Dragă cititorule! Nimeni dintre noi nu e deplin sănătos cu sufletul. Toţi avem şi suferim boli sufleteşti mai mici sau mai mari. Să cădem cu ele înaintea Doctorului şi Tămăduitorului trupurilor şi al sufletelor noastre, rugându-ne: „Sufletul meu, Doamne, cel slăbănog, se află cumplit în multe feluri de păcate şi în fapte netrebnice! Ridică-l cu cercetarea Ta cea dumnezeiască, precum ai ridicat de demult pe slăbănogul, ca, fiind mântuit, să strig Ţie, Îndurate: Dă-mi, Hristoase, tămăduire!“
"Osteneşte-te să întăreşti credinţa din tine. Cu vremea vei simţi nevoia să te rogi. Credinţa ta nu-i tare, de aceea încă nu te mână la rugăciune. Am văzut odată cum pe o roată de moară cădea puţină apă. Şi roata rămânea nemişcată. Apoi a venit apă multă, şi roata s-a pus în mişcare. Credinţa e putere duhovnicească. Puţina credinţă nu mişcă nici mintea spre cugetarea la Dumnezeu. Credinţa mare mişcă şi mintea şi inima şi tot sufletul omului. Cât dăinuieşte în om o credinţă mare, ea îi mişcă sufletul, prin puterea ei, către Dumnezeu. Ai citit, spui tu, cuvintele Mântuitorului: "ştie Tatăl vostru de ce aveţi trebuinţă mai înainte de rugăciunea voastră", şi din ele ai tras încheierea că rugăciunea nu foloseşte, îndeobşte, la nimic. Într-adevăr, ştie Dumnezeu dinainte tot ce ne trebuie, şi totuşi El vrea să ne rugăm Lui. Lucrul acesta e mai uşor de explicat unor părinţi decât ţie, om necăsătorit. Uite, şi părinţii ştiu dinainte ce le trebuie copiilor, şi totuşi aşteaptă ca aceştia să-i roage - fiindcă părinţii ştiu că ruga înmoaie şi înnobilează inima copiilor, că îi face mai supuşi, smeriţi, blânzi, ascultători, milostivi şi nobili. Vezi câte scântei cereşti iscă rugăciunea în inima omenească? Am citit că un oarecare călugăr s-a oprit lângă o casă de lângă drum. În acea casă muncitorii ţineau o întrunire. Pe dată se făcu linişte în casă. Muncitorii îngenuncheară la rugăciune - iar unul dintre ei ieşi şi începu să umble prin faţa casei. Călătorul îl întrebă ce se face înăuntru. Păi se roagă lui Dumnezeu. Iar mie mi-e ruşine, aşa că am ieşit. Călătorul tăcu şi aşteaptă. Pe cine aştepţi? - îl intreabă muncitorul? Aştept să iasă cineva ca să-l întreb de drum. Dar de ce nu mă întrebi pe mine? Şi eu pot să-ţi arăt. Călătorul dădu din cap şi îi răspunse: Cum ar putea să arate calea dreaptă cel ce se ruşinează de Dumnezeu şi de fraţii săi? Eu cred că la tine nu este ruşine de rugăciune, ci pur şi simplu credinţa slabă. Îngrijeşte, aşadar, îngrijeşte pruncul din tine. Când va creşte şi va ajunge viteaz, îţi va răsplati însutit osteneala. Credinţa vitejească va pune în mişcare roata lăuntrică a fiinţei tale, şi vei dobândi o viaţă nouă. Pace ţie de la Dumnezeu şi binecuvântare!" (Sf. Nicolae Velimirovici)
