CE ESTE BISERICA - CE SUNT SECTELE?

Este foarte necesar să știm ce este aceea Biserică și ce este aceea o sectă. Miile de denominațiuni așa zis creștine se autodenumesc și biserici ceea ce nu este corect. Hristos este Capul Bisericii ceea ce rezultă că nu pot exista mai multe biserici. Pe de altă parte este imposibil ca o biserica apartinand Capului Hristos să mărturisească altceva decât celelalte. În consecință reiese foarte clar că nu pot exista bisercii, că Biserica este una singură așa cum rostim în simbolul credinței niceo-constantinopolitean: „Întru-una Sfântă Sobornicească şi apostolească Biserică”.
Adesea oamenii cochetează cu unele secte din neștiință considerând că și acolo este același Dumnezeu, că și acolo poate sluji lui Dumnezeu. A recunoaște că ești credincios, că ești fiu a lui Dumnezeu presupune și dorința de a afla dreapta credință. Toate aceste secte spun că ei sunt posesorii adevărului, că ei sunt Biserica lui Hristos cea adevărată, numai că atunci când sunt puși să argumenteze, să demonstreze concret acest lucru nu au cum să o facă.
Ereziile sau sectele sunt cu totul altceva decât ceea ce ne arată Sfânta Scripturădespre Biserică. Ele sunt felurite grupări religioase născute din dezbinare și pentru dezbinare, și purtând în ele pecetea dezbinării. Prin urmare, ele sunt lipsite de harul lui Dumnezeu, adică de orice fel de sfințenie. Ele sunt călcătoare ale apostoleștilor predanii și ale cuvintelor Dumnezeieștilor Scripturi. Ca scop real au, la nivelul războiul duhovnicesc (1), distrugerea zidirii care este Biserica sau măcar a cât mai multora dintre cei ce ar putea să se mântuiască. Lumește vorbind, ele sunt alcătuiri făcute după felurite pofte ale oamenilor, pentru satisfacerea acestor pofte (mergând de la lăcomie la trufie și înapoi).

Înșelăciunea ce stă la temelia ereziilor (sectelor) contemporane este foarte ușor de înțeles dacă privim felul în care apar ele. Căci ele apar totdeauna prin lucrarea unei persoane ce vine cu o învățătură personală, pretins inspirată, înțeleaptă sau reformatoare, dar care nu ține seama de nimic din ceea ce a fost înainte.

Dar dacă Luther, Calvin și ceilalți care, la începuturile protestantismului, s-au desprins de romano-catolicism, ar fi fost sinceri în căutarea lor, ar fi gândit astfel: ,,De vreme ce ne dăm seama că romano-catolicismul este pe o cale greșită, este firesc să ne despărțim de el, căutând adevărul. Și tot atât de firesc este să înțelegem că de vreme ce romano-catolicismul este greșit, înseamnă că s-a despărțit de Biserica cea adevărată, cândva în istoria lui. Acea Biserică fără pată a lui Hristos de care Vaticanul s-a despărțit trebuie noi să o căutăm, pentru a ne uni cu ea întru Adevăr”.

Iar cine caută, găsește! (Matei 7, 8).

Și tot așa ar fi trebuit să gândească, dacă erau sinceri, și cei care, mai târziu, s-au despărțit de ereziile lui Luther, Calvin și ale celorlalți asemenea lor. Ei n-au putut însă face aceasta deoarece, în despărțirea lor de religia în care se născuseră, nu erau mânați de dragostea de adevăr, ci de lăcomie și mândrie, după cum este scris: Vor fi între voi învățători mincinoși, care vor strecura eresuri pierzătoare și, tăgăduind chiar pe Stăpânul Care i-a răscumpărat, își vor aduce lor grabnică pieire; și mulți se vor lua după învățăturile lor rătăcite și, din pricina lor, calea adevărului va fi hulită; și din poftă de avere și cu cuvinte amăgitoare, ei vă vor momi pe voi. (II Petru 2, 1-3).

Fiind astfel născute, din mândrie și pofte păcătoase, sectele poartă în ele pecetea păcatului. Așa cum am spus, ele sunt de fapt opusul a tot ceea ce este Biserica. Biserica este una, și ca ființă, și ca învățătură. Sectele sunt nenumărate și lipsite de unitate. Biserica este Apostolică, atât ca origine, cât și ca mărturie de credință.
Sectele nu sunt de origine apostolică și nici nu respectă învățătura Sfinților Apostoli. Nefiind apostolice, nu au har, fiind astfel lipsite de orice fel de sfințenie, mai ales că și învățătura lor este mincinoasă, iar între Dumnezeu și diavol – tatăl minciunii – nu există nici o împărtășire. Deci, fiind lipsite de har și de sfințenie, fiind lipsite de putere sfințitoare, cei ce le aparțin sau li se alătură se găsesc într- stare mai rea decât păgânii. Căci în vreme ce păgânii nu se pretind a fi adepți ai lui Hristos,sectanții pretind aceasta. De aceea este mult mai greu ca ei să vină la adevăr și în același timp, prin învățături greșite, ei fac să fie hulit numele lui Dumnezeu printre păgâni, împiedicând creștinarea acestora. Spunem acestea cu durere, știind că mulți vor fi răniți de asemenea cuvinte. Dar este obligatoriu să spunem adevărul, căci nu există altă cale spre Lumină. Și, trebuie spus, am fost cât de delicați în exprimare am putut fi, fără să ne abatem de la adevăr.

Ca să ne convingem de aceasta, este suficient să privim un exemplu foarte larg.

Este vorba despre teroarea repetată, teroare de o răutate aproape incredibilă, pe careromano-catolicii și apoi și protestanții și neoprotestanții au folosit-o în America drept ,,mijloc misionar” sau pur și simplu ,,economic” și ,,demografic”. Aceasta a făcut ca păgânii amerindeni și africani (aduși ca sclavi în America) să îi privească pe pretinșii adepți ai lui Hristos care îi terorizau ca pe niște ființe ale întunericului, slujitori ai diavolulilor și fii ai Iadului. Ca urmare, sufletele distruse ale supraviețuitorilor au combinat păgânismul vechi cu erezia abătută asupra lor, născând o serie de culte întunecate. Adepții lor aduc jerfe diavolești, tăind cocoși pe statuete ale lui Hristos, Maicii Domnului sau ,,sfinților” romano-catolici. Și aceste blasfemii care – în majoritatea cazurilor – se desfășoară sub patronajul direct sau indirect al unor culte așa-zis creștine (romano-catolicism sau felurite secte) fac, evident, ca numele lui Dumnezeu să fie hulit de neamuri. Este greu (dacă nu imposibil) de imaginat pentru un creștin din România până la ce se poate ajunge în cadrul acestor culte ale întunericului.

Oricum, ceea ce trebuie reținut din aceste rânduri este în primul rând efectul distrugător al acestor secte pentru sufletele oamenilor. De aceea, e necesar să ne amintim pururea că doar Adevărul îl face pe om liber, în vreme ce minciuna îl face rob, rob al întunericului. A trăi în minciună este distrugător. Oricât ar fi de învelită în ciocolată picătura de otravă, tot otrăvitor rămâne. Mulți își fac iluzii, crezând că așa cum pe un vârf poți ajunge pe mai multe căi, la fel și la Dumnezeu poți ajunge prin diferite religii. Comparația însă este complet falsă. Dacă vrei să urci pe un munte, cu jungle, prăpăstii, capcane și multe alte primejdii, așa cum este drumul către Dumnezeu, trebuie să ai o călăuză perfectă și o hartă de asemenea perfectă, altfel orice pas poate fi ultimul. De aceea minciuna, pe drumul spre Dumnezeu, înseamnă pieire. Învățătura falsă este distrugere, așa cum o hartă falsă va rătăci pe cei care îi urmează, ducându-i la pieire.

Bazate pe mândrie, pe răstălmăciri ale Bibliei și Istoriei, și promovând valori false, sectele determină o evoluție sufletească deviată a membrilor lor. Mândria devine ceva comun, și ca urmare au loc noi și noi dezbinări. Cei care se bazează pe o credință sinceră sunt până la urmă dezamăgiți de aceea ce le oferă secta, dar fie renunță să caute adevărul – epuizați de greutățile și ispitele vieții, fie trec de la o sectă la alta într-o căutare perpetuă, care cu greutate se întâmplă să ajungă la limanul adevărului. Sectele creează astfel un univers haotic, plin de făgăduințe atrăgătoare, dar fără împlinirea visată, cu tot felul de drumuri promițătoare dar care de fapt nu duc decât la irosire și moarte. Culorile puternice cu care sectele își colorează promisiunile au efectul unor droguri pentru membrii lor. Desigur însă ca și în cazul medicamentelor și drogurilor chimice – variază în funcție de fiecare individ și caracteristicile și alegerile lui. Iar una din cele mai mare nenorociri ce se întâmplă multora dintre cei răniți de minciunile erziilor este aceea că, amăgiți ori obosiți de falsele lor promisiuni, ajung să nu mai aibă putere ș discernământ nici pentru a crede în făgăduințele cele adevărate ale lui Dumnezeu. Desigur, vorbim aici de ceea ce se întâmplă cu cei care caută sincer adevărul. Pentru cei care caută doar satisfacerea anumitor pofte, destule secte oferă ceea ce doresc. Ceea ce înseamnă, desigur, pieirea lor (Psalm 9, 16).

De aceea, se cuvine a-și aminti fiecare acel cuvât din vechime care spune ,,extra ecclesiam nulla salus”, adică ,,în afara bisericii nu este mântuire”. Și cu torul adevărat este acest cuvânt. Căci dacă ar fi mântuire în afară de biserică, atunci de ce ar mai fi venit Hristos și ar fi întemeiat Biserica.

Și iarăși se cuvine a-și aminti fiecare de cuvîntul ce zice că Biserica Dumnezeului Celui viu este stâlp și temelie a adevărului (I Timotei 3, 15). Iar dacă este temelie, este neclintită în păstrarea adevărului și așa și este, căci temelia ei (temelia temeliei!) este Hristos!

Lumina Adevarului – preot Mihai Andrei Aldea – Editura Christiana – 2006

(1) - Deși nu l-am înfățișat în mod special aici, amintim câte ceva despre războiul duhovnicesc. Acesta este războiul ce se poartă pentru mântuirea sau pierderea oamenilor, încă de la ispitirea lui Adam și Eva. Dacă, pe de-o parte, ne bucurăm de existența lui Dumnezeu și ajutorul Lui, de Izbăvirea adusă de Hristos Iisus, Fiul Tatălui, de darurile Duhului Sfânt, de lucrarea minunată a îngerilor și a sfinților lui Dumnezeu...

Ei bine, nu trebuie să uităm nici de puterile întunericului, de cei ce umblă ca un leu căutând pe cine să înghită (I Petru 5, 8). Căci lupta noastră nu este împotriva trupului și a sângelui ci împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutății, care sunt în văzduh (Efeseni 6, 12). Această luptă se mai numește și războiul duhovnicesc.

Articol preluat din...

http://www.catehetica.ro/ce-este-biserica-ce-sunt-sectele

O poveste de Craciun de Regina Maria a Romaniei

O SA VA ISTORISESC ASTAZI o poveste foarte stranie, o poveste de Craciun!
E vorba de un put parasit, adanc si tainic, care se afla in mijlocul unei paduri mari si intunecoase. Nimeni nu stia de ce putul era acolo, nici cine il facuse, nici cat de vechi era. Taranii din imprejurimi se temeau grozav, caci din el se auzeau iesind vaiete, gemete si cateodata niste ciocanituri ca si cand cineva ar fi batut in
ghizduri.
Credinta tuturora era ca un suflet sta robit in adancimea-i din care nu putea scapa. Satul cel mai apropiat de padure se numea Galea; sat micut si saracacios, cu case scunde si ticaloase, in ale caror gradini florile pareau searbede si far’ de viata, caci pamantul era pietros si nerodnic. In mijlocul satului se ridica o bisericuta veche de lemn, cu un acoperis foarte mare ce parea ca o doboara. Nenumaratele anotimpuri il parguisera atat de frumos, incat sita invechindu-i- se batea in cenusiu, de-ti era mai mare dragul sa privesti la el.
Tufe de lilieci batrani si piperniciti cresteau imprejurul bisericii, adapostind sub umbra lor umilele morminte imprastiate pe alocuri, ca o turma de oi parasite.
Taranii se cam rusinau de bisericuta lor darapanata si visau sa dureze una noua, frumoasa si alba pe dinafara, cu un acoperis de tabla, ce ar fi stralucit la soare ca argintul si prin care n-ar fi razbit in vremuri rele nici ploaia, nici zapada. Iar amvonul sa aiba stalpi grosi de piatra zugravita in culori vii, cu ochiul lui Dumnezeu vopsit deasupra usii.
Fara indoiala ca noua ne-ar fi placut mai mult bisericuta stramba de lemn, cu acoperisul cel mare, dar vedeti… fiecare sat isi are ravna si mandria lui si nu-i place sa ramaie mai prejos de altul. In Bostea, satul de dincolo de padure, se inaltase o biserica noua si mare, asa precum o ravneau cei din Galea. Galea era un biet satuc sarac, ce suferea cumplit de starea in care se gasea. Dar pare-mi-se ca vorbeam de putul fermecat, nu e asa?
Nu stiu de ce, taranii isi inchipuiau ca fiinta necunoscuta, ce sta robita acolo, le-ar fi adus mari primejdii daca ar fi scapat din put si ca singurul mijloc de a o imblanzi era sa-i arunce mici daruri. Adeseori saracii cred ca singurul chip de a goni nenorocul de la pragul casei lor e sa aduca jertfe lui Dumnezeu si oricarei alte puteri.
Dar Dumnezeu stie bine ca viata saracului nu e decat un lung sir de jertfe, de la inceput si pana la sfarsit! La anumite sarbatori, mai cu seama la Sfanta Maria si la Sfantul Dumitru, satenii luasera obiceiul sa duca daruri putului fermecat.
Cum se sfarsea liturghia, inainte de a merge la hora sau la carciuma, se adunau palcuri, palcuri si porneau spre padure cu ciudatele lor daruri. Unii duceau flori sau oua incondeiate ori covrigi presarati cu susan, altii snopi de grau legati cu cordele frumoase. Copiii dadeau bucuros cele dintai poame coapte ce le capatau: prune, cirese sau nuci, ori pietricele adunate din albia raului, care deveneau frumoase, trandafirii si lucitoare cand le lingeau.
Fetele aruncau margele din ciucurii betelor, poze cu sfinti, marturii si multe alte nimicuri, cumparate la Mosi; iar flacaii, parale marunte, nasturi de la tunici militare si garoafele rosii, pe care cu atata drag le purtau la ureche!
Chiar babele, cu furca in brau, mergeau schiopatand pe zaduf si cadeau langa put frante de oboseala, apoi aruncau in apa carbuni nestinsi, lana sau canepa, bolborosind descantece si ruga¬ciuni, pe cand trageau cu coada ochiului la tineret, doar, doar de le-o gasi vreun cusur.
Iarna, putul era cu totul parasit, ca nu se incumeta nimeni sa treaca prin padure. La marginea satului Galea, intr-o casa atat de mica si de umila, incat parea mai mult o coliba, traia o vaduva saraca, anume Maria. Tot satul o cunostea sub
numele de Maria-Vaduva. Sarmana avea un singur copil, Petre, cu ochi mari
albastri si-un obrajor searbad si ingrijorat. Semana leit cu maica-sa. Baietelul mai avusese doua surori, dar amandoua putrezeau sub lilia¬cul din curtea bisericii. Atat de lipsita fusese maica-sa, incat n-avusese parte sa puna macar o cruce pe
locul unde se odihneau copilele ei. Si de aceasta Petre mult se mai
amara!
Foarte evlavios, baiatul vaduvei tinea toate posturile; lasa ca, la drept vorbind, mancare destula n-avea niciodata. Urma cu sfintenie invatamintele bisericii, asculta cu luare aminte ce-i spunea popa Toader, cu toate ca nu pricepea
indeajuns intelesul cuvantarilor si ca multe dintre ele se intiparisera gresit in mintea lui frageda.
Intre altele, Petre ramasese cu credinta ca biserica din Bostea era mult mai sfanta, fiind mai mare si mai noua decat bisericuta lor. Gandul acesta i se
pironise-n minte, intr-o duminica dupa slujba, cand popa Toader, vorbind despre adunarea banilor pentru cladirea sfantului locas, daduse ca pilda biserica din Bostea, inaltata din jertfele fiecarui locuitor. Sarac si bogat dadusera toti o parte din castigurile lor, agonisite cu truda, cinstind astfel numele Domnului. Bineinteles, Petre n-avea bani, nici macar o letcaie; de-ar fi putut, cu draga inima ar fi daruit tot, pentru zidirea unei noi biserici. El nu fusese niciodata la
Bostea si, tocmai de aceea, isi inchipuia biserica minunat de frumoasa, avand toate insusirile ce lipseau cu desavarsire saracacioasei bisericute din Galea.
Petre avea sapte ani cand, pe la inceputul iernii, care venise anul acela cu mare strasnicie, maica-sa se imbolnavi greu de tot. Baietelul o iubea mai presus de orice si sufletul ii era chinuit de o nespusa durere vazand-o suferind, fara ca el, bietul, sa-i poata veni in ajutor! Maria, foarte rabdatoare, nu se tanguia degeaba. In coliba ei nu era pat; se culca de obicei pe un fel de lavita de lemn, acoperita cu
velinte zdrentuite si, pe acest asternut ticalos, zacea tremurand de friguri, cu buzele vinete si crapate.
O vatra mare de pamant cuprindea mai tot locul in odaita stramta, Maria se culca dupa cuptor, pe care Petre isi dadea toata silinta sa-l
tie cald, carand zilnic din padure cate vreascuri putea duce in spinare. Cum era
bondoc si sarcina grea, se incovoia astfel, incat parea un arici urias, ce-si croia drum prin zapada.
Petre cauta sa-si gateasca. Cateva funii de ceapa uscata, atarnate
dupa vatra, si putin malai intr-o copaie erau toate merindele de iarna. Fireste ca baietelul nu era bucatar bun si Maria, suspinand, inlatura strachina cu fiertura pe care el ingrijorat i-o aducea. Cum se framanta bietul copil si ce siroaie de lacrimi curgeau pe obrajorii lui searbezi!…
Atunci se vara intr-un colt, ingenunchea si zicea Tatal Nostru si inca alte rugaciuni, pe care le invatase de la popa Toader. Le insira una dupa alta, cu toate ca nu aveau nicio legatura cu durerea lui, dar erau rugaciuni, nu e asa? si deci bine primite de Cel de Sus! Apoi Petre se strecura langa maica-sa, lipindu-se de ea, cu nadejdea ca o va incalzi strangand-o cu drag in bratele lui slabanoage. Dar vai! Dumnezeu parea ca n-aude rugaciunea baiatului. Mariei ii era din ce in ce mai rau!… Atunci copilul, inchipuindu- si ca gresise cumva inaintea lui Dumnezeu, simtea o mustrare de cuget, cu toate ca nu-si putea aminti sa fi calcat vreuna dintre cele zece porunci. Petre era un copilas atat de cuminte, incat ti-era mai mare dragul si mila de el.
N-avusese inca vreme sa se bucure de nimic, dar nici sa fie uracios, caci de cand se tinea pe picioruse fusese nevoit s-o ajute pe maica-sa si sa lucreze alaturi de ea.
Avea o inimioara curata si grijulie, gata sa duca povara grea pentru umerii lui. Era-n ajunul Craciunului. Maria tot zacea dand mana cu moartea, cand deodata lui Petre ii veni un gand. El avea adesea in minte ganduri nelamurite, pe care nimeni nu-si da osteneala sa i le desluseasca. Acela ce-l framanta de catava vreme se infaptui si iata cum:
Petre stia ca, daca vrei sa ti se implineasca o dorinta, trebuie sa aprinzi cu evlavie lumanari pe la icoane si mai ales la aceea a Maicii
Domnului, caci lumanarile aprinse cu credinta intaresc rugaciunea.El capatase de la batranul dascal o lumanarica, drept multumire ca-i ajutase duminica din urma la slujba liturghiei.
Lumanarea era atat de subtire si de putintica, incat trebuia pazita cu multa grija. Pe deasupra, batranul dascal ii daduse si o cutioara veche, cam rupta, cu cinci chibrituri; de le pazea de umezeala, cu ele putea aprinde lumanarea dinaintea icoanei. Toate ar fi mers bine, daca Petre nu si-ar fi pus in minte ca trebuie sa duca lumanarea la biserica din Bostea.
Ca toti satenii avea si el credinta gresita ca bisericuta lor nu era destul de sfanta si vrednica de Dumnezeu. Scumpa si mult iubita bisericuta!…
Ca sa mergi la Bostea, trebuia ori sa faci un ocol mare, mare de tot, ori s-o croiesti de-a dreptul prin padurea intunecoasa, unde se afla putul cu pricina. Baiatul se temea chiar vara de izvorul plin de gemete, darmite iarna, cand prin padurea innegrita sufla viscolul si lupii dadeau tarcoale.
Nevrand sa lase pe maica-sa prea mult singura, cu toata frica, baietelul se hotari sa infrunte poteca inspaimantatoare! Isi lua deci sumanul, caciula ce fusese odata a tatane-sau si care era mai mare decat dansul, isi puse niste manusi, mai mult carpite decat bune, ascunse-n buzunar cu grija chibriturile, nepretuita lumanare si fu gata de drum. Dar inainte de a iesi din coliba, nu uita sa gramadeasca pe foc toate lemnele ramase si sa puna, alaturi de maica-sa, o cana cu apa.
Maria sta cu fata la perete, aiurind. Insira fel de fel de vorbe fara rost, care umpleau de spaima sufletul bietului copil!
Amurgul incepuse sa-si cearna intunericul. Petre nu putuse insa pleca mai
devreme. Se simtea cam nelinistit, dar hotarat sa-si indeplineasca planul, nu se mai gandea la ce putea sa pateasca… In curand ajunse la marginea padurii. Cu barbatie se adanci intr-insa, desi inima-i batea
strasnic. „Putea-voi sa ocolesc putul? gandi baiatul. Sunt doua poteci: cea mai lunga nu trece pe langa el.“ In padure vantul urla prin craci cu un glas manios. Petre tremura. Ce frig se lasase!… Din feri¬cire, zapada nu era mare, decat prin locurile unde o gramadise viscolul. Cu toata graba, noaptea parea ca-l urmareste, ca-l ajunge, ca-l prinde!…
Gatlejul i se strangea, sufla din greu si gafaia umbland.
Ce padure mare!… Ce copaci inalti!…
Niciodata Petre nu se simtise atat de mititel.
- Ah! De-as nimeri calea cea buna, zise copilul aproape tare, nu vreau sa trec pe langa cumplitul put!…
Si tocmai cand spunea aceste cuvinte - poc, poc -, auzi un sunet
care-l-inmarmuri de frica.
- Poc, poc… o ciocanitura… si apoi alta, ca un vaiet ce iesea chiar din fundul pamantului.
Cu tot gerul, incepura sa-l treaca sudorile.
Ce noapte adanca! Copacii se prefacura in ziduri negre, inchizandu-l din toate partile. Poc, poc… Doamne, Doamne! Asta-i glasul din put!… Ca prins de-o vraja, Petre inainta. Ar fi putut sa dea dosul si, strecurandu- se printre copaci, sa lase in laturi locul blestemat, dar, nu se gandea la una ca asta, ci inainta cu pas hotarat, atras parca de acea grozavie. Da, iaca putul negru si nenorocit de care nu putea scapa! Inspaimantat, Petre se impiedica, incerca sa se ridice, dar cazu gafaind chiar la marginea lui. O clipa ramase acolo, cu obrazul ingropat in zapada rece, plangand cu hohote. Din nou se auzira ciocanituri. Poc, poc… Oh!… Afurisitul de put!…
Picioarele i se muiara si totusi trebui sa se uite peste colac. O putere mai tare ca vointa lui il impingea la aceasta.
Lui Petre ii fusese intotdeauna urat sa se uite in put, chiar ziua-n amiaza mare, cand maica-sa il tinea de mana. Caci dupa aceea, nopti in sir nu se putea odihni, inchipuindu- si ca aluneca in groaznica si intunecoasa tainita. Acum era cu desavarsire singur. Se-nnoptase de-a binelea. Cine putea fi acolo jos? Ce taina se ascundea in necunoscuta adancime? Nu-si mai dadea seama. Inima lui batea astfel ori era un zgomot ce venea din put?
Deodata, un glas ascutit de copil striga:
- Oh, lasa-ma sa ies! Ajuta-mi! Arunca-mi lumanarea ta. Sunt singur aici in intuneric si mi-e atat de frig!…
- Lumanarica mea! suspina Petre, uitand spaima, mirarea si orice alta
simtire, afara de dorinta de a-si pastra nepretuita lumanare. Nu pot sa
ti-o arunc! Nu pot! Nu pot!
- Dar mi-e frig aici, striga din put glasul, mi-e frig!… Mi-e frica!… Si azi e Craciunul!… Si eu sunt singur in intuneric!…
- Ei bine, dar mama mea e bolnava pe moarte! raspunse Petre fara teama, rezemat de colacul putului. Nu se mai gandea deloc la lucrul nemaipomenit ce i se intampla. Toata fiinta lui era stapanita de dorinta sa-si pastreze scumpa lumanarica, menita sa rascumpere sanatatea mamei lui!… Nu pot sa-ti dau lumanarea! - zise el mahnit. Trebuie sa ma duc la Bostea, s-o aprind dinaintea Maicii Domnului, sa se insanatoseze mama!…
- Destule lumanari ard dinaintea icoanelor in ajunul Craciunului! raspunse glasul. Fecioara Maria n-o sa simta lipsa flacarii tale, pe cand eu aci sunt parasit si mi-e frig!… Da-mi! Da-mi lumanarica ta!…
- Dar toate lumanarile aprinse dinaintea Maicii Prea Curate nu o pot inlocui pe a mea - se jeli Petre cu totul coplesit de mila si durere. Nu voi mai putea capata niciodata alta lumanare. Sunt un biet baiat sarac; daca moare mama raman singur pe lume!… Si-s prea mic ca sa pot trai fara sprijin!… Si saracutul cazu in genunchi, rezemandu-si din nou capul
de marginea putului.
- In numele binecuvantatului Prunc al Fecioarei Maria, da-mi lumanarea! se mai ruga o data glasul. E noaptea Nasterii Mantuitorului.
Se poate ca o rugaciune facuta in numele Lui sa nu fie ascultata?!
Petre, nehotarat, tot sovaia! Cu inima impartita in doua se intreba, care-i era datoria? Toata nadejdea si-o pusese in faclioara ce voia sa aprinda in biserica din Bostea. Acum, in lupta lui sufleteasca, in marea lui credinta, nu mai stia ce sa faca.
- In numele Sfantului Prunc si al Maicii Nascatoare de Dumnezeu, - zise din nou glasul aproape stins - sunt inghetat, sunt parasit. Si eu sunt un copil, un biet copilas! Oh, fie-ti mila de mine!… Da-mi lumina!…
Petre incepu a plange. Inima-i parea ca se topeste de amaraciune si de chin. Suferea pentru copilul robit, suferea pentru maica-sa, pentru el insusi, pentru intreaga lume, in care totul i se parea pacatos, nedrept, sarac ca si coliba lor, ca si bisericuta de lemn, doborata sub povara acoperisului prea greu!
Cum sta rezemat, frant de durere, dinaintea ochilor i se arata vedenia bisericii din Bostea, biserica in care nu va mai intra! O neinchipuita slava o inconjura, scaldand-o intr-o stralucire pe care nimic n-o putea ajunge.
De-acum Petre stia ca-si va jertfi lumanarea! Nu-i fusese oare ceruta in numele Mantuitorului, a carui nastere se praznuia azi?! El nu se intreba o clipa cum o singura lumanarica putea dezrobi copilul din put!
In invalmaseala gandurilor, flacara ei devenise pentru dansul lucrul cel mai de capetenie de pe pamant.
- Na lumanarica mea! zise oftand. Ia-o! Prinde si cinci chibrituri, vezi sa nu se ude, adauga el cu ingrijorare copilareasca, caci nu se vor mai aprinde!Apoi, aplecandu-se peste colac, le arunca in put, jertfindu-si astfel ultima nadejde.
Dupa aceasta, isi acoperi fata cu mainile, sprijinindu- si fruntea de marginea inghetata si-ncepu a plange cu hohote. Deodata inalta capul. Ce se auzea?!… Cantece!… Visa?… Sunetele a mii de harfe ce pareau ca vibreaza-n vazduh si razele aurii, minunate, de unde veneau?
Minune! Lumina si sunetele rapitoare ieseau chiar din gura neagra si posomorata a putului.
Ce se intamplase? Deodata isi simti inima plina de o neinchipuita bucurie!…
- Doamne!… sopti baiatul zdrentaros, ingenunchind ca in biserica pe cand se savarseste sfanta taina, caci in fata lui se ivise un copil cu parul plavit si carliontat, plasmuit numai din lumina, un copil neinchipuit de frumos.
- Multumesc - grai stralucita aratare - ti-a fost mila de mine, m-ai dezrobit, jertfindu-ti singura nadejde! Priveste razele raspandite de lumanarea ta! Si copilul ridica bratul, iar Petre vazu ca licarirea-i se prefacuse intr-o vapaie, ce lumina intreg pamantul!…
- Du-te la maica-ta, care te asteapta. Eu voi duce lumanarea la bisericuta de lemn, care e tot atat de sfanta ca orisicare alta biserica.
Tremurand, Petre lua caciula de jos, dar fata de atata sfintenie, nu indrazni sa si-o puna pe cap. Ca-n vis, se lua dupa copilul minunat, a
carui slava se revarsa asupra intregii paduri. Petre nu mai simtea nici teama, nici frigul, nici oboseala; pasea ca si cand ar fi avut aripi!
Cand ajunsera in sat, minunatul copil se opri putin, arata coliba si-i zise: „Maica-ta te asteapta; dupa ce vei vedea-o, du-te la bisericuta cea veche.“
Fireste, Petre ii asculta porunca. Cu inima saltand de bucurie alerga spre casa, impinse usa, se repezi inauntru strigand: „Mama, mama“…
Fara nicio urma de suferinta, sarmana Maria era atat de intinerita si de frumoasa, incat chiar zdrentele de pe dansa pareau schimbate.
Isi deschise bratele pentru a-si primi odorul. Si-l stranse la san, singurul dulce adapost ce-l avusese Petre vreodata. Rezemand capul de pieptul maica-sii, copilul se simtea prea covarsit de fericire ca sa poata vorbi.
Maria nu-l intreba ce se intamplase; stia numai ca se tamaduise, ca era ajunul Craciunului si ca-l strangea in brate pe fiul ei iubit.
Mai tarziu, Petre pleca spre biserica precum ii poruncise copilul minunat. Stelele straluceau pe cer, satul era adormit si tacut, casele pareau umbre negre pe zapada alba.
Indeobste bisericuta nu se deosebea de umbrele celorlalte case decat prin clopotnita. In noaptea asta insa, in asta noapte sfanta, ea se prefacuse intr-o lacra de lumina ale carei raze se revarsau prin ferestre, prin crapaturile zidurilor si ale acoperisului. Acea dispretuita bisericuta se schimbase intr-un juvaer sclipitor ce
imprastia lumina pe cer si pe neaua inghetata.
Cu capul gol, cu mainile impreunate, cu pasi sovaitori, ca un hagiu venit de departe, Petre se apropie de Sfantul locas, trecu pragul, cazu in genunchi, uimit si rapit de fericire.
Catesitrele usi ale altarului erau deschise si inauntru, pe sfanta masa, ardea lumanarica lui. In toata biserica nu se mai gasea alta lumanare aprinsa si cu toate acestea mica flacara era atat de vie, incat prefacea smeritul locas intr-o slava de stralucire, de pace, de frumusete, de bucurie si de marire. Chiar biserica din Bostea nu putea fi mai frumoasa in acea noapte ca bisericuta din Galea!
Petre intelese minunea! Mama i se insanatosise, putul se dezlegase de blestem si cu toate ca Sfantul Prunc se facuse nevazut, mana lui pusese umila-i jertfa pe altarul Domnului!
De-un singur lucru nu se putea insa dumeri Petre: ca iubirea lui facuse aceasta minune!
Iubirea si credinta lui!…

Basmele au fost publicate pentru prima data în limba româna in anul 1923 sub titlul „Cartea de basme a Reginei Maria”

POVESTEA SĂRBĂTORII CRĂCIUNULUI

         Câţi dintre dv. ştiu cum am ajuns de fapt să sărbătorim Crăciunul? V-aţi întrebat vreodată de ce decorăm pomul de Crăciun sau de ce îi învăţăm pe copiii noştri să creadă în Moş Nicolae sau Moş Crăciun? Veţi fi surprinşi să aflaţi care este originea sărbătorii dv. preferate!

Crăciunul este în zilele noastre un timp al magiei, al generozităţii şi al iubirii. Este perioada în care aproape întreaga suflare umană sărbătoreşte naşterea lui Iisus Hristos. Acestuia îi sunt asociate astăzi o mulţime de obiceiuri adânc împământenite cum ar fi împodobirea bradului, mersul cu colindul sau oferirea de cadouri celor dragi.
Nu cred că există cineva care să nu cunoască în detaliu frumoasa istorisire din evanghelii a naşterii. Dar câţi dintre dvs ştiu cum am ajuns de fapt să sărbătorim Crăciunul? V-aţi întrebat vreodată de ce decorăm pomul de Crăciun sau de ce îi învăţăm pe copiii noştri să creadă în Moş Nicolae sau Moş Crăciun (nu că aceştia nu ar exista...)? Veţi fi surprinşi poate să aflaţi care este de fapt originea sărbătorii dvs preferate şi a obiceiurilor legate de aceasta!

Originea Crăciunului
Originile nordice
Cu secole înainte de naşterea lui Iisus, în timpul nopţilor lungi şi geroase de iarnă, europenii sărbătoreau întoarcerea luminii şi renaşterea naturii care urma să se întâmple o dată cu venirea mult aşteptatei primăveri. În ţările nordice aceste sărbători erau cunoscute sub numele de Yule.
În 25 decembrie, data solstiţiului de iarnă conform calendarului păgân, taţii împreună cu fii aduceau din pădure cel mai mare buştean pe care îl puteau găsi şi îi dădeau foc. Fiecare scânteie se credea că reprezintă un porc, o pisică sau alt animal care se va naşte în primăvară. De asemenea o mare atenţie se dădea plantelor perene care rămâneau verzi de-a lungul întregului an, dovedind că viaţa era totuşi prezentă în această perioadă întunecată şi rece.

Pe parcursul celor 12 zile cât trebuia să stea aprins buşteanul, ospăţurile (adesea de-a dreptul sălbatice) se ţineau unul după altul. De fapt era singura perioadă din an când carnea era prezentă din abundenţă, deoarece atunci se sacrificau majoritatea animalelor din bătătură pentru a-i ajuta pe oameni să depăşească iarna aspră care bătea la uşă. Fiind un timp în care demonii şi spiritele bântuiau nestingherite pe afară, se părea că statul în casă reprezintă cea mai înţeleaptă soluţie de urmat.

Originile romane
La peste 1500 de km distanţă, în Roma, iarna părea mai puţin grea, dar festivalurile lunii decembrie erau chiar mai elaborate. Cu data de întâi la romani începeau Saturnaliile, o sărbătoare extrem de populară - un timp de distracţie, băutură şi orgii - care se termina cu sacrificii umane. Numită după zeul Saturn, care însemna „belşug” , aceasta era practic un pretext pentru a întoarce pe dos toate ierarhiile sociale

25 decembrie reprezenta ziua centrală a sărbătorii, fiind indicată în calendarele romane drept ziua naşterii Soarelui, deoarece de atunci zilele urmau să crească în durată. Iulius Cezar, împărat al Romei , a fost cel care a instituit de asemenea Festivalul de Anul Nou pe 1 ianuarie. O altă sărbătoare extrem de importantă era Juvenalia, care îi sărbătorea pe copiii Romei, simbol al fertilităţii.

Printre clasele superioare ale Romei manifestaţiile erau semnificativ mai sobre. Mulţi romani influenţi îl celebrau pe Mithra, zeul persan al luminii, al cărui nume înseamnă Soarele nebiruit.Acesta s-a născut potrivit legendei dintr-o stâncă în ziua de 25 decembrie, când păstorii din ţinut au venit să i se închine. De fapt cultul lui Mithra era şi foarte asemănător creştinismului, aşa cum constata scriitorul creştin Iustin Martirul în Apologia sa prin secolul al II-lea şi aşa cum va remarca mai târziu şi Tertulian la debutul secolului al III-lea.
Întregul sezon celebrat de romani se numea Dies Natalis Invicti Solis, adică Ziua de Naştere a Soarelui Neînvins

Originile creştine
În timp ce romanii păgâni (termenul păgân nu are aici nici o conotaţie negativă şi reprezintă o persoană care aparţine unei religii politeiste) îl venerau pe Zeul Soare, o nouă religie îşi făcea loc prin imperiu. La început creştinii nu sărbătoreau naşterea lui Iisus, învierea acestuia reprezentând partea esenţială a noii religii. Ba chiar a existat o puternică opoziţie la celebrarea zilelor de naştere a martirilor şi a lui Iisus. Numeroşi părinţi ai bisericii au emis comentarii sarcastice privitoare la obiceiul păgân de a celebra zile de naştere, când, de fapt, sfinţii şi martirii trebuiau, în viziunea lor, să fie celebraţi la data martiriului lor, adică la data „adevăratei lor naşteri” din perspectiva bisericii. Mulţi creştini ai primelor secole erau scandalizaţi şi de veselia şi festivismul celebrării, pe care îl vedeau ca fiind o reminiscenţă a păgânismului.
Totuşi până în secolul patru problema naşterii a devenit greu de ignorat. Unii oameni nu ştiau cum să şi-l imagineze pe Iisus, începând să creadă deja că era doar o emanaţie pur spirituală a lui Dumnezeu. Aşadar decizia de a-i sărbători naştere, însemna că acesta a avut şi o formă umană palpabilă.

Pentru acceptarea datei de 25 decembrie propusă prima data de Sextus Julius Africanus în anul 221 există două explicaţii larg răspândite. Creştinii secolului al III-lea credeau că facerea lumii a avut loc la echinocţiul de primăvară , pe atunci plasat pe 25 martie. Prin urmare, noua creaţie prin „întruparea lui Hristos” (concepţia), trebuia, în viziunea lor, să aibă loc tot pe 25 martie, moment de la care numărându-se 9 luni se obţinea data de 25 decembrie. Cealaltă explicaţie a fost că la această dată, în lumea romană, germanică şi orientală se celebrau date de naştere ale zeilor păgâni mai sus enumeraţi.
Biserica ştia că nu putea scoate în afara legii tradiţiile păgâne cu privire la Crăciun aşa că s-a hotărât să le adopte, punând data naşterii lui Iisus în acelaşi timp cu cea a zeilor păgâni. Astfel, pentru a îmbina cultura anticreştină cu cea creştină şi spre a-i converti pe oameni la creştinism, ziua de naştere a Zeului Soare (Sun God) a devenit ziua de naştere a Fiului lui Dumnezeu (Son of God).

Până în anul 350, când Papa Iulius I a declarat sărbătoarea oficială a naşterii lui Isus pe 25 decembrie, creştinii au ignorat data calculată de Sextus Julius Africanus şi au început să celebreze Crăciunul după calendarul iulian, pe 6 ianuarie (data solstiţiului egiptean, când era celebrată revărsarea apelor Nilului şi în „cultele misterelor” locale naşterea „eonului” din fecioară. Tot atunci grecii sărbătoreau naşterea zeului Dionis, zeul care ca şi Iisus, transforma apa în vin), aşa cum se mai celebrează în unele locuri şi în zilele noastre.

Până în evul mediu creştinismul a înlocuit mare parte din religiile bătrânei Europe. În fiecare an, pe 25 decembrie credincioşii erau chemaţi în marile catedrale pentru a celebra aşa numita

Christ’s Mass (Liturghia lui Hristos), care mai apoi a devenit Christmas (Crăciunul).

Totuşi pe stradă şi în casele oamenilor, acesta părea mai degrabă a fi un carnaval decât o sărbătoare religioasă. Dacă cineva ar ajunge în Europa evului mediu în timpului Crăciunului, ar crede mai degrabă că a nimerit în timpul Halloween-ului sau în Ajunul Anului Nou. Casele şi străzile erau pline de oameni aflaţi sub influenţa licorilor bahice şi de cupluri angajate în cele mai neortodoxe activităţi. Situaţia a devenit atât de gravă încât până în secolul al XVII-lea sărbătoarea a fost scoasă în Anglia în afara legii. O reformă religioasă a fost începută în curând de către puritanul Oliver Cromwell, care spunea că biserica trebuie să rămână pură faţă de păgânism. Fără prea mare succes însă. Când mulţi dintre protestanţi au scăpat de persecuţiile bisericii catolice şi s-au refugiat în coloniile din Lumea Nouă, interesul pentru sărbătorile vesele de Crăciun a fost reaprins.

În primii ani, nici continentul american nu dădea prea mare importanţă acestei sărbători. După proclamarea independenţei, pe 25 decembrie 1879, membrii congresului Statelor Unite se aflau cu toţi la "serviciu". Populaţia ţării a continuat să lucreze în ziua de Crăciun şi în următorii 67 de ani. Dar pe măsură ce secolul al XIX-lea se pregătea să apună, Crăciunul va deveni extrem de răspândit, fără a fi însă nici o sărbătoare prea veselă, dar nici cu specific prea religios. America va inventa propriul ei Crăciun şi în acest proces îl va reinventa pentru întreaga lume.

Pentru că iniţial a debutat cu stângul, clasele superioare şi-au propus să schimbe modul în care era percepută sărbătoarea. Irving Washington era la acea vreme cel mai bine vândut scriitor american şi în 1819 s-a folosit de experienţa sa pentru a scrie o serie de poveşti extrem de populare despre Crăciun. În aceste istorisiri clasele superioare primeau bucuroase în casele lor oameni nevoiaşi pe care îi ospătau cu toate bunătăţile. Între timp, în Europa, Charles Dickens a "atacat" problema Crăciunului scriind în doar şase săptămâni A Christmas carol (Un colind de Crăciun). Povestea avarului Scrooge avea să schimbe complet percepţia despre această sărbătoare, aducând familia şi actele de caritate în prim-plan. Prin această istorisire, oamenii au ajuns să asocieze Crăciunul cu peisajele feerice de iarnă, cu mesele pline de bunătăţi şi cu o atmosferă caldă şi veselă de familie.

Colindele au fost cântate în Europa cu mii de ani în urmă, dar pe atunci nu aveau nici o legătură cu tradiţia de Crăciun din zilele noastre. Termenul carol (colindă) este derivat din franţuzescul carole, care reprezenta un dans în cerc acompaniat de cântăreţi la diferite instrumente muzicale. Iniţial, colindele erau urări pentru fertilitate, rodire şi belşug, având o funcţie mai degrabă rituală. Acest obicei era legat fie de începutul anului agrar (adică de venirea primăverii), fie de sfârşitul său (toamna, la culegerea recoltei). Pe de altă parte, un scop des întâlnit al colindelor – moştenit din sărbătorile Calendelor şi a Saturnaliilor romane - era acela de alungare a spiritelor rele şi de reîntâlnire cu cei plecaţi pe tărâmul celălalt. Peste timp, din semnificaţia iniţială a colindelor s-a păstrat doar atmosfera sărbătorească, de ceremonie, petreceri şi urări.

Elementul creştin s-a suprapus cu adevărat peste colinde abia în Evul Mediu, sub influenţa bisericii. Majoritatea se refereau la Fecioara Maria, la copilul nou-născut sau la sfinţii care erau sărbătoriţi în perioada imediat următoare Crăciunului. De asemenea, acestea reproduceau numeroase relatări biblice cu privire la scena nativităţii. În această perioadă a început obiceiul mersului cu colindatul din uşă în uşă pentru a vesti naşterea lui Mesia, colindătorii primind în schimb mere, nuci sau colaci.

La noi în ţară colindatul are o veche tradiţie şi a rămas într-o oarecare măsură nealterat de trecerea timpului, mai ales în zonele rurale. Tot la noi s-au păstrat şi alte tradiţii precum mersul cu Viflaimul, cu Pluguşorul sau cu Steaua. Aceasta din urmă evoca momentul în care la naşterea lui Iisus, pe cer s-a ivit steaua călăuzitoare a Magilor.

Puţină lume ştie însă că aceştia, spre deosebire de păstori, nu l-au vizitat pe nou-născut în noaptea naşterii cum apare deseori portretizat, ci mai târziu când locuia deja în Betleem. De asemenea, nu se ştie nici numărul lor. Se presupune că ar fi fost trei pentru că Evangheliile menţionează trei tipuri de cadouri: aur, smirnă şi tămâie. Dar asta este deja o altă poveste…

Bradul de Crăciun îşi trage originile din Germania, unde decorarea lui a fost dintotdeauna o parte a celebrării iernii. Acest obicei a fost moştenit de la popoarele nordice care îşi împodobeau casele cu ramuri de brad şi de vâsc. Pomii, care la început erau atârnaţi de tavan, au început să fie decoraţi cu mere care simbolizau, după cum bine aţi ghicit, Grădina Edenului, iar ilicele cu care se decora casa (plantele acelea verzi cu bobiţe roşii care la noi nu prea au intrat în tradiţie) au început să simbolizeze coroana de spini a Mântuitorului. O povestioară spune că reformatorul protestant Martin Luther King a decorat pentru prima dată pomul de Crăciun cu lumânări, cu destulă măiestrie totuşi pentru a nu stârni un incendiu.

Până la sfârşitul secolului al XIX-lea, bradul împodobit se întâlnea doar în Germania şi poate că ar fi rămas acolo, dacă nu se oficia în 1840 mariajul reginei Victoria cu vărul ei, prinţul Albert al Germaniei. Acesta a adus cu el în Anglia toate tradiţiile de acasă inclusiv pomul de Crăciun. Fotografia cu familia regală în jurul bradului decorat a făcut ca în doar câţiva ani acest obicei să fie adoptat nu numai de Anglia, ci şi de toată Europa.