FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE!
BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...
(aranjament preot Ioan)
Un prinţ creştin dintr-o ţară depărtată, vrând a-şi împrăştia norii
negri ai feluritelor
griji ce-l torturau, a plecat la vânătoare
însoţit de
mai mulţi curteni ai săi.
Străbătând el pădurile seculare de pe dealuri
şi
din creierii munţilor, deodată au observat în depărtare
o cireadă de
cerbi. Fiecare din
vânători s-a luat cu câinele său de
vânătoare după
câte un cerb, pentru
a-l vâna. Prinţul şi-a îndreptat privirile spre cel
mai mare cerb şi alerga cu câinii săi de
vânătoare pe urmele lui. După
câtva timp de
alergare, pierzând urma cerbului, s-a aşezat
pe trunchiul
unui copac, ca să se odihnească puţin, şi pentru a trage cu urechea
să
vadă încotro se aud câinii şi
tovarăşii săi. Cum sta el aşa, ascultând cu
încordare, deodată auzi vibrând straturile aerului de prin văi şi simţi
glasul unei cântări aşa de minunată şi plăcută, încât i se părea
mai
mult o cântare
îngerească, decât omenească. Văzându-se transportat în
mrejile fermecate ale
acelei cântări dulci şi foarte plăcută, prinţul s-a
sculat şi a plecat în direcţia
de unde auzea venind acea cântare.
După ce a alergat câtva timp trecând peste plaiuri, vâlcele şi
felurite coclaruri, a
ajuns aproape de o poieniţă. În luminişul ei a văzut
stând pe o buturugă un om zdrenţuros, care cânta minunat. „Doamne,
îşi zise el, ce minune mai e şi asta? Omul acesta este aşa de
sărac,
că hainele-i curg bucăţi,
bucăţi de pe el, încât i se vede şi
goliciunea
trupului! Oare cum îi mai arde lui să cânte
aşa! Am să
mă apropii de el mai bine, să văd ce minune mai este şi
aceasta?“
Acestea cugetându-le
prinţul a pornit îndată, păşind încet, încet, către
omul acela. Deodată însă îl izbeşte o putoare nesuferită ce
venea de la
omul zdrenţuros, care se veselea cântând Domnului.
Prinţul a scos din buzunar repede o năframă parfumată şi punândo
repede la nas, s-a
apropiat de cântăreţul din luminişul
acelei
pustietăţi. Când a ajuns aproape de el, ce să-i
vadă ochii? Omul
zdrenţuros care cânta, era peste tot corpul plin de bube ca lov şi
săracul Lazăr, despre care ne istoriseşte Sfânta Scriptură. De
la cap
până la tălpile picioarelor era numai
răni sângerânde şi
puroioase.
Printre rupturile
hainelor zdrenţuite, prinţul a văzut corpul bietului om
plin de răni din care curgeau puroaie, împrăştiind
în toate părţile o
putoare nesuferită. Prinţul văzând bietul om copleşit
de cea mai
neagră mizerie, cântând cu atâta dragoste şi
transportându-se cu o
bucurie inexplicabilă în alte lumi mai bune, nemaiputându-se stăpâni,
l-a întrebat cu mare
mirare, zicându-i: „Omule putrezit de viu în
această neagră mizerie, cum îţi mai vine a cânta cu atâta duioşie,
când
te vezi căzut în această cumplită nefericire...“.
Omul întrerupându-şi cântarea i-a răspuns:
„Ce
te minunezi domnişorule?! Ceea ce vezi
la mine acuma e
roada
nădejdii Dumnezeieşti care lucrează în
fiecare adevărat
creştin. Eu ştiu
că Preasfântul Dumnezeu a pus în acest vas
(corp)
de
lut, o comoară de mare preţ ,,Sufletul meu“ care e o părticică
din
Dumnezeirea Lui, o icoană vie
în care se oglindesc
Dumnezeieştile Feţe: a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh. După
rânduiala
Dumnezeiască, când vasul acesta
se va strica, sufletul
meu
îmbrăcat cu focul sfânt al dragostei, va ieşi, va zbura şi
va
merge
pentru a se uni pe vecie cu Acela Care m-a zidit. Când
vasul
(trupul) acesta era tânăr, voinic şi
tare, mi se cuvenea să
suspin
adeseori după fericirea veşnică; iar acum când văd bine că
acest
vas de lut, adică trupul meu a intrat
în putrefacţie, mi se
cade
să mă bucur
cu mare bucurie şi să înalţ cu toată duioşia
firească, laude şi
mulţumiri Creatorului meu, spre care alerg
tinzând
a mă uni cu El“.
Acestea zicându-le
acel om, a continuat iarăşi a lăuda cu mare
înflăcărare pe Dumnezeu, iar prinţul – minunându-se de cele ce văzuse
şi
auzise – a plecat la palatul său
îndreptat şi edificat sufleteşte.
