite din Dumnezeieasca Scriptura, le cerceteaza in vremea rugaciunii, cauta la cer; prin toate acestea isi starneste sufletul sau catre dumnezeiasca dorire si dragoste; cateodata varsa lacrimi si plange. In acest chip, inima lui se trufeste incetul cu incetul, fara a pricepe el aceasta cu inima; i se pare ca cele savarsite de el sunt rodul harului Dumnezeiesc spre mangaierea lui, si roaga pe Dumnezeu ca sa-l invrednicesca a petrece pururea in aceasta lucrare. Acesta este semnul inselarii".

Magdalena Dobra

duminică, 26 februarie 2012

Absenţa plânsului duhovnicesc - o reală problemă

Însă ne putem întreba dacă lucrurile stau în regulă cu propriul progres în relaţia noastră cu Dumnezeu în lipsa darului lacrimilor. Sfântul Isaac Sirul oferă un răspuns detaliat la această problemă.


Absenţa plânsului duhovnicesc - o reală problemă

Cu toate că, în general, creştinii cunosc în amănunt ce înseamnă pocăinţa, puţini dintre ei beneficiază cu adevărat de darul lacrimilor. Plânsul duhovnicesc este, totuşi, o raritate cel puţin printre laici. Monahii au posibilitatea mai amplă de a se reculege interior şi a analiza în amănunt greşelile săvârşite, întorcându-se spiritual spre Dumnezeu cu toată voinţa. În lume, acest fapt este mai greu de realizat din cauza tentaţiilor continue din viaţa cotidiană, a grijilor care ne înconjoară şi a patimilor care ne stăpânesc deseori fără ca noi să le remarcăm prezenţa. Astfel, pocăinţa se transformă într-un lucru pur declarativ, fără efecte concrete în cursul vieţii noastre. Afirmăm că ne căim de relele săvârşite, dar faptele noastre ne contrazic. Ne lipsesc străpungerea inimii, lacrimile de căinţă, îndurerarea pentru păcatele săvârşite şi fenomenul cel mai negativ este că nu ne dăm seama că ar trebui să le avem şi să le cultivăm pentru a ne apropia mai mult de Dumnezeu, Cel Care este un abis de smerenie, aşa cum ne spune Sfântul Isaac Sirul. Un monah a decis la un moment dat să îl întrebe dacă oamenii care par smeriţi, dar nu au plânsul duhovnicesc pot fi consideraţi drept avansaţi din punct de vedere spiritual. Sfântul Isaac i-a răspuns: "Nu-mi adu drept exemplu pe cei smeriţi prin fire, spunând că mulţi sunt cei a căror fire dă mărturie că sunt smeriţi, dar care nu au lacrimi. Nu invoca aici cele ale firii, fiindcă ei au mişcări/porniri stinse, inerte şi lipsite de căldură. N-au însă smerenia discernământului care se recunoaşte în gânduri de înjosire, în reflecţii dureroase şi pline de discernământ, în neînsemnătatea cu care unul se priveşte pe sine, în inima înfrântă şi râul lacrimilor care curg dintr-o conştiinţă dureroasă şi un discernământ al dorinţei" (Cuvinte către singuratici, vol. II, trad. diac. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 2003, p. 312). Smerenia discernământului este conceptul-cheie pe care Sfântul Isaac Sirul îl propune drept izvor bogat al lacrimilor. Această smerenie plină de dreaptă socoteală este diferită de cea afişată adesea de creştini care se arată păcătoşi la prima vedere, dar care, în interior, sunt plini de mândrie şi mulţumiţi de propria persoană. Smerenia adevărată are o serie de calităţi esenţiale, dintre care se remarcă în primul rând discreţia şi păstrarea unei atitudini care să nu-i îndemne pe ceilalţi oameni la o laudă continuă a nevoinţelor noastre. Smerenia nu se vede.

Cauzele plânsului neîncetat

Sfântul Isaac Sirul consideră că există trei cauze care generează apariţia plânsului duhovnicesc la o persoană. Prima dintre acestea constă în aceea că din "uimirea faţă de înţelegerile pline de taină ce se descoperă neîncetat minţii lacrimile curg din belşug şi involuntar, fără ca omul să simtă vreo întristare, fiindcă scrutează aceste înţelegeri cu privirea minţii cuprins de minunare în faţa cunoaşterii care-i este descoperită duhovniceşte în aceste înţelegeri; atunci lacrimile curg cu consimţământul lor şi fără să obosească din pricina tăriei dulceţii care cuprinde mintea din vederea pe care o cuprind în ele" (Ibid., p. 311). Astfel, contemplaţia naturală şi meditaţia la binefacerile lui Dumnezeu faţă de noi generează o stare de uimire profundă a omului din care se nasc lacrimi de bucurie. Trebuie remarcate aici două precizări importante ale Sfântului Isaac Sirul: acest tip de plâns nu cuprinde în sine absolut nici o cauză de tristeţe şi nici nu provoacă în om o stare de oboseală şi epuizare trupească aşa cum se întâmplă în general în astfel de situaţii. A doua cauză a lacrimilor rezidă în "iubirea aprinsă de Dumnezeu care pune sufletul pe foc, iubire pe care acesta n-o poate îndura fără să plângă necontenit ca urmare a dulceţii şi desfătării ei" (Ibid., p. 312). Iubirea duhovnicească nu aduce nici ea un plâns de întristare, ci, din contră, rourează sufletul printr-o ploaie de lacrimi binecuvântate care ne fac să ne simţim împliniţi. Trebuie remarcat că simţirea iubirii lui Dumnezeu oferă o dulceaţă spirituală care ne împinge la un real plâns de bucurie, dar care depăşeşte orice imaginaţie a fericirilor pământeşti pe care le-ar avea drept cauză în viaţa cotidiană. A treia cauză a lacrimilor constă "dintr-un belşug de smerenie a inimii. Aceasta însă poate avea două pricini: fie cunoaşterea exactă a păcatelor noastre, fie aducerea aminte de smerenia Domnului sau, mai bine zis, de măreţia lui Dumnezeu şi până unde s-a pogorât măreţia Domnului a toate pentru a vorbi cu noi oamenii şi a ne povăţui în felurite chipuri, înjosindu-Se până acolo încât a luat dintre ei trup, trup al Domnului care a îndurat şi a trecut prin atâtea, arătându-Se dispreţuit în ochii lumii, deşi avea de la Tatăl Său de sus o slavă negrăită, iar vederea Lui îi înspăimânta pe îngeri atunci când slava Feţei Lui strălucea între cinurile lor" (Ibid., p. 312). Observăm că Sfântul Isaac Sirul vorbeşte aici despre smerenia aflată la baza plânsului duhovnicesc şi care poate avea două cauze majore: prima dintre acestea constă în amintirea păcatelor, iar cea de-a doua, în cugetarea la Iconomia Domnului. Hristos a mers până la moarte şi încă moarte pe Cruce din iubire pentru noi. Acest gând ar trebui să ne facă mai simţitori faţă de El în general, dar, adesea, noi continuăm să nu ne lăsăm inimile deschise în faţa lucrării harului divin. Prin urmare, rămânem lipsiţi de lacrimi şi reci.

Liniştirea (isihia) - cauza cauzelor

Din punctul de vedere al Sfântului Isaac Sirul o persoană care nu are plânsul duhovnicesc nu a avut parte niciodată de experienţa uneia dintre cele trei cauze amintite anterior. El afirmă: "Când cineva n-are o curgere a lacrimilor, nu înseamnă pur şi simplu că nu le are, ci mai degrabă că este tăiat de lucrurile care pricinuiesc lacrimile şi n-are în sufletul său rădăcinile care le dau naştere. Înseamnă, cu alte cuvinte, că n-a simţit niciodată gustul iubirii de Dumnezeu, că stăruinţa sa înaintea lui Dumnezeu n-a stârnit niciodată în el gândirea la tainele lui Dumnezeu şi că n-are smerenia inimii chiar dacă îşi închipuie că o are" (Ibid., p. 312). Cuvintele Sfântului Isaac Sirul par aspre şi imposibil de probat în realitate. Oare cel care nu are plânsul duhovnicesc nu a gustat niciodată din iubirea divină? Probabil că Sfântul Isaac Sirul ne arată că, de fapt, noi ne închipuim că suntem smeriţi sau că Îl cunoaştem pe Dumnezeu şi dragostea Sa, precum şi tainele pe care El ni le dezvăluie prin intermediul naturii sau prin purtarea Sa de grijă la adresa noastră (pronia/providenţa). În realitate, suntem departe de aceste trei cauze care generează plânsul pentru că ne aflăm la o distanţă enormă de rădăcina lor comună: liniştea (isihia). Avem nevoie, în primul rând, de mai multă linişte în viaţa noastră, mai puţină goană după lucruri lumeşti şi mai multă tărie în faţa grijilor apăsătoare. Altfel, aşa cum ne avertizează Sfântul Isaac, "dacă cineva nu are liniştirea, nu va putea cunoaşte nici unul dintre aceste lucruri; chiar dacă poate avea multe alte virtuţi, dar nu va şti niciodată ce e iubirea de Dumnezeu, nici nu va dobândi cunoaşterea duhovnicească sau adevărata smerenie a inimii" (Ibid., p. 314).


CALENDAR ORTODOX PE 100 DE ANI !

https://www.noutati-ortodoxe.ro/calendar-ortodox/?year=2024

Arhivă blog

https://www.diigo.com/

Postări populare

PENTRU VIZITATORI

PENTRU CEI CARE AU AJUNS AICI
LE SPUN,, BINE ATI VENIT"

PENTRU CEI CARE AU CITIT
,,SA VA FIE DE FOLOS"

PENTRU CEI CARE COMENTEAZA..
,,SA FIE ELIBERATI"

PENTRU CEI CARE PLEACA..
,,SA FITI BINECUVANTATI"


Cel ce crede, se teme; cel ce se teme, se smereste; cel ce se smereste, se îmblânzeste; cel blând, pazeste poruncile; cel ce pazeste poruncile se lumineaza; cel luminat se împartaseste de tainele Cuvântului dumnezeiesc. (Sfântul Maxim Marturisitorul)

BIBLIA ORTODOXĂ

BIBLIA ORTODOXA AUDIO