http://youtu.be/2ItozQqOSsM
Cantă Părintele Marian Mărcus
FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE!BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...
Dumnezeu odihneste in inimile celor blanzi, iar sufletul tulburat este scaun pentru diavoli (Sf. Ioan Scararul)
vineri, 28 februarie 2014
Maria ,Maria
http://youtu.be/2ItozQqOSsM
Cantă Părintele Marian Mărcus
FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE!BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...
Sunt pe internet , pentru Slava Lui Hristos si lucrez la Via Domnului ..Iubesc Ortodoxia ,,Credinta adevărată!
DE CE POSTIM?
FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE!
BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...
Postim pentru ca asa a facut Hristos, cat a fost pe pamant.
A inceput propovaduirea Sa cu un post de 40 de zile. El nu a mancat nimic, insa noi putem manca doar din roadele pamantului, ca sa nu uitam ca suntem facuti din pamant si in pamant ne vom intoarce. Nimeni nu poate ajunge cu adevarat la Hristos decat pe drumul pe care El a mers. Nimeni nu ajunge la Roma, sa zicem, daca se indreapta spre Moscova! Nimeni nu se poate intalni cu Hristos daca fuge spre placerile lumii, opuse cu totul Lui. si nu doar ca il imitam, dar facem asta si din iubire fata de El.
Aici intervine jertfa! Renunt la ceva pentru ca il iubesc pe Dumnezeu.
Fac ceva pentru El. Nu-mi cere sa-mi dau viata, ci numai sa renunta la ceva care nu-mi este neaparat necesar! Nu-mi cere de la albine mierea, dar ii dau ceara. Nu-mi cere averea, dar dau cumva din banii mei atunci cand ajut pe saraci. Nu-mi cere tot timpul meu, dar ii ofer putin duminica. A suta parte din timpul meu! Nu-mi cere sa renunt la mancare si sa ma sinucid, dar renunt cate putin pentru a primi ceva in schimb. Fiinta mea e o camara, din care scot placeri lumesti si egoiste pentru ca Domnul sa puna ceva in schimb. Facem ca un troc! Eu dau ceva, desi El nu are nevoie, iar El imi da ceva, de care sigur am nevoie! Jertfesc ceva si il primesc pe El!
Renunt la mine putin si primesc pe Dumnezeu!
Nu exista nici un sfant care sa nu fi postit! Si inca cum!!! Ti-am zis ca am fost in Ucraina si acolo m-am inchinat la sute de moaste. Unii sfinti se zidisera in pesteri si acolo li se aducea mancare o data la cateva zile: pesmeti si apa, iar de sarbatori ceva fierturi. Au renuntat la totul si au primit Totul! Repet, nu e doar o jertfa materiala! Trebuie sa vedem dincolo de partea fizica a postului!
Mancarea e prima "treapta" a postului, conditia pentru cea de-a doua treapta: partea sufleteasca. Multi raman doar la partea cu mancarea, insa nu au facut nimic! Exista sclavie fizica prin mancare, sex animalic sau lux. Insa, dupa ce o ai depasit pe aceasta, trebuie sa lupti cu sclavia morala: invidia, ura, egosimul etc. Iar a jertfi lui Dumnezeu din mancarea ta inseamna a darama primul zid dintre El si tine! Apoi zidul al doilea si va urma mantuirea! Dar sa NU te amagesti ca poti darama al doilea zid fara a-l fi daramat mai intai pe primul! Nu putem fi curati sufleteste fara a ne curati trupeste mai intai! Mancarea nu e rea in sine, dar poate deveni o patima. Sper sa intelegi aceasta insiruire de motive.
“După cum ştim, există post trupesc şi există post duhovnicesc. Postul trupesc este atunci când pântecele se înfrânează de la mâncare şi băutură. Postul duhovnicesc este atunci când sufletul se abţine de la gânduri, fapte şi cuvinte rele.
Postitor adevărat este cel care se reţine de la desfrânare, preadesfrânare şi de la orice necuraţie.
Postitor adevărat este cel care se stăpâneşte să nu se mânie, să nu se înfurie, sa nu facă răutate şi să nu se răzbune.
Postitor adevărat este cel care îşi pune pază gurii sale şi se abţine de la flecăreli, de la vorbe murdare, de la nebunii, clevetiri, osândiri, linguşeli, minciuni şi de la orice defăimare.
Postitor adevărat este cel care îşi înfrânează mâinile de la hoţie, răpire, prădare, iar inima de la dorirea lucrurilor străine. Într-un cuvânt, adevărat postitor este cel care se îndepărtează de la orice rău.
Iată, creştine, postul duhovnicesc ! Ne este folositor şi postul trupesc, pentru că slujeşte omorârii patimilor noastre. Dar postul duhovnicesc ne este absolut de trebuinţă, pentru că, fără el, nici postul trupesc nu este nimic.
Mulţi postesc cu trupul, dar nu postesc cu sufletul.
Mulţi postesc de mâncare şi băutură, dar nu postesc de gânduri, fapte şi cuvinte rele. Şi care le poate fi folosul din aceasta ?
Mulţi postesc o zi, două sau mai mult, dar de mânie, de ţinerea de minte a răului şi de răzbunare nu vor să postească.
Mulţi se înfrânează de la vin, carne, peşte, dar cu limba îi muşcă pe semenii lor – deci ce folos au din aceasta? Unii nu se ating cu mâinile de mâncare, dar le întind la mită, răpire şi prădarea bunului străin – ce folos au deci din aceasta ?
Postul adevărat şi curat este abţinerea de la orice rău. Dacă vrei, creştine, să-ţi fie postul folositor, atunci, postind trupeşte, să posteşti şi duhovniceşte şi să posteşti întotdeauna. Cum pui frâu pântecelui tău, tot aşa pune-l şi gândurilor şi patimilor tale celor rele.
Să postească mintea ta de gândurile cele deşarte.
Să postească mintea ta de ţinerea de minte a răului.
Să postească voia ta de dorirea cea rea.
Să postească ochii tăi de vederea cea rea: întoarce-ţi ochii tăi ca să nu vada deşertăciunea (Psalm 118, 37).
Să postească urechea ta de cântece spurcate şi de şoapte clevetitoare.
Să postească limba ta de clevetire, de osândire, de vorbe spurcate şi de orice cuvânt deşert şi vătămător.
Să postească mâinile tale de la bătaie şi de la răpirea bunurilor celor straine.
Să posteasca picioarele tale de la a umbla întru răutate. «Fereşte-te de rău şi fă bine» (Psalm 33, 1 ; Petru 3, 11)
Iată postul creştinesc pe care Dumnezeu îl cere de la noi! Pocăieşte-te şi te înfrâneaza de la orice cuvânt, faptă şi gând rău, deprinde-te cu virtuţile şi întotdeauna vei posti înaintea lui Dumnezeu.
(din: Sfântul Ierarh Tihon de Zadonsk, Comoară duhovnicească, din lume adunată, Editura Cartea Ortodoxă, Editura Egumeniţa, 2008, Traducere din limba rusa de Rasofora Domnica Talea – Manastirea Nera, pp. 241-242)
A inceput propovaduirea Sa cu un post de 40 de zile. El nu a mancat nimic, insa noi putem manca doar din roadele pamantului, ca sa nu uitam ca suntem facuti din pamant si in pamant ne vom intoarce. Nimeni nu poate ajunge cu adevarat la Hristos decat pe drumul pe care El a mers. Nimeni nu ajunge la Roma, sa zicem, daca se indreapta spre Moscova! Nimeni nu se poate intalni cu Hristos daca fuge spre placerile lumii, opuse cu totul Lui. si nu doar ca il imitam, dar facem asta si din iubire fata de El.
Aici intervine jertfa! Renunt la ceva pentru ca il iubesc pe Dumnezeu.
Fac ceva pentru El. Nu-mi cere sa-mi dau viata, ci numai sa renunta la ceva care nu-mi este neaparat necesar! Nu-mi cere de la albine mierea, dar ii dau ceara. Nu-mi cere averea, dar dau cumva din banii mei atunci cand ajut pe saraci. Nu-mi cere tot timpul meu, dar ii ofer putin duminica. A suta parte din timpul meu! Nu-mi cere sa renunt la mancare si sa ma sinucid, dar renunt cate putin pentru a primi ceva in schimb. Fiinta mea e o camara, din care scot placeri lumesti si egoiste pentru ca Domnul sa puna ceva in schimb. Facem ca un troc! Eu dau ceva, desi El nu are nevoie, iar El imi da ceva, de care sigur am nevoie! Jertfesc ceva si il primesc pe El!
Renunt la mine putin si primesc pe Dumnezeu!
Nu exista nici un sfant care sa nu fi postit! Si inca cum!!! Ti-am zis ca am fost in Ucraina si acolo m-am inchinat la sute de moaste. Unii sfinti se zidisera in pesteri si acolo li se aducea mancare o data la cateva zile: pesmeti si apa, iar de sarbatori ceva fierturi. Au renuntat la totul si au primit Totul! Repet, nu e doar o jertfa materiala! Trebuie sa vedem dincolo de partea fizica a postului!
Mancarea e prima "treapta" a postului, conditia pentru cea de-a doua treapta: partea sufleteasca. Multi raman doar la partea cu mancarea, insa nu au facut nimic! Exista sclavie fizica prin mancare, sex animalic sau lux. Insa, dupa ce o ai depasit pe aceasta, trebuie sa lupti cu sclavia morala: invidia, ura, egosimul etc. Iar a jertfi lui Dumnezeu din mancarea ta inseamna a darama primul zid dintre El si tine! Apoi zidul al doilea si va urma mantuirea! Dar sa NU te amagesti ca poti darama al doilea zid fara a-l fi daramat mai intai pe primul! Nu putem fi curati sufleteste fara a ne curati trupeste mai intai! Mancarea nu e rea in sine, dar poate deveni o patima. Sper sa intelegi aceasta insiruire de motive.
“După cum ştim, există post trupesc şi există post duhovnicesc. Postul trupesc este atunci când pântecele se înfrânează de la mâncare şi băutură. Postul duhovnicesc este atunci când sufletul se abţine de la gânduri, fapte şi cuvinte rele.
Postitor adevărat este cel care se reţine de la desfrânare, preadesfrânare şi de la orice necuraţie.
Postitor adevărat este cel care se stăpâneşte să nu se mânie, să nu se înfurie, sa nu facă răutate şi să nu se răzbune.
Postitor adevărat este cel care îşi pune pază gurii sale şi se abţine de la flecăreli, de la vorbe murdare, de la nebunii, clevetiri, osândiri, linguşeli, minciuni şi de la orice defăimare.
Postitor adevărat este cel care îşi înfrânează mâinile de la hoţie, răpire, prădare, iar inima de la dorirea lucrurilor străine. Într-un cuvânt, adevărat postitor este cel care se îndepărtează de la orice rău.
Iată, creştine, postul duhovnicesc ! Ne este folositor şi postul trupesc, pentru că slujeşte omorârii patimilor noastre. Dar postul duhovnicesc ne este absolut de trebuinţă, pentru că, fără el, nici postul trupesc nu este nimic.
Mulţi postesc cu trupul, dar nu postesc cu sufletul.
Mulţi postesc de mâncare şi băutură, dar nu postesc de gânduri, fapte şi cuvinte rele. Şi care le poate fi folosul din aceasta ?
Mulţi postesc o zi, două sau mai mult, dar de mânie, de ţinerea de minte a răului şi de răzbunare nu vor să postească.
Mulţi se înfrânează de la vin, carne, peşte, dar cu limba îi muşcă pe semenii lor – deci ce folos au din aceasta? Unii nu se ating cu mâinile de mâncare, dar le întind la mită, răpire şi prădarea bunului străin – ce folos au deci din aceasta ?
Postul adevărat şi curat este abţinerea de la orice rău. Dacă vrei, creştine, să-ţi fie postul folositor, atunci, postind trupeşte, să posteşti şi duhovniceşte şi să posteşti întotdeauna. Cum pui frâu pântecelui tău, tot aşa pune-l şi gândurilor şi patimilor tale celor rele.
Să postească mintea ta de gândurile cele deşarte.
Să postească mintea ta de ţinerea de minte a răului.
Să postească voia ta de dorirea cea rea.
Să postească ochii tăi de vederea cea rea: întoarce-ţi ochii tăi ca să nu vada deşertăciunea (Psalm 118, 37).
Să postească urechea ta de cântece spurcate şi de şoapte clevetitoare.
Să postească limba ta de clevetire, de osândire, de vorbe spurcate şi de orice cuvânt deşert şi vătămător.
Să postească mâinile tale de la bătaie şi de la răpirea bunurilor celor straine.
Să posteasca picioarele tale de la a umbla întru răutate. «Fereşte-te de rău şi fă bine» (Psalm 33, 1 ; Petru 3, 11)
Iată postul creştinesc pe care Dumnezeu îl cere de la noi! Pocăieşte-te şi te înfrâneaza de la orice cuvânt, faptă şi gând rău, deprinde-te cu virtuţile şi întotdeauna vei posti înaintea lui Dumnezeu.
(din: Sfântul Ierarh Tihon de Zadonsk, Comoară duhovnicească, din lume adunată, Editura Cartea Ortodoxă, Editura Egumeniţa, 2008, Traducere din limba rusa de Rasofora Domnica Talea – Manastirea Nera, pp. 241-242)
Sunt pe internet , pentru Slava Lui Hristos si lucrez la Via Domnului ..Iubesc Ortodoxia ,,Credinta adevărată!
miercuri, 19 februarie 2014
DESPRE JUDECAREA APROAPELUI
FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE!
BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...
Nicolae Steinhardt
Când un om reuşeşte să facă ceva ce i-a
solicitat mult efort, în el începe să lucreze trufia. Cel
ce slăbeşte, se uită cu dispreţ la graşi, iar cel ce s-a
lăsat de fumat răsuceşte nasul dispreţuitor când altul
se bălăceşte, încă, în viciul său. Dacă unul îşi
reprimă cu sârg sexualitatea, se uită cu dispreţ şi cu
trufie către păcătosul, care se căzneşte să scape de
păcat, dar instinctul i-o ia înainte! Ceea ce reuşim,
ne poate spurca mai ceva decât păcatul însuşi. Ceea
ce obţinem se poate să ne dea peste cap reperele emoţionale în aşa
manieră încât ne umple sufletul de venin.
Banii care vin spre noi ne pot face aroganţi şi zgârciţi, cum succesul ne poate răsturna în abisul înfricoşător al patimilor sufleteşti. Drumul către iubire se îngustează când ne uităm spre ceilalţi de la înălţimea vulturilor aflaţi în zbor. Blândeţea inimii se usucă pe vrejii de dispreţ, de ură şi de trufie, dacă sufletul nu este pregătit să primească reuşita sa cu modestia şi graţia unei flori. Tot ce reuşim pentru noi şi ne aduce energie este menit a se întoarce către aceia ce se zbat, încă, în suferinţă şi-n păcat. Ochii noştri nu sunt concepuţi pentru dispreţ, ci pentru a exprima cu ei chipul iubirii ce se căzneşte să iasă din sufletele noastre. Succesele nu ne sunt date spre a ne înfoia în pene, ca în mantiile statuilor, ci pentru a le transforma în dragoste, în dezvoltare şi în dăruire pentru cei din jur.
Dacă reprimi foamea în timp ce posteşti, foamea se va face tot mai mare. Mintea ta o să viseze mâncăruri gustoase şi alese, mintea o să simtă mirosurile cele mai apetisante chiar şi în somn, pentru ca, în ziua următoare, înnebunită de frustrare, să compenseze lipsa ei printrun dispreţ sfidător faţă de cel ce nu posteşte. Atunci, postul devine prilej de trufie, de exprimare a orgoliului şi a izbânzii trufaşe asupra poftelor. Dar, dincolo de orice, trufia rămâne trufie, iar sentimentul frustrării o confirmă.
Dacă ai reuşit în viaţă, nu te agăţa de nereuşitele altuia, pentru a nu trezi în tine viermele cel aprig al orgoliului şi patima înfumurării. Reuşita este energia iubirii şi a capacităţii tale de acceptare a vieţii, dar ea nu rămâne nemişcată, nu este ca un munte sau ca un ocean. Îngâmfarea şi trufia reuşitei te coboară, încetul cu încetul de pe soclul tău, căci ele desenează pe cerul vieţii tale evenimente specifice lor.
Slăbeşte, bucură-te şi taci! Lasă-te de fumat, bucură-te şi taci! Curăţă ograda ta, bucură-te de curăţenie şi lasă gunoiul vecinului acolo unde vecinul însuşi l-a pus. Căci între vecin şi gunoiul din curte există o relaţie ascunsă, nişte emoţii pe care nu le cunoşti, sentimente pe care nu le vei bănui vreodată şi cauze ce vor rămâne , poate, pentru totdeauna ascunse minţii şi inimii tale. Între omul gras şi grăsimea sa există o relaţie ascunsă. O înţelegere. Un secret. Un sentiment neînţeles. O emoţie neconsumată. O dragoste respinsă. Grăsimea este profesorul grasului. Viciul este profesorul viciosului. Şi, în viaţa noastră nu există profesori mai severi decât viciile şi incapacităţile noastre.
Acum ştiu, ştiu că orice ură, orice
aversiune, orice ţinere de minte a răului,
orice lipsă de milă, orice lipsă de înţelegere,
bunăvoinţă, simpatie, orice purtare cu
oamenii care nu e la nivelul graţiei şi gingăşiei unui menuet de Amadeus Mozzart
... este un păcat şi o spurcăciune; nu numai
omorul, rănirea, lovirea, jefuirea, înjurătura,
alungarea, dar orice vulgaritate,
desconsiderarea, orice căutătură rea, orice
dispreţ, orice rea dispoziţie este de la diavol şi strică totul. Acum ştiu,
am aflat şi eu..." (Nicolae Steinhardt).
Nicolae Steinhardt
Când un om reuşeşte să facă ceva ce i-a
solicitat mult efort, în el începe să lucreze trufia. Cel
ce slăbeşte, se uită cu dispreţ la graşi, iar cel ce s-a
lăsat de fumat răsuceşte nasul dispreţuitor când altul
se bălăceşte, încă, în viciul său. Dacă unul îşi
reprimă cu sârg sexualitatea, se uită cu dispreţ şi cu
trufie către păcătosul, care se căzneşte să scape de
păcat, dar instinctul i-o ia înainte! Ceea ce reuşim,
ne poate spurca mai ceva decât păcatul însuşi. Ceea
ce obţinem se poate să ne dea peste cap reperele emoţionale în aşa
manieră încât ne umple sufletul de venin.Banii care vin spre noi ne pot face aroganţi şi zgârciţi, cum succesul ne poate răsturna în abisul înfricoşător al patimilor sufleteşti. Drumul către iubire se îngustează când ne uităm spre ceilalţi de la înălţimea vulturilor aflaţi în zbor. Blândeţea inimii se usucă pe vrejii de dispreţ, de ură şi de trufie, dacă sufletul nu este pregătit să primească reuşita sa cu modestia şi graţia unei flori. Tot ce reuşim pentru noi şi ne aduce energie este menit a se întoarce către aceia ce se zbat, încă, în suferinţă şi-n păcat. Ochii noştri nu sunt concepuţi pentru dispreţ, ci pentru a exprima cu ei chipul iubirii ce se căzneşte să iasă din sufletele noastre. Succesele nu ne sunt date spre a ne înfoia în pene, ca în mantiile statuilor, ci pentru a le transforma în dragoste, în dezvoltare şi în dăruire pentru cei din jur.
Dacă reprimi foamea în timp ce posteşti, foamea se va face tot mai mare. Mintea ta o să viseze mâncăruri gustoase şi alese, mintea o să simtă mirosurile cele mai apetisante chiar şi în somn, pentru ca, în ziua următoare, înnebunită de frustrare, să compenseze lipsa ei printrun dispreţ sfidător faţă de cel ce nu posteşte. Atunci, postul devine prilej de trufie, de exprimare a orgoliului şi a izbânzii trufaşe asupra poftelor. Dar, dincolo de orice, trufia rămâne trufie, iar sentimentul frustrării o confirmă.
Dacă ai reuşit în viaţă, nu te agăţa de nereuşitele altuia, pentru a nu trezi în tine viermele cel aprig al orgoliului şi patima înfumurării. Reuşita este energia iubirii şi a capacităţii tale de acceptare a vieţii, dar ea nu rămâne nemişcată, nu este ca un munte sau ca un ocean. Îngâmfarea şi trufia reuşitei te coboară, încetul cu încetul de pe soclul tău, căci ele desenează pe cerul vieţii tale evenimente specifice lor.
Slăbeşte, bucură-te şi taci! Lasă-te de fumat, bucură-te şi taci! Curăţă ograda ta, bucură-te de curăţenie şi lasă gunoiul vecinului acolo unde vecinul însuşi l-a pus. Căci între vecin şi gunoiul din curte există o relaţie ascunsă, nişte emoţii pe care nu le cunoşti, sentimente pe care nu le vei bănui vreodată şi cauze ce vor rămâne , poate, pentru totdeauna ascunse minţii şi inimii tale. Între omul gras şi grăsimea sa există o relaţie ascunsă. O înţelegere. Un secret. Un sentiment neînţeles. O emoţie neconsumată. O dragoste respinsă. Grăsimea este profesorul grasului. Viciul este profesorul viciosului. Şi, în viaţa noastră nu există profesori mai severi decât viciile şi incapacităţile noastre.
Acum ştiu, ştiu că orice ură, orice
aversiune, orice ţinere de minte a răului,
orice lipsă de milă, orice lipsă de înţelegere,
bunăvoinţă, simpatie, orice purtare cu
oamenii care nu e la nivelul graţiei şi gingăşiei unui menuet de Amadeus Mozzart
... este un păcat şi o spurcăciune; nu numai
omorul, rănirea, lovirea, jefuirea, înjurătura,
alungarea, dar orice vulgaritate,
desconsiderarea, orice căutătură rea, orice
dispreţ, orice rea dispoziţie este de la diavol şi strică totul. Acum ştiu,
am aflat şi eu..." (Nicolae Steinhardt).
Sunt pe internet , pentru Slava Lui Hristos si lucrez la Via Domnului ..Iubesc Ortodoxia ,,Credinta adevărată!
miercuri, 12 februarie 2014
Căldura focului - pildă
FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE!
BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...
În timpul Sfintei Spovedanii, un tânăr l-a întrebat pe duhovnicul său:
- Părinte, îmi simt sufletul greu de păcate. Cum pot să fiu iarăşi liniştit, când ştiu că am greşit?
- Fiule, omul nu trebuie să-şi piardă niciodată speranţa. Chiar dacă am păcătuit, Dumnezeu ne va ierta greşelile, dar cu o condiţie: să ne căim. Să ne căim cu sinceritate, din suflet. O să-ţi dau un exemplu. Afară este iarnă grea, gerul este mare. Du-te şi adu-mi un ţurţure de gheaţă.
Când tânărul s-a întors ţinând bucata de gheaţa în mână, părintele a luat-o şi a aruncat-o în sobă, unde ?ur?urele a început imediat să se topească la căldura focului.
- Ai văzut gheaţa pe care ai luat-o de afară?! Era aşa de la începutul iernii şi tot aşa ar mai fi rămas, oricât ar fi stat în frig. Dar acum, că ai adus-o înăuntru, vezi cum a început să se topească? Devine iarăşi apă curată şi folositoare. Cât era îngheţată nu era bună de nimic.
La fel este şi sufletul, atunci când îngheaţă de atâtea păcate. Dar dacă te căieşti sincer, căldura rugăciunii tale şi harul Domnului topesc tot ce-i rău şi-ţi aduc viaţă şi linişte în suflet.
- Priveşte pomii de afară, i-a mai spus părintele. Sunt îngheţaţi de ger, dar, la primăvară, soarele îi va încălzi şi iarăşi se vor trezi la viaţă.
La fel să ai şi tu răbdare şi încredere în bunătatea şi mila lui Dumnezeu şi să te căieşti din suflet, fiindcă aşa cum căldura focului topeşte gheaţa, la fel căinţa sinceră vindecă sufletul bolnav de păcate.
„Mărturisirea faptelor rele este începutul faptelor bune” (Fericitul Augustin).
În timpul Sfintei Spovedanii, un tânăr l-a întrebat pe duhovnicul său:
- Părinte, îmi simt sufletul greu de păcate. Cum pot să fiu iarăşi liniştit, când ştiu că am greşit?
- Fiule, omul nu trebuie să-şi piardă niciodată speranţa. Chiar dacă am păcătuit, Dumnezeu ne va ierta greşelile, dar cu o condiţie: să ne căim. Să ne căim cu sinceritate, din suflet. O să-ţi dau un exemplu. Afară este iarnă grea, gerul este mare. Du-te şi adu-mi un ţurţure de gheaţă.
Când tânărul s-a întors ţinând bucata de gheaţa în mână, părintele a luat-o şi a aruncat-o în sobă, unde ?ur?urele a început imediat să se topească la căldura focului.
- Ai văzut gheaţa pe care ai luat-o de afară?! Era aşa de la începutul iernii şi tot aşa ar mai fi rămas, oricât ar fi stat în frig. Dar acum, că ai adus-o înăuntru, vezi cum a început să se topească? Devine iarăşi apă curată şi folositoare. Cât era îngheţată nu era bună de nimic.
La fel este şi sufletul, atunci când îngheaţă de atâtea păcate. Dar dacă te căieşti sincer, căldura rugăciunii tale şi harul Domnului topesc tot ce-i rău şi-ţi aduc viaţă şi linişte în suflet.
- Priveşte pomii de afară, i-a mai spus părintele. Sunt îngheţaţi de ger, dar, la primăvară, soarele îi va încălzi şi iarăşi se vor trezi la viaţă.
La fel să ai şi tu răbdare şi încredere în bunătatea şi mila lui Dumnezeu şi să te căieşti din suflet, fiindcă aşa cum căldura focului topeşte gheaţa, la fel căinţa sinceră vindecă sufletul bolnav de păcate.
„Mărturisirea faptelor rele este începutul faptelor bune” (Fericitul Augustin).
Sunt pe internet , pentru Slava Lui Hristos si lucrez la Via Domnului ..Iubesc Ortodoxia ,,Credinta adevărată!
Lupta dusă de un catolic practicant pentru a primi botezul în Ortodoxie
FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE!
BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...
„Mulţumesc Bisericii Ortodoxe pentru că a
păstrat Harul şi Adevărul”
Lupta dusă de un catolic practicant pentru a primi botezul în Ortodoxie
(partea I)
Articol apărut în numărul 7 al revistei “Presa Ortodoxă”.
Pronia lui Dumnezeu a rânduit să mă cunosc cu Luca Zoli la Sfântul Munte,
în Mănăstirea Sfântului Pavel, unde venise cu un prieten de-al lui romano-catolic,
Emanuel, care urma să se boteze în Biserica Ortodoxă.
Născut într-o familie catolică din Benevento, Italia, aproape de Napoli, mi-a istorisit povestea dramatică şi pe alocuri plină de zbucium a „întoarcerii sale la origini”, aşa cum îi place să numească venirea sa la Ortodoxie – acest proces de căutare a identităţii sale şi a rădăcinilor poporului său, ce odinioară făcea parte din pliroma Bisericii Dreptslăvitoare.
Iubeşte mult cultura şi ortodoxia românească pentru că în România a avut primul contact cu Ortodoxia, drept pentru care a învăţat singur limba română, fiind astăzi un bun vorbitor al ei. Ca urmare a acestui ataşament faţă de România s-a căsătorit cu o româncă, Elena-Rodica, în luna mai a anului 2000. În prezent are un copil, Ioachim, şi pe lângă grija purtată fermei proprii, cât şi lucrărilor de agricultură, pomicultură şi agroturism de pe pământurile lui, Luca mai lucrează în paralel şi la „Confederaţia Italiană de Agricultură” (CIA) şi predă cursuri de agronomie la un liceu de specialitate din Benevento. În ciuda specializării sale, ascultându-l vorbind ai impresia că ai înainte un dascăl de teologie precum cei de demult sau un veritabil şi renumit profesor de istorie. Întrucât povestea zbuciumată a căutării identităţii sale ortodoxe prezintă un real folos duhovnicesc, mai ales în aceste vremuri de mare confuzie duhovnicească şi dogmatică, datorită sincretismului religios practicat la scară largă, i-am solicitat lui Luca un interviu pentru Presa Ortodoxă, dându-i posibilitatea să ne spună el însuşi încercările, tristeţile, dar şi bucuriile legate de trecerea sa la Dreaptaslăvire. (M.G.)
Presa Ortodoxă: Luca, te-am ruga pentru început să ne spui puţin despre întoarcerea ta la origini. Ce anume te-a determinat să faci acest pas şi de unde au început aceste căutări?
Luca: Aceste căutări au început de când mi-aduc aminte, de mic. Prima amintire a fost bucuria în sufletul meu că vin la viaţă, că Dumnezeu îmi dă viaţă. Şi nu este o amintire mai veche decât asta! Şi a fost o bucurie imensă.
Apoi mi-aduc aminte de bunica mea. Ea îmi tot povestea – şi eu îi ceream mereu să-mi povestească – de Sfinţii Părinţi italieni şi care au fost ortodocşi. Şi îmi spunea de Sfântul Benedict din Nursia, de Sfinţii Silvestru, Leon cel Mare şi Grigorie Dialogul, Papii Romei. Odată s-a întâmplat că am avut un vis. Am visat că un om ce era tot roşu intra în casă şi venea înspre mine. Şi m-am speriat, m-am ridicat din pat plângând şi imediat lângă mine n-au fost nici mama, nici tata, ci doar în câteva clipe a ajuns bunica mea. Întrebându-mă ce s-a întâmplat, i-am povestit tot visul în detalii. Atunci ea m-a dus în cea mai veche biserică din Benevento, ce a fost construită înainte de Marea Schismă. Acolo m-am simţit ocrotit. Pe atunci aveam vreo şapte ani. Şi ce m-a impresionat au fost stâlpii, erau 12 şi Iisus răstignit. Din faţa Lui ieşea pentru mine o forţă, o energie care-mi zicea că eu nu trebuie să am frică de nimeni, de nimic, că puterea Lui e mult mai mare decât orice mă poate speria. Şi mi s-a mai întâmplat de câteva ori că mă sculam speriat din somn. Mă speria frica de moarte. Şi eu căutam tot mai mult pe Iisus Hristos. Au trecut mulţi ani. Eu tot timpul căutam şi mă rugam la Dumnezeu. Prin 1996 am ascultat o conferinţă despre medicina isihastă. Şi era o carte explicată de un român, Cornel, ce făcea filosofie la Napoli. Cartea era despre un călugăr ortodox român de la Mănăstirea Frăsinei, Vâlcea. Şi în acel moment… nu a explicat toată cartea, doar lucrurile cele mai importante; nu mi-a trebuit mult ca să realizez – până atunci n-am ştiut nimic de ortodoxie – că acolo e adevărul! Asta a fost într-o fracţiune de secundă.
Acolo a fost primul meu contact cu Ortodoxia, şi aveam 25 de ani. Atunci, ascultând acea prelegere, mi-a venit în minte tot ce îmi spunea bunica mea, tot ce am căutat până atunci. Şi l-am întrebat pe acel băiat cum să-l cunosc pe părintele Ghelasie – căci aşa se numea călugărul de la Frăsinei – iar 3 el mi-a dat o scrisoare de recomandare, pentru că îl cunoştea bine. Întrucât eu nu cunoşteam România, mi-a spus apoi că pot să vin cu el atunci când se va întoarce. N-am putut, pentru că am plecat în armată. După un timp, la noi în casă a venit o fată româncă ce căuta de muncă. Era viitoarea mea soţie. Întrebarea pe care i-am pus-o când am văzut-o prima oară – şi ea îşi aduce foarte bine aminte de asta! – a fost despre Dreapta-slăvire: dacă era ortodoxă. Iar a doua, dacă ştie de mănăstirea Frăsinei! Nu ştia, dar fratele ei ştia. După un an, eram deja logodit cu ea şi am mers împreună pentru prima dată în România. Nu pot să spun ce impresie extraordinară mi-a făcut România. Îmi trebuie prea mult timp…
P.O.: Să înţeleg că scopul declarat pentru care ai mers în România a fost numai şi numai ca să cunoşti Ortodoxia?
Luca: Da, Ortodoxia şi pe părintele Ghelasie, iar logodnica mea ştia foarte bine că pentru asta merg. Prima oară când am intrat într-o biserică ortodoxă şi am stat la o slujbă a fost la o cununie, în Timişoara.
Văzând obiceiurile din România, cu coroanele de la cununie, îmi venea să plâng şi de bucurie pentru ce vedeam şi pentru ce simţeam în sufletul meu, în inima mea… ceva se mişca, simţeam ca şi cum inima mea s-ar sparge şi îmi ziceam: „De ce eu sunt despărţit de la asta?”
P.O.: Ce ai simţit când ai intrat prima oară într-o biserică ortodoxă şi ai asistat la o slujbă?
Luca: Două lucruri ce s-au întipărit în inimă. Prima a fost frumuseţea mai presus de fire, o frumuseţe din tot ce vedeam.
P.O.: Ce nu poate fi exprimată în cuvinte…
Luca: Nu, nu poate fi exprimată. Ştii că-i frumos, că te prinde cu totul! Merge direct la inimă, iar gândurile se liniştesc. Nu ştiu cum să explic.
P.O.: Ai simţit vreodată această frumuseţe în Biserica în care te-ai născut, în Biserica Catolică?
Luca: Nu! Nu! Nu! Atunci mi-am adus aminte de trăirile mele din Catolicism, dar asta le depăşea pe toate şi dădea un sens – vedeam că această frumuseţe din Ortodoxie te împlineşte, că e ceva ce n-are sfârşit.
Acolo începea senzaţia asta şi după aceea se oprea. Era ca şi cum mi-aş fi adus aminte de ceva, dar nu-l puteam vizualiza. Însă la acea slujbă ortodoxă îl vedeam. După aceea, m-au impresionat cântările şi simbolurile de la cununie. Şi apoi mă uitam la lume şi mă gândeam: „Lumea asta toată! De-ar şti ce comoară e aici, ce are!” Întrebam cum se face când 4 e nuntă, înmormântare, şi mulţi nu ştiau să-mi răspundă, dar unii îmi dădeau răspunsul, de rămâneam gură-cască şi ziceam: „Vezi, tot ce-ai căutat este aici!” Dar este într-un fel desăvârşit.
P.O.: Atunci ştiai româna, înţelegeai ceva din slujbă?
Luca: Nu, absolut nimic, dar am avut sentimentul că am găsit ce căuta sufletul meu, inima mea. Deci, am plecat după o săptămână la Frăsinei. Era prima mea vizită la o mănăstire ortodoxă.
P.O.: Când ai spus Rodicăi, soţiei tale, că mergi în România numai ca să ajungi la Frăsinei, nu s-a mirat? Nu s-a întrebat: „Măi, ce vrea omul ăsta, ce caută”
Luca: Nu, ci mi-a zis un lucru care m-a făcut s-o iubesc şi mai mult. Mi-a zis: „Mulţi tineri de vârsta noastră cred că Dumnezeu nu există. Ştiu că nu merg prea mult la biserică, dar nu pot să nu cred în Dumnezeu! Eu, când merg la biserică, am momente în care trebuie să mă feresc de lume, căci îmi vine să plâng. Dar nu numai pentru păcate, ci şi de bucurie. E ceva ce-ţi intră în inimă!” Eu am înţeles-o foarte bine. Apoi, ajungând la Frăsinei, printre lucrurile ce m-au impresionat a fost şi rânduiala de la masă. Faptul că se citea un cuvânt de folos. Era o continuare a slujbei din biserică. Acolo se hrănea şi sufletul, şi trupul. M-a impresionat şi ospitalitatea călugărilor, faptul că m-au chemat la masă pe mine, un străin pentru ei. În mănăstirile catolice, mirenii nu sunt invitaţi la masă, darămite să mai stea şi cu călugării împreună – de aceea, şi în această privinţă, Catolicismul îţi dă faţă de Ortodoxie o senzaţie de răceală. Apoi, ce m-a mai mirat în Ortodoxie era faptul că monahii lucrau, făceau agricultură, aveau livadă. Bunica mea îmi povestea despre Sfântul Benedict din Nursia. El avea regula ora et labora, adică roagă-te şi lucrează. Şi Fericitul Augustin spunea că monahii trebuie să lucreze. Asta ajută împotriva patimilor, şi e valabil şi pentru o persoană căsătorită. Căutându-l pe părintele Ghelasie, am întâlnit un călugăr, care, auzind pe cine căutam, ne-a zis: „Da’ de ce-l căutaţi, că ăla-i cam ţicnit la cap? Dacă vreţi, mergeţi acolo sus, că stă la nişte căsuţe”. Cumnatul meu mi-a zis să plecăm, că ceva nu-i în regulă, dar eu am stăruit, căci vroiam foarte mult să-l cunosc pe părintele Ghelasie. El se speriase de ce-i spusese călugărul. Chiar crezuse. Urcând, ne-a ieşit din nou în cale acel călugăr şi ne-a spus: „Eu sunt părintele Ghelasie, veniţi aici”. Cumnatul meu a făcut ochii mari: „Cum, cel care ne-a spus că Ghelasie îi ţicnit e chiar părintele Ghelasie?!”Atunci i-am dat părintelui scrisoarea de recomandare, după care, printre altele, l-am întrebat şi ce diferenţă există între suflet şi duh, iar pentru mine era important, căci în Catolicism se spune doar de suflet şi trup. El mia răspuns, dar cumnatului meu i-a fost greu să traducă. Era prea profund! La urmă, mi-a dat patru cărţi în română, scrise de el, şi mi-a spus ca altă dată când mai venim să stau vreo câteva zile la mănăstire, ca să avem timp să vorbim mai mult. N-am mai apucat să-l mai văd a doua oară, căci curând după aceea el a murit. După experienţa de la Frăsinei, întorcându-mă la soţia mea, i-am spus că mă gândesc tot mai serios să trec la Ortodoxie. Ea s-a speriat puţin, gândindu-se cum puteam să trăiesc ortodox, având în vedere că toate neamurile mele erau catolice. Din partea bunicii mele au fost mulţi călugări vestiţi şi cardinali. Toţi mă cunoşteau în Benevento. Însa asta a speriat-o doar pe ea, nu şi pe mine, căci se gândea că toţi o vor socoti pe ea vinovată pentru venirea mea la Ortodoxie. După un timp, ne-am căsătorit prima oară în Biserica Catolică. Preotul catolic i-a spus că se poate împărtăşi, iar ea m-a întrebat ce să facă. Eu i-am spus: „Gândeşte-te, nu te poţi împărtăşi la catolici! Aşteaptă – după botezul meu, ne cununăm la ortodocşi”. Aşa că nu s-a împărtăşit. Eu vroiam să trec la ortodocşi, dar nu ştiam cum. Toţi mă opreau. Mama s-a împotrivit căsătoriei mele cu Rodica, din pricină că era româncă şi ortodoxă, dar asta până când s-a îmbolnăvit grav fratele meu şi toţi l-au abandonat, inclusiv soţia lui. Singura care i-a stat alături a fost Rodica. Şi atunci şia dat seama mama mea ce fel de om este, ce suflet ascundea. Şi asta este cultură, pentru aceasta eu am zis italienilor să se uite foarte bine ce înseamnă cultura română, pentru că cei mai mulţi nu ştiu sufletul adevărat al românilor!
P.O.: V-aţi căsătorit prima oară la catolici ca să aveţi actele în regulă faţă de statul italian?
Luca: N-a fost numai asta. Eu vroiam să mă căsătoresc ortodox, dar preotul ortodox român M. de la Benevento mă oprea să mă botez la ortodocşi.
Zicea să mai aştept, să mă gândesc mai bine. Poate că a vrut să vadă dacă eram într-adevăr hotărât. Trebuia totuşi să se gândească că în acele clipe sufletul meu era sfâşiat… Din orice unghi priveam, vedeam că adevărul numai acolo este, în Ortodoxie. Toţi cei care mă cunoşteau ştiau că eu întotdeauna am fost sincer. Cunoşteam toate scrierile catolice. Şi oriunde mă uitam, la diferenţele dintre Catolicism şi Ortodoxie, vedeam că Ortodoxia avea dreptate.
P.O.: Le-ai spus părinţilor tăi că vrei să treci la Ortodoxie?
Luca: Nu, dar simţeau. Îmi spuneau: „Ţi-ai schimbat religia!”. Mamei mele i-am spus: „Eşti cu facultate, ai absolvit litere şi filosofie – dar când îmi spui că nu mai sunt creştin dacă trec la ortodocşi înseamnă că nu înţelegi nimic.
Nu ştii ce spui. Tu faci confuzie, nu ştii ce diferenţă e între un musulman şi un creştin! Şi eu aşa ceva nu pot accepta de la tine. N-ai citit nici un pic de istorie? Eşti cu facultate, eşti femeie cultă, profesoară. Aveam pretenţii de la tine, dar văd că nu ştii nimic”. Dar şi alţii mă luau peste picior şi mă întrebau dacă cred în Iisus, în Maica Domnului, în sfinţi. Făceau confuzie între protestanţi şi ortodocşi, iar eu le spuneam: „Ascultaţi, dacă vreţi să vorbim, vorbim, dar despre lucruri serioase. Aduceţi aici pe cine vreţi, călugări, preoţi, cardinali. Voi mă întrebaţi şi eu vă răspund, şi invers.
P.O.: Erai atât de hotărât, încât erai pregătit să-i înfrunţi pe toţi?…
Luca: Da, dar problema lor era şi faptul că eu îi deranjam cu întrebările mele despre viaţa veşnică şi altele.
P.O.: Căutările tale pentru Ortodoxie au început prin 1996 şi te-ai botezat după nouă ani, în 2005. De ce a durat aşa mult?
Luca: A fost un lucru pentru care am suferit mult. De ce? Preotul român M. mi-a zis atunci să fac răbdare, să mai aştept, dar am mers apoi la Benevento şi simţeam că relaţia noastră era rece, adică el nu-mi spunea nimic ce trebuie să fac. Apoi miam zis: „Ce să fac? Nu mai pot sta aşa!”. Şi am sunat la Napoli, la Mitropolia Ortodoxă Greacă şi le-am zis că vrea să trec la Ortodoxie. Nu le-am zis de botez, pentru că părintele M. îmi zicea că trebuie doar mirungerea; eu îl tot întrebam: „Dar sunteţi sigur că aşa e bine”? Eu tot mă gândeam că nu-i drept, că-mi trebuie botezul.
P.O.: Deci tu te gândeai singur că îţi trebuie botezul, fără să-ţi spună cineva lucrul ăsta?
Luca: Da. Eu pentru asta am mers la Napoli, că dacă nu, părintele acela îmi făcea doar mirungerea. Şi când a auzit că m-am botezat s-a supărat! Zicea că nu-i corect! Şi cei de la Mitropolia Greacă mi-au zis să mai aştept. Eu le-am zis: „De-atâţia ani aştept!” Până la urmă, m-au trimis în Calabria unde era un monah ortodox italian, părintele Nil, ce venise de la Sfântul Munte, din Mănăstirea Vatopedi. Am stat acolo vreo 3-4 zile. Şi părintele Nil mă tot amâna. Era acolo şi un părinte rus, destul de în vârstă. Şi eu îi spuneam, pentru că era un om foarte bun: „Roagă-l pe părintele Nil să mă boteze chiar acum. Poate vă ascultă, că sunteţi mai în vârstă! Vă rog din tot sufletul să mă ajutaţi!”
Şi-mi aduc aminte că, ori de câte ori avea prilejul, îi spunea părintelui Nil la masă: „Părinte Nil, e pregătit, de ce nu-l botezaţi şi-l tot amânaţi?” Părintele Nil zâmbea şi tot ocolea răspunsul, zicând: „Păi, să vedem…”
Eu, în acele momente, eram dărâmat, aveam sufletul sângerând de durere şi suferinţă şi nu îndrăzneam să-l întreb de ce mă amână…. Şi, până la urmă, nu m-a botezat. Mi-a zis că trebuie să aştept, să mă mai rog şi, după ce fac toate astea, mă sună el. Am plecat acasă mâhnit. După ceva vreme, văzând eu că trece timpul şi de telefonat nici gând, arzând de nerăbdare, îl sun eu şi… ce credeţi că-mi spune? Că a uitat de mine! Atunci am fost distrus şi mi-am zis: „Dar cum poate un călugăr…”. Eu ardeam, şi el uitase! Puteam să mor, şi ţie nu-ţi pasă? Uiţi să-mi dai medicamentul? Prin urmare, m-am dus înapoi în Napoli, la Mitropolia Greacă, la părintele Gheorghios, şi i-am spus: „Părinte, vă rog eu frumos… Părintele Nil a uitat de mine: botezaţi-mă!” Sufeream mult. Mă gândeam la slujbele ortodoxe, la Sfinţii Părinţi şi îmi spuneam: „De ce trebuie să sufăr atâta, să trec prin atâtea ca să ajung fiu al Bisericii Ortodoxe?”
Părintele Gheorghios îmi spune: „Dar poţi să faci altceva…”. „Altceva? Nu, nu vreau altceva”. Îmi spune: „Poţi să fii filo-ortodox, dar să rămâi catolic…”. „Părinte, nu! Vă rog din tot sufletul meu să-mi faceţi botezul. Dacă vreţi, facem altfel: ajung ortodox şi apoi îi fac eu pe catolici filoortodocşi”.
Atunci a zâmbit şi îmi zice: „Bine, te pregăteşti şi-ţi facem botezul!” Lam întrebat apoi: „Căsătoria mea la catolici e valabilă? Căci părintele M. mi-a zis că e, dar pentru mine nu e valabilă”. Mi-a zis atunci că după botez vom face şi cununia religioasă în Biserica Ortodoxă. M-a mai întrebat:
„Ce vrei, să-ţi facem doar mirungerea sau şi botezul?”
Eu i-am spus că vreau să mă botez. A sunat apoi la mitropolie şi de acolo i-au zis să-mi lase libertatea de alegere. Aşa că în mai 2005 am fost botezat. După o săptămână, am făcut cununia ortodoxă cu Rodica.
P.O.: Să ne oprim la momentul botezului.
Ce ai simţit atunci în clipa aceea?
Luca: Eu l-am trăit în alt fel, adică mult mai adânc decât v-aţi putea închpui. De la început, când eram în Biserică şi am făcut lepădările de satana, eram foarte atent la cuvinte şi încercam să îmi dau seama ce se petrece. Simţeam când se pomenea în rugăciuni de apă şi ulei sfânt o bucurie care creştea. Era ca şi cum mă umpleam de o bucurie şi o energie pe care am dorit-o de când eram mic. Pentru mine, botezul a fost ca şi cum aş fi venit iar la viaţă. Şi apoi – şi asta e pentru mine cel mai important – am simţit că m-am unit cu Sfinţii Părinţi, că ei au devenit părinţii mei adevăraţi, ca şi cum te-ai întoarce la familia ta, ca şi cum te-ai uni cu cei pe care iai iubit cel mai mult. Înainte nu-i puteam simţi aşa de aproape de sufletul meu pe Sfinţi Părinţi ai Bisericii ca Sfântul Ioan Gură-de-Aur, Vasile cel Mare, Ambrozie al Mediolanului, aşa cum i-am simţit după botez. Şi ăsta-i pentru mine un lucru… nu ştiu, trebuie să mulţumesc neîncetat Bisericii Ortodoxe. Pentru ce? Dacă n-ar fi păstrat ea acest har şi adevăr, nu mai exista posibilitatea acestei strânse legături, a părtăşiei cu Hristos şi sfinţii.
“Nu papa e piatra, ci Hristos”
Lupta dusă de un catolic practicant pentru a primi botezul în Ortodoxie (partea a II-a)
Articol apărut în numărul al revistei “Presa Ortodoxă”.
- Ce alte amintiri mai ai legate de Ortodoxie, în răstimpul de la începutul căutărilor tale şi până la botez? Ai mai fost în România, ai mai vizitat şi alte mănăstiri ortodoxe şi biserici?
- Da, am mai fost. Îmi amintesc că într-un an, în preajma
Paştilor, am fost cu Rodica la cumpărături. Şi-atunci îmi zic:
„Nu e pe aici vreo biserică ortodoxă, să stau la slujbă până
când terminaţi voi cumpărăturile?” Mi-a arătat una şi acolo
era slujbă. Şi mi-a rămas bucuria aceea de a sta la o slujbă
ortodoxă, de la început până la sfârşit!
Oricum, de pe
când eram romano-catolic şi căutam să trec la Ortodoxie, eu
aplicam principiile şi rânduielile ortodoxe în viaţa mea.
De exemplu, postul. Ţineam postul ca la ortodocşi, cu aceeaşi asprime.
Într-un Post Mare, am slăbit 16 kilograme! Ultimele trei zile din Săptămâna Patimilor n-am mâncat nimic, până la Înviere.
Altă dată, am mers la o mănăstire de lângă Timişoara. Era de maici. Şi Rodi îmi zice: „Vezi că acolo slujba e lungă!” Şi eu i-am zis: „Şi care-i problema? Stăm la toată slujba”.
Am văzut că ei se foiau. Ieşeau din biserică, se duceau la maşină. Eu am stat tot timpul. N-am ieşit deloc, chiar dacă nu înţelegeam prea multe, căci pe atunci ştiam puţin româneşte. Vroiam să stau până la sfârşit, dar ei nu mai aveau răbdare…
Oricum, pentru altcineva poate că aceste lucruri nu sunt aşa de importante, dar pentru mine sunt. Şi, cu trecerea timpului, devin tot mai importante!
Ce m-a mai impresionat acolo erau colacii cu lumânări aprinse, adică faptul că Biserica Ortodoxă, în afară de grija pentru fiii ei vii, nu-i uită nici pe cei adormiţi, îi pomeneşte. Mare lucru!
Dumnezeu îl aduce pe om la theosis (îndumnezeire). Pentru un romanocatolic are mare impact asta, căci el vrea să găsească asta în Catolicism, dar nu o poate afla niciodată. Nu există! El a pierdut cugetul Sfinţilor Părinţi ce au trăit în Italia ortodoxă.
Mulţi astăzi nu mai ştiu ce-au scris sau ce-au scris nu se publică, nu se citeşte…
- Revenind la botez, le-ai spus părinţilor şi rudelor tale că te botezi? Au venit la botezul tău?
- Le-am zis, i-am invitat, dar n-au venit. N-au fost de acord. M-au lăsat singur! Pe moşia mea am o biserică catolică de la 1700, dărăpănată, pe care vreau s-o renovez şi s-o fac ortodoxă. Atunci iarăşi s-au împotrivit. Dar, cu timpul, s-au schimbat. Sunt cu totul alţii. Văd că au început să aibă preocupări şi căutări religioase mai adânci, lucru ce nu exista înainte. Îmi pun întrebări serioase, nu ca înainte – întrebări fără sens, precum: „De ce nu mai eşti creştin?” Pentru mine asta-i o întrebare neghioabă. Ce? Ortodocşii nu sunt creştini?
- Aici fac o paranteză. În viaţa Stareţului Sampson din Rusia se găseşte un episod interesant. Mama lui era englezoaică şi el a fost botezat la anglicani. Când Stareţul a trecut la ortodocşi şi a intrat în mănăstire, vine mama lui şi-i spune: „Deci, rămâi aici?” „Da!” „Atunci să-mi înapoiezi costumul şi ceasul tatălui tău”. „Poftim, n-am nevoie de ele”. Apoi ea îi zice: „Să ştii că ne-ai jignit pe noi toţi şi tot neamul nostru. De aceea, te tăiem de pe lista celor vii şi morţi”. La tine a fost aşa ceva?
- Mai rău! Mai ales mama era foarte agresivă. Se pornea împotriva mea şi, în special, împotriva lui Rodi. Ei tot timpul au crezut că Rodica m-a influenţat ca să ajung ortodox – în timp ce ea n-a avut nici un amestec în trecerea mea la Ortodoxie. Mama îmi făcea reproşuri. Vorbea de rău pe Rodica, pe români – şi eu asta n-o suportam.
Îi ziceam: „N-ai dreptul să jigneşti un popor şi, mai ales, un popor ortodox! Nici măcar nu-i cunoşti. Nu ştii ce înseamnă cultura română, ce frumoasă este. Ce oameni sunt. Nu-ţi pot permite să vorbeşti să zici aşa ceva. Cum te-ai simţi tu să ţi se spună aşa ceva?”. „Dar eu n-am nevoie să merg în altă ţară”. „Şi ce contează asta?”. Rodica, deşi suferea mult, îmi spunea: „Nu-i bine să răspunzi mamei tale. Nu-i frumos!”. Mai rău a fost cu ceilalţi patru fraţi ai mei. Pentru ei a fost un şoc. Nu erau credincioşi şi îmi spuneau: „Da’ tu, la vârsta asta, încă mai crezi în Dumnezeu?”. „Vai! Da’ voi nici nu ştiţi ce vorbiţi!”
- Cum vezi tu diferenţele dintre Biserica Ortodoxă şi Catolicism?
Ce anume te deranja în Catolicism, ce lucru nu mai era precum în Biserica primară?
- Pentru mine toate diferenţele sunt importante! În primul rând, că s-a schimbat Crezul – cuvântul „Filioque”[1].
Îi mulţumesc părintelui profesor Ioannis Romanidis pentru asta. Am înţeles din cărţile lui greutatea acestui fapt. Şi ce m-a 10 pătruns mai mult la inimă a fost că în Biserica din Roma era scris în latină şi în greacă Crezul fără adaosul „Filioque”, pus de Sfântul Leon al III-lea, Papa Romei. Era încrustat pe două plăci.
- Mai există acele două plăci? - Da, dar nu ştiu unde, cred că sunt la Vatican…
Şi Sfântul Leon spunea că în Biserică n-are ce căuta „Filioque”. Era deja pornită discuţia asta după Conciliul de la Toledo. Şi-apoi, papii de la Roma au condamnat „Filioque” împreună cu Biserica mult timp, până când au intrat francii în secolul al IX-lea – atunci au acceptat Filioque.
Asta a avut urmări grave în sudul Italiei. Au fost schimbaţi cu forţa episcopii care nu acceptau adaosul la Crez – în Calabria, Apulia, Sardinia, Sicilia şi în Campania[2].
Tot poporul meu a fost trecut cu forţa la inovaţiile făcute de franci.…Apoi, faptul că în Biserica Catolică la împărtăşanie nu se dă vin mirenilor, ci numai ostia, iar azima nu-i dospită – şi asta m-a deranjat foarte mult.
Eu, când am luat prima împărtăşanie la ortodocşi, am rămas foarte mirat, căci nu ştiam de „zeon”, de apa caldă folosită la împărtăşanie. Pentru un catolic, e ceva extraordinar! Îţi dă senzaţia de comuniune, de căldură. Nu e nici o diferenţă, suntem toţi un trup.
În al treilea rând, că preoţii catolici nu se pot căsători.
În Ortodoxie, Taina Nunţii e mult mai preţuită decât în Catolicism. Şi al patrulea, teologia energiilor necreate, lucru pe care Biserica Romano- Catolică nu-l acceptă.
Dar pentru mine e lucru de căpetenie. Dacă citeşti Sfinţii Părinţi se vede tot, toată această diferenţă! Aici se cuprind toate, şi teologia icoanei. Catolicii nu au icoane, au tablouri.
Sunt tablouri, nu icoane! Deci, ei nu respectă predania, tradiţia Bisericii. Nu-mi place când văd la ortodocşi icoane de influenţă apuseană, catolică, renascentistă. Şi mă mir că lumea nu-şi dă seama ce diferenţă enormă! – deoarece între icoana bizantină şi statuetele şi tablourile catolice nu există comparaţie. E prea mare prăpastia ca să se poată compara, nici măcar artistic!
De exemplu, „Sfânta Treime” a lui Andrei Rubliov e ceva extraordinar, chiar şi artistic.
Fantastic! Totuşi, prin icoana bizantină, catolicii se apropie de Ortodoxie. Simt frumuseţea ei! Apoi, este ierarhia bisericească. Faptul că Papa Romei a spus că el e cel mai de seamă patriarh. Un papă a spus odată: „Io sono la Chiesa!” („Eu sunt Biserica!”) Asta-i ceva foarte grav!
De ce? Sfântul Grigorie Dialogul, Papa Romei, îi scria Patriarhului Constantinopolului – care zicea atunci despre sine că e cel de seamă, cel mai mare patriarh : „Tu susţii ceva ce nu există în Biserică!”[3]
- Era vorba de Sfântul Ioan Postitorul…
- Da, împăratul şi senatul îi dăduseră titulatura de patriarh „ecumenic” („a-toatălumea”). Nu şi-a luat-o el, ci i-a fost acordată. Papii de acum ar trebui să citească ce zicea acel Papă sfânt, Sfântul Grigorie cel Mare, despre primatul în Biserică… Apoi, infailibilitatea Papei, ce a apărut pe la 1855. Dar problema e că atunci când Papa zice: „Eu sunt Biserica”, uită că a fost un moment pe la 1300-1400 în care deja se vorbea cine-i mai important: Papa sau Sinodul?!
Şi atunci au existat împotriviri – dintre catolici… Deci, aceste inovaţii sunt dezminţite de ei înşişi. Dacă luăm, de exemplu, „dogma Imaculatei Concepţii”: să vezi cum se certau între ei dominicanii şi franciscanii! Dominicanii n-au acceptat-o niciodată. Ei spuneau la fel ca Sfinţii Părinţi. Vezi certurile astea, discuţiile în contradictoriu, apoi vezi şi tradiţia ortodoxă. E simplu să vezi drumul adevărat. De ce e adevărat? Pentru că merge până la rădăcină, la Iisus Hristos, la piatra adevărată – căci nu Papa e piatra, ci Hristos.
Mai sunt multe diferenţe: pomenirea morţilor, rugăciunile, cântările. În biserica romano-catolică, muzica parcă e din desene animate[4]. În consecinţă, problema Catolicismului e că a promovat ca dogme lucruri pe care le condamnase înainte – ceea ce în Ortodoxie nu există.
Biserica romano-catolică se contrazice pe ea însăşi. Şi ce pune capac la toate e că catolicii ştiu că n-au dreptate, dar nu vor să recunoască. Asta te lasă perplex!
- Am tradus mai demult din greacă o mărturie ce poartă titlul „Pentru ce am părăsit Papismul?”; e scrisă de un monah romano-catolic trecut la Ortodoxie şi ajuns ulterior episcop ortodox în Mexic, Pavel Ballester, de origine spaniolă; acolo el povesteşte cum le arată romano-catolicilor că biserica lor n-are dreptate, minte. Atunci un iezuit îi zice:
„Ştiu şi eu că n-avem dreptate, dar prefer să merg alături de Papa în iad, decât cu toate adevărurile voastre în Rai”.
Cum vezi lucrul ăsta? - Asta e ceva care… e că nu lasă pe oameni să cunoască adevărul, ţin lumea în minciună. Aşa ceva, pentru mine, e un lucru satanic. Să nu-i laşi pe oameni să cunoască adevărul!
- Ortodoxia a avut întotdeauna ca principiu de „prozelitism”, ca să-i zic aşa, deşi nu-mi place termenul, acel „Vino şi vezi!” din Evanghelia lui Ioan, capitolul 1, versetul 46. Ea n-a căutat să convertească cu parul.
Cum vezi contrastul dintre acest principiu nobil şi acţiunile prozelitiste ale Inchiziţiei?
- Ai spus bine când ai afirmat că Biserica ortodoxă nu face prozelitism. Prozelitism e numai în biserica romano-catolică. Iată, şi eu, şi Emanuel, dar şi alţii am venit singuri să fim botezaţi! N-aţi venit voi să ne convingeţi ca să facem lucrul ăsta. Ideea de Inchiziţie e luată de la atei – să fii împotriva tuturor bisericilor. Şi aici sunt multe minciuni istorice. O Inchiziţie teribilă, cea mai rea pe care a cunoscut-o istoria, a fost cea din sudul Italiei – când papa trimitea inchizitori în Calabria. Sfântul Grigorie Palama spune de un Sfânt Nichifor, care a venit în Athos
- Sfântul Nichifor din singurătate, care e şi în Filocalie?
- Exact! El a fost italian, din Calabria. Aproape sigur a fost prigonit de către Inchiziţie (trebuie cercetate actele)… a fugit din Calabria în Athos. Şi el zicea că neamurile lui au fost trecute cu forţa la Catolicism. Dar nu vroia să-şi piardă mântuirea şi a fugit în Muntele Athos. A preferat să fugă de greşelile bisericii romano-catolice! Şi asta spune multe. S-au păstrat actele proceselor făcute în Calabria. Cei care vorbeau greceşte erau marginalizaţi, prigoniţi. Asta seamănă foarte mult cu o poliţie etnică! Nu poţi să constrângi omul, dacă el vrea să fie cu adevărul. Acolo se folosea forţa şi constrângerea. De aceea, până azi, în poporul Italiei de sud au rămas nişte semne pe care lumea nici nu le cunoaşte. Fărâme de identitate istorică, din trecutul său, de pe când era ortodox. Rămâne… aşa, ca o amintire pierdută. De exemplu, în Brindisi se face o prăjitură care se cheamă colivă. Dar nimeni de acolo nu ştie că există colivă în Biserica Ortodoxă. Nu ştie de unde s-a păstrat această denumire. Şi mai sunt şi altele. De exemplu, în Italia de sud s-a păstrat obiceiul de a cinsti şi săruta moaştele şi mormintele sfinţilor. Dar normanzii îi opreau! Aceştia au ocupat tot sudul Italiei, care era parte componentă a Imperiului Bizantin; era deci ortodox. Şi normanzii luau icoanele şi le ridicau sus ca să nu poată ajunge oamenii şi să le sărute. Iar ei, sărmanii, ce făceau? Sărutau vârful degetelor şi trimiteau sărutul sus, la icoane, pentru că nu ajungeau să le sărute cu buzele! Aşa că până astăzi, în sudul Italiei, oamenii fac cruce şi apoi sărută vârful degetelor, dar nu ştiu nici ei de ce fac asta, de unde le-a rămas. Îmi spunea un călugăr rus care a fost cu mine în Sfântul Munte, la întoarcerea în Italia: „În Calabria sunt nişte sate care sunt la fel ca la greci. Trebuie să te gândeşti că înainte nu era nici o diferenţă. Era un singur popor, cu o singură credinţă!”. Şi, apoi, părintele Ioannis Romanidis… pentru mine, mi-a deschis ochii în multe privinţe ca istoric.
- Deci, ca să şteargă urmele, înseamnă că istoria Italiei a fost măsluită.
- Da, a fost falsificată. Iar acum oricine încearcă să vorbească despre asta, iese cu scandal! De ce nu sunt traduse cărţile lui Romanidis? În Italia nici nu se ştie despre ele. Eu am scris pe un site de istoria bizantină a noastră şi imediat a ieşit scandal
de cum am început!
Dar eu am zis tot, până la capăt. Trei ani m-am „bătut” cu un profesor italian de istorie bizantină pe acel site; el m-a invitat la Veneţia. Trebuia să plec la Sfântul Munte şi i-am spus că nu pot veni la Veneţia. Printre altele, acesta îmi spune: „A venit aici o profesoară germană şi a vorbit despre lumină în concepţia ortodoxă. Am rămas fermecat!”.
Asta mi-a ridicat mult moralul. Atunci îţi spun sincer, am rămas fără cuvinte – i-am zis să intre într-o biserică ortodoxă, să se gândească la tradiţia ortodoxă, de unde sunt datinile pe care le avem.
- Nicolae Iorga, un cunoscut istoric român, spunea că un popor ce nu-şi cunoaşte istoria e ca un copil ce nu-şi cunoaşte părinţii.
Crezi că cunoaşterea istoriei nefalsificate i-ar ajuta pe italieni să se întoarcă la origini, la credinţa ortodoxă a strămoşilor lor?
- Foarte mult! Ar fi un lucru imens pentru Italia.
Poţi să-ţi cunoşti părinţii adevăraţi mai ales în sud… În nord se simte diferenţa, pentru că acolo influenţa francilor a fost directă. În centru şi sud nu au fost influenţe, de aceea acolo, până la 1400- 1500, în biserici mai existau iconostase, catapetesme ca în bisericile ortodoxe, dar au fost distruse după un conciliu. Chiar şi acum la Otranto se mai găsesc nişte mănăstiri ortodoxe năruite, dar nimeni n-are curajul să le renoveze! După mine, asta-i calea pentru italieni – dar trebuie să aibă mai întâi un contact cu Ortodoxia.
- Ce influenţă crezi că are astăzi o mişcare precum ecumenismul asupra unui eterodox care doreşte să afle adevărul, biserica dintru începuturi?
- Ecumenismul e un pericol foarte mare… El tinde să şteargă identitatea. Şi, dacă s-au şters identităţile, s-a „reuşit” cel mai mare lucru! Cine are numai de pierdut, e doar Biserica Ortodoxă. Catolicismul are numai de câştigat, în orice caz. Ce vreau eu să zic e că dacă vinul e foarte bun, niciodată nu mă gândesc să pun apă. Beau mai puţin, dar beau numai vin. În schimb, ce face Ecumenismul e că pune o grămadă de apă într-un vin foarte bun!
- Dai deci de înţeles că Biserica Ortodoxă, prin participarea ei la Mişcarea Ecumenică, se diluează, îşi pierde esenţa?
- Da, şi dacă îşi pierde esenţa, începe să piardă teren, precum Catolicismul. Şi asta ar fi o armă a catolicilor şi protestanţilor împotriva ei… Să arate că şi ea se compromite, se rupe în sine însăşi…
- Aceasta, pentru că un eterodox care vrea să vină la Ortodoxie, luându-se după teoria ramurilor propovăduită în Ecumenism, nu se va mai putea întoarce, căci va zice: „Toţi au adevărul. Adevărul e împărţit şi ici şi colo”.
- E adevărat. Îmi pare rău că trebuie să o spun, dar această teorie e o minciună, un fals. Oricine caută la rădăcină, mai adânc, îşi dă seama că nu e adevărată. E ca şi cu o creangă care se rupe de trunchi. Poate că ceva a rămas în Biserica Catolică, dar creanga ruptă se usucă, doar trunchiul rămâne verde… Poate că rămâne o frunză, aşa, poate că mai sunt şi oameni buni printre catolici, dar e o diferenţă imensă. Singura comparaţie între Ortodoxie şi Catolicism e cea între un arbore verde, plin de viaţă, şi o creangă ruptă, căzută jos. Iar protestanţii şi neoprotestanţii sunt şi mai rupţi…
Dacă romano-catolicii ce vin la Ortodoxie le-ar arăta celorlalţi catolici acest lucru, poate că s-ar întoarce toţi grămadă.
Să se gândească că toată Patriarhia Romei era unită cu celelalte patriarhii! Dar să renunţe la toate erorile ce le-au făcut între timp, la „Filioque” şi celelalte…
- Deci tu crezi că singura condiţie de unire între Catolicism şi Biserica ortodoxă este ca Papismul să renunţe la toate inovaţiile lui?
- Da… - Încercări de unire au mai fost, de-a lungul vremii, la Lyon, la Ferrara… - …dar atunci au fost numai motive politice. Cine cercetează bine, ştie ce i-a adus la unire. Constantinopolul era ameninţat de turci şi trebuia un ajutor militar – problema e că aşa nu se rezolvă nimic duhovniceşte.
- Cum sunt văzuţi sfinţi precum Marcu al Efesului sau Grigorie Palama în lumea catolică?
- Adevărul e că Sfântul Grigorie Palama e foarte apreciat. Dar nu de către cler, ci de către credincioşi! E foarte preţuit din pricina Filocaliei, căci Filocalia se citeşte. Mai sunt şi unii preoţi care îl citează şi-l propun pentru studiu. Dar ei nu spun că sunt diferenţe între ce zice el şi Catolicism. Asta-i problema – pentru că, dacă le-ar spune oamenilor, imediat ar fi asaltaţi cu întrebările şi, de aceea, ei ascund lucrul ăsta. Poţi să spui două lucruri: sau că adevărul este în amândouă bisericile – dar asta nu stă în picioare, e infirmat de fapte ce dovedesc că adevărul e doar în Biserica Ortodoxă; sau să zici că Sfântul Grigorie Palama avea dreptate numai în unele puncte, unde îţi convine, iar în rest – nu. Dar nici asta n-are suport, căci şi acest argument, ca şi primul, poate fi combătut cu dovezi. Cât despre Sfântul Marcu, există o carte, dar numai în franceză, „La falsification fatale” („Măsluirea mortală”), scrisă de un diplomat francez ce a adunat toate probele, demonstrând că Filioque e un fals; s-au contrafăcut scrierile Sfinţilor Părinţi şi ale celor care au participat la Sinodul de la Ferrara. Şi acest om, fiind diplomat, a ştiut foarte bine unde să caute, cum să aibă acces la procesele verbale. Eu cred că şi părintele Romanidis a citit din cartea asta, dar problema e că nu-i tradusă în italiană. Cred ar fi foarte bine ca lumea din Italia să citească această carte.
- În încheiere, te-aş ruga să transmiţi nişte gânduri: un mesaj pentru ortodocşi şi credinţa lor, pe care tu ai cunoscut-o cu atâta zbucium, şi altul către catolici – şi nu numai, ci pentru toţi cei care vor să cunoască Ortodoxia.
- Pentru ortodocşi, mesajul e acesta: am văzut că Ortodoxia a păstrat şi păzeşte cu exactitate şi tărie duhovnicească o uriaşă comoară, tezaurul nesfârşit al Bisericii primare a lui Hristos
– l-a ţinut întreg, nestricat.
Pentru ortodocşi, ar trebui să fie o bucurie imensă că s-au născut în tradiţia asta, pe care trebuie să o aprofundeze mai mult. Să luăm, ca exemplu, cinstirea icoanelor – cei ce au murit pentru cinstirea lor, faptul că au murit pentru asta: atunci moartea lor are sens, deoarece aşa a ajuns până la noi intactă cinstirea icoanei. Şi a fost cu putinţă numai prin jertfa lor, pecetluită cu propriul lor sânge. Toate dogmele Ortodoxiei sunt pecetluite cu sângele mucenicilor şi mărturisitorilor, care s-au luptat ca ele să rămână neschimbate, aşa cum ne-au fost lăsate de Hristos în Evanghelia Sa. Şi pentru asta trebuie să mulţumim Ortodoxiei, că a păstrat până astăzi toate acestea intacte: cuvintele Sfinţilor Părinţi, slujbele, rugăciunile, liturghia. Dacă mă năşteam ortodox ar fi fost mai bine – dar eu m-am născut romano-catolic, iar în copilărie nişte întrebări de-ale mele n-au găsit răspuns. N-am avut ocazia să intru într-o biserică ortodoxă. Nu avea cine să-mi dea răspunsurile. Acum, mesajul meu către catolici, protestanţi şi ceilalţi care trăiesc în alte religii este că dacă caută adevărul, trebuie să cerceteze în profunzime Sfinţii Părinţi, istoria bisericească de la început, de la Hristos. Atunci nu ai cum să nu vezi că Ortodoxia a păstrat întocmai Evanghelia lui Hristos, poruncile şi învăţăturile Evangheliei, aşa cum ne-au fost ele date de către Iisus Hristos. De exemplu, astăzi, după masă, s-au împărţit acele bucăţele de pâine sfinţită (e vorba de rânduiala Panaghiei, ţinută în Sfântul Munte – n.n.) – lucru care îţi aduce aminte de înmulţirea peştilor şi a pâinilor din Evanghelie. Aşa ceva nu poţi găsi nici la catolici, nici la reformaţi – nicăieri. Înţelegi acolo ceva raţional, dar nu poţi să simţi, să cuprinzi toată energia ce se revarsă din aceste simbolistici. Pe catolicii din Italia, Franţa şi Europa, în general, cred că i-ar ajuta foarte mult să citească istoria lor adevărată, nefalsificată. Cred că au multe de învăţat şi de recuperat! A consemnat Monahul Gherontie (Nica), Sfânta Mare Mănăstire a Sfântului Pavel, la pomenirea Sfântului Mucenic Eladie şi Sfântul Ioan Rusul – 27 mai 2009
[1] E vorba de adaosul romano-catolic la Simbolul Credinţei ce se referă la purcederea Sfântului Duh „şi de la Fiul”, caracterizat de părintele Rafail Noica drept „culmea rătăcirilor, într-un singur cuvânt” (cf. 15 nov. 2007, Alba-Iulia). (n.red.)
[2] E vorba de sudul Italiei, ce are până astăzi o populaţie de greci italienizaţi, regiune cunoscută şi sub numele de „Magna Graecia”. Ea a rămas până în sec. XXI sub suveranitatea Imperiului Bizantin şi jurisdicţia Patriarhiei Constantinopolului, până ce, o dată cu creşterea puterii politice a papalităţii şi a regatelor francilor, a intrat sub stăpânirea acestora. În această perioadă s-a produs şi o trecere (târzie, faţă de restul peninsulei), de la Ortodoxie la Romanocatolicism. (n.red.)
[3] Cf. Scrisoarea 43 din vol. V al Scrisorilor Sfântului Grigorie cel Mare – „Nimeni în Biserică nu are dreptul să-şi aroge titlul de episcop universal”. (n.red.)
[4] După Conciliul Vatican II (1962-1965), în Catolicism s-a permis folosirea oricărei forme de cult socotită potrivită misionar de către preotul congregaţiei respective. Astfel, în unele biserici romano-catolice de astăzi, există variante de misse (liturghii) slujite cu acompaniament de chitară sau pe alte ritmuri muzicale moderne. (n.red.)
Articol apărut în numărul 7 al revistei “Presa Ortodoxă”.
Născut într-o familie catolică din Benevento, Italia, aproape de Napoli, mi-a istorisit povestea dramatică şi pe alocuri plină de zbucium a „întoarcerii sale la origini”, aşa cum îi place să numească venirea sa la Ortodoxie – acest proces de căutare a identităţii sale şi a rădăcinilor poporului său, ce odinioară făcea parte din pliroma Bisericii Dreptslăvitoare.
Iubeşte mult cultura şi ortodoxia românească pentru că în România a avut primul contact cu Ortodoxia, drept pentru care a învăţat singur limba română, fiind astăzi un bun vorbitor al ei. Ca urmare a acestui ataşament faţă de România s-a căsătorit cu o româncă, Elena-Rodica, în luna mai a anului 2000. În prezent are un copil, Ioachim, şi pe lângă grija purtată fermei proprii, cât şi lucrărilor de agricultură, pomicultură şi agroturism de pe pământurile lui, Luca mai lucrează în paralel şi la „Confederaţia Italiană de Agricultură” (CIA) şi predă cursuri de agronomie la un liceu de specialitate din Benevento. În ciuda specializării sale, ascultându-l vorbind ai impresia că ai înainte un dascăl de teologie precum cei de demult sau un veritabil şi renumit profesor de istorie. Întrucât povestea zbuciumată a căutării identităţii sale ortodoxe prezintă un real folos duhovnicesc, mai ales în aceste vremuri de mare confuzie duhovnicească şi dogmatică, datorită sincretismului religios practicat la scară largă, i-am solicitat lui Luca un interviu pentru Presa Ortodoxă, dându-i posibilitatea să ne spună el însuşi încercările, tristeţile, dar şi bucuriile legate de trecerea sa la Dreaptaslăvire. (M.G.)
Presa Ortodoxă: Luca, te-am ruga pentru început să ne spui puţin despre întoarcerea ta la origini. Ce anume te-a determinat să faci acest pas şi de unde au început aceste căutări?
Luca: Aceste căutări au început de când mi-aduc aminte, de mic. Prima amintire a fost bucuria în sufletul meu că vin la viaţă, că Dumnezeu îmi dă viaţă. Şi nu este o amintire mai veche decât asta! Şi a fost o bucurie imensă.
Apoi mi-aduc aminte de bunica mea. Ea îmi tot povestea – şi eu îi ceream mereu să-mi povestească – de Sfinţii Părinţi italieni şi care au fost ortodocşi. Şi îmi spunea de Sfântul Benedict din Nursia, de Sfinţii Silvestru, Leon cel Mare şi Grigorie Dialogul, Papii Romei. Odată s-a întâmplat că am avut un vis. Am visat că un om ce era tot roşu intra în casă şi venea înspre mine. Şi m-am speriat, m-am ridicat din pat plângând şi imediat lângă mine n-au fost nici mama, nici tata, ci doar în câteva clipe a ajuns bunica mea. Întrebându-mă ce s-a întâmplat, i-am povestit tot visul în detalii. Atunci ea m-a dus în cea mai veche biserică din Benevento, ce a fost construită înainte de Marea Schismă. Acolo m-am simţit ocrotit. Pe atunci aveam vreo şapte ani. Şi ce m-a impresionat au fost stâlpii, erau 12 şi Iisus răstignit. Din faţa Lui ieşea pentru mine o forţă, o energie care-mi zicea că eu nu trebuie să am frică de nimeni, de nimic, că puterea Lui e mult mai mare decât orice mă poate speria. Şi mi s-a mai întâmplat de câteva ori că mă sculam speriat din somn. Mă speria frica de moarte. Şi eu căutam tot mai mult pe Iisus Hristos. Au trecut mulţi ani. Eu tot timpul căutam şi mă rugam la Dumnezeu. Prin 1996 am ascultat o conferinţă despre medicina isihastă. Şi era o carte explicată de un român, Cornel, ce făcea filosofie la Napoli. Cartea era despre un călugăr ortodox român de la Mănăstirea Frăsinei, Vâlcea. Şi în acel moment… nu a explicat toată cartea, doar lucrurile cele mai importante; nu mi-a trebuit mult ca să realizez – până atunci n-am ştiut nimic de ortodoxie – că acolo e adevărul! Asta a fost într-o fracţiune de secundă.
Acolo a fost primul meu contact cu Ortodoxia, şi aveam 25 de ani. Atunci, ascultând acea prelegere, mi-a venit în minte tot ce îmi spunea bunica mea, tot ce am căutat până atunci. Şi l-am întrebat pe acel băiat cum să-l cunosc pe părintele Ghelasie – căci aşa se numea călugărul de la Frăsinei – iar 3 el mi-a dat o scrisoare de recomandare, pentru că îl cunoştea bine. Întrucât eu nu cunoşteam România, mi-a spus apoi că pot să vin cu el atunci când se va întoarce. N-am putut, pentru că am plecat în armată. După un timp, la noi în casă a venit o fată româncă ce căuta de muncă. Era viitoarea mea soţie. Întrebarea pe care i-am pus-o când am văzut-o prima oară – şi ea îşi aduce foarte bine aminte de asta! – a fost despre Dreapta-slăvire: dacă era ortodoxă. Iar a doua, dacă ştie de mănăstirea Frăsinei! Nu ştia, dar fratele ei ştia. După un an, eram deja logodit cu ea şi am mers împreună pentru prima dată în România. Nu pot să spun ce impresie extraordinară mi-a făcut România. Îmi trebuie prea mult timp…
P.O.: Să înţeleg că scopul declarat pentru care ai mers în România a fost numai şi numai ca să cunoşti Ortodoxia?
Luca: Da, Ortodoxia şi pe părintele Ghelasie, iar logodnica mea ştia foarte bine că pentru asta merg. Prima oară când am intrat într-o biserică ortodoxă şi am stat la o slujbă a fost la o cununie, în Timişoara.
Văzând obiceiurile din România, cu coroanele de la cununie, îmi venea să plâng şi de bucurie pentru ce vedeam şi pentru ce simţeam în sufletul meu, în inima mea… ceva se mişca, simţeam ca şi cum inima mea s-ar sparge şi îmi ziceam: „De ce eu sunt despărţit de la asta?”
P.O.: Ce ai simţit când ai intrat prima oară într-o biserică ortodoxă şi ai asistat la o slujbă?
Luca: Două lucruri ce s-au întipărit în inimă. Prima a fost frumuseţea mai presus de fire, o frumuseţe din tot ce vedeam.
P.O.: Ce nu poate fi exprimată în cuvinte…
Luca: Nu, nu poate fi exprimată. Ştii că-i frumos, că te prinde cu totul! Merge direct la inimă, iar gândurile se liniştesc. Nu ştiu cum să explic.
P.O.: Ai simţit vreodată această frumuseţe în Biserica în care te-ai născut, în Biserica Catolică?
Luca: Nu! Nu! Nu! Atunci mi-am adus aminte de trăirile mele din Catolicism, dar asta le depăşea pe toate şi dădea un sens – vedeam că această frumuseţe din Ortodoxie te împlineşte, că e ceva ce n-are sfârşit.
Acolo începea senzaţia asta şi după aceea se oprea. Era ca şi cum mi-aş fi adus aminte de ceva, dar nu-l puteam vizualiza. Însă la acea slujbă ortodoxă îl vedeam. După aceea, m-au impresionat cântările şi simbolurile de la cununie. Şi apoi mă uitam la lume şi mă gândeam: „Lumea asta toată! De-ar şti ce comoară e aici, ce are!” Întrebam cum se face când 4 e nuntă, înmormântare, şi mulţi nu ştiau să-mi răspundă, dar unii îmi dădeau răspunsul, de rămâneam gură-cască şi ziceam: „Vezi, tot ce-ai căutat este aici!” Dar este într-un fel desăvârşit.
P.O.: Atunci ştiai româna, înţelegeai ceva din slujbă?
Luca: Nu, absolut nimic, dar am avut sentimentul că am găsit ce căuta sufletul meu, inima mea. Deci, am plecat după o săptămână la Frăsinei. Era prima mea vizită la o mănăstire ortodoxă.
P.O.: Când ai spus Rodicăi, soţiei tale, că mergi în România numai ca să ajungi la Frăsinei, nu s-a mirat? Nu s-a întrebat: „Măi, ce vrea omul ăsta, ce caută”
Luca: Nu, ci mi-a zis un lucru care m-a făcut s-o iubesc şi mai mult. Mi-a zis: „Mulţi tineri de vârsta noastră cred că Dumnezeu nu există. Ştiu că nu merg prea mult la biserică, dar nu pot să nu cred în Dumnezeu! Eu, când merg la biserică, am momente în care trebuie să mă feresc de lume, căci îmi vine să plâng. Dar nu numai pentru păcate, ci şi de bucurie. E ceva ce-ţi intră în inimă!” Eu am înţeles-o foarte bine. Apoi, ajungând la Frăsinei, printre lucrurile ce m-au impresionat a fost şi rânduiala de la masă. Faptul că se citea un cuvânt de folos. Era o continuare a slujbei din biserică. Acolo se hrănea şi sufletul, şi trupul. M-a impresionat şi ospitalitatea călugărilor, faptul că m-au chemat la masă pe mine, un străin pentru ei. În mănăstirile catolice, mirenii nu sunt invitaţi la masă, darămite să mai stea şi cu călugării împreună – de aceea, şi în această privinţă, Catolicismul îţi dă faţă de Ortodoxie o senzaţie de răceală. Apoi, ce m-a mai mirat în Ortodoxie era faptul că monahii lucrau, făceau agricultură, aveau livadă. Bunica mea îmi povestea despre Sfântul Benedict din Nursia. El avea regula ora et labora, adică roagă-te şi lucrează. Şi Fericitul Augustin spunea că monahii trebuie să lucreze. Asta ajută împotriva patimilor, şi e valabil şi pentru o persoană căsătorită. Căutându-l pe părintele Ghelasie, am întâlnit un călugăr, care, auzind pe cine căutam, ne-a zis: „Da’ de ce-l căutaţi, că ăla-i cam ţicnit la cap? Dacă vreţi, mergeţi acolo sus, că stă la nişte căsuţe”. Cumnatul meu mi-a zis să plecăm, că ceva nu-i în regulă, dar eu am stăruit, căci vroiam foarte mult să-l cunosc pe părintele Ghelasie. El se speriase de ce-i spusese călugărul. Chiar crezuse. Urcând, ne-a ieşit din nou în cale acel călugăr şi ne-a spus: „Eu sunt părintele Ghelasie, veniţi aici”. Cumnatul meu a făcut ochii mari: „Cum, cel care ne-a spus că Ghelasie îi ţicnit e chiar părintele Ghelasie?!”Atunci i-am dat părintelui scrisoarea de recomandare, după care, printre altele, l-am întrebat şi ce diferenţă există între suflet şi duh, iar pentru mine era important, căci în Catolicism se spune doar de suflet şi trup. El mia răspuns, dar cumnatului meu i-a fost greu să traducă. Era prea profund! La urmă, mi-a dat patru cărţi în română, scrise de el, şi mi-a spus ca altă dată când mai venim să stau vreo câteva zile la mănăstire, ca să avem timp să vorbim mai mult. N-am mai apucat să-l mai văd a doua oară, căci curând după aceea el a murit. După experienţa de la Frăsinei, întorcându-mă la soţia mea, i-am spus că mă gândesc tot mai serios să trec la Ortodoxie. Ea s-a speriat puţin, gândindu-se cum puteam să trăiesc ortodox, având în vedere că toate neamurile mele erau catolice. Din partea bunicii mele au fost mulţi călugări vestiţi şi cardinali. Toţi mă cunoşteau în Benevento. Însa asta a speriat-o doar pe ea, nu şi pe mine, căci se gândea că toţi o vor socoti pe ea vinovată pentru venirea mea la Ortodoxie. După un timp, ne-am căsătorit prima oară în Biserica Catolică. Preotul catolic i-a spus că se poate împărtăşi, iar ea m-a întrebat ce să facă. Eu i-am spus: „Gândeşte-te, nu te poţi împărtăşi la catolici! Aşteaptă – după botezul meu, ne cununăm la ortodocşi”. Aşa că nu s-a împărtăşit. Eu vroiam să trec la ortodocşi, dar nu ştiam cum. Toţi mă opreau. Mama s-a împotrivit căsătoriei mele cu Rodica, din pricină că era româncă şi ortodoxă, dar asta până când s-a îmbolnăvit grav fratele meu şi toţi l-au abandonat, inclusiv soţia lui. Singura care i-a stat alături a fost Rodica. Şi atunci şia dat seama mama mea ce fel de om este, ce suflet ascundea. Şi asta este cultură, pentru aceasta eu am zis italienilor să se uite foarte bine ce înseamnă cultura română, pentru că cei mai mulţi nu ştiu sufletul adevărat al românilor!
P.O.: V-aţi căsătorit prima oară la catolici ca să aveţi actele în regulă faţă de statul italian?
Luca: N-a fost numai asta. Eu vroiam să mă căsătoresc ortodox, dar preotul ortodox român M. de la Benevento mă oprea să mă botez la ortodocşi.
Zicea să mai aştept, să mă gândesc mai bine. Poate că a vrut să vadă dacă eram într-adevăr hotărât. Trebuia totuşi să se gândească că în acele clipe sufletul meu era sfâşiat… Din orice unghi priveam, vedeam că adevărul numai acolo este, în Ortodoxie. Toţi cei care mă cunoşteau ştiau că eu întotdeauna am fost sincer. Cunoşteam toate scrierile catolice. Şi oriunde mă uitam, la diferenţele dintre Catolicism şi Ortodoxie, vedeam că Ortodoxia avea dreptate.
P.O.: Le-ai spus părinţilor tăi că vrei să treci la Ortodoxie?
Luca: Nu, dar simţeau. Îmi spuneau: „Ţi-ai schimbat religia!”. Mamei mele i-am spus: „Eşti cu facultate, ai absolvit litere şi filosofie – dar când îmi spui că nu mai sunt creştin dacă trec la ortodocşi înseamnă că nu înţelegi nimic.
Nu ştii ce spui. Tu faci confuzie, nu ştii ce diferenţă e între un musulman şi un creştin! Şi eu aşa ceva nu pot accepta de la tine. N-ai citit nici un pic de istorie? Eşti cu facultate, eşti femeie cultă, profesoară. Aveam pretenţii de la tine, dar văd că nu ştii nimic”. Dar şi alţii mă luau peste picior şi mă întrebau dacă cred în Iisus, în Maica Domnului, în sfinţi. Făceau confuzie între protestanţi şi ortodocşi, iar eu le spuneam: „Ascultaţi, dacă vreţi să vorbim, vorbim, dar despre lucruri serioase. Aduceţi aici pe cine vreţi, călugări, preoţi, cardinali. Voi mă întrebaţi şi eu vă răspund, şi invers.
P.O.: Erai atât de hotărât, încât erai pregătit să-i înfrunţi pe toţi?…
Luca: Da, dar problema lor era şi faptul că eu îi deranjam cu întrebările mele despre viaţa veşnică şi altele.
P.O.: Căutările tale pentru Ortodoxie au început prin 1996 şi te-ai botezat după nouă ani, în 2005. De ce a durat aşa mult?
Luca: A fost un lucru pentru care am suferit mult. De ce? Preotul român M. mi-a zis atunci să fac răbdare, să mai aştept, dar am mers apoi la Benevento şi simţeam că relaţia noastră era rece, adică el nu-mi spunea nimic ce trebuie să fac. Apoi miam zis: „Ce să fac? Nu mai pot sta aşa!”. Şi am sunat la Napoli, la Mitropolia Ortodoxă Greacă şi le-am zis că vrea să trec la Ortodoxie. Nu le-am zis de botez, pentru că părintele M. îmi zicea că trebuie doar mirungerea; eu îl tot întrebam: „Dar sunteţi sigur că aşa e bine”? Eu tot mă gândeam că nu-i drept, că-mi trebuie botezul.
P.O.: Deci tu te gândeai singur că îţi trebuie botezul, fără să-ţi spună cineva lucrul ăsta?
Luca: Da. Eu pentru asta am mers la Napoli, că dacă nu, părintele acela îmi făcea doar mirungerea. Şi când a auzit că m-am botezat s-a supărat! Zicea că nu-i corect! Şi cei de la Mitropolia Greacă mi-au zis să mai aştept. Eu le-am zis: „De-atâţia ani aştept!” Până la urmă, m-au trimis în Calabria unde era un monah ortodox italian, părintele Nil, ce venise de la Sfântul Munte, din Mănăstirea Vatopedi. Am stat acolo vreo 3-4 zile. Şi părintele Nil mă tot amâna. Era acolo şi un părinte rus, destul de în vârstă. Şi eu îi spuneam, pentru că era un om foarte bun: „Roagă-l pe părintele Nil să mă boteze chiar acum. Poate vă ascultă, că sunteţi mai în vârstă! Vă rog din tot sufletul să mă ajutaţi!”
Şi-mi aduc aminte că, ori de câte ori avea prilejul, îi spunea părintelui Nil la masă: „Părinte Nil, e pregătit, de ce nu-l botezaţi şi-l tot amânaţi?” Părintele Nil zâmbea şi tot ocolea răspunsul, zicând: „Păi, să vedem…”
Eu, în acele momente, eram dărâmat, aveam sufletul sângerând de durere şi suferinţă şi nu îndrăzneam să-l întreb de ce mă amână…. Şi, până la urmă, nu m-a botezat. Mi-a zis că trebuie să aştept, să mă mai rog şi, după ce fac toate astea, mă sună el. Am plecat acasă mâhnit. După ceva vreme, văzând eu că trece timpul şi de telefonat nici gând, arzând de nerăbdare, îl sun eu şi… ce credeţi că-mi spune? Că a uitat de mine! Atunci am fost distrus şi mi-am zis: „Dar cum poate un călugăr…”. Eu ardeam, şi el uitase! Puteam să mor, şi ţie nu-ţi pasă? Uiţi să-mi dai medicamentul? Prin urmare, m-am dus înapoi în Napoli, la Mitropolia Greacă, la părintele Gheorghios, şi i-am spus: „Părinte, vă rog eu frumos… Părintele Nil a uitat de mine: botezaţi-mă!” Sufeream mult. Mă gândeam la slujbele ortodoxe, la Sfinţii Părinţi şi îmi spuneam: „De ce trebuie să sufăr atâta, să trec prin atâtea ca să ajung fiu al Bisericii Ortodoxe?”
Părintele Gheorghios îmi spune: „Dar poţi să faci altceva…”. „Altceva? Nu, nu vreau altceva”. Îmi spune: „Poţi să fii filo-ortodox, dar să rămâi catolic…”. „Părinte, nu! Vă rog din tot sufletul meu să-mi faceţi botezul. Dacă vreţi, facem altfel: ajung ortodox şi apoi îi fac eu pe catolici filoortodocşi”.
Atunci a zâmbit şi îmi zice: „Bine, te pregăteşti şi-ţi facem botezul!” Lam întrebat apoi: „Căsătoria mea la catolici e valabilă? Căci părintele M. mi-a zis că e, dar pentru mine nu e valabilă”. Mi-a zis atunci că după botez vom face şi cununia religioasă în Biserica Ortodoxă. M-a mai întrebat:
„Ce vrei, să-ţi facem doar mirungerea sau şi botezul?”
Eu i-am spus că vreau să mă botez. A sunat apoi la mitropolie şi de acolo i-au zis să-mi lase libertatea de alegere. Aşa că în mai 2005 am fost botezat. După o săptămână, am făcut cununia ortodoxă cu Rodica.
P.O.: Să ne oprim la momentul botezului.
Ce ai simţit atunci în clipa aceea?
Luca: Eu l-am trăit în alt fel, adică mult mai adânc decât v-aţi putea închpui. De la început, când eram în Biserică şi am făcut lepădările de satana, eram foarte atent la cuvinte şi încercam să îmi dau seama ce se petrece. Simţeam când se pomenea în rugăciuni de apă şi ulei sfânt o bucurie care creştea. Era ca şi cum mă umpleam de o bucurie şi o energie pe care am dorit-o de când eram mic. Pentru mine, botezul a fost ca şi cum aş fi venit iar la viaţă. Şi apoi – şi asta e pentru mine cel mai important – am simţit că m-am unit cu Sfinţii Părinţi, că ei au devenit părinţii mei adevăraţi, ca şi cum te-ai întoarce la familia ta, ca şi cum te-ai uni cu cei pe care iai iubit cel mai mult. Înainte nu-i puteam simţi aşa de aproape de sufletul meu pe Sfinţi Părinţi ai Bisericii ca Sfântul Ioan Gură-de-Aur, Vasile cel Mare, Ambrozie al Mediolanului, aşa cum i-am simţit după botez. Şi ăsta-i pentru mine un lucru… nu ştiu, trebuie să mulţumesc neîncetat Bisericii Ortodoxe. Pentru ce? Dacă n-ar fi păstrat ea acest har şi adevăr, nu mai exista posibilitatea acestei strânse legături, a părtăşiei cu Hristos şi sfinţii.
“Nu papa e piatra, ci Hristos”
Lupta dusă de un catolic practicant pentru a primi botezul în Ortodoxie (partea a II-a)
Articol apărut în numărul al revistei “Presa Ortodoxă”.
- Ce alte amintiri mai ai legate de Ortodoxie, în răstimpul de la începutul căutărilor tale şi până la botez? Ai mai fost în România, ai mai vizitat şi alte mănăstiri ortodoxe şi biserici?
- Da, am mai fost. Îmi amintesc că într-un an, în preajma
Paştilor, am fost cu Rodica la cumpărături. Şi-atunci îmi zic:
„Nu e pe aici vreo biserică ortodoxă, să stau la slujbă până
când terminaţi voi cumpărăturile?” Mi-a arătat una şi acolo
era slujbă. Şi mi-a rămas bucuria aceea de a sta la o slujbă
ortodoxă, de la început până la sfârşit!
Oricum, de pe
când eram romano-catolic şi căutam să trec la Ortodoxie, eu
aplicam principiile şi rânduielile ortodoxe în viaţa mea. De exemplu, postul. Ţineam postul ca la ortodocşi, cu aceeaşi asprime.
Într-un Post Mare, am slăbit 16 kilograme! Ultimele trei zile din Săptămâna Patimilor n-am mâncat nimic, până la Înviere.
Altă dată, am mers la o mănăstire de lângă Timişoara. Era de maici. Şi Rodi îmi zice: „Vezi că acolo slujba e lungă!” Şi eu i-am zis: „Şi care-i problema? Stăm la toată slujba”.
Am văzut că ei se foiau. Ieşeau din biserică, se duceau la maşină. Eu am stat tot timpul. N-am ieşit deloc, chiar dacă nu înţelegeam prea multe, căci pe atunci ştiam puţin româneşte. Vroiam să stau până la sfârşit, dar ei nu mai aveau răbdare…
Oricum, pentru altcineva poate că aceste lucruri nu sunt aşa de importante, dar pentru mine sunt. Şi, cu trecerea timpului, devin tot mai importante!
Ce m-a mai impresionat acolo erau colacii cu lumânări aprinse, adică faptul că Biserica Ortodoxă, în afară de grija pentru fiii ei vii, nu-i uită nici pe cei adormiţi, îi pomeneşte. Mare lucru!
Dumnezeu îl aduce pe om la theosis (îndumnezeire). Pentru un romanocatolic are mare impact asta, căci el vrea să găsească asta în Catolicism, dar nu o poate afla niciodată. Nu există! El a pierdut cugetul Sfinţilor Părinţi ce au trăit în Italia ortodoxă.
Mulţi astăzi nu mai ştiu ce-au scris sau ce-au scris nu se publică, nu se citeşte…
- Revenind la botez, le-ai spus părinţilor şi rudelor tale că te botezi? Au venit la botezul tău?
- Le-am zis, i-am invitat, dar n-au venit. N-au fost de acord. M-au lăsat singur! Pe moşia mea am o biserică catolică de la 1700, dărăpănată, pe care vreau s-o renovez şi s-o fac ortodoxă. Atunci iarăşi s-au împotrivit. Dar, cu timpul, s-au schimbat. Sunt cu totul alţii. Văd că au început să aibă preocupări şi căutări religioase mai adânci, lucru ce nu exista înainte. Îmi pun întrebări serioase, nu ca înainte – întrebări fără sens, precum: „De ce nu mai eşti creştin?” Pentru mine asta-i o întrebare neghioabă. Ce? Ortodocşii nu sunt creştini?
- Aici fac o paranteză. În viaţa Stareţului Sampson din Rusia se găseşte un episod interesant. Mama lui era englezoaică şi el a fost botezat la anglicani. Când Stareţul a trecut la ortodocşi şi a intrat în mănăstire, vine mama lui şi-i spune: „Deci, rămâi aici?” „Da!” „Atunci să-mi înapoiezi costumul şi ceasul tatălui tău”. „Poftim, n-am nevoie de ele”. Apoi ea îi zice: „Să ştii că ne-ai jignit pe noi toţi şi tot neamul nostru. De aceea, te tăiem de pe lista celor vii şi morţi”. La tine a fost aşa ceva?
- Mai rău! Mai ales mama era foarte agresivă. Se pornea împotriva mea şi, în special, împotriva lui Rodi. Ei tot timpul au crezut că Rodica m-a influenţat ca să ajung ortodox – în timp ce ea n-a avut nici un amestec în trecerea mea la Ortodoxie. Mama îmi făcea reproşuri. Vorbea de rău pe Rodica, pe români – şi eu asta n-o suportam.
Îi ziceam: „N-ai dreptul să jigneşti un popor şi, mai ales, un popor ortodox! Nici măcar nu-i cunoşti. Nu ştii ce înseamnă cultura română, ce frumoasă este. Ce oameni sunt. Nu-ţi pot permite să vorbeşti să zici aşa ceva. Cum te-ai simţi tu să ţi se spună aşa ceva?”. „Dar eu n-am nevoie să merg în altă ţară”. „Şi ce contează asta?”. Rodica, deşi suferea mult, îmi spunea: „Nu-i bine să răspunzi mamei tale. Nu-i frumos!”. Mai rău a fost cu ceilalţi patru fraţi ai mei. Pentru ei a fost un şoc. Nu erau credincioşi şi îmi spuneau: „Da’ tu, la vârsta asta, încă mai crezi în Dumnezeu?”. „Vai! Da’ voi nici nu ştiţi ce vorbiţi!”
- Cum vezi tu diferenţele dintre Biserica Ortodoxă şi Catolicism?
Ce anume te deranja în Catolicism, ce lucru nu mai era precum în Biserica primară?
- Pentru mine toate diferenţele sunt importante! În primul rând, că s-a schimbat Crezul – cuvântul „Filioque”[1].
Îi mulţumesc părintelui profesor Ioannis Romanidis pentru asta. Am înţeles din cărţile lui greutatea acestui fapt. Şi ce m-a 10 pătruns mai mult la inimă a fost că în Biserica din Roma era scris în latină şi în greacă Crezul fără adaosul „Filioque”, pus de Sfântul Leon al III-lea, Papa Romei. Era încrustat pe două plăci.
- Mai există acele două plăci? - Da, dar nu ştiu unde, cred că sunt la Vatican…
Şi Sfântul Leon spunea că în Biserică n-are ce căuta „Filioque”. Era deja pornită discuţia asta după Conciliul de la Toledo. Şi-apoi, papii de la Roma au condamnat „Filioque” împreună cu Biserica mult timp, până când au intrat francii în secolul al IX-lea – atunci au acceptat Filioque.
Asta a avut urmări grave în sudul Italiei. Au fost schimbaţi cu forţa episcopii care nu acceptau adaosul la Crez – în Calabria, Apulia, Sardinia, Sicilia şi în Campania[2].
Tot poporul meu a fost trecut cu forţa la inovaţiile făcute de franci.…Apoi, faptul că în Biserica Catolică la împărtăşanie nu se dă vin mirenilor, ci numai ostia, iar azima nu-i dospită – şi asta m-a deranjat foarte mult.
Eu, când am luat prima împărtăşanie la ortodocşi, am rămas foarte mirat, căci nu ştiam de „zeon”, de apa caldă folosită la împărtăşanie. Pentru un catolic, e ceva extraordinar! Îţi dă senzaţia de comuniune, de căldură. Nu e nici o diferenţă, suntem toţi un trup.
În al treilea rând, că preoţii catolici nu se pot căsători.
În Ortodoxie, Taina Nunţii e mult mai preţuită decât în Catolicism. Şi al patrulea, teologia energiilor necreate, lucru pe care Biserica Romano- Catolică nu-l acceptă.
Dar pentru mine e lucru de căpetenie. Dacă citeşti Sfinţii Părinţi se vede tot, toată această diferenţă! Aici se cuprind toate, şi teologia icoanei. Catolicii nu au icoane, au tablouri.
Sunt tablouri, nu icoane! Deci, ei nu respectă predania, tradiţia Bisericii. Nu-mi place când văd la ortodocşi icoane de influenţă apuseană, catolică, renascentistă. Şi mă mir că lumea nu-şi dă seama ce diferenţă enormă! – deoarece între icoana bizantină şi statuetele şi tablourile catolice nu există comparaţie. E prea mare prăpastia ca să se poată compara, nici măcar artistic!
De exemplu, „Sfânta Treime” a lui Andrei Rubliov e ceva extraordinar, chiar şi artistic.
Fantastic! Totuşi, prin icoana bizantină, catolicii se apropie de Ortodoxie. Simt frumuseţea ei! Apoi, este ierarhia bisericească. Faptul că Papa Romei a spus că el e cel mai de seamă patriarh. Un papă a spus odată: „Io sono la Chiesa!” („Eu sunt Biserica!”) Asta-i ceva foarte grav!
De ce? Sfântul Grigorie Dialogul, Papa Romei, îi scria Patriarhului Constantinopolului – care zicea atunci despre sine că e cel de seamă, cel mai mare patriarh : „Tu susţii ceva ce nu există în Biserică!”[3]
- Era vorba de Sfântul Ioan Postitorul…
- Da, împăratul şi senatul îi dăduseră titulatura de patriarh „ecumenic” („a-toatălumea”). Nu şi-a luat-o el, ci i-a fost acordată. Papii de acum ar trebui să citească ce zicea acel Papă sfânt, Sfântul Grigorie cel Mare, despre primatul în Biserică… Apoi, infailibilitatea Papei, ce a apărut pe la 1855. Dar problema e că atunci când Papa zice: „Eu sunt Biserica”, uită că a fost un moment pe la 1300-1400 în care deja se vorbea cine-i mai important: Papa sau Sinodul?!
Şi atunci au existat împotriviri – dintre catolici… Deci, aceste inovaţii sunt dezminţite de ei înşişi. Dacă luăm, de exemplu, „dogma Imaculatei Concepţii”: să vezi cum se certau între ei dominicanii şi franciscanii! Dominicanii n-au acceptat-o niciodată. Ei spuneau la fel ca Sfinţii Părinţi. Vezi certurile astea, discuţiile în contradictoriu, apoi vezi şi tradiţia ortodoxă. E simplu să vezi drumul adevărat. De ce e adevărat? Pentru că merge până la rădăcină, la Iisus Hristos, la piatra adevărată – căci nu Papa e piatra, ci Hristos.
Mai sunt multe diferenţe: pomenirea morţilor, rugăciunile, cântările. În biserica romano-catolică, muzica parcă e din desene animate[4]. În consecinţă, problema Catolicismului e că a promovat ca dogme lucruri pe care le condamnase înainte – ceea ce în Ortodoxie nu există.
Biserica romano-catolică se contrazice pe ea însăşi. Şi ce pune capac la toate e că catolicii ştiu că n-au dreptate, dar nu vor să recunoască. Asta te lasă perplex!
- Am tradus mai demult din greacă o mărturie ce poartă titlul „Pentru ce am părăsit Papismul?”; e scrisă de un monah romano-catolic trecut la Ortodoxie şi ajuns ulterior episcop ortodox în Mexic, Pavel Ballester, de origine spaniolă; acolo el povesteşte cum le arată romano-catolicilor că biserica lor n-are dreptate, minte. Atunci un iezuit îi zice:
„Ştiu şi eu că n-avem dreptate, dar prefer să merg alături de Papa în iad, decât cu toate adevărurile voastre în Rai”.
Cum vezi lucrul ăsta? - Asta e ceva care… e că nu lasă pe oameni să cunoască adevărul, ţin lumea în minciună. Aşa ceva, pentru mine, e un lucru satanic. Să nu-i laşi pe oameni să cunoască adevărul!
- Ortodoxia a avut întotdeauna ca principiu de „prozelitism”, ca să-i zic aşa, deşi nu-mi place termenul, acel „Vino şi vezi!” din Evanghelia lui Ioan, capitolul 1, versetul 46. Ea n-a căutat să convertească cu parul.
Cum vezi contrastul dintre acest principiu nobil şi acţiunile prozelitiste ale Inchiziţiei?
- Ai spus bine când ai afirmat că Biserica ortodoxă nu face prozelitism. Prozelitism e numai în biserica romano-catolică. Iată, şi eu, şi Emanuel, dar şi alţii am venit singuri să fim botezaţi! N-aţi venit voi să ne convingeţi ca să facem lucrul ăsta. Ideea de Inchiziţie e luată de la atei – să fii împotriva tuturor bisericilor. Şi aici sunt multe minciuni istorice. O Inchiziţie teribilă, cea mai rea pe care a cunoscut-o istoria, a fost cea din sudul Italiei – când papa trimitea inchizitori în Calabria. Sfântul Grigorie Palama spune de un Sfânt Nichifor, care a venit în Athos
- Sfântul Nichifor din singurătate, care e şi în Filocalie?
- Exact! El a fost italian, din Calabria. Aproape sigur a fost prigonit de către Inchiziţie (trebuie cercetate actele)… a fugit din Calabria în Athos. Şi el zicea că neamurile lui au fost trecute cu forţa la Catolicism. Dar nu vroia să-şi piardă mântuirea şi a fugit în Muntele Athos. A preferat să fugă de greşelile bisericii romano-catolice! Şi asta spune multe. S-au păstrat actele proceselor făcute în Calabria. Cei care vorbeau greceşte erau marginalizaţi, prigoniţi. Asta seamănă foarte mult cu o poliţie etnică! Nu poţi să constrângi omul, dacă el vrea să fie cu adevărul. Acolo se folosea forţa şi constrângerea. De aceea, până azi, în poporul Italiei de sud au rămas nişte semne pe care lumea nici nu le cunoaşte. Fărâme de identitate istorică, din trecutul său, de pe când era ortodox. Rămâne… aşa, ca o amintire pierdută. De exemplu, în Brindisi se face o prăjitură care se cheamă colivă. Dar nimeni de acolo nu ştie că există colivă în Biserica Ortodoxă. Nu ştie de unde s-a păstrat această denumire. Şi mai sunt şi altele. De exemplu, în Italia de sud s-a păstrat obiceiul de a cinsti şi săruta moaştele şi mormintele sfinţilor. Dar normanzii îi opreau! Aceştia au ocupat tot sudul Italiei, care era parte componentă a Imperiului Bizantin; era deci ortodox. Şi normanzii luau icoanele şi le ridicau sus ca să nu poată ajunge oamenii şi să le sărute. Iar ei, sărmanii, ce făceau? Sărutau vârful degetelor şi trimiteau sărutul sus, la icoane, pentru că nu ajungeau să le sărute cu buzele! Aşa că până astăzi, în sudul Italiei, oamenii fac cruce şi apoi sărută vârful degetelor, dar nu ştiu nici ei de ce fac asta, de unde le-a rămas. Îmi spunea un călugăr rus care a fost cu mine în Sfântul Munte, la întoarcerea în Italia: „În Calabria sunt nişte sate care sunt la fel ca la greci. Trebuie să te gândeşti că înainte nu era nici o diferenţă. Era un singur popor, cu o singură credinţă!”. Şi, apoi, părintele Ioannis Romanidis… pentru mine, mi-a deschis ochii în multe privinţe ca istoric.
- Deci, ca să şteargă urmele, înseamnă că istoria Italiei a fost măsluită.
- Da, a fost falsificată. Iar acum oricine încearcă să vorbească despre asta, iese cu scandal! De ce nu sunt traduse cărţile lui Romanidis? În Italia nici nu se ştie despre ele. Eu am scris pe un site de istoria bizantină a noastră şi imediat a ieşit scandal
de cum am început!
Dar eu am zis tot, până la capăt. Trei ani m-am „bătut” cu un profesor italian de istorie bizantină pe acel site; el m-a invitat la Veneţia. Trebuia să plec la Sfântul Munte şi i-am spus că nu pot veni la Veneţia. Printre altele, acesta îmi spune: „A venit aici o profesoară germană şi a vorbit despre lumină în concepţia ortodoxă. Am rămas fermecat!”.
Asta mi-a ridicat mult moralul. Atunci îţi spun sincer, am rămas fără cuvinte – i-am zis să intre într-o biserică ortodoxă, să se gândească la tradiţia ortodoxă, de unde sunt datinile pe care le avem.
- Nicolae Iorga, un cunoscut istoric român, spunea că un popor ce nu-şi cunoaşte istoria e ca un copil ce nu-şi cunoaşte părinţii.
Crezi că cunoaşterea istoriei nefalsificate i-ar ajuta pe italieni să se întoarcă la origini, la credinţa ortodoxă a strămoşilor lor?
- Foarte mult! Ar fi un lucru imens pentru Italia.
Poţi să-ţi cunoşti părinţii adevăraţi mai ales în sud… În nord se simte diferenţa, pentru că acolo influenţa francilor a fost directă. În centru şi sud nu au fost influenţe, de aceea acolo, până la 1400- 1500, în biserici mai existau iconostase, catapetesme ca în bisericile ortodoxe, dar au fost distruse după un conciliu. Chiar şi acum la Otranto se mai găsesc nişte mănăstiri ortodoxe năruite, dar nimeni n-are curajul să le renoveze! După mine, asta-i calea pentru italieni – dar trebuie să aibă mai întâi un contact cu Ortodoxia.
- Ce influenţă crezi că are astăzi o mişcare precum ecumenismul asupra unui eterodox care doreşte să afle adevărul, biserica dintru începuturi?
- Ecumenismul e un pericol foarte mare… El tinde să şteargă identitatea. Şi, dacă s-au şters identităţile, s-a „reuşit” cel mai mare lucru! Cine are numai de pierdut, e doar Biserica Ortodoxă. Catolicismul are numai de câştigat, în orice caz. Ce vreau eu să zic e că dacă vinul e foarte bun, niciodată nu mă gândesc să pun apă. Beau mai puţin, dar beau numai vin. În schimb, ce face Ecumenismul e că pune o grămadă de apă într-un vin foarte bun!
- Dai deci de înţeles că Biserica Ortodoxă, prin participarea ei la Mişcarea Ecumenică, se diluează, îşi pierde esenţa?
- Da, şi dacă îşi pierde esenţa, începe să piardă teren, precum Catolicismul. Şi asta ar fi o armă a catolicilor şi protestanţilor împotriva ei… Să arate că şi ea se compromite, se rupe în sine însăşi…
- Aceasta, pentru că un eterodox care vrea să vină la Ortodoxie, luându-se după teoria ramurilor propovăduită în Ecumenism, nu se va mai putea întoarce, căci va zice: „Toţi au adevărul. Adevărul e împărţit şi ici şi colo”.
- E adevărat. Îmi pare rău că trebuie să o spun, dar această teorie e o minciună, un fals. Oricine caută la rădăcină, mai adânc, îşi dă seama că nu e adevărată. E ca şi cu o creangă care se rupe de trunchi. Poate că ceva a rămas în Biserica Catolică, dar creanga ruptă se usucă, doar trunchiul rămâne verde… Poate că rămâne o frunză, aşa, poate că mai sunt şi oameni buni printre catolici, dar e o diferenţă imensă. Singura comparaţie între Ortodoxie şi Catolicism e cea între un arbore verde, plin de viaţă, şi o creangă ruptă, căzută jos. Iar protestanţii şi neoprotestanţii sunt şi mai rupţi…
Dacă romano-catolicii ce vin la Ortodoxie le-ar arăta celorlalţi catolici acest lucru, poate că s-ar întoarce toţi grămadă.
Să se gândească că toată Patriarhia Romei era unită cu celelalte patriarhii! Dar să renunţe la toate erorile ce le-au făcut între timp, la „Filioque” şi celelalte…
- Deci tu crezi că singura condiţie de unire între Catolicism şi Biserica ortodoxă este ca Papismul să renunţe la toate inovaţiile lui?
- Da… - Încercări de unire au mai fost, de-a lungul vremii, la Lyon, la Ferrara… - …dar atunci au fost numai motive politice. Cine cercetează bine, ştie ce i-a adus la unire. Constantinopolul era ameninţat de turci şi trebuia un ajutor militar – problema e că aşa nu se rezolvă nimic duhovniceşte.
- Cum sunt văzuţi sfinţi precum Marcu al Efesului sau Grigorie Palama în lumea catolică?
- Adevărul e că Sfântul Grigorie Palama e foarte apreciat. Dar nu de către cler, ci de către credincioşi! E foarte preţuit din pricina Filocaliei, căci Filocalia se citeşte. Mai sunt şi unii preoţi care îl citează şi-l propun pentru studiu. Dar ei nu spun că sunt diferenţe între ce zice el şi Catolicism. Asta-i problema – pentru că, dacă le-ar spune oamenilor, imediat ar fi asaltaţi cu întrebările şi, de aceea, ei ascund lucrul ăsta. Poţi să spui două lucruri: sau că adevărul este în amândouă bisericile – dar asta nu stă în picioare, e infirmat de fapte ce dovedesc că adevărul e doar în Biserica Ortodoxă; sau să zici că Sfântul Grigorie Palama avea dreptate numai în unele puncte, unde îţi convine, iar în rest – nu. Dar nici asta n-are suport, căci şi acest argument, ca şi primul, poate fi combătut cu dovezi. Cât despre Sfântul Marcu, există o carte, dar numai în franceză, „La falsification fatale” („Măsluirea mortală”), scrisă de un diplomat francez ce a adunat toate probele, demonstrând că Filioque e un fals; s-au contrafăcut scrierile Sfinţilor Părinţi şi ale celor care au participat la Sinodul de la Ferrara. Şi acest om, fiind diplomat, a ştiut foarte bine unde să caute, cum să aibă acces la procesele verbale. Eu cred că şi părintele Romanidis a citit din cartea asta, dar problema e că nu-i tradusă în italiană. Cred ar fi foarte bine ca lumea din Italia să citească această carte.
- În încheiere, te-aş ruga să transmiţi nişte gânduri: un mesaj pentru ortodocşi şi credinţa lor, pe care tu ai cunoscut-o cu atâta zbucium, şi altul către catolici – şi nu numai, ci pentru toţi cei care vor să cunoască Ortodoxia.
- Pentru ortodocşi, mesajul e acesta: am văzut că Ortodoxia a păstrat şi păzeşte cu exactitate şi tărie duhovnicească o uriaşă comoară, tezaurul nesfârşit al Bisericii primare a lui Hristos
– l-a ţinut întreg, nestricat.
Pentru ortodocşi, ar trebui să fie o bucurie imensă că s-au născut în tradiţia asta, pe care trebuie să o aprofundeze mai mult. Să luăm, ca exemplu, cinstirea icoanelor – cei ce au murit pentru cinstirea lor, faptul că au murit pentru asta: atunci moartea lor are sens, deoarece aşa a ajuns până la noi intactă cinstirea icoanei. Şi a fost cu putinţă numai prin jertfa lor, pecetluită cu propriul lor sânge. Toate dogmele Ortodoxiei sunt pecetluite cu sângele mucenicilor şi mărturisitorilor, care s-au luptat ca ele să rămână neschimbate, aşa cum ne-au fost lăsate de Hristos în Evanghelia Sa. Şi pentru asta trebuie să mulţumim Ortodoxiei, că a păstrat până astăzi toate acestea intacte: cuvintele Sfinţilor Părinţi, slujbele, rugăciunile, liturghia. Dacă mă năşteam ortodox ar fi fost mai bine – dar eu m-am născut romano-catolic, iar în copilărie nişte întrebări de-ale mele n-au găsit răspuns. N-am avut ocazia să intru într-o biserică ortodoxă. Nu avea cine să-mi dea răspunsurile. Acum, mesajul meu către catolici, protestanţi şi ceilalţi care trăiesc în alte religii este că dacă caută adevărul, trebuie să cerceteze în profunzime Sfinţii Părinţi, istoria bisericească de la început, de la Hristos. Atunci nu ai cum să nu vezi că Ortodoxia a păstrat întocmai Evanghelia lui Hristos, poruncile şi învăţăturile Evangheliei, aşa cum ne-au fost ele date de către Iisus Hristos. De exemplu, astăzi, după masă, s-au împărţit acele bucăţele de pâine sfinţită (e vorba de rânduiala Panaghiei, ţinută în Sfântul Munte – n.n.) – lucru care îţi aduce aminte de înmulţirea peştilor şi a pâinilor din Evanghelie. Aşa ceva nu poţi găsi nici la catolici, nici la reformaţi – nicăieri. Înţelegi acolo ceva raţional, dar nu poţi să simţi, să cuprinzi toată energia ce se revarsă din aceste simbolistici. Pe catolicii din Italia, Franţa şi Europa, în general, cred că i-ar ajuta foarte mult să citească istoria lor adevărată, nefalsificată. Cred că au multe de învăţat şi de recuperat! A consemnat Monahul Gherontie (Nica), Sfânta Mare Mănăstire a Sfântului Pavel, la pomenirea Sfântului Mucenic Eladie şi Sfântul Ioan Rusul – 27 mai 2009
[1] E vorba de adaosul romano-catolic la Simbolul Credinţei ce se referă la purcederea Sfântului Duh „şi de la Fiul”, caracterizat de părintele Rafail Noica drept „culmea rătăcirilor, într-un singur cuvânt” (cf. 15 nov. 2007, Alba-Iulia). (n.red.)
[2] E vorba de sudul Italiei, ce are până astăzi o populaţie de greci italienizaţi, regiune cunoscută şi sub numele de „Magna Graecia”. Ea a rămas până în sec. XXI sub suveranitatea Imperiului Bizantin şi jurisdicţia Patriarhiei Constantinopolului, până ce, o dată cu creşterea puterii politice a papalităţii şi a regatelor francilor, a intrat sub stăpânirea acestora. În această perioadă s-a produs şi o trecere (târzie, faţă de restul peninsulei), de la Ortodoxie la Romanocatolicism. (n.red.)
[3] Cf. Scrisoarea 43 din vol. V al Scrisorilor Sfântului Grigorie cel Mare – „Nimeni în Biserică nu are dreptul să-şi aroge titlul de episcop universal”. (n.red.)
[4] După Conciliul Vatican II (1962-1965), în Catolicism s-a permis folosirea oricărei forme de cult socotită potrivită misionar de către preotul congregaţiei respective. Astfel, în unele biserici romano-catolice de astăzi, există variante de misse (liturghii) slujite cu acompaniament de chitară sau pe alte ritmuri muzicale moderne. (n.red.)
Sunt pe internet , pentru Slava Lui Hristos si lucrez la Via Domnului ..Iubesc Ortodoxia ,,Credinta adevărată!
luni, 10 februarie 2014
BINEFACERILE, VIRTUTILE
FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE!
BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...
B i n e f a c e r i l e, v i r t u ţ i l e
(învăţături sfinte adunate de preot Ioan)
Să te smereşti, să miluieşti şi să ierţi-aceasta este dreptatea.
Răbdarea: Odată, părintele Iosif mi-a spus: „Ia aminte la tine şi vei avea folos“.
Mai spunea să mă mustru pe mine, să fiu răbdător în toate şi să îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru tot ceea ce mi se întâmplă. De asemenea, stareţul îmi povestea, spre zidire, următoarele: Odată, un Sfânt părinte a auzit un cerşetor mustrându-se pe sine. Era iarnă, iar el avea încălţări subţiri şi zăcea pe o grămadă de bălegar, abia acoperit cu o rogojină şi tremurând de frig. Îşi spunea: „Nu vrei să rabzi aceasta, afurisitule! Sfinţii mucenici răbdau necazuri mai mari, stăteau iarna în temniţe desculţi, cu picioarele în butuci, iar tu ţi le poţi întinde pe ale tale şi mai eşti acoperit şi cu rogojina!“ Pilda aceasta mi-a adus mult folos sufletesc.
A întrebat stareţul: „Cum se dobândeşte smerita înţelepciune a sufletului?” Şi tot el a răspuns: „Gândindu-te numai la păcatele tale“.
B i n e f a c e r i l e, v i r t u ţ i l e
(învăţături sfinte adunate de preot Ioan)
Să te smereşti, să miluieşti şi să ierţi-aceasta este dreptatea.
Răbdarea: Odată, părintele Iosif mi-a spus: „Ia aminte la tine şi vei avea folos“.
Mai spunea să mă mustru pe mine, să fiu răbdător în toate şi să îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru tot ceea ce mi se întâmplă. De asemenea, stareţul îmi povestea, spre zidire, următoarele: Odată, un Sfânt părinte a auzit un cerşetor mustrându-se pe sine. Era iarnă, iar el avea încălţări subţiri şi zăcea pe o grămadă de bălegar, abia acoperit cu o rogojină şi tremurând de frig. Îşi spunea: „Nu vrei să rabzi aceasta, afurisitule! Sfinţii mucenici răbdau necazuri mai mari, stăteau iarna în temniţe desculţi, cu picioarele în butuci, iar tu ţi le poţi întinde pe ale tale şi mai eşti acoperit şi cu rogojina!“ Pilda aceasta mi-a adus mult folos sufletesc.
A întrebat stareţul: „Cum se dobândeşte smerita înţelepciune a sufletului?” Şi tot el a răspuns: „Gândindu-te numai la păcatele tale“.
- Cel care uită binele pe care-l face este cel mai înţelept om.
- Nu dobândim nici un folos de pe urma actelor de binefacere pe care le trâmbiţăm înaintea lumii, precum nici de la postirea despre care spunem tuturor. Orice faptă făcută demonstrativ nu aduce rod, ci se reduce la lauda oamenilor (Sfântul Vasile cel Mare).
- În chilie plângi, dar când ieşi la împlinirea ascultării te împrăştii. Ia aminte la tine şi străduieşte-te să nu ieşi din inimă, fiindcă acolo este Domnul.
- Cel ce petrece fără ispită nu va dobândi înţelepciune duhovnicească.
- Inima se sfinţeşte prin pomenirea neîncetată a lui Dumnezeu.
- Ar trebui să nu ne înălţăm cu cinstea şi să nu ne înjosim cu necinstea.
- Mulţi povăţuitori spun că răbdarea necazurilor şi a supărărilor e mai de preţ decât a face fapte plăcute lui Dumnezeu, fiindcă el nu cere faptele noastre bune, ci supunerea noastră voii Lui celei sfinte (Sfântul Ioan de Tobolsk).
- Milosârdia nu constă doar în milostenia pe care o daţi sau în cuvintele de mângâiere pe care le spuneţi uneori omului care suferă, ci în dispoziţia lăuntrică de bunăvoinţă deplină faţă de acea persoană, printr-o participare călduroasă a sufletului.
- Creştinul, indiferent cu ce se ocupă, trebuie să se gândească la economisirea timpului. Toate faptele cotidiene trebuie să le facă repede. Timpul este un talant dat nouă de Domnul şi vom da răspuns pentru pierderea zadarnică a oricărui ceas.
- Înţelepciunea este înfrânare şi biruinţă asupra plăcerilor trupeşti care ne ispitesc.
- Nu cinsti niciodată pe cel care vorbeşte de rău pe aproapele tău.
- Am văzut că numai atunci mă aflu într-o părere dreaptă despre mine, când am în mine gândul rău, iar când l-am văzut pe cel bun sunt în amăgire.
- Atunci când cineva cu bucurie suportă munca şi necazurile, atunci poate să înfrâneze puternic gândurile, pentru că unele ca acestea cu muncă sunt aduse la inactivitate.
- Nu urî pe cel ce ţi-a făcut rău, ci sileşte-te din toate puterile să-l ierţi.
- Trei virtuţi luminează mintea: a nu vedea răul în nici un om, a face bine celui ce ţi-a făcut rău şi a răbda cu supunere toate necazurile şi nenorocirile.
- Dacă ai văzut o greşeală oarecare la un frate, nu stărui cu ea în gând, ca să nu o spui cuiva, căci aceasta aduce moartea sufletească.
- Smerindu-vă cu inima, aranjaţi-vă sentimentele voastre, gândurile, deprinderile, cugetarea astfel: eu sunt asemenea unui rob, nu-mi aparţin; trebuie să trăieşti ca la toţi să le fii sub picioare; lasă să se şteargă, să te bănuiască, să te calce în picioare, să te înjosească, să te scuipe, să te lipsească, să te dispreţuiască. Aceasta să rămână interior, să nu vadă nimeni în afara ochilor lui Dumnezeu.
- O inimă zdrobită nu lasă loc pentru îndulcirea cu gânduri nefolositoare.
- A înlocui gândul rău cu gândul cel bun este o faptă mântuitoare.
- Înţelepciunea smereniei este smerenia cugetului şi zdrobirea inimii, umilirea de sine în gând, lipsa de mândrie, simplitatea minţii, ascunderea vieţii noastre de nevoinţă.
- Stareţul se nevoia să-i privească pe toţi ca fiind sfinţi, drepţi, cuvioşi, iar pe sine se umilea cu gândul.
- Când te încearcă gândul mândriei sau al slavei deşarte, cercetează conştiinţa ta: păzeşti tu poruncile lui Dumnezeu? Îi iubeşti tu pe vrăjmaşii tăi? Te bucuri oare când este lăudat cel de lângă tine?
- Tăcerea buzelor este bună, iar tăcerea minţii – cugetarea la Dumnezeu – este mai presus de toate.
- Gândim despre noi înşine că suntem smeriţi atâta vreme cât nu suntem atinşi. Dar aceasta nu este smerenie. Smerenia adevărată se probează când eşti înjosit, ofensat. Atunci trebuie să-ţi spui: merit aceasta pentru păcatele mele.
- Niciodată nu trebuie să urmezi imediat gândul tău, chiar dacă pare bun, ci să-l încerci cu timpul.
- Pentru dobândirea smereniei este folositoare cugetarea la măreţia lui Dumnezeu şi la propria nimicnicie.
- Cugetă la mijloacele prin care poţi evita situaţiile ce te duc la păcat.
- Cugetarea la faptele bune făcute de ceilalţi sau compararea propriei vieţi cu vieţile sfinţilor duce la smerenie.
- Când vor începe să ne laude, atunci să ne amintim mulţimea păcatelor noastre.
- Nu te gândi la binele făcut şi vei avea răsplată deplină.
- Cugetarea la Patimile Mântuitorului şi la sfânta Sa viaţă este bună, numai să nu laşi mintea şi inima ta să petreacă în nepăsare.
- Exprimă-ţi părerea fără a intra în dispută.
- La vreme de necaz şi întristare înseninează-ţi sufletul prin amintirea de Dumnezeu.
- Poartă întotdeauna binele în gând, ca să-l şi făptuieşti. Dumnezeu cunoaşte gândul omului. Aşadar gândul tău să fie curat de orice rău.
- Descoperirea gândurilor adânceşte conştiinţa păcătoşeniei proprii şi durerea pentru păcate, din care se naşte smerenia, care este atât de necesară în lucrarea mântuirii.
- Ascultările cele mai de jos unite cu pomenirea lui Dumnezeu sunt mai înalte decât faptele măreţe săvârşite cu împrăştiere.
- Este bine să aduni şi să păstrezi în suflet gândurile smerite, iar nu pe cele iritante şi mândre.
- Cel smerit este convins că nu poate să gândească, nici să dorească ceva bun, dacă Dumnezeu nu îi dă gând bun sau dorinţă bună.
- Smerenia şi suferinţa eliberează pe om de orice păcat. Mai întâi se taie patimile sufleteşti, iar apoi cele trupeşti. Acest fapt îl confirmă rugăciunea lui David: Vezi smerenia mea şi osteneala mea şi-mi iartă toate păcatele mele.
- Milostenia tămăduieşte iuţimea sufletului, postul vestejeşte pofta, iar rugăciunea curăţeşte mintea şi o pregăteşte spre contemplarea lucrurilor. Căci Domnul ne-a dăruit poruncile pentru şi potrivit cu puterile sufletului.
- Nepătimirea este o stare paşnică a sufletului, care face ca sufletul să se mişte cu anevoie spre răutate.
- Să luăm aminte în chip deosebit la noi înşine, să fim blânzi şi buni în relaţiile cu cei de lângă noi. „Mântuirea noastră este în aproapele“. spunea Sfântul Pimen cel Mare.
- Fereşte-te de părerea înaltă de sine. Smerenia nu poate sta la un loc cu judecarea aproapelui şi cu irascibilitatea. Cel care îi judecă pe alţii sau se mânie când i se face supărare nu are pic de smerenie.
- Sfinţii nevoitori le mulţumeau sincer celor care îi supărau şi îi ofensau, pentru că prin răbdarea necazurilor dobândeau smerenia.
- Trebuie să folosim propriile căderi şi experienţa noastră ca mijloace pentru dobândirea smereniei. Smerenia creează în om o stare interioară, în virtutea căreia sunt respinse toate atacurile diavolului.
- Cuviosul Macarie Egipteanul tâlcuieşte relaţia dintre smerenie şi alte virtuţi prin pilda despre ospăţul îmbelşugat pregătit împăratului şi alaiului său. Dar cum toate bucatele erau pregătite fără sare (adică fără smerenie), în loc de recunoştinţă, gazda a avut parte de mânia oaspeţilor. În acelaşi fel, fără smerenie toate virtuţile omului sunt zadarnice.
- Dacă veţi priveghea cu cei care veghează veţi fi număraţi în rândul mucenicilor. Dacă veţi ierta celui care v-a supărat, pentru aceasta nu doar vor fi iertate păcatele voastre, dar fiică a Tatălui Ceresc te vei face. Dacă te vei ruga din inimă pentru mântuire, măcar şi puţin – şi te vei mântui. Dacă te vei mustra pe tine, te vei învinui şi te vei judeca în faţa lui Dumnezeu pentru păcate, simţite cu conştiinţa – şi pentru aceasta vei fi iertată. Dacă vei mărturisi păcatele tale în faţa lui Dumnezeu, şi pentru aceasta vei avea iertare şi cruţare. Dacă te vei întrista pentru păcate sau te vei umili, sau vei plânge, sau vei suspina – suspinul tău nu se va ascunde de El. (Atât este de mare milosârdia lui Dumnezeu.)
- Celor desăvârşiţi Mântuitorul le porunceşte: Tămăduiţi pe cei neputincioşi, înviaţi pe cei morţi, curăţiţi pe cei leproşi, pe demoni scoateţi-i; în dar aţi luat, în dar să daţi.
- Atât în ochii oamenilor, cât şi în ochii lui Dumnezeu nu există nimic mai demn şi mai potrivit iubirii aproapelui precum milosârdia şi binefacerea.
- Cel cu adevărat recunoscător mulţumeşte Domnului nu doar în bucurie, ci şi în nefericire şi necaz.
- Este propriu sufletelor mari şi curajoase să nu deznădăjduiască în vreme de necaz.
- Cel înţelept, chiar dacă suferă sau este bolnav, Îi mulţumeşte lui Dumnezeu pentru toate ca pentru bine.
- Avem virtutea răbdării atunci când primim tot ce ni se întâmplă ca din mâna lui Dumnezeu. Cel care a dobândit răbdarea se împărtăşeşte de orice virtute: se bucură în necazuri şi în nenorociri este iscusit în bine, în năpaste se veseleşte, este gata de ascultare, este plin de dragoste şi în supărare aduce slavă, în mustrări se smereşte, în nenorociri este neclintit.
- Cel care se supune egumenului se aseamănă îngerului, cel care i se opune face sălaş diavolului în inima sa. Doamne, miluieşte! Este înfricoşător acest cuvânt (Sfântul Efrem Sirul).
- La răpirea averii lor de către păgâni, creştinii priveau cu bucurie, după cum mărturiseşte Sfântul Apostol Pavel (Evrei 10:34).
- Osândirea de sine se învaţă. Ea înseamnă să ne învinovăţim în gând pe noi înşine, iar nu pe alţii, pe noi să ne mustrăm şi să ne numim nebuni şi fără minte, somnoroşi şi lipsiţi de râvnă, leneşi şi neatenţi. Cel care se osândeşte pe sine are linişte şi niciodată nu e ruşinat: dacă vine asupra lui o boală, sau un necaz sau o strâmtorare, sau orice altă nenorocire, el o pune pe seama păcatelor sale şi îi mulţumeşte lui Dumnezeu. Dacă cineva îl pedepseşte sau îl înjură, primeşte ocara ca pe un bine şi o consideră ca fiind o lucrare dumnezeiască (Ava Dorotei).
- Despre cunoaşterea de sine: o ai când te socoteşti incapabil şi nevrednic de orice funcţie înaltă; când te ştii lipsit de chibzuinţă, slab, fugind de efort şi osteneală; când nu iei aminte la păcatele altora, ci le vezi doar pe ale tale şi te căieşti pururea pentru ele; când te cercetezi pe tine însuţi şi te osândeşti, şi nu te amesteci în nimic din cele ce depăşesc funcţia ta.
- Blândeţea înseamnă a nu face supărare nimănui nici cu cuvântul, nici cu fapta, nici prin comportamentul nostru, ci a îndulci inima tuturor prin purtarea şi felul nostru de a fi.
- Smerenia nu cunoaşte nerăbdarea, judecarea aproapelui, clevetirea, lauda de sine şi îndreptăţirea; smerenia tânjeşte după rugăciune şi tăcere; smerenia iubeşte gândul la moarte.
- Îşi pierde valoarea înaintea lui Dumnezeu fapta celui care se preţuieşte pe sine, care se laudă pe sine, care aşteaptă sau încearcă să obţină laude din partea celorlalţi, care este nerecunoscător.
- Unii din fraţi gândesc că ei nu pot avea darurile Duhului Sfânt, fiindcă din lipsa de râvnă pentru îndeplinirea poruncilor, nu ştiu că cel care are credinţa adevărată în Hristos în sine, are toate darurile lui Dumnezeu. Dar întrucât noi, din cauza lipsei noastre de râvnă, rămânem departe de dragostea lucrătoare, care ne-ar fi arătat comorile lui Dumnezeu, atunci ne considerăm pe drept străini de darurile lui Dumnezeu.
- Dacă îţi aminteşti de răul de la cineva, roagă-te pentru el şi vei opri patima din mişcare, despărţind, prin rugăciune, supărarea de amintirea răului ce ţi l-a făcut. Iar devenind iubitor de oameni, vei şterge cu totul patima din suflet. Dacă însă altul ţine minte răul de la tine, fi îndatoritor şi smerit faţă de el şi stai cu dragoste în preajma lui, şi-l vei izbăvi de patima lui. Supărarea celui ce te pizmuieşte o vei alina prin osteneală. Căci el îşi socoteşte pricină de nenorocire ceea ce pizmuieşte la tine. De aceea nu poţi să-alini altfel, decât ascunzând aceasta de la el. Dacă aceasta le foloseşte multora, iar pe acesta îl întristează, care pateu o vei nesocoti? E de trebuinţă, desigur, să fii de folos celor mulţi, dar, după putere, nici pe acela să nu-l nesocoteşti. Să nu te laşi înrâurit de răutatea patimii lui. Căci nu te răzbuni pe patimă, ci pe pătimaş. Drept aceea, socoteşte-l întru smerenie pe acela mai presus de tine şi în toată vremea, în tot locul şi lucrul, dă-i lui mai multă cinste. Iar pizma ta o poţi alina, dacă te bucuri împreună cu cel pizmuit de cele ce se bucură el şi te întristezi împreună cu acela de cele ce se întristează el, împlinind cuvântul Apostolului: Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură şi plângeţi cu cei ce plâng.
- Smerita cugetare este o rugăciune neîntreruptă, împreunată cu lacrimi şi cu durere. Căci aceasta, chemând pururea pe Dumnezeu într-ajutor, nu lasă pe om să se încreadă nebuneşte în puterea şi înţelepciunea proprie, nici să se ridice peste alţii, lucruri care sunt boli înfricoşătoare ale patimii mândriei.
- Slava deşartă este legată de făptuirea într-ascuns; iar mândria, de voinţa de-a pune pe seama lui Dumnezeu toate isprăvile.
- Prieten adevărat este acela care îndură necazurile, nevoile şi nenorocirile aproapelui atunci când acela e încercat, ca pe ale sale, fără zgomot şi fără tulburare.
- Cel ce spune păcatul fratelui fără patimă, îl spune din două pricini: sau ca să-l îndrepteze pe el, sau să folosească pe altul. Iar dacă îl spune pentru alte pricini, fie aceluia, fie altuia, îl spune pentru a-l batjocori sau a-l bârfi. Dar atunci nu va scăpa de părăsirea dumnezeiască, ci va cădea sigur fie în aceeaşi greşeală, fie în alta, şi va suferi ruşine, mustrat fiind şi batjocorit de alţii.
- Mintea celui iubitor de Dumnezeu nu luptă împotriva lucrurilor, nici împotriva înţelesurilor acestora, ci împotriva patimilor împletite cu înţelesurile. De pildă, nu luptă împotriva femeii, nici împotriva celui ce l-a supărat, nici împotriva chipurilor acestora, ci împotriva patimilor împletite cu ele. Altceva este lucrul, altceva este înţelesul lui, şi altceva patima. Lucrul este de pildă: bărbat, femeie, aur şi aşa mai departe, înţelesul (chipul) este amintirea simplă a ceva din cele de mai sus. Iar patima este iubirea neraţională sau ura fără judecată a ceva din cele de mai înainte. Aşadar, trebuie să luptăm împotriva patimii. Înţeles pătimaş este gândul compus din patimă şi înţeles.
- Pe cine iubeşte cineva, pe acela se şi grăbeşte să-l slujească. Dacă iubeşte deci cineva pe Dumnezeu, acela se şi grăbeşte să facă cele plăcute Lui. Iar dacă îşi iubeşte trupul, se grăbeşte să împlinească cele ce-l desfătează pe acesta.
- Dintre virtuţi, unele sunt ale trupului, altele ale sufletului. Ale trupului sunt de pildă: postul, privegherea, culcarea pe jos, lucrul mâinilor - spre a nu îngreuna pe cineva sau spre a dărui – şi cele următoare. Iar ale sufletului sunt de pildă: iubirea, îndelunga răbdare, blândeţea, înfrânarea, rugăciunea şi cele următoare. Dacă prin urmare din vreo nevoie sau împrejurare trupească, de pildă din pricină de boală sau altceva de felul acesta, ni s-ar întâmpla să nu putem împlini pomenitele virtuţi ale trupului, avem iertare de la Domnul, Care cunoaşte şi pricinile. Dar neîmplinind pe cele ale sufletului, nu vom avea nici o apărare. Căci nu sunt supuse nevoii.
- Există mijloace care opresc patimile, care vin în caz de emoţie şi nu le dau voie să crească. Şi sunt altele care le micşorează şi le duc la secătuire. De exemplu: postul, munca şi privegherea nu dau voie patimii să crească, iar însingurarea, contemplarea, rugăciunea şi iubirea de Dumnezeu o reduc şi o dezrădăcinează. Tot aşa şi în gândirea despre mânie: îndelunga-răbdare, nerăutatea şi blândeţea o opresc şi nu-i permit să crească, iar dragostea, milostenia, dorinţa de a face bine şi iubirea de oameni o micşorează.
- Este bun nevoitorul care, trăind în lume, întotdeauna face fapte bune, acordă iubire frăţească, iubire de oaspeţi, dă milostenie, le face bine celor care vin la el, le ajută bolnavilor şi se fereşte de tentaţii. Este desăvârşit şi mai înalt cel care, consacrându-se vieţii contemplative, a trecut de la lucrurile cotidiene la contemplare, respingându-se şi uitând de sine, se ocupă cu cele cereşti, cel care renunţând la tot, stă în faţa lui Dumnezeu şi cu nici o altă grijă nu se întoarce înapoi. Unul asemenea se uneşte cu Dumnezeu şi trăieşte cu Dumnezeu.
- Isidora cea nebună pentru Hristos era atât de dispreţuită de surorile ei de mănăstire, încât acestea nu mâncau împreună cu ea; defăimată, ocărâtă şi necăjită, ea le primea pe toate în tăcere şi cu mulţumire. Ostenindu-se la bucătărie, împlinea orice ascultare, slujind celorlalte surori ca o slugă supusă. Celelalte fecioare purtau pe cap, după rânduiala monahală, culion, iar capul ei era întotdeauna acoperit cu o basma urâtă şi veche. N-a făcut nimănui nici o mâhnire, nici ea nu s-a mâniat vreodată şi nu s-a certat pentru ceva; ci întotdeauna tăcea, nerăspunzând nimănui la nici o ocară, mică sau mare, deşi adeseori era bătută şi era mereu urâtă şi batjocorită. Şi i-a descoperit îngerul despre ea unui părinte îmbunătăţit ce trăia în singurătate: „Pustnice Pitirun! Acea femeie este mai bună decât tine, pentru că ea petrece în mijlocul unei obşti aşa de mari şi, deşi slujeşte tuturor şi de toate este batjocorită, niciodată nu s-a depărtat cu inima de Dumnezeu“. Apoi, vădindu-se virtutea Isidorei înaintea obştii, călugăriţele au început să vestească despre purtarea lor. Una spunea: „Eu întotdeauna o ocăram”, alta: „Eu turnam lături pe ea“, alta: „Eu o băteam“.
- Într-un cuvânt, toate recunoşteau feluritele necazuri pe care i le-au făcut.
- Iuliana, pe propria cheltuială, în taină, a ascuns la sine timp de doi ani pe creştinii prigoniţi.
- Munca de jos este un mijloc prin care ne smerim.
- Se cuvine să ne îngrijim să nu facem nimic necugetat sau cu neatenţie.
Sunt pe internet , pentru Slava Lui Hristos si lucrez la Via Domnului ..Iubesc Ortodoxia ,,Credinta adevărată!
Abonați-vă la:
Comentarii (Atom)
Despre mine
- Bălulescu iliana
- Sunt pe internet , pentru Slava Lui Hristos si lucrez la Via Domnului ..Iubesc Ortodoxia ,,Credinta adevărată!
Postări populare
-
Dragă cititorule! Nimeni dintre noi nu e deplin sănătos cu sufletul. Toţi avem şi suferim boli sufleteşti mai mici sau mai mari. Să cădem c... -
Dragă cititorule! Nimeni dintre noi nu e deplin sănătos cu sufletul. Toţi avem şi suferim boli sufleteşti mai mici sau mai mari. Să cădem c... -
Dragă cititorule! Nimeni dintre noi nu e deplin sănătos cu sufletul. Toţi avem şi suferim boli sufleteşti mai mici sau mai mari. Să cădem c... -
FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE... Post... -
FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI ! ASA CUM AM NĂDĂJDUIT INTRU” TINE ! NU TE MÂNIA PE NOI DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PĂCATELE NOASTRE ... -
Dragă cititorule! Nimeni dintre noi nu e deplin sănătos cu sufletul. Toţi avem şi suferim boli sufleteşti mai mici sau mai mari. Să cădem c... -
Dragă cititorule! Nimeni dintre noi nu e deplin sănătos cu sufletul. Toţi avem şi suferim boli sufleteşti mai mici sau mai mari. Să cădem c... -
Dragă cititorule! Nimeni dintre noi nu e deplin sănătos cu sufletul. Toţi avem şi suferim boli sufleteşti mai mici sau mai mari. Să cădem c... -
Dragă cititorule! Nimeni dintre noi nu e deplin sănătos cu sufletul. Toţi avem şi suferim boli sufleteşti mai mici sau mai mari. Să cădem c... -
Dragă cititorule! Nimeni dintre noi nu e deplin sănătos cu sufletul. Toţi avem şi suferim boli sufleteşti mai mici sau mai mari. Să cădem c...
PENTRU VIZITATORI
PENTRU CEI CARE AU AJUNS AICI
LE SPUN,, BINE ATI VENIT"
PENTRU CEI CARE AU CITIT
,,SA VA FIE DE FOLOS"
PENTRU CEI CARE COMENTEAZA..
,,SA FIE ELIBERATI"
PENTRU CEI CARE PLEACA..
,,SA FITI BINECUVANTATI"
Cel ce crede, se teme; cel ce se teme, se smereste; cel ce se smereste, se îmblânzeste; cel blând, pazeste poruncile; cel ce pazeste poruncile se lumineaza; cel luminat se împartaseste de tainele Cuvântului dumnezeiesc. (Sfântul Maxim Marturisitorul)
LE SPUN,, BINE ATI VENIT"
PENTRU CEI CARE AU CITIT
,,SA VA FIE DE FOLOS"
PENTRU CEI CARE COMENTEAZA..
,,SA FIE ELIBERATI"
PENTRU CEI CARE PLEACA..
,,SA FITI BINECUVANTATI"
Cel ce crede, se teme; cel ce se teme, se smereste; cel ce se smereste, se îmblânzeste; cel blând, pazeste poruncile; cel ce pazeste poruncile se lumineaza; cel luminat se împartaseste de tainele Cuvântului dumnezeiesc. (Sfântul Maxim Marturisitorul)
BIBLIA ORTODOXĂ
BIBLIA ORTODOXA AUDIO
-
Dragă cititorule! Nimeni dintre noi nu e deplin sănătos cu sufletul. Toţi avem şi suferim boli sufleteşti mai mici sau mai mari. Să cădem c... -
FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE... Post...
-
Dragă cititorule! Nimeni dintre noi nu e deplin sănătos cu sufletul. Toţi avem şi suferim boli sufleteşti mai mici sau mai mari. Să cădem c...