"Părintele are mai bine de 80 de ani. E bătrân cât Munții Vrancei, glumește el. A spovedit vreo cinci generații, a slujit mii de Liturghii. Cel mai tare iubește liniștea pădurii. Uite, codrul se roagă la Maica Domnului. Tac. Ascult infinita isihie a verdelui sfânt. Tăcerea rugătoare îți intră în creier, se pătrunde în tainițele minții. Simți că plutești. Inima bate mai rar. Ochii se umplu de roua dimineții.
După un soroc de rugăciune, preț de-un Paraclisul Maicii Domnului, bătrânul suspină.
Nu mai primește pelerini, spovedește doar câțiva preoți. A obosit și el de-atâtea păcate pe care le-a ascultat și le-a spălat.
- Părinte, ce ne facem cu lumea asta? Se duce la vale într-un ritm amețitor.
- Drăguță, zice sihastrul, lumea e născută să moară, și noi să murim lumii. Trebuie să învățăm încet încet să ne desprindem de ea, altfel tare-o să ne mai doară când plecăm.
Departe se aude o drujbă și strigătele unor țapinari. Și o talangăde la o vacă neagră bate a vecernie.
- Da, părinte, da avem copii, ce ne facem cu viitorul ăsta sumbru?
- Ehei, viitorul nostru îi în ceri. Dar dacă tot vrei o soluție, uite, îți zic.
În trei ani de zile, vine războiul cel mare. (Talanga se aude mai tare). Caută-ți în munți, cât mai departe de drumuri mari și de trecători, o căsuță. Acolo să îți faci matale un altar de rugăciune. Că Liturghia mamă nu trebuie să înceteze, altfel se îndrăcește lumea toată.
Și acolo o să slujești pănă când Măicuța Domnului o rândui să te ia la ea.
Mă uit la bătrân. Cât o grăit, degetele s-o mișcat mereu pe metanii. Vorbește și se roagă.
Mă blagoslovește.
Dumnezeu să aibă inimă de mamă cu noi."
Preluat de pe pagina părintelui Ioan Istrati
