SMIRNĂ ŞI TĂMÂIE

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE.

               CUVÂNT CĂTRE CREŞTINII ORTODOCŞI
                          DESPRE  SMIRNĂ ŞI TĂMÂIE


Motto: „Când va aprinde Aaron seara candelele, iar va arde
miresme (smirnă sau tămâie). Această tămâiere neîntreruptă se
va face pururea înaintea Domnului din neam în neam“
(Ieşirea30:8).
                                                                                                Preot Ioan
                            Iubiţi credincioşi,
Tămâia a fost folosită din toate timpurile şi de toate popoarele. În
America Centrală tămâia aparţine aceluiaşi simbolism ca sângele, seva
şi ploaia. Fumul de tămâie, ca şi norul, izvorăşte din spiritul sfânt. Nor
şi fum sunt două cuvinte înrudite în limbile din America Centrală. De
aici şi ritualurile celor ce aduc ploaia care înalţă spre cer nori de fum
(magie imitativă). Triburile maya quiche au folosit tămâia provenită
din copal (un copac), în toate ceremoniile lor religioase pentru a goni
spiritele rele. Cartea Chilam Balam din Chumayel spune că tămâia
este răşina cerului şi mirosul ei este atras spre mijlocul cerului. Până
în zilele noastre la triburile chorti, preoţii merg în procesiune să ardă
tămâie la miezul nopţii pentru a grăbi căderea primelor ploi. Folosirea
pipei păcii la Pieile-Roşii din America pecetluieşte o alianţă sau un
2
tratat, prin prezenţa divinităţii în urma trimiterii fumului spre
înălţimile cerului. În China antică se considera că fumul produs de
rugul funerar poartă cu sine sufletul defunctului. În ritualurile hinduse,
tămâia este legată de elementul aer despre care se spune că ar
reprezenta percepţia conştiinţei. Dacă fumul de tămâie este folosit la
modul artificial de anumite experienţe ale yoghinilor, în schimb
arderea bastonaşului parfumat serveşte mai degrabă, în metodele
budiste de meditaţie, la măsurarea timpului...
Se poate vorbi deci, de un obicei universal al tămâierii cu aceeaşi
valoare simbolică: el leagă pe om de divinitate, uneşte finitul cu
infinitul, muritorul cu cel nemuritor. Mulţi fraţi de-ai noştri, stând în
Sfânta Biserică Ortodoxă, văd cum preotul aduce Domnului mireasma
tămâiei, dar nu pricep pentru ce. De aceea, în câteva cuvinte vom
explica ce înseamnă tămâia şi ce mare folos sufletesc, ne aduce ea.
TĂMÂIA este un produs lichid, obţinut prin crestarea cojii libanului
(arbore exotic), şi care în contact cu aerul se solidifică. Termenul
tămâie îl întâlnim de două ori în Noul Testament:
1. În Evanghelia după Matei (2:11) citim că magii (craii) de la
Răsărit, călăuziţi de stea, căutau pe Pruncul Iisus şi pe Mama Lui.
Ajungând la Betleem, au căzut la picioarele Lui, I s-au închinat,
aducându-I ca daruri:
_ Aur - ca unui Împărat;
_ Tămâie - cu unui muritor;
_ Smirnă - cu unui Dumnezeu.
2. În Apocalipsă (5:8; 8:3) se vorbeşte de patru fiinţe şi douăzeci
şi patru de bărbaţi care se închină Mielului (adică lui Iisus Hristos),
având fiecare alăută şi cădelniţe de aur pline cu tămâie pe care o aduc
ca jertfă, alături de îngeri, împreună cu rugăciunile tuturor sfinţilor. Şi
tot în Apocalipsă (18:13) se arată că tămâia se comercializează pentru
utilitatea ei în cult. Grăuncioarele de tămâie puse în cădelniţă sau întro
căţuie, pe cărbuni înalţă un fum ce aduce un miros foarte plăcut ce
ne înalţă sufleteşte. Întâlnim cuvântul „tămâiere“ în expresiile:
„ceasul tămâierii“ (Luca 1:10), când « s-a arătat lui Zaharia
îngerul Domnului în dreapta altarului tămâierii » (Luca 1:11).
SMIRNA este o substanţă extrasă din scoarţa unui arbore exotic
(Stirax benzoin) care răspândeşte un miros plăcut, caracteristic. Este
întrebuinţată, ca şi tămâia, în cultul nostru ortodox.
Termenul de smirnă este folosit de trei ori în Noul Testament:
1. Magii de la Răsărit venind să se închine Pruncului Împărat
Iisus: „I-au adus Lui daruri: aur, tămâie şi smirnă(Matei 2:11).
2. Înainte de a fi răstignit pe cruce, Lui Iisus: „I-au dat să bea
vin amestecat cu smirnă, dar El n-a luat “ (Marcu 15:23).
3. Trupul lui Iisus mort, coborât de pe cruce, a fost
îmbălsămat cu „amestecul de smirnă şi aloe“ (Ioan 19:39) adus de
Nicodim.
CĂDELNIŢA este un mic recipient de metal, legat cu trei
lănţişoare care se unesc în partea de sus într-un mâner şi este folosită
la tămâierile prevăzute de tipic. Folosirea cădelniţei şi a tămâiei sau
smirnei este moştenită din cultul Vechiului Testament. Cele dintâi
cădelniţe folosite de creştini erau însă simple căţui din pământ (argilă,
ceramică) ori metal cum se mai folosesc şi astăzi în mod frecvent. O
cronică anonimă ne spune că împăratul Iustinian ar fi dăruit Bisericii
Sfânta Sofia din Bizanţ 30 de cădelniţe din aur împodobite cu pietre
scumpe. După patriarhul Gherman al Constantinopolului (secolul
VIII), cădelniţa simbolizează omenitatea Mântuitorului, focul
simbolizează divinitatea, iar fumul de tămâie simbolizează mireasma
Duhului Sfânt. Căuşul (arzătorul) căţuii, cădelniţei reprezintă
pântecele feciorelnic al Maicii Domnului, care a purtat într-însul
cărbunele cel Dumnezeiesc, Hristos. Totodată, cădelniţa aminteşte şi
de Altarul tămâierii din Cortul Mărturiei şi apoi din Templu (Evrei
9:4). Fiecare icoană se cădeşte (o tămâiem) de trei ori în numele
Sfintei Treimi.
FUMUL TǍMÂIEI închipuie rugăciunea noastră, care, dacă e
făcută cu toată evlavia, se înalţă către Dumnezeu ca fumul din jertfa
strămoşului nostru Abel, fiul lui Adam: Şi a căutat Domnul spre
Abel şi spre darurile lui“ (Facerea 4:4).
De aceea, Psalmistul David spune atât de frumos: „SĂ SE
ÎNDREPTEZE RUGĂCIUNEA MEA, CA TĂMÂIA ÎNAINTEA
TA; RIDICAREA MÂINILOR MELE, JERTFĂ DE SEARĂ
(Psalm 140:2). În popor se spune: „Cum e sfântul (aşa e) şi tămâia,
cum este omul aşa sunt şi faptele lui“.
Mirosul plăcut al tămâiei este asemănat în
Sfânta Scriptură cu mai multe lucruri:
Sfântul Apostol Pavel aseamănă însăşi Jertfa
Mântuitorului cu o jertfă de tămâie, când spune că El S-a dat pe
Sine ca jertfă lui Dumnezeu: „SPRE MIROS DE BUNĂ
MIREASMĂ(Efeseni 5:2).
Tămâia închipuie şi aromatele (smirna şi aloe) bine
mirositoare pe care le-a adus Nicodim pentru îngroparea
Mântuitorului (Ioan 19:39). Mirosul ei înseamnă şi buna
mireasmă a învăţăturilor creştine, pe care o aduc în lume, spre
înviorarea sufletească a oamenilor şi spre trezirea lor din păcate.
Tot cu mireasma tămâiei este asemănată şi buna
mireasmă a darurilor pe care le dau creştinii ca ajutor Bisericii şi
preoţilor: „Un miros de bună mireasmă, bineplăcută lui
Dumnezeu“ (Filipeni 4:10-19).
Tămâia este icoana mirosului de bună mireasmă a
rugăciunilor evlavioase şi unul dintre cele mai preţioase daruri ce
se aduc înaintea lui Dumnezeu: «Căci de la răsăritul soarelui şi
până la apusul lui, mare este numele Meu printre neamuri şi în
orice parte se aduc jertfe de tămâie pentru numele Meu şi
prinoase curate, căci mare este numele Meu între neamuri», zice
Domnul Dumnezeu (Maleahi 1:11).
Însuşi Dumnezeu a poruncit să se ardă tămâie în Biserică,
la sfintele rugăciuni: „A aşezat jertfelnicul cel de aur în cortul
adunării, înaintea perdelei. Şi a aprins pe el tămâie mirositoare
cum poruncise Domnul lui Moise“ (Ieşirea 40:26-27). Însă nici un
dar nu este primit de Dumnezeu şi mai ales tămâia când omul nu este
împăcat cu fratele său: „Deci, dacă îţi vei aduce darul tău la altar şi
acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă
darul tău acolo, înaintea altarului, şi mergi mai întâi şi împacă-te
cu fratele tău şi apoi venind adu darul tău“ (Matei 5:23-24). Nu
este primit darul nici când omul rămâne în păcatele sale şi nu vrea să
se pocăiască şi nici când se răzvrăteşte împotriva preotului (Iuda 11).
Proorocul Maleahi a profeţit că preoţii tuturor neamurilor
vor aduce tămâie curată lui Dumnezeu (Maleahi 1:8-12). Tămâia
curată, adusă de mâini neîngreunate de păcate este plăcută lui
Dumnezeu: „Să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea
ta“. DIAVOLUL SE ÎNDEPĂRTEAZĂ când tămâiem, (de aici şi
zicala populară : „Fuge ca dracul de tămâie“) aşa cum s-a întâmplat
atunci când Tobie luând căţuia a tămâiat şi diavolul simţind mirosul
s-a depărtat (Tobit 6:17) şi MÂNIA DOMNULUI ÎNCETEAZĂ:
Şi a zis Moise către Aaron: Ia-ţi cădelniţa, pune în ea foc de pe
jertfelnic, aruncă în ea tămâie şi du-o repede în tabără şi te roagă
pentru ei, că a ieşit mânie de la faţa lui Dumnezeu şi a început
pedepsirea poporului» (Numerii16:46). Biserica Legii celei noi are şi
ea altar („Deci, dacă îţi vei aduce darul tău la altar..“- Matei 5:23) şi
rânduială de cult ca şi cea veche.
Aşadar, noi, creştinii, trebuie să aducem (după posibilităţi)
între altele şi daruri de tămâie sau smirnă la altar, unde preoţii le
vor folosi pentru preamărirea lui Dumnezeu. Tămâierea înseamnă
şi darul Sfântului Duh, a Cărui trimitere se cere de la Dumnezeu Tatăl.
Aceasta se vede şi din rugăciunea pe care o spun preoţii când
binecuvântează tămâia: „TĂMÂIE ÎŢI ADUCEM ŢIE,
HRISTOASE DUMNEZEUL NOSTRU, ÎNTRU MIROS DE
BUNĂ MIREASMĂ DUHOVNICEASCĂ, PE CARE PRIMINDO
ÎNTRU JERTFELNICUL TĂU CEL MAI PRESUS DE
CERURI, TRIMITE-NE NOUĂ HARUL PREA SFÂNTULUI
TĂU DUH“.
Tămâind icoana Mântuitorului, arătăm astfel lui Dumnezeu
închinarea noastră cea mai smerită şi mai fierbinte numită
ADORARE.
Atunci când preotul tămâiază spre icoana Maicii Domnului îi
arătăm prin aceasta o cinstire mult mai mare decât aceea arătată
Sfinţilor şi care se numeşte VENERARE.
Când preotul tămâiază în Biserică Sfintele Icoane ale Sfinţilor
se arată prin aceasta o CINSTIRE deosebită.
Iar când preotul tămâiază pe oamenii din Biserică sau din casa
unde face o rugăciune cere prin aceasta ca Dumnezeu să-i sfinţească
prin darul Sfântului Duh şi să-i ajute în toate necazurile şi nevoile lor.
Tămâia este şi un dar, o jertfă adusă de noi lui Dumnezeu. Un
astfel de dar, respectiv smirnă şi tămâie, împreună cu daruri în aur, au
adus Mântuitorului, la naştere, Magii de la Răsărit (Matei 2:11). În
Noul Testament găsim scris despre Proorocul Zaharia, tatăl Sfântului
Ioan Botezătorul: „A ieşit la sorţi, după obiceiul preoţiei, să
tămâieze intrând în templul Domnului. Iar toată mulţimea
poporului, în ceasul tămâierii era afară şi se ruga“ (Luca 1:9-10).
În Apocalipsa se arată că: cei douăzeci şi patru de bătrâni au
căzut înaintea Mielului (Iisus Hristos), având fiecare alăută şi cupe
de aur pline cu tămâie care sunt rugăciunile sfinţilor“ (Apocalipsa
5:8).
Câteva mărturii ale Sfinţilor Părinţi despre tămâiere
SFÂNTUL IUSTIN MARTIRUL, care a murit pe la anul 167
d.Hr., ne spune că în vremea sa, jertfa Sfintei Liturghii era însoţită de
tămâieri cu bune miresme (Dialog 28, 29, 41).
SFÂNTUL CLEMENT, Episcopul Alexandriei (Pedagogul
2:8), ne spune că în Sfânta Biserică se tămâia mult pe atunci,
împlinindu-se astfel prezicerea proorocului Maleahi (Maleahi 1:8-12).
FERICITUL TERTULIAN arată că tămâia se întrebuinţa foarte
mult şi în vremea aceea; şi mai ales la îngroparea creştinilor se
aprindea multă tămâie, ca semn al rugăciunii şi al mângâierii şi
uşurării celui adormit. Tot el ne spune că tămâia alungă şi mirosurile
neplăcute din casă, aducându-ne astfel, pe lângă sănătatea sufletească
şi pe cea trupească.
SFÂNTUL IPOLIT, episcopul portului roman de la gurile
Tibrului (235), zice într-o scriere a sa că „Bisericile plâng cu multe
lacrimi, fiindcă nu li se aduc jertfe , nici tămâieri“.
În veacul al V-lea, o femeie evlavioasă lăsase la moartea
soţului ei multe daruri pentru săraci şi cumpărase multă
tămâie ca să fie adusă ca jertfă lui Dumnezeu cu prilejul
îngropării ei. Toate acestea le-a lăsat în grija unui bărbat ce se
chema Dioscur. Acesta n-a vrut să aducă jertfă tămâia lăsată,
de aceea a fost mustrat de Sfinţii Episcopi adunaţi în anul 451
în Sinodul de la Calcedon, deoarece prin canonul 3 apostolic
se arată că tămâia este o jertfă bine primită înaintea
Domnului.

                 Tămâierea în timpul Sfintei Liturghii
Tămâierea este aşa de însemnată, încât ea se face la toate
rugăciunile mai de seamă pe care le rosteşte preotul. În vremea Sfintei
Liturghii ea se face de patru ori:
1. Cea dintâi tămâiere e cea din vremea când se pregătesc
prescurea şi vinul pentru a fi prefăcute apoi în Trupul şi Sângele
Domnului. Fumul acelei tămâieri înseamnă întunericul ce s-a făcut
peste tot pământul în timpul răstignirii Domnului.
2. A doua, se face în timpul citirii Apostolului. Prin ea se arată
buna mireasmă a învăţăturilor dumnezeieşti predate nouă prin Sfinţii
Apostoli, în tot locul unde au predicat ei (2 Corinteni 2:14).
3. A treia tămâiere se face în timpul cântării „Heruvicului“.
Aceasta închipuie norii pe care va veni Fiul lui Dumnezeu după cum
zice El Însuşi: ŞI ATUNCI VOR VEDEA PE FIUL OMULUI
VENIND PE NORI CU PUTERE ŞI CU SLAVĂ MULTĂ(Luca
21:27).
4. A patra tămâiere se face la Axion, adică atunci când preotul
spune din altar: „Mai ales pe Preasfânta, Curata,
Preabinecuvântata, Mărita Stăpâna noastră de Dumnezeu
Născătoarea şi pururea Fecioară Maria“.
                                 Iubiţi credincioşi,
La toate popoarele lumii, chiar dacă sunt necreştine, se întâlneşte
cultul tămâierii (fie că folosesc beţişoare parfumate, lemn de santal etc.) şi
iată că acum după aproape 2000 de ani de credinţă sfântă ortodoxă au
venit sectele să ne înveţe că nu este bine să tămâiem. Deşi există dovezi
biblice clare pentru tămâiat, sectanţii refuză să facă acest lucru fiindcăcrucea, apa sfinţită şi tămâia sau smirna îi arde pe diavoli şi pe slujitorii
lor. Nu vă lăsaţi amăgiţi de ei, fiindcă niciodată nu a existat o epocăpopulată cu atâţia învăţători falşi ca secolele XX şi XXI, atât de bogată în
lucruri materiale, dar atât de săracă spiritual. Numai într-un singur loc
poate fi găsit izvorul adevăratei învăţături, curgând de la însuşi
Dumnezeu, nesecat de secole şi veşnic cristalin: în Sfânta BisericăOrtodoxă. Înţelegând folosul mare şi înţelesurile adânci pe care le avem
din fapta tămâierii, să aducem şi noi ca şi magii, tămâie la sfintele
rugăciuni.După exemplul din Biblie, să aducem şi noi jertfă înaintea Domnului
smirnă sau tămâie şi în nici-un caz răşină. Această răşină este un clei
care se culege de pe coaja molizilor şi care prin ardere scoate fum
afectând pictura Bisericii, cădelniţa, veşmintele şi plămânii celor din
Biserică. Să ne ferim ca de foc să ne afumăm casa, icoanele, şi pe toţi
ai noştri cu fumul urât de Dumnezeu şi otrăvitor al tutunului, căci
banul dat pe tutun este pâinea pe care Dumnezeu ne-a dat-o şi pe care
noi o aruncăm! Deci să ne silim şi noi să ne înmiresmăm viaţa cu
buna mireasmă a tămâierilor sfinte acum şi pururea şi în vecii
vecilor. AMIN.BIBLIOGRAFIE: Biblia E.I.B.M.,Bucureşti, 1994; Arhimandrit Ilie Cleopa, Călăuză în
credinţa ortodoxă, Tipografia centrală Chişinău; Părintele Serafim Rose, Mai aproape de
Dumnezeu, Editura Bunavestire, Galaţi, 2003; Dicţionar de expresii şi locuţiuni româneşti,Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969; Jean Chevalier, Alain Gheerbrand, Dicţionar de
simboluri, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969.

Postări populare de pe acest blog

AICI -CANTARI BISERICESTI- LITURGICE

SĂ-MI SPUI TU, DOAMNE!

DESPRE IUBIRE, MILĂ SI MILOSTENIE

CATEVA PROOROCII DESPRE SFARSITUL LUMII

" Te caut, Doamne, nu Te simt, dar Te întâlnesc mereu "