Soartă neîmpăcată

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NĂDĂJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZĂ-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PĂCATELE NOASTRE...

Om cu soartă neîmpăcată și cu demnitatea ruptă
De ce ți-a pierit curajul și-ndrăzneala pentru luptă ?
Scoală-te din nou la luptă , nouă soartă-ți rânduiește
Ieși din somnul rațiunii care-n moarte te târăște

Necazurile strânse-n haită , sufletul ți-a revoltat
Și de dormi , îți aduci moarte , dacă nu te-ai deșteptat
Ți-au săpat groapă adâncă și te-au pregătit de moarte
Câtă-ngenunchere-n tine , sufletu-ți poate să poarte

Dacă ochii ți-s închiși , degeaba pe câmp sunt flori
Poți să le miroși cât vrei , dar ești lipsit de culori
Osânda ți-e fructul vieții , umerii ți-o vor purta
Și-n urechea astupată , dreptatea nu va intra

Peste umeri obosiți , apăsări neînduplecate
Greu se mai găsește-acum , caldă inimă de frate
Pentru suspinele tale , primești rânjet fioros
Prin întortocheate legi , vei trăi tot dureros

Ades , pentru dreptul tău ,te tot cerți cu Dumnezeu
Vinovat îl faci pe EL , atunci când îți este greu
Dar când viața îți surâde și binele te însoțește
Uitarea își face loc , și pe El îl ocolește

Lângă dor ai pus speranțe ,lângă zâmbet ai pus plâns
Și-n această hărmălaie , în suflet venin ai strâns
Ți-au pierit ca și parfumul , toate visele-adorate
Ai crezut , dar ai rămas , cu dureri nealintate

Ridică în fața sorții , braț puternic de erou
Sfarâmă jugul umil , că ești om și nu ești bou
Soarta-n lacrimile ei , foc dau sufletului tău
Salvatoare-ai vrut să-ți fie , însă ea ți-a fost călău

14 nov.2018
Preot Ion Predescu

SAMARINEANUL MILOSTIV

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NĂDĂJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZĂ-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PĂCATELE NOASTRE...

 


de Preot Sorin Croitoru

Samarineanul Milostiv
L-a îngrijit pe cel rănit.
Samarineanul e Hristos,
Rănitul, eu, cel păcătos
Și tu, care citești acum.

Răniți de-atâtea ori pe drum
De pofte care sfinte nu-s,
De câte ori al nostru Domn
Pe răni din harul Său ne-a pus?..

Periculos e drumul vieții,
De hoți și de tâlhari e plin,
Dar Domnul nostru are-n traistă
Și untdelemn de-al Său și vin.

În Taina Sfintei Spovedanii
Ne unge iar cu Duhul Sfânt,
Iar din Potirul Liturghiei
Ne dă ca să sorbim un Vin
Cum nu e altul pe pământ!
amin

Dragostea care nu doare

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NĂDĂJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZĂ-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PĂCATELE NOASTRE...

Dragostea care nu doare
n-are roadă numai floare
n-are lacrimi, ci-nșelare
n-are viață – numai pare.

Dragostea care nu plânge
nu se-aprinde, ci se stinge,
nu se-nalță, ci coboară,
nu învie, ci omoară!

Dragostea ce nu-i fierbinte
nu te crede, ci te minte,
nu e-n soare, ci e-n ceață,
nu-ncălzește, ci îngheață.

Dragostea ce nu-i curată
nu trezește, ci îmbată,
nu rămâne, ci trădează,
nu-nălbește, ci-ntinează.

Numai Dragostea Divină
nu te arde, ci te-alină,
nu te lasă, ci te ține
orice trece și-orice vine.

Numai dragostea frumoasă
legământul nu și-l lasă
și cununa nu-și desparte
nici în viață, nici în moarte!

Traian Dorz

CĂLĂTOR CU CRUCEA-N SPATE !

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NĂDĂJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZĂ-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PĂCATELE NOASTRE...

(versuri: Eliana Popa)

Prin al lumii veac pășește, istovit de drum și sete
Călător cu crucea-n spate și cu nimb de raze-n plete
Parcă are-n ochi lumina diminetilor de vară
Și pe chip parcă-L sărută, flori de crin si lăcrămioară!

Parc-ar vrea un strop de apă, cui sa ceară? Cin' să-i dea ?
Numai crinul plin de rouă îi oferă cupa sa
Omul astăzi nu-L mai vede, iar de-L vede nu-i mai pasă
O, de-ar ști cine-i străinul, L-ar primii cu toți în casă !

Căci și astăzi duce-n spate, nevăzut păcatul lumii
Să ne facă fii Luminii...să nu fim plămada humii !
Vine-n fiecare casă, bate-n chip de călător
Sau ne-asteaptă lângă poartă, îmbrăcat în cerșetor !

,, - C-un bănuț Mă miluiește ! N-ai o pâine pentru Mine ?"
,,- Pleacă, lasă-mă , n-am vreme, fugi din calea mea, străine !"
,, - Lasă-Mă, să stau un ceas, pe pragul căsutei tale!"
,, - Nu am vreme pentru tine, vezi,străine de-a ta cale!"

,, - Dă-Mi un strop de apă rece, să mai prind un pic de viață
Si-un ștergar să-Mi scutur colbul și sudoarea de pe față!"
Omul Îl privi cu ură și grăbit închise poarta :
,, - Nu am vreme să-ți dau apă ! Mergi..si-mpacă-te cu soarta !

Nici ștergar nu am a-ți da, mergi și bate-n alte porți
Am atâtea de făcut, nu pierd timpul meu cu toți
Cerșetorii și pribegii.... ce îmi bat ades' în poartă
Du-te ! Du-te mai departe, fiecare cu-a lui soartă!"

Călătorul cel din Ceruri, se întoarce și oftează
,, - Nu am vrut să-ți tulbur duhul, omule cu mândră casă
Ți-am cerut un strop de apă și-o fărâmă dintr-o pâine
Ce oricum îți prisosește, și-o arunci mereu la câine !

Ce-ai crezut, sărmane suflet, că Eu îți rămân dator ?
Ți-aș fi dat si-aici răsplată și în veacul viitor
Căci la vremea Judecății, Eu sărmanul zdrențăros
Aș fi poruncit la îngeri să îți dea veșmânt frumos

Apoi te-as fi pus la masă, la ospăț împărătesc
În a Tatălui Grădină, unde sfinții locuiesc
Unde picură in cupe, apa vieții, apă vie
Unde-i viață far' de moarte și eternă bucurie!

Eu pleca-Voi mai departe știu că am să găsesc milă
La o văduvă săracă, într-o casă mai umilă
Însă tu,cel care astăzi închizi poarta după mine
Călător vei fi și tu...cu durere și suspine

Va veni si vremea-n care tu-Mi vei cere-un strop de apă
Când în arșița eternă, îngeri răi cu foc te-adapă,
Când vei vrea un ceas odihnă de la muncile cumplite
Când vei plânge cu durere...nu voi lua nici Eu aminte !"

CUNUNA VIETII...

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NĂDĂJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZĂ-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PĂCATELE NOASTRE...

   Sfantul Siluan Athonitul spune asa: „Acum oamenii sunt plini de mandrie si nu se mai mantuiesc decat prin intristari si pocainta, si numai foarte arareori ajunge cineva la iubire (iubire de Dumnezeu, iubire de aproapele si iubirea vrajmasilor)”. Bucuria mea, acum este vremea SEMANATULUI, mai tarziu va fi vremea SECERATULUI. Acum este vremea LUCRULUI, iar apoi va fi vremea RASPLATIRII.
Pe pamant este RAZBOI DUHOVNICESC, in Cer va fi ODIHNA. Asa spune un proverb: “Cum iti asterni asa vei dormi”, adica, ori vei birui, ori vei fi biruit, cu alte cuvinte, ori vei fi mantuit, ori vei fi osandit. Asadar, trezeste-te si pregateste-ti candela inimii tale. Fii atent sa nu adoarma sufletul tau de lene si de trandavie, din cauza ca nu-L iubesti pe Dumnezeu din toata inima ta. Pentru ca timpul trecut, nu se mai intoarce, ai grija sa nu treaca in zadar, vremea vietii tale, timpul mantuirii sufletului tau: “Fii credincios pana la moarte si-ti voi da CUNUNA VIETII” (Apocalipsa 2:10).
Asadar, nevoieste-te si osteneste-te, posteste, spovedeste-te si impartaseste-te des, mergi duminica la Sfanta Liturghie si pe langa credinta sa ai cat mai multe fapte bune, ca sa primesti raspuns bun la Infricosata Judecata.
Sfantul Teofan Zavoratul spune asa: "Pacatul marturisit, udat cu lacrimi, urat, se sterge din cartea dreptatii lui Dumnezeu, din cartea fiintei noastre, din cartea legaturii noastre cu lumea vazuta si nevazută. Astfel, nu va mai fi pomenit la judecata”. 
                                                                                                                                    Amin si Aliluia!

                                                                                                         Preot Ioan 🛎.

CUVANT de INVATATURĂ despre SMERENIE si MANDRIE

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NĂDĂJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZĂ-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PĂCATELE NOASTRE...

“Mandria este un mare rau in timp ce smerenia un mare bun. Sa nu te inalti pe tine insuti ca sa nu cazi si sa aduci si inlauntrul sufletului tau necinstea. Femeia cananeianca, s-a apropiat de Dumnezeu cu smerenie si cu credinta neclintita si nesovaielnica. Dumnezeu daruieste omului Harul Sau, nu pentru ostenelile pe care le face ca sa dobandească virtutile, ci pentru smerenie.

 Descopera-ti constiinta inaintea lui Dumnezeu, arata-i raniile tale si cere-i medicamentele potrivite.

 Drumul care ne duce catre ceruri si ne face asemenea cu Dumnezeu, nu este aroganta, ci smerenia. Vamesul la biruit pe fariseu. Dreptul, trebuie sa se teama mai mult de mandrie decat pacatosul, pentru ca pacatosul are constiinta lui, care-l osandeste si se smereste de nevoie, in timp ce dreptul se trufereste prin izbanzile lui. 

Smerenia este cauza si temelia, si fiinta tuturor virtutilor. Smerenia si fara fapte iarta multe pacate, faptele fara smerenie, insa, sunt nefolositoare si ne pricinuiesc multe rele. Smerenia adevarata inseamna cunoasterea de sine, pentru ca a se cunoaste omul pe sine cine este, inseamna sfarsitul lucrarii virtutilor. 

Harul lui Dumnezeu nu lucreaza atat prin alte virtuti, cat indeosebi prin smerenie. In smerenie, Dumnezeu daruieste Harul. Rasplatirea nu se da pentru virtute, nici pentru truda depusa fata de virtute, ci pentru smerenia care provine din virtute”

(Monahul Gavriil Aghioritul - Sfantul Munte Athos).

                                                                                                              Preot Ioan 🛎.

RUGĂCIUNE catre MANTUITORUL a SFANTULUI DIMITRIE AL ROSTOVULUI

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NĂDĂJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZĂ-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PĂCATELE NOASTRE...

   “Mantuieste-ma, Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, dupa bunatatea Ta, si nu dupa faptele mele! Tu voiesti a ma mantui, Tu stii in ce chip sa ma mantuiesti. Mantuieste-ma, dar, dupa cum voiesti, dupa a Ta putere, dupa cum stii cu judecatile pe care numai Tu le cunosti, mantuieste-ma! Intru Tine, Dumnezeul meu, imi pun nadejdea si voii Tale Sfinte ma incredintez - sa faci cu mine dupa cum voiesti! De voiesti sa ma aduci intru lumina, FII BINECUVANTAT! De voiesti sa ma tii intru intuneric, FII IARASI BINECUVANTAT!! De-mi vei deschide usile milostivirii Tale, prea bine va fi atunci si nespus de frumos. De vei inchide inaintea mea usile milostivirii Tale, binecuvantat vei fi Tu, Cel ce m-ai ferecat intru dreptate. De nu ma vei nimici pe mine dimpreuna cu faradelegile mele, slava milostivirii Tale celei nemarginite! De ma vei prapadi dimpreuna cu faradelegile mele, slava judecatii Tale celei drepte! Precum voiesti, tocmeste pentru mine lucrul!”
   🙏 Sfinte Dimitrie al Rostovului, ca unul care ai indrazneala inaintea lui Dumnezeu, roaga-te si pentru noi pacatosii, acum, in ceasul mortii si in ceasul judecatii noastre. Amin si Aliluia!

                                                                                                                           Preot Ioan 🛎.

Invidia-i drăcească

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NĂDĂJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZĂ-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PĂCATELE NOASTRE...

Invidia drăcească în om mereu se luptă
În inimă se-nfige și vrea s-o vadă ruptă
Să sfărâme-n bucăți ceea ce n-a creat
Si duce la-ntuneric în pas de marș forțat

Își varsă turbarea și-și lasă veninul
Transformă în oțet în butoaie vinul
Are îndrăzneală și mereu cutează
Și este nebună atunci când turbează

Se încălzește din furt , la lumina solară
Ar da doar odată , ca însutit să ceară
Calcă apăsat și mărunt la pas
Indiferentă este , ce-n urmă a rămas

Pe suflete-i stăpână , amar le hulește
Mereu iși face loc , peste tot domnește
Iar din tot ce prinde , ea iși face pradă
Întunecă privirea ,n-o lasă să vadă

Se arată dulce , dar este spinoasă
Pătează suflarea , calea nu-i frumoasă
Plină de ambiții , lipsită de cântare
Goală e de mila de care nu-i în stare

În pornirea ei , tot disprețuiește
Orbită de vedere , mult nesocotește
Merge înainte , nu privește-n urmă
La cei din jur se uită , socotindu-i turmă

S-ascunde în minciună , goală de virtute
E fără omenie în sufletele brute
Diavolul cel negru le este părinte
Cu poftă mare râde și atunci când minte.

31 Oct.2018
Preot Ion Predescu

ÎMI ERA DOR..

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NĂDĂJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZĂ-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PĂCATELE NOASTRE...

de Preot Sorin Croitoru

Îmi era așa de dor de Tine..
Te doream în inimă nespus..
Oboseam de-atâtea lungi suspine,
Ori de câte ori priveam în sus..

Mă topeam din foame de iubire,
Sentiment ce nu-i de pe pământ..
Sufeream, căci omeneasca-mi fire
Își cerea Mântuitorul Sfânt..

Dacă nu Te-aș fi văzut, Iisuse,
Într-un timp când Îți plăceam mai mult,
Vremuri ce-s de-acum de mult apuse,
Când și eu voiam să Te ascult,

Astăzi nu aș ști ce e mâhnirea,
Căci în viață nu-i nimic la fel
Cu durerea ce o dă iubirea
Celui care plânge după EL..

Și Te-am căutat în Cartea Sfântă..
Te zăream departe, printre rânduri..
Auzindu-Ți vocea cum cuvântă,
Bucuria mi-a-ncolțit în gânduri..

Izvorai ca apa din versete,
Ca dintr-un izvor atât de clar..
Te sorbeam, Iisuse, pe-ndelete,
Bucuros că ești cu mine iar!

Și Te-am însoțit iar prin pustie
Și priveam minuni ce Tu făceai,
Mă uitam la morții ce învie,
La mulțimi de oameni ce hrăneai..

Mă uitam la peștii din năvoade,
La bolnavi atinși de mâna Ta,
Mă uitam cum mângâiai noroade
Fericite, Doamne, a-Ți urma..

Când închis-am scoarțele Scripturii,
La icoana Ta eu am căzut
Și-ncepând cu rugăciunea gurii,
O lumină-n suflet am văzut..

Mă uitam la Tine din icoană,
Te vedeam și înlăuntrul meu,
Împărat cu sceptru și coroană,
Minunatul Domn și Dumnezeu!..

Înțeles-am, Doamne, că pe Tine
Te primește cel ce Te-a dorit,
Omul care Ți-a jertfit suspine
Și a plâns în sufletu-i smerit..

MI-E DOR DE VREMURILE SIMPLE..

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NĂDĂJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZĂ-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PĂCATELE NOASTRE...

Mi-e dor de vremurile simple și smerite, mi-e dor de casele de paie cu oameni de aur în ele.. Mi-e dor de oamenii care se scotoceau prin buzunare și din doi bănuți pe care-i găseau, unul îl puneau în palma săracului.. Mi-e dor de săraci, mi-e dor de oamenii smeriți.. M-am săturat de oja de pe unghii și de lacul de pe pantofi! M-am săturat de cravata de la gât! M-am săturat de brățările scumpe de la ceasuri! M-am săturat de salbele grele de aur la care atârnă câte o cruce în scop estetic, nu duhovnicesc! Unde să mai găsesc, Doamne, SFÂNTA TA SIMPLITATE?.. Îmi vine să-mi fac o colibă în mijlocul pădurii și să trăiesc printre animalele ei, care au mai rămas încă simple și smerite.. Creștinismul acesta este prea "soft" pentru mine!
Mi-e dor de Dumnezeul meu Cel născut în iesle, mi-e dor de Iisusul meu Cel cu bătături în palme.. Mi-e dor de pâinea aceea câștigată cu sudoarea frunții de tâmplarul Iosif și de ucenicul său Iisus.. Mi-e dor de simplitate, de sărăcie, de smerenie.. Mi-e dor de Iisusul meu Cel Care stă flămând zile întregi, pentru că "El mănâncă o altă pâine", împărtășind lumii cuvintele Celui ce L-a trimis pe pământ.. Mi-e dor de Hristosul meu "Care nu are unde să-Și plece capul".. Mi-e dor de cinele acelea sărăcăcioase, în care Domnul împarte pâinea neagră și peștii fripți pe cărbuni cu ucenicii Săi.. Mi-e dor de apostolii Domnului Hristos care colindau lumea cu o singură pereche de sandale până se rupea.. Mi-e dor de primii creștini, dintre care mulți erau sclavi la nobilii romani.. Mi-e dor de eremiții care mâncau câte o măslină la două zile.. Mi-a dor de fiicele de împărați care părăseau palatele părintești din dragoste de Hristos.. Mi-e dor de ofițerii romani care preferau lanțurile la picioare și obezile pe gât onorurilor împăratului de la Roma, iubind Iubirea Întrupată..
Ce-a mai rămas din religia Celui Care a sărăcit pentru noi, Celui Care S-a deșertat de slavă pentru mântuirea noastră?.. Ce-a mai rămas din umilința acelor vremuri de început?.. Ar fi trebuit să transformăm bisericile în palate și casele noastre în peșteri smerite.. Pentru că biserica este "locul sălașluirii slavei lui Dumnezeu" și "casa Tatălui lui Hristos" merită să fie împodobită cu tot ce este mai frumos pe pământ. Dar viețile noastre trebuie să fie smerite, sărăcăcioase și simple, așa cum a fost viața Mântuitorului nostru..
Doamne, smerește-ne Tu, căci noi nu mai știm, nu mai putem să ne smerim.. Sărăcește-ne Tu, căci noi nu mai avem puterea de-a ne desprinde de averi.. Îmbogățește-ne Tu cu harul Tău, căci iată, săraci suntem în cele duhovnicești.. Eliberează-ne Tu de mintea acestui neam desfrânat și păcătos, căci iată, întunericul a pus stăpânire pe noi.. Ție fie slava și Tatălui Tău Celui fără de început și Duhului Tău Celui de viață făcător, acum și pururea și în vecii vecilor, amin!
Preotul Sorin Croitoru de la Mantova (Italia)

ȚINEȚI MINTE DE LA MINE!

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NĂDĂJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZĂ-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PĂCATELE NOASTRE...

de Preot Sorin Croitoru

Țineți minte de la mine,
C-am trecut prin multe-n viață
Și cunosc și foarte bine
Ceea ce Scriptura-nvață:

Orice gând de răzbunare,
Mai târziu sau mai devreme,
Va aduce întristare
Pentru multă, multă vreme..

Celui ce îndură rele
Nu-i e dat să se răzbune ,
Ci să-ncerce să le spele,
Răsplătind cu cele bune.

Când îți omenești dușmanul,
Remușcarea îl cuprinde:
Fața lui precum șofranul,
De rușine se aprinde!

Inima, ce-i bate tare,
Îi devine un cărbune
Și-o amară întristare
Peste suflet i se pune..

Îl va mistui regretul,
Chiar de nu-ți va spune ție..
Tu, încetul cu încetul,
Vei fi plin de bucurie,

Fiindcă, demonstrând iertare,
Domnul tău te luminează,
Tatăl te iubește tare,
Duhul Sfânt te-nmiresmează!

Ale tale vechi păcate
Într-o clipă ți se iartă,
Prin urmare, conștiința
De acum nu te mai ceartă..

Iar acel ce mai 'nainte
Ți-a făcut necazuri grele,
Suspinând acum cuminte,
Se căiește pentru ele!..

Vezi acum tu câte daruri
Poți primi, iertând dușmanii?..
Nu primești atâtea haruri,
De te-ai osteni cu anii!

Cerurile-ți sunt deschise
Și te-așteaptă cu iubire,
Iar pe cel ce te rănise
Îl ajuți la mântuire..

Deci să m-ascultați pe mine,
C-am văzut destule-n viață
Și cunosc destul de bine
Ceea ce Scriptura-nvață!

Pescuirea minunată - Duminica a 18-a după Rusalii

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NĂDĂJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZĂ-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PĂCATELE NOASTRE...

         „În vremea aceea Iisus şedea lângă lacul Ghenizaret şi a văzut două corăbii oprite lângă ţărm, iar pescarii, coborând din ele, spălau mrejele. Atunci El, urcându-Se într-una din corăbii, care era a lui Simon, l-a rugat s-o depărteze puţin de la uscat şi, şezând în corabie, învăţa din ea mulţimile. Iar când a încetat să vorbească, i-a zis lui Simon: Îndepărteaz-o la adânc şi lăsaţi în jos mrejele voastre ca să pescuiţi. Şi, răspunzând, Simon a zis: Învăţătorule, toată noaptea ne-am trudit şi nimic n-am prins, dar, după cuvântul Tău, voi arunca mrejele. Şi, făcând ei aceasta, au prins mulţime mare de peşte, încât li se rupeau mrejele. De aceea, au făcut semn celor care erau în cealaltă corabie să vină să-i ajute. Şi au venit şi au umplut amândouă corăbiile, încât erau gata să se scufunde. Iar Simon-Petru, văzând aceasta, a căzut în genunchi, înaintea lui Iisus, zicând: Ieşi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos! Căci spaimă îi cuprinsese, pe el şi pe toţi cei ce erau cu el, pentru pescuirea atâtor peşti. Tot aşa şi pe Iacov şi pe Ioan, fiii lui Zevedeu, care erau împreună cu Simon. Şi a zis Iisus către Simon: Nu te teme; de acum înainte vei fi pescar de oameni. Şi, trăgând corăbiile la ţărm, au lăsat totul şi au mers după El.“ Luca 5, 1-11
“O noapte întreagă s-au ostenit pescarii şi nu au prins nimic; însă când Domnul a intrat în luntrea lor şi, după ce a propovăduit, le-a poruncit să arunce mrejele, au prins atâta peşte, că nu puteau să-l scoată şi li se rupeau mrejele. Aici avem o comparaţie între munca de orice fel lipsită de ajutorul lui Dumnezeu şi munca la care ajută Dumnezeu.
Atâta vreme cât omul se osteneşte de unul singur şi vrea să dobândească ceva numai prin propriile-i puteri, totul îi scapă din mâini; atunci când se apropie de el Domnul, curg bunătăţi după bunătăţi. In privinţa moral-duhovnicească, faptul că reuşita nu este cu putinţă fără Domnul este limpede: „Fără de Mine nimic nu veţi putea face“, a grăit Domnul. Şi această lege lucrează în oricine.
Precum ramura ruptă de trunchi nu numai că nu face roade, dar se usucă şi îşi pierde puterea de viaţă, aşa şi oamenii, dacă nu rămân în părtăşie vie cu Domnul, nu pot aduce roadele dreptăţii, atât de preţioase pentru viaţa veşnică. Vreun lucru bun tot mai poate să fie în ei, dar bun numai la arătare, însă de fapt lipsit de preţ, aşa cum mărul pădureţ poate fi frumos la înfăţişare, dar dacă-l iei şi-l guşti, e acru. Şi în privinţa celor din afară, a celor lumeşti, legea asta se poate proba pe viu: se zbate câte unul, se zbate şi nimic nu-i iese; însă când se pogoară binecuvântarea lui Dumnezeu, roadele încep să apară. Cei ce iau aminte la sine şi la căile vieţii cunosc din experienţă acest adevăr.”
Pericopa evanghelică citită în Duminica a 18 a după Rusalii are, după părerea noastră, un puternic accent antropologic, focalizându se pe Simon, cel ce avea să devină mai târziu Apostolul Petru. Un Simon la început de drum, la începutul unei călătorii inițiatice, setos de sens, interogativ, sincer față de sine însuși, temperament vulcanic, având neliniștea celui care simte puternic nevoia de a și lega sufletul și inima de o temelie sigură, nezdruncinată. Iar aceasta se va dovedi - oare se putea altfel? - Hristos, Dumnezeu Omul.
Petru era pescar. Și presupunem că era priceput, pentru că din această îndeletnicire își întreținea familia. Evanghelia după Luca ne spune limpede că, printre primele vindecări săvâr¬șite de Mântuitorul Hristos, a fost și aceea a soacrei lui Petru (Lc. 4, 38 39), deci, implicit, acesta era căsătorit. Ca pescar, cu siguranță Petru nu avea sonar, ca să știe cu exactitate cum se mișcă bancurile de pești și să arunce mreaja la sigur, dar știa să citească semnele vremurilor, știa când trebuie să ieși la pescuit și când nu. Și totuși, în ciuda experienței pe care ți o dă exercitarea îndelungată a unei profesiuni, în noaptea dinaintea întâlnirii providențiale cu Iisus Hristos, Petru nu prinde nimic. Ne putem închipui cu ușurință că nu era deloc bucuros în dimineața acelei zile, când a fost rugat de un Învățător să depărteze puțin corabia de la uscat, pentru ca Acesta să poată propovădui mulțimilor. Și mai surprins și, probabil, chiar iritat trebuie să fi fost când acel Învățător l a sfătuit unde să arunce mrejele. Ce experiență în prinsul peștilor putea avea un învățător? Sigur, era iscusit în cuvânt și nimeni nu putea contesta acest lucru - mul¬țimile care se îmbulzeau să Îl asculte confirmau iscusința Lui -, dar ce treabă avea El cu peștii? De unde îndrăzneala Acestuia de a l sfătui pe Petru cum să pescuiască? 
Să fi fost un dram de credință? Să fi fost un dram de speranță? Să fi fost din pricina rușinii de a nu se întoarce acasă cu plasa goală? Poate puțin din toate acestea. Cert este faptul că Petru L a ascultat pe acest Învățător și a aruncat din nou mrejele, având imensa și covârșitoarea surpriză de a le scoate atât de pline de pești, încât riscau să se rupă. Și tocmai discrepanța atât de mare între probabilitatea extrem de redusă de a prinde ceva și rezultatul efectiv al aruncării din nou a mrejelor îl face pe Petru să aibă o reacție total neașteptată: să cadă la picioarele Învățătorului și să I ceară să plece de la el, că e om păcătos (Lc. 5, 8). O reacție pe care, în mod normal, nimeni nu o are față de cel care îți face un dar; mult mai firesc este să te bucuri și să mulțumești pentru acel dar.
Mult ne straduim noi, oamenii, mult ne zbatem, dar prea deseori, nimic dobandim, nimic folosim, nimic adunam. Pentru ca nu adunam dimpreuna cu Hristos si in Duhul Lui, pentru ca lucram numai omeneste, mult prea-omeneste si nu stim sau am uitat fiii carui Duh suntem. Pentru ca ne bizuim doar pe ceea ce stim si pe ceea ce putem noi, pe vointa, ambitia si puterea noastra, pe faptele mainilor noastre, luam drept reper doar ceea ce corespunde masurii noastre meschine si pitice, confundand pe Duhul cel Sfant cu sangele nostru infierbantat, credinta in Hristos cu credinta in noi insine, ravna de Sus cu ravna cea trupeasca, cu zelul aprins al inimii cazute, nerabdator sa arunce plasa inainte sa fi invatat sa pescuiasca si inainte de a-i intreba pe mai-marii sai unde este locul propice de pescuit. 
Traim eretic si ne nevoim eretic, zicea un parinte mare de azi si ne miram ca nu aducem rod, ca nu prindem nimic in plasa. Pescuim in ape tulburi, pescuim haotic. Nu cerem Lumina sa vedem si nu vedem unde sa aruncam plasa, nu invatam niciodata “sa manam la adanc“, sa ne departam de “uscat” si sa facem “dupa Cuvantul Lui”. Dar mai rau este ca… nu stim macar ca suntem nestiutori si orbi in cele ale Duhului si ne infuriem strasnic pe cei care ne arata orbirea! 
Unii muncesc, dar nu stiu cui aduna. Altii cauta intelepciunea, dar nu stiu sa o caute unde trebuie sau nu o cauta sincer. Asa ajungem la sfarsitul vietii noastre cu plasele goale. N-am pescuit nimic. N-am dobandit nimic.
Domnul sta si asteapta langa noi, ne lasa sa ne izbim de neputinta noastra, asteapta zorii zilei cand va canta cocosul vadind prostia ingamfarii noastre, ca sa cunoastem bine ca de la noi nu-i nici o speranta de a (se) prinde ceva (de noi), dupa care ne porunceste sa aruncam din nou plasa, sa ne ostenim din nou. Ce vom face? Vom sta plangandu-ne ca e degeaba si ca nu se gaseste nimic pentru noi “acolo”, sau, obositi, tristi, vom da, totusi, ascultare glasului Sau?
Petru înțelege însă că acel Învățător nu este un Om obișnuit. Petru are, în termenii lui Rudolf Otto, experiența sacrului. Iar sacrul provoacă în om două simțăminte contrarii: fascinația care atrage și groaza care, dimpotrivă, te pune pe fugă. Inițial, groaza a fost mai puternică, de unde și rugămintea lui Petru adresată Învățătorului de a pleca de la el. În cele din urmă însă, a prevalat fascinația. Din momentul săvârșirii minunii, pe Petru nu l au mai interesat peștii, ci Cel Care se afla în fața lui și care promitea, prin Însăși prezența Lui și prin mesajul pe care îl aducea, ceva măreț, ceva care dă sens vieții. De aceea, nu e deloc surprinzător că, atunci când Iisus îi spune să L urmeze, făgăduindu i să l facă pescar de oameni, Petru lasă toate și Îi urmează (Lc. 5, 11).
Și astfel începe Odiseea Apostolului Petru. O Odisee care nu e deloc liniară, nici numai ascendentă, ci una cu multe poticniri, cu mărturisiri de fierbinte atașament și de iubire sinceră față de Iisus, dar și cu neîncredere față de ajutorul Lui și, mai ales, cu lepădare de El. Însă tocmai acest parcurs sinuos e cel care îl și validează și îl face profund uman. Când Îl vede umblând pe mare, Petru cere să facă și el asemenea; la îndemnul lui Iisus, pășește pe apă, însă cu neîncredere, ceea ce face să se scufunde (Mt. 14, 26 30). Lipsa lui de încredere în Cel Care îl cheamă la Sine trădează confuzia lui Petru față de adevărata identitate a lui Iisus. Totuși, nu mult după aceea, când Iisus îi întreabă pe ucenici ce cred despre Dânsul, tocmai Petru este cel care afirmă răspicat: „Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui Viu” (Mt. 16, 16). Pentru ca, ulterior, același Petru să încerce să L împiedice pe Iisus să moară pe cruce, provocând o replică usturătoare din partea Mântuitorului: „Înapoia mea, satano! Că sminteală Îmi ești” (Mt. 16, 23). 
Cu totul de neînțeles ne pare nouă, apoi, lepădarea lui Petru de Iisus. Cum se poate ca, după atâtea fapte minunate, după atâtea vindecări - și chiar învieri din morți! -, după atâtea cuvinte pline de putere rostite de Hristos, după Schimbarea la față, la care a fost martor, ucenicul cel mai dârz și mai neînfricat, care scosese în Grădina Ghetsimani sabia din teacă și tăiase urechea lui Malhus (Mt. 26, 51), gata să și apere Învățătorul chiar cu prețul vieții, să se lepede cu atâta ușurință de Cel Care Îi deschisese o cu totul altă perspectivă asupra vieții? Să fi fost frica de a nu împărtăși aceeași soartă ca și Iisus? Cu siguranță nu! În momentul lepădării, Petru nu era un fricos; era un dezamăgit: dezamăgit și înșelat în așteptările lui, pentru că nu L înțelesese cu adevărat pe Iisus. „Lumina cunoștinței” vine de sus, iar Petru nu se împărtășise încă de această lumină, cel puțin nu într o asemenea măsură încât să fie scutit de căderile umane, atât de firești „omului trupesc”. Petru își pusese toate speranțele în Persoana lui Iisus, și tocmai acea Persoană era acum trimisă la moarte, fără ca ea să dea vreun semn că va împiedica acest deznodământ. Toate speranțele năruite, toate proiectele de viitor spulberate, tot avântul înăbușit! Părintele Nicolae Steinhardt, vorbind tocmai despre acest moment al răstignirii și morții lui Hristos, remarcă, pe bună dreptate, că diferența insurmontabilă dintre ucenicii Mântuitorului, care au trăit „pe viu” moartea lui Iisus, și noi, creștinii de după aceea și de pretutindeni, care devenim, anual, martorii morții lui Hristos în Vinerea Mare, dar care trăim acest moment în perspectiva și în lumina Învierii, este dată tocmai de acest sentiment de maximă deznădejde, de maximă descumpănire, pe care l a provocat în inimile ucenicilor moartea pe cruce a Mântuitorului, ce părea la acel moment ireversibilă și definitivă!
Crunta dezamăgire pe care au trăit o ucenicii se vede și din aceea că, două zile mai târziu, când mironosițele femei le au vestit Învierea, ei n au crezut (Mc. 16, 11; Lc. 24, 11). Petru însuși nu crede inițial în Înviere și, chiar după ce aleargă la mormânt și vede giulgiurile singure zăcând, pleacă mai degrabă fără să creadă, ci doar „mirându se în sine de ceea ce se întâmplase” (Lc. 24, 12). Abia întâlnirea pe care ne o relatează Evanghelistul Ioan (In. 21, 15 17) și care se centrează pe dragostea lui Petru față de Învățătorul său ne încre¬dințează că, din acel moment, Petru a și dobândit adevărata înțelegere a lucrurilor, și a și recăpătat reazemul trainic pe care să se sprijine și și a recuperat, de data aceasta definitiv, sensul vieții sale: pe Hristos Cel înviat. Iar curajul de a da mărturie în fața lumii pentru toate acestea i a venit odată cu pogorârea Duhului Sfânt: îl vedem pe Apostolul Petru din nou dârz și neînfricat, ca în Grădina Ghetsimani, răspunzând membrilor sinedriului, care îl a¬me¬nin¬țau cu pedeapsa dacă va continua să L propovăduiască pe Hristos Cel înviat din morți, în acești termeni: „Judecați dacă este drept înaintea lui Dumnezeu să ascultăm de voi mai mult decât de Dumnezeu” (Fapte 4, 19).
Odiseea Apostolului Petru este și Odiseea multora dintre noi. Căutăm să dăm sens vieții noastre, dar aparentul absurd al ei pare că ne copleșește; credem în Hristos Cel înviat, dar adeseori credința noastră este măcinată de îndoieli, mai ales atunci când nedreptățile la care suntem zilnic martori strigă la cer, iar cerul pare că rămâne mut... Considerăm înde¬lunga răbdare a Domnului față de cei care umblă pe căile morții ca semn al indiferenței Sale sau, și mai grav, ca semn al inexis¬tenței unui Dumnezeu bun și iubitor, în acest caz nemairămânându ne altceva decât să ne rezumăm la această viață și să încercăm să luăm ce este mai bun din ea. Apostolul Petru a trecut prin toate aceste ex-periențe, dar le a și depășit în final. Să l imităm și noi pe Petru până la capăt, fiind încredințați că sens vieții noastre dă numai Hristos, în relația personală pe care fiecare ar trebui să o aibă cu Acesta, chiar dacă nu este o relație lină, constant ascendentă și lipsită de tensiuni. Tensiunea trebuie să fie întotdeauna creatoare. Dar să nu ne pierdem nădejdea că, într un final, vom dobândi și credința, și curajul, și adânca înțelegere pe care le a dobândit Apostolul Petru, și vom putea mărturisi, așa cum a mărturisit odinioară Dostoievski: „Peste văpaia îndoielilor, a mea Osana a venit!”
Suntem chemaţi de multe ori să acţionăm conform cunoştinţelor noastre, conform experienţelor noastre, obiceiurilor noastre, crezând că „bătătorita cale” ne va aduce rezultatele dorite…
Şi totuşi, de câte ori în loc de rezultate pozitive ne pomenim în faţă tocmai cu contrarul, iar deznădejdea tinde să ne strivească inima…
Dimpotrivă, atunci când cu desăvârşire liber Îl aşezăm pe Iisus şi punem porunca Sa deasupra propriei noastre „logici înţelepte”, deasupra experienţei personale şi comune, când în mod simplu ne încredinţăm întru-totul poruncii lui Dumnezeu, atunci lucrurile se schimbă şi de acolo unde omul se aşteaptă la eşec, vine succesul, reuşita scopului şi răsplătirea acestei credinţe.
Credem că doar lui Petru i s-a întâmplat această minune cutremurătoare? Doar lui Petru Dumnezeu i-a rezervat acest deosebit tratament plin de iubire? Dar Dumnezeu este „ieri şi azi şi în veci Acelaşi”. Întotdeauna înconjoară cu infinită iubire pe fiecare om şi vrea „ca tot omul să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (I Timotei 2:4). Dacă vom fi atenţi la viaţa noastră, dacă vom arunca o privire scrutătoare pentru a analiza zilele şi anii vieţii noastre, cu siguranţă ne vom încredinţa de minunata intervenţie a lui Dumnezeu! Vom vedea lămurit fapte pe care nu le putem explica în niciun chip natural.
Şi prin urmare, în acest punct trebuie să accentuăm deosebita binecuvântare şi pronie, deosebitele intervenţii minunate ale purtării de grijă a lui Dumnezeu prin Doamna noastră Născătoare de Dumnezeu şi prin Sfinţii noştri, arătate neamului nostru necăjit, dar şi binecuvântat.
Nu avem decât să studiem împreună cu istoria noastră bisericească şi adevărata noastră istorie naţională. Nu istoria care a fost scrisă în laboratoarele „kissingeriene” – şi nu numai – care dezorientează, ci această istorie care a fost scrisă cu sângele de neşters al martirilor şi al noilor martiri. Să studiem aceste pagini care ilustrează sacrificiul şi care au fost sfinţite de osemintele sfinte ale elinilor ortodocşi şi de moaştele pline de har ale marilor noştri Sfinţi!
Fraţii mei, studiind cineva această pericopă evanghelică pe care ne-o istoriseşte Luca, care a primit martiriul în regiunea Beoţiei, unde se află şi mormântul său, nu are decât să-L roage pe Mântuitorul şi Izbăvitorul nostru, pe Domnul Iisus, să ne dăruiască credinţă vie în inimi şi desăvârşită ascultare faţă de voia Sa. În acelaşi timp să ne rugăm toţi ca harul Său să ocrotească poporul nostru luminându-i pe conducători şi pe autorităţi, pentru că „înfricoşător lucru este a cădea în mâinile Dumnezeului celui viu” (Evrei 10: 31). Amin”(postat pe fb de ioan monahul)

CERNEALA, NISIPUL ȘI PATIMILE OMENEȘTI

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NĂDĂJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZĂ-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PĂCATELE NOASTRE...

Astăzi, dragi "elevi", m-am gândit să vă ajut să înțelegeți ce înseamnă "patimile", folosind două exemple din natură. Pentru că știm că Domnul nostru folosea mereu această metodă: prin evocarea realităților materiale ușor de înțeles pentru toată lumea, El Își ridica ascultătorii la înălțimile celorlalte realități, adică a celor spirituale.
Să intrăm mai întâi în laboratorul de fizică.. Luăm o bucată de fier și o fixăm bine, bine într-o menghină.. Apoi luăm o pilă nouă cu zimți mari și începem să pilim.. Pe masă așternem mai întâi o coală mare de hârtie. Adunăm mult praf de la fierul acela, praf care se numește "pilitură de fier". Apoi luăm un pumn de nisip uscat și îl amestecăm cu pilitura. Tocmai am obținut o materie nouă, un nisip puțin mai albăstrui. Acum eu vă cer să separați din nou cele două materii inițiale.. Într-un fel, eu vă cer dumneavoastră să "curățiți" nisipul de reziduurile de fier din el. Așa-i că nu puteți?.. Ei bine, tot eu o să vă ajut: voi lua un magnet puternic, voi împrăștia amestecul de nisip cu fier pe masă și voi trece magnetul pe deasupra lui. Vă garantez că un fir de fier nu va mai rămâne în nisip!
Acum ne mutăm în laboratorul de chimie.. Luăm o eprubetă și o umplem pe trei sferturi cu apă curată. Adăugăm câteva picături de cerneală.. În câteva secunde apa devine toată albastră, sau neagră, sau roșie, în funcție de culoarea cernelii. Perfect amestecată, perfect omogenă.. Acum, dragii mei elevi, vă cer, ca și în primul caz, să-mi dați înapoi apa curată.. Adică.. să-mi scoateți cerneala din apă! Vă uitați nedumeriți unul la altul, apoi mă priviți curioși pe mine, zicându-mi că nu se mai poate elimina cerneala, odată ce s-a amestecat cu apa. Bine.. Vă arăt eu cum se face: iau o pastilă de vitamina C mai de calitate, o sfărâm până obțin o lingură de praf de vitamina C, apoi vărs cu atenție acest praf în eprubetă.. Privim cu toții uimiți cum apa începe să se limpezească și vedem cum în treizeci de secunde apa noastră este iarăși curată, perfect transparentă!
Bine, o să gândiți, și ce legătură au patimile omenești cu cele două exemple?.. Ei bine.. AU! Firea noastră omenească după Sfântul Botez este curată și pură. Ca nisipul, sau ca apa din eprubetă, despre care am vorbit. Diavolul, datorită neatenției noastre și a lipsei de rugăciune, se strecoară foarte ușor în sufletele și în trupurile noastre, "prihănindu-le", adică murdărindu-le.. Când păcatul se repetă de multe ori, sufletul se murdărește permanent, rămânând așa, urâcios, impur. De unde știu eu aceste lucruri?.. Bineînțeles, din Sfânta Scriptură.. "Apoi (diavolul) se duce și ia alte șapte duhuri, mai rele decât el, și se fac cele de pe urmă ale omului aceluia mai rele decât cele dintâi"! Iată cum duhurile necurate, aceste spirite răufăcătoare, se amalgamează cu adâncurile inimilor noastre, transmițând caracterelor noastre defectele lor! Omul care după Botez era bun și iubitor, devine rău și respingător! Cel care la început era curat, sfios și rușinos, devine desfrânat și nerușinat! Omul blând și pașnic devine mânios și certăreț! Diavolul s-a amestecat așa de bine cu sufletul lui, încât el, omul pătimaș, nici măcar nu-și dă seama ce "transportă" înlăuntrul său!
Aceasta este patima omului: ceneală vărsată în apă, pilitură de fier amestecată cu nisip.. Acum să vedem dacă există vreo putere care să poată curăți sufletul, așa cum vitamina C și magnetul au putut să o facă.. Există! Această.. "PUTERE" Se numește.. DUHUL SFÂNT! Atunci când noi începem să ne rugăm, încet, încet, Domnul nostru Iisus Hristos ne trimite nevăzut harul Său, adică pe Duhul Sfânt și ne curăță sufletele de patimă și de diavol. Acțiunea Duhului Sfânt este și mai puternică atunci când mergem la Sfânta Spovedanie. Când preotul rostește la sfârșitul mărturisirii noastre: "Iar eu, nevrednicul preot și duhovnic, cu PUTEREA ce-mi este dată (adică.. cu Duhul Sfânt) te iert și te dezleg de toate păcatele tale", atunci Duhul Sfânt, ca o vitamină C duhovnicească, pătrunde în sufletele noastre și le curăță de "cerneala" patimilor! Aceasta înseamnă cuvântul "te dezleg" de păcate, pe care-l folosește preotul: "te vindec", sau: "scot păcatul și diavolul din tine". Vedeți, dragii mei, cât este de importantă Sfânta Spovedanie?.. Oricât de mult ne-am ruga noi înșine, nu lucrează Duhul Sfânt în noi ca atunci când mergem la Sfânta Taină a Mărturisirii.. Chiar și Cuvioasa Maria Egipteanca, înainte de a merge în pustiu ca să-și plângă atâția ani păcatele, a fost mai întâi și s-a spovedit! Apoi a primit și Sfânta Cuminecătură, adică pe Domnul Iisus Hristos, și numai cu aceste "Merinde" a avut ea putere de a face pocăința despre care am citit cu toții..
În încheiere, vă sfătuiesc să nu vă pierdeți niciodată nădejdea, oricât de mari ar fi patimile voastre (pentru că se zice: "un păcat nu vine niciodată singur")! Dacă nisipul murdar se poate curăți, dacă apa murdară de cerneală poate deveni clară și transparentă ca la ieșirea din izvor, stați foarte liniștiți: și sufletele voastre pot deveni curate ca după Sfântul Botez! "Stropi-mă-vei cu isop și mă voi curăți, spăla-mă-vei și MAI VÂRTOS DECÂT ZĂPADA MĂ VOI ALBI", amin!
Preotul Sorin Croitoru de la Mantova (Italia)

PARASTASUL (SĂRINDARUL) PENTRU ODIHNA SUFLETELOR

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NĂDĂJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZĂ-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PĂCATELE NOASTRE...

Bătrânul Daniil Aghioritul (+1929), înțeleptul isihast de la Katunakia (Sfântul Munte Athos), are menționat în manuscrisele sale și următorul caz, care s-a petrecut în 1869, în patria sa, Smirna.
Un oarecare creștin virtuos, în cele din urmă ale vieții sale l-a chemat pe duhovnicul său, părintele Dimitrie, și i-a spus:
– Eu astăzi mor. Spune-mi ce să fac în această clipă hotărâtoare?
Preotul cunoscând virtutea aceluia și pregătirea ce o făcuse, i-a propus următoarele:
– Dă poruncă ca după moartea ta să ți se facă un sărindar (40 zile) într-o biserică.
Așa s-a și făcut. Dimitrie – acesta era numele lui – a lăsat poruncă fiului său să-i facă 40 de Liturghii după adormirea sa. Acela, ascultând de ultima dorință a bunului său tată, fără întârziere i-a încredințat părintelui Dimitrie săvârșirea lor. Smeritul levit a primit să facă 40 de Liturghii, mai ales că el însuși i-a propus aceasta celui adormit, și în toată această perioadă s-a retras la Biserica Sfinților Apostoli, aflată în afara orașului.
Au fost săvârșite treizeci și nouă de Liturghii fără piedici, iar a patruzecea trebuia să se săvârșească într-o zi de Duminică. Sâmbătă seara însă, l-a apucat pe părintele Dimitrie o puternică durere de dinți, atât de puternică, încât a fost nevoit să se întoarcă acasă. Preoteasa i-a propus să scoată dintele, însă părintele a refuzat, pentru că a doua zi trebuia să săvârșească ultima Liturghie. La miezul nopții durerea a ajuns la culme și părintele Dimitrie a fost nevoit să-și scoată dintele. Din pricină că a început să-i curgă sânge, a amânat ultima Liturghie pentru luni.
Între timp, sâmbătă după-amiază, Gheorghie, fiul celui adormit, a pregătit niște bani pentru osteneala preotului, intenționând să-i dea a doua zi. La miezul nopții s-a trezit pentru rugăciune. După rugăciune s-a așezat pe pat și a început să-și aducă în minte virtuțile, harismele și cuvintele înțelepte ale tatălui său. La un moment dat i-a trecut prin minte un gând: „Oare parastasele aduc folos sufletelor celor adormiți sau le-a rânduit Biserica numai pentru mângâierea celor vii?”.
Și îndată a fost cuprins de un somn ușor și a văzut că se află într-o câmpie de o frumusețe de negrăit. Se simțea nevrednic să stea în acel loc sfânt. Înaintea sa se întindea o grădină nesfârșită plină de pomi, care răspândea o mireasmă de nedescris. „Acesta este cu siguranță Raiul”, și-a spus în sinea sa. „O, ce fericire îi așteaptă pe cei care trăiesc virtuos pe pământ!”. Cercetând cu uimire frumusețile cele mai presus de lume, a văzut un palat strălucitor cu o arhitectură minunată. Zidurile sclipeau de diamante și aur. Mergând mai aproape, vede – o, ce bucurie! – în poarta palatului pe tatăl său cu totul luminos, îmbrăcat în haine strălucitoare.
– Cum ai ajuns aici, fiul meu? l-a întrebat acela cu blândețe și dragoste.
– Nici eu nu știu, tată. Îmi dau seama că nu sunt vrednic de acest loc. Dar spune-mi cum petreci aici? Al cui este acest palat?
– Iubirea de oameni a Mântuitorului Hristos, prin mijlocirile Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, la care am o deosebită evlavie, m-a învrednicit să petrec în acest loc. Trebuia să intru astăzi în palat, însă iconomul care îl construiește a avut un necaz. În seara aceasta și-a scos un dinte și astfel nu a sfârșit cele patruzeci de zile ale construcției lui. Din această pricină voi intra mâine.
După aceasta Gheorghie s-a trezit plin de lacrimi și uimit. A petrecut cealaltă parte a nopții înălțând laude și doxologii lui Dumnezeu. Dimineața, după Dumnezeiasca Liturghie, a luat prescuri, vin și lumânări de ceară curată și a pornit spre Biserica Sfinților Apostoli. Părintele Dimitrie l-a primit cu bucurie. Atunci Gheorghie i-a povestit cele văzute noaptea trecută. Când a ajuns cu povestirea în punctul în care tatăl lui spunea că nu a putut intra în palat, deoarece iconomul și-a scos un dinte, părintele Dimitrie a fost cuprins de frică și de uimire. Apoi a spus cu bucurie:
– Eu sunt iconomul care a lucrat la construcția palatului tatălui tău. Astăzi nu am liturghisit, pentru că mi-am scos un dinte. Însă voi liturghisi mâine și astfel voi sfârși palatul duhovnicesc al tatălui tău.

sursa

https://web.facebook.com/calugarul.alb.1/posts/160400154863431?__tn__=K-R

DREPTATEA DUMNEZEIASCĂ

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NĂDĂJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZĂ-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PĂCATELE NOASTRE...

   Bucuria mea, cel dintai si cel mai de pret bun, pe care L-a daruit Dumnezeu oamenilor, din iubirea Sa nemarginita, fost insasi VIATA. Un alt bun impartasit de Dumnezeu oamenilor este ADEVARUL MANTUITOR (pe care il detine doar Sfanta Biserica Crestin Ortodoxa). Iar pentru impartasirea acestui adevar mantuitor, Dumnezeu Insusi S-a intrupat, dupa ce vorbise in multe randuri si in multe feluri poporului ales, prin profetii din Vechiul Testament. Este foarte adevarat ca: “Dumnezeul este iubire” (1 Ioan 4:8) si ca El ne iartă pacatele de 70 de ori cate 7 pe zi (in Taina Sfintei Spovedanii, prin preotul duhovnic), dar, tocmai aceasta iubire cere DREPTATE. Indurarea poate dura cel mult pana la sfarsitul vietii, cand urmeaza judecata particulara. Dupa Infricosata Judecata, unii vor primi MANTUIREA VESNICĂ, iar altii OSANDA VESNICĂ, pentru ca nu s-au pocait. La chemarea: “Pocaiti-va ca s-a apropiat Imparatia Cerurilor” (Matei 4:17), se raspunde cu: “CRED DOAMNE!” Prin pocainta, sufletul se smereste in mod efectiv prin “apa plansului” si se amesteca in chip nimincinos cu Dumnezeu. PLANSUL, bate la usa Cerului, POCAINTA, te ridica, iar SMERENIA iti deschide Cerul. In lipsa smereniei, sufletul este gol si vested. Una este A TE INALTA, alta este A NU TE INALTA si cu totul altceva este A TE SMERI.

A te inalta = a judeca in fiecare zi. A nu te inalta = a nu cleveti si judeca. A te smeri = a te osandi pe tine, fara a fi vrednic de osanda. Amin si Aliluia!
                                                                                                                Preot Ioan 🛎.

MINUNI..

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NĂDĂJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZĂ-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PĂCATELE NOASTRE...

de Preot Sorin Croitoru

Trăim minuni în toată vremea
(Minune e.. și că trăim!)
Minune-i aerul din piepturi,
Sau pâinea ce o înghițim.

Minune-i ochiul ce privește,
Sau focul, când ne încălzim.
Minune-i raza de lumină,
Minune-i apa ce-o sorbim!

Minune-i steaua ce sclipește,
Minune-i luna printre nori.
Minune este codrul verde,
Minune-i câmpul plin de flori!

Dar soarele pe când răsare,
Sau când apune plin de sânge?..
Dar ciocârlia care cântă,
Sau pescărușul care plânge?

Dar leul mândru ca un rege,
Sau căpriorul cel sfios?
Dar lebăda cea grațioasă,
Sau crocodilul fioros?..

Minune sunt acestea toate
Și tot ce este peste tot..
Nu-L voi slăvi cum se cuvine
Pe Creator, că nici nu pot,

Dar după cât mă duce mintea
Și mă învață harul, eu
Voi continua din răsputeri
Să Îl slăvesc pe Dumnezeu!
amin

DRUMUL CRUCII

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NĂDĂJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZĂ-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PĂCATELE NOASTRE...

versuri : Eliana Popa

Drumul Crucii,drumul Crucii,fiecare să-l urmăm
Si in haina pocăintei trupul să ni-l îmbrăcăm
Cum si Domnul spre Golgota,drumul Crucii a urcat
A purtat Neprihănitul,Crucea lumii de păcat.

Fiecare poartă-n spate,o povara, crucea sa
Pentru unii mai ușoară,pentru altii mult mai grea.
Dar priveste către Domnul,spatele si-a aplecat
Si pe umerii răniți,toate crucile-a purtat.

Iar in gloata care-si poartă,ale sale multe cruci
Se-aud bocete de mame, se-aud scâncete de prunci
Fiecăruia ii pare ca povara sa-i mai grea
Unora li-i dragă crucea,altii n-o vor a purta.

Te-ai născut ca să-ți porti crucea ce ti s-a hărăzit tie
Ea e podul peste care o sa treci in vesnicie
Că în viață fiecare urcă cu povara grea
Dar de strigă către Domnul,El purta-va crucea sa.

Nu-ti porti singur neputinta pe-a Golgotei grea colină
Azi, alăturea cu tine,merge Maica Sa Divină
Urcă iar îndurerată lângă noi pe drumul Crucii
Si ne plânge suferinta,cum isi plânge maica pruncii.

Lângă tine stă si plânge, plânge iar ca şi atunci
Când Iisus purta pe umeri, ale noastre grele cruci
Nu esti singur! Poartă-ti crucea,ce te mântuie de moarte
Chiar de cazi,El se apleacă din nou crucea ta să poarte !

CRUCEA PERSONALĂ

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NĂDĂJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZĂ-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PĂCATELE NOASTRE...

de Preot Sorin Croitoru

Nu am primit răspuns mereu
La orice întrebare
Atunci când sufeream din greu
A vieții încercare..

În fel și fel de supărări
Îl întrebam pe Domnul,
Cuprins de grele întristări
Ce-mi alungau și somnul:

"De ce, Stăpâne, mă lovești
Cu rele fără număr,
Ce fel de cruce îmi proptești,
Atât de grea pe umăr?.."

Și Domnul nu îmi răspundea,
Văzându-mi disperarea..
În inima ce mă durea
Eu îmi pierdeam răbdarea..

Dar mai apoi, când se-ntâmplau
Schimbări majore-n bine,
Cuvintele mă usturau
Și îmi era rușine..

Abia atunci înțelegeam
Eu vremurile grele:
Trecând prin ele, eu creșteam,
Mă întăream prin ele!

Nu, nu-i atâta de ușor
Să crești duhovnicește..
Doar lacrima aduce spor,
Căci lacrima smerește..

Durerea, plânsul ne'ncetat,
Suspinul fără număr,
Acestea Domnul ni le-a dat:
Sunt crucea de pe umăr!

Iisus prin Cruce a ajuns
La Sfânta Înviere,
Cu Trupul Său de cui străpuns
În geamăt de durere..

La fel și noi, urmașii Lui,
Gusta-vom Învierea
De vom răbda, în loc de cui,
În inimă durerea..

CUVÂNT DESPRE MANTUIRE

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NĂDĂJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZĂ-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PĂCATELE NOASTRE...

   Bucuria mea, nu toti crestinii ortodocsi stiu de ce traim noi pe pamant. Noi traim sa ne mantuim sufletele, fiindca, stim acest lucru de la Domnul nostru Iisus Hristos: “Am venit sa caut si SA MANTUIESC pe cel pierdut” (Luca 19:10).

Ne vom mantui daca suntem in credinta cea adevarata, Crestin Ortodoxa, daca vom constientiza pacatele nostre, daca ne vom spovedi cu sinceritate si cainta si daca vom rabda cu multumire lui Dumnezeu, pentru toate necazurile, suferintele care vin asupra noastra.

Prin suferintele de pe pamant NE ISPASIM PACATELE si ne castigam vesnicia.

 Cei care il cunosc pe Dumnezeu, orice li s-ar intampla, primesc cu multumire: ASA-MI TREBUIE PENTRU PACATELE MELE! 

Sa fim buni cu toti cei din jurul nostru. In tot ce facem trebuie sa tinem in minte gandul ca DUMNEZEU ESTE DE FATA, este nelipsit de langa noi. Trebuie sa avem frica de Dumnezeu, fiindca, ea este INCEPUTUL INTELEPCIUNII. 

Pentru a avea frica de Dumnezeu, Cuviosul Teodosie al Caucazului ii sfatuia pe fii sai duhovnicesti sa citeasca mult din Biblie, dar, si Apocalipsa Sfantului Ioan Teologul.

Dupa moartea noastra, VIATA ABIA INCEPE: “A trecut din moarte la viata” (Ioan 5).

 Slava lui Dumnezeu pentru toate! Amin si Aliluia!
                                                                                                                            Preot Ioan 🛎.