Profeția unui pustnic din toamna anului 2020: "În trei ani de zile, vine războiul cel mare."

Dragă cititorule! Nimeni dintre noi nu e deplin sănătos cu sufletul. Toţi avem şi suferim boli sufleteşti mai mici sau mai mari. Să cădem cu ele înaintea Doctorului şi Tămăduitorului trupurilor şi al sufletelor noastre, rugându-ne: „Sufletul meu, Doamne, cel slăbănog, se află cumplit în multe feluri de păcate şi în fapte netrebnice! Ridică-l cu cercetarea Ta cea dumnezeiască, precum ai ridicat de demult pe slăbănogul, ca, fiind mântuit, să strig Ţie, Îndurate: Dă-mi, Hristoase, tămăduire!“

"Părintele are mai bine de 80 de ani. E bătrân cât Munții Vrancei, glumește el. A spovedit vreo cinci generații, a slujit mii de Liturghii. Cel mai tare iubește liniștea pădurii. Uite, codrul se roagă la Maica Domnului. Tac. Ascult infinita isihie a verdelui sfânt. Tăcerea rugătoare îți intră în creier, se pătrunde în tainițele minții. Simți că plutești. Inima bate mai rar. Ochii se umplu de roua dimineții.

După un soroc de rugăciune, preț de-un Paraclisul Maicii Domnului, bătrânul suspină.
Nu mai primește pelerini, spovedește doar câțiva preoți. A obosit și el de-atâtea păcate pe care le-a ascultat și le-a spălat.

- Părinte, ce ne facem cu lumea asta? Se duce la vale într-un ritm amețitor.

- Drăguță, zice sihastrul, lumea e născută să moară, și noi să murim lumii. Trebuie să învățăm încet încet să ne desprindem de ea, altfel tare-o să ne mai doară când plecăm.

Departe se aude o drujbă și strigătele unor țapinari. Și o talangăde la o vacă neagră bate a vecernie.

- Da, părinte, da avem copii, ce ne facem cu viitorul ăsta sumbru?

- Ehei, viitorul nostru îi în ceri. Dar dacă tot vrei o soluție, uite, îți zic.
În trei ani de zile, vine războiul cel mare. (Talanga se aude mai tare). Caută-ți în munți, cât mai departe de drumuri mari și de trecători, o căsuță. Acolo să îți faci matale un altar de rugăciune. Că Liturghia mamă nu trebuie să înceteze, altfel se îndrăcește lumea toată.
Și acolo o să slujești pănă când Măicuța Domnului o rândui să te ia la ea.

Mă uit la bătrân. Cât o grăit, degetele s-o mișcat mereu pe metanii. Vorbește și se roagă.
Mă blagoslovește.
Dumnezeu să aibă inimă de mamă cu noi."

Preluat de pe pagina părintelui Ioan Istrati

SĂ LUĂM AMINTE LA ORICE CUVÂNT

Dragă cititorule! Nimeni dintre noi nu e deplin sănătos cu sufletul. Toţi avem şi suferim boli sufleteşti mai mici sau mai mari. Să cădem cu ele înaintea Doctorului şi Tămăduitorului trupurilor şi al sufletelor noastre, rugându-ne: „Sufletul meu, Doamne, cel slăbănog, se află cumplit în multe feluri de păcate şi în fapte netrebnice! Ridică-l cu cercetarea Ta cea dumnezeiască, precum ai ridicat de demult pe slăbănogul, ca, fiind mântuit, să strig Ţie, Îndurate: Dă-mi, Hristoase, tămăduire!“

– Părinte, este corect să spună cineva despre cel ce l-a nedreptăţit: „Dumnezeu să-i răsplătească”?
– Cel ce spune aşa este batjocorit de cel viclean şi nu înţelege că în felul acesta se blesteamă într-un mod politicos. Sunt unii care spun că simt sensibili şi au dragoste şi fineţe duhovnicească şi pot suporta nedreptăţile ce li se fac de către oameni, dar spun: „Dumnezeu să le răsplătească!”. În viaţa aceasta toţi oamenii dăm examene pentru ca în cealaltă viaţă, cea veşnică, să ne învrednicim de Rai. Gândul îmi spune că acest blestem politicos este sub nivelul de plutire duhovnicească şi nu îi este îngăduit creştinului să-l rostească, pentru că Hristos nu ne-a învăţat o astfel de dragoste, ci: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac!”. Tot astfel, binecuvântarea cea mai mare dintre toate este atunci când suntem blestemaţi pe nedrept, iar noi primim aceasta în tăcere şi cu bunătate.

Când suntem clevetiţi sau nedreptăţiţi fie de către oamenii superficiali, fie de cei vicleni, care au răutate şi strâmbă şi adevărul, dacă putem, este bine să nu dorim să ne îndreptăţim atunci când nedreptatea priveşte numai persoana noastră. Nici să spunem: „Să le răsplătească Dumnezeu!” pentru că şi aceasta este tot blestem. E bine să-i iertăm din toată inima noastră şi să rugăm pe Dumnezeu să ne întărească, astfel încât să putem ridica greutatea clevetirii şi să continuăm viaţa duhovnicească pe cât putem în ascuns.

Oamenii care au ca tipic să judece şi să osândească pot continua să ne nedreptăţească, deoarece în felul acesta ne pregătesc mereu cununi de aur pentru viaţa cea adevărată. Fireşte, cei ce sunt aproape de Dumnezeu niciodată nu pot fi blestemaţi, pentru că nu au răutate, ci numai bunătate şi orice rău ar arunca cineva asupra acestor oameni sfinţiţi, se sfinţeşte, iar ei simt o bucurie mare şi tainică.

Cuviosul Paisie Aghioritul - Cuvinte duhovniceşti, Vol. I Cu durere și dragoste pentru omul contemporan