Drumul său către cer

Dragă cititorule! Nimeni dintre noi nu e deplin sănătos cu sufletul. Toţi avem şi suferim boli sufleteşti mai mici sau mai mari. Să cădem cu ele înaintea Doctorului şi Tămăduitorului trupurilor şi al sufletelor noastre, rugându-ne: „Sufletul meu, Doamne, cel slăbănog, se află cumplit în multe feluri de păcate şi în fapte netrebnice! Ridică-l cu cercetarea Ta cea dumnezeiască, precum ai ridicat de demult pe slăbănogul, ca, fiind mântuit, să strig Ţie, Îndurate: Dă-mi, Hristoase, tămăduire!“

    După despărțirea sufletului de trup, în drumul său către cer, sufletul este întâmpinat de blestemații demoni care se silesc să îl tragă în jos și să îl înfricoșeze, arătându-i mai ales păcatele nespovedite și patimile înrădăcinate în adâncul inimii. Atunci va conta foarte mult relația pe care am avut-o cu îngerul păzitor, care are puterea să ne protejeze în acea călătorie, rugăciunile pe care le-am făcut, faptele bune, mărturisirea păcatelor, primirea Sf Împărtășanii, evlavia către Maica Domnului și către sfinți. Atunci nu va mai fi cale de întoarcere sau pocăință, dar acum încă este și mai putem folosi timpul în favoarea noastră.

"Scoate-mă de la vrăjmaşii mei, Dumnezeule, şi de cei ce se scoală împotriva mea, izbăveşte-mă." Psalmul 58,1.

Smerenia ...

Dragă cititorule! Nimeni dintre noi nu e deplin sănătos cu sufletul. Toţi avem şi suferim boli sufleteşti mai mici sau mai mari. Să cădem cu ele înaintea Doctorului şi Tămăduitorului trupurilor şi al sufletelor noastre, rugându-ne: „Sufletul meu, Doamne, cel slăbănog, se află cumplit în multe feluri de păcate şi în fapte netrebnice! Ridică-l cu cercetarea Ta cea dumnezeiască, precum ai ridicat de demult pe slăbănogul, ca, fiind mântuit, să strig Ţie, Îndurate: Dă-mi, Hristoase, tămăduire!“

„Dar, vai mie! Pentru că n-am smerenie, Domnul nu-mi dă putere spre nevoinţă (lupta duhovnicească), şi duhul meu neputincios tremură ca flăcăruia unei candele, în vreme ce duhul sfinţilor ardea cu flacără arzătoare şi nu numai că nu se stingea sub vântul ispitelor, dar se aprindea cu şi mai multă putere. 

Cu picioarele ei mergeau pe pământ şi cu mâinile lucrau, dar duhul lor rămânea mereu în Dumnezeu şi mintea lor nu voia să se dezlipească de amintirea lui Dumnezeu. Pentru iubirea lui Hristos ei au suferit toate întristările şi necazurile pe pământ şi nu se temeau de nici o suferinţă, ci în acestea preamăreau pe Domnul. De aceea Domnul i-a iubit şi i-a preamărit şi le-a dat în dar împărăţia veşnică împreună cu El.

                                                                                                     (Sf. Siluan Athonitul)