Lemnele şi focul

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...

 Să băgăm de seamă că lemnele ce ard în foc ne pot fi şi ele o predică minunată şi un ajutor preţios pentru înţelegerea Sfintei Evanghelii despre dragostea lui Dumnezeu.
De ce ard lemnele când le aprindem? Învăţaţii au aflat că lemnele când ard nu fac altceva decât să dea înapoi căldura pe care au absorbit-o din razele şi căldura soarelui. Focul nu este, aşadar, altceva decât o căldură a soarelui pe care lemnele au absorbit-o în ele şi, când le aprindem, ne-o dau nouă. În această asemănare trebuie să fim şi noi faţă de iubirea Tatălui Ceresc. Soarele şi izvorul iubirii noastre este Dumnezeu şi Jertfa cea Sfântă a Fiului Său. Iubirea ce o primim noi neîncetat din acest izvor infinit, trebuie să o dăm şi noi mai departe. O, ce lucru fioros se vede în ziua de azi! Lemnele cele neînsufleţite ne dau nouă căldura primită de la soare, însă noi nu dăm nimic. Lemnele dau căldură, iar noi dăm răceală. Sorbim căldură şi lumină, dar dăm afară ură şi otravă. La îndemnurile mele de a se împăca doi oameni certaţi, unul spunea aşa: Asta n-o pot face, părinte, nu mă lăsa inima să-l iert! Ba, diavolul nu te lasă! i-am răspuns eu. Dumnezeu te-a iertat prin Jertfa Fiului Său şi tu nu vrei să ierţi.

Bubosul putrezit preamărea pe Dumnezeu

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...

                                                          (aranjament preot Ioan)

     Un prinţ creştin dintr-o ţară depărtată, vrând a-şi împrăştia norii

negri ai feluritelor griji ce-l torturau, a plecat la vânătoare însoţit de

mai mulţi curteni ai săi. Străbătând el pădurile seculare de pe dealuri

şi din creierii munţilor, deodată au observat în depărtare o cireadă de

cerbi. Fiecare din vânători s-a luat cu câinele său de vânătoare după

câte un cerb, pentru a-l vâna. Prinţul şi-a îndreptat privirile spre cel

mai mare cerb şi alerga cu câinii săi de vânătoare pe urmele lui. După

câtva timp de alergare, pierzând urma cerbului, s-a aşezat pe trunchiul

unui copac, ca să se odihnească puţin, şi pentru a trage cu urechea să

vadă încotro se aud câinii şi tovarăşii săi. Cum sta el aşa, ascultând cu

încordare, deodată auzi vibrând straturile aerului de prin văi şi simţi

glasul unei cântări aşa de minunată şi plăcută, încât i se părea mai

mult o cântare îngerească, decât omenească. Văzându-se transportat în

mrejile fermecate ale acelei cântări dulci şi foarte plăcută, prinţul s-a

sculat şi a plecat în direcţia de unde auzea venind acea cântare.

După ce a alergat câtva timp trecând peste plaiuri, vâlcele şi

felurite coclaruri, a ajuns aproape de o poieniţă. În luminişul ei a văzut

stând pe o buturugă un om zdrenţuros, care cânta minunat. „Doamne,

îşi zise el, ce minune mai e şi asta? Omul acesta este aşa de sărac,

că hainele-i curg bucăţi, bucăţi de pe el, încât i se vede şi

goliciunea trupului! Oare cum îi mai arde lui să cânte aşa! Am să

mă apropii de el mai bine, să văd ce minune mai este şi aceasta?“

Acestea cugetându-le prinţul a pornit îndată, păşind încet, încet, către

omul acela. Deodată însă îl izbeşte o putoare nesuferită ce venea de la

omul zdrenţuros, care se veselea cântând Domnului.

Prinţul a scos din buzunar repede o năframă parfumată şi punândo

repede la nas, s-a apropiat de cântăreţul din luminişul acelei

pustietăţi. Când a ajuns aproape de el, ce să-i vadă ochii? Omul

zdrenţuros care cânta, era peste tot corpul plin de bube ca lov şi

săracul Lazăr, despre care ne istoriseşte Sfânta Scriptură. De la cap

până la tălpile picioarelor era numai răni sângerânde şi puroioase.

Printre rupturile hainelor zdrenţuite, prinţul a văzut corpul bietului om

plin de răni din care curgeau puroaie, împrăştiind în toate părţile o

putoare nesuferită. Prinţul văzând bietul om copleşit de cea mai

neagră mizerie, cântând cu atâta dragoste şi transportându-se cu o

bucurie inexplicabilă în alte lumi mai bune, nemaiputându-se stăpâni,

l-a întrebat cu mare mirare, zicându-i: „Omule putrezit de viu în

această neagră mizerie, cum îţi mai vine a cânta cu atâta duioşie,

când te vezi căzut în această cumplită nefericire...“.

Omul întrerupându-şi cântarea i-a răspuns:

„Ce te minunezi domnişorule?! Ceea ce vezi la mine acuma e

roada nădejdii Dumnezeieşti care lucrează în fiecare adevărat

creştin. Eu ştiu că Preasfântul Dumnezeu a pus în acest vas (corp)

de lut, o comoară de mare preţ ,,Sufletul meu“ care e o părticică

din Dumnezeirea Lui, o icoană vie în care se oglindesc

Dumnezeieştile Feţe: a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh. După

rânduiala Dumnezeiască, când vasul acesta se va strica, sufletul

meu îmbrăcat cu focul sfânt al dragostei, va ieşi, va zbura şi va

merge pentru a se uni pe vecie cu Acela Care m-a zidit. Când

vasul (trupul) acesta era tânăr, voinic şi tare, mi se cuvenea să

suspin adeseori după fericirea veşnică; iar acum când văd bine că

acest vas de lut, adică trupul meu a intrat în putrefacţie, mi se

cade să mă bucur cu mare bucurie şi să înalţ cu toată duioşia

firească, laude şi mulţumiri Creatorului meu, spre care alerg

tinzând a mă uni cu El“.

Acestea zicându-le acel om, a continuat iarăşi a lăuda cu mare

înflăcărare pe Dumnezeu, iar prinţul – minunându-se de cele ce văzuse

şi auzise – a plecat la palatul său îndreptat şi edificat sufleteşte.

Puncte de vedere despre valoarea omului

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...

Oamenii văd adevărul /Fiecare-n felul său / Nu în felul lui cel unic / De-aici vine-atâta rău. 

 Un om de ştiinţă, mare învăţat, a cercetat cam ce valoare are corpul omenesc şi a constatat că un corp în greutate de 65 de kg, conţine 45 kg de apă şi grăsime, din care s-ar putea fabrica 7 kg de săpun, conţine cărbune pentru mină a 900 de creioane, fosfor pentru vârful a 2500 de chibrituri, fier pentru un cui mare, var pentru a spoi 20 m pătraţi de zid, puţin magneziu, foarte puţin sulf, sodiu, care abia dacă se ridică toate la câteva sute de mii de lei.
 Unii văd în om o mână de ţărână, alţii un număr oarecare de elemente materiale fără o valoare deosebită. Unii văd în el numai forţă de muncă. Alţii văd un număr de statistică sau de inventar, un robot care se conduce şi se manevrează ca o simplă maşină. Religia creştină vede în om, chipul lui Dumnezeu, mărgăritarul cel preţios, mai scump decât toate valorile lumii. Aşadar cu totul altceva spune Sfânta Evanghelie: Ce-i va folosi omului de va dobândi lumea toată, dar îşi va pierde sufletul? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său? (Matei 16:26).  
Omul nu se măsoară nici cu metrul, nici nu se cântăreşte cu kilogramul. Valoarea omului nu se poate cunoaşte după chipul de lut, după greutatea lui materială. Dacă îl judecăm pe om după trup, nu preţuieşte prea mult. Pământ eşti şi în pământ vei merge (Facerea 3:19). Omul este o fiinţă complexă care nu încape în limitele materiei (amintim cartea lui Alexis Carrel, Omul fiinţă necunoscută). Omul nu este floarea naturii cum îi zic materialiştii, ci coroana creaţiei, adică după cuvântul Sfântului Maxim Mărturisitorul: UN MICROCOSMOS ÎN MACROCOSMOS. El întruneşte în sine elementele lumii materiale şi ale lumii spirituale, este un amestec de noroi şi cer, are trup muritor şi suflet nemuritor. Omul este chipul şi slava lui Dumnezeu (1 Corinteni 11:7).

Timpul

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...

În Psalmul 89:10-11, proorocul David spune: Anii noştri s-au socotit ca pânza

unui păianjen; zilele anilor noştri sunt şaptezeci de ani. Iar de vor fi în putere

optzeci de ani şi ce este mai mult decât aceştia, ostenelă şi durere. Viaţa omului se

aseamănă cel mai bine cu scurgerea unei ape, care fie zi, fie noapte, fie limpede, fie

tulbure, se scurge neîncetat. Aşa este şi viaţa omului: fie sănătos, fie bolnav, fie în

bucurii, fie în necazuri, viaţa tot trece, aşa cum curge apa.

De aceea suntem datori să folosim cât mai bine fiecare zi, că nu ştim cât mai

avem. Să facem precum în vremea iernii când zilele sunt scurte şi trebuie să ne

grăbim cu lucrul nostru, sau călători fiind, ne silim a merge repede pentru a ne

atinge scopul călătoriei. Asta pentru a nu păţi ca acei oameni care fiind plecaţi la

pescuit cu barca, o furtună puternică i-a dus pe o insulă necunocută. Aici ei n-au

mai lucrat pământul pentru că au găsit o mină de aur şi cu gândul că se vor

îmbogăţi, scoteau zi şi noapte aurul din mină. Aşa a trecut timpul şi a sosit toamna

când nu mai găseau nici un fel de hrană pe insulă. De semănat nu mai puteau

semăna fiindcă urma iarna. Deşi aveau aurul lângă ei au pierit de foame. Cineva

spunea că îşi aduce aminte mereu de cuvintele ce erau scrise pe ceasul de la

şcoală: CEASURILE TREC ŞI SE SOCOTESC. Aşa şi ceasul vieţii

fiecăruia dintre noi încă ne mai spune: IATĂ TIMPUL TRECE

ŞI SE SOCOTEŞTE DUPĂ FAPTELE VOASTRE, BUNE SAU RELE.

Moartea nu este dincolo de deal, ci dincolo de umeri, iar unii oameni sunt foarte

îndărătnici.

Un om era bolnav de mulţi ani şi stătea în pat fără să se poată mişca. Se ruga

la Dumnezeu să-i uşureze suferinţa. Dumnezeu i-a ascultat rugăciunea şi i-a trimis

un înger care i-a spus: Dumnezeu ţi-a ascultat rugăciunea. Şi i-a a zis: Te mai las

zece ani pe pământ în aceastã suferinţă pentru a-ţi spăla păcatele tale sau trei

ceasuri în iad? Omul s-a gândit: Zece ani pe pământ este foarte mult. Mai bine

trei ceasuri în iad. I-a răspuns îngerului: Vreau mai bine trei ceasuri în iad.

Atunci îngerul l-a luat şi l-a dus în iad. Omul se chinuia în iad şi i se părea că a

trecut o veşnicie şi că l-a uitat acolo. Deodată, a apărut îngerul. Atunci omul,

supărat, i-a spus: Nu ştiam că şi îngerii lui Dumnezeu pot minţi. Mi-ai spus trei

ore şi m-ai lăsat zeci de ani. Îngerul i-a răspuns: Nu te-am minţit, ai stat doar o

oră, mai ai două ore. Atunci omul i-a spus: Te rog, prefer să stau pe pământ zeci

de ani în suferinţă, numai să ies de aici.

Sfanta Liturghie

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...




Pierdem firul de lumină...
Și uităm că suntem fii
Celui care avea să vină
Să ne scoată din urgii.

Din paharul de tăcere...
Am băut și eu în zori
Și îmbiam toți trecătorii
Să se lepede de sfori!

Curioși și cei chemați
Au venit să Îl cinstească
Și-au dat mâna ca -ntre frați
Într-o liniște ceresca

S-au unit în rugă sfinții
Și-au aprins parcă altarul
Porumbelul Păcii Tale
A turnat în cupe harul!

Mielul se jerfeste iar
Pentru clipele cu jar,
În potir se scurge sânge
Când genunchiul minții plânge!

Serafimi cu aripi multe
Sunt de veghe printre noi
Să ne scape de strânsoare
Și de cerul plin de ploi...

Taina s-a păstrat de veacuri
Și-a rămas atât de vie,
Pentru cei ce nu o știu
Este Sfânta Liturghie!

foto sursa internet

Camelia Cristea

P e s c ă r u ş u l

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...

                                                                          (aranjament preot Ioan)

             Iată o întâmplare adevărată care are forţa unei adevărate pilde

biblice. Acum, câţiva ani, o prietenă a doamnei Olga – femeie văduvă,

foarte săracă şi cu mulţi copii – se angajase servitoare la un medic din

Constanţa. Era ultima ei şansă de a nu rămâne pe drumuri. Într-o

primăvară, medicul, în timp ce se spăla în grădină la cişmea, şi-a

pierdut lănţişorul de aur cu cruciuliţă primit de la maică-sa. Medicul a

dat vina pe servitoare. A batjocorit-o a tras-o de păr, a silit-o să

recunoască şi, în cele din urmă, a dat-o afară din casă, convins fiind că

numai a putea să-i fure lănţişorul. Biata femeia s-a dus la doamna

Olga, spunându-i cu lacrimi în ochi că fusese aruncată în stradă şi că

se teme pentru viaţa copiilor ei, să nu moară de foame. Abia a putut

găsi o cămăruţă într-o casă dărăpănată din suburbiile oraşului.

                  La o săptămână de la aşa-zisul furt, Olga s-a dus cu şapte

pomelnice la mănăstirile din Munţii Neamţului. Şi chiar când au

început slujbele, în curtea fostei servitoare a murit un pescăruş. Şi să

vedeţi: când a spintecat guşa pescăruşului (de foame, se gândise să-l

dea de mâncare copiilor), ea a văzut înăuntru vârful unei cruciuliţe de

aur! Nu l-a tăiat mai mult. A plecat cu pescăruşul în palmă la doctorul

care o umilise şi, când acesta a scos din guşa păsării lănţişorul pierdut,

şi-a cerut iertare şi a rugat-o să vină înapoi. Şi câte n-ar mai fi de

spus… Ce învăţături se pot trage din toate acestea, nu mă pricep. În ce

mă priveşte, eu am învăţat din viaţa Olgăi că nu putem dobândi

adevărata nădejde decât printr-o mare suferinţă. Am mai învăţat că

hotarele dintre moarte şi viaţă sunt atât de nestatornice, încât nimeni

n-ar mai trebui să spună că viaţa noastră se sfârşeşte aici, pe pământ.

Şi am mai învăţat că niciodată nu trebuie să te dai bătut: câte o dată

tocmai acolo, la hotarele vieţii şi ale morţii, îl poţi găsi peDumnezeu. (Formula AS, anul XI, nr. 456, 19-20 martie 2001,

Bogdan Lupescu, pp.22-23).