Pânza de paianjen

Dragă cititorule! Nimeni dintre noi nu e deplin sănătos cu sufletul. Toţi avem şi suferim boli sufleteşti mai mici sau mai mari. Să cădem cu ele înaintea Doctorului şi Tămăduitorului trupurilor şi al sufletelor noastre, rugându-ne: „Sufletul meu, Doamne, cel slăbănog, se află cumplit în multe feluri de păcate şi în fapte netrebnice! Ridică-l cu cercetarea Ta cea dumnezeiască, precum ai ridicat de demult pe slăbănogul, ca, fiind mântuit, să strig Ţie, Îndurate: Dă-mi, Hristoase, tămăduire!“

Se spune că odată o femeie a fost urmărită printr’o pădure de niște tâlhari care voiau s’o jefuiască.
Femeia a intrat iute într’o mică peșteră, pe care a găsit’o în calea ei, cu speranța de a nu fi găsită.
Infractorii o căutau cu insistență prin tufele din preajma peșterii. Ea le auzea vocile și pașii și, cu puținele puteri pe care le mai avea și cu multă spaimă, se ruga: „Dumnezeule, Mare și Atotputernic, pune’i pe îngerii Tăi să acopere intrarea peșterii acesteia, ca să nu mă găsească.”
În acel moment, îi auzi pe bărbați apropiindu’se și mai mult de peșteră și văzu cum un păianjen mic tocmai începu să’și țeasă o pânză la intrare.
Femeia privea cu respirația tăiată și înălță o altă rugăciune, de data aceasta mai insistentă:
„Doamne, Ți’am cerut îngeri apărători, nu un biet păianjen. Te rog, cu mâna Ta puternică pune un zid la intrare, astfel încât oamenii aceștia răi să nu poată intra și să mă omoare!”
Deschise ochii, așteptând să vadă zidul de piatră blocând intrarea, dar tot ce văzu era micul păianjen care se învârtea de zor pe pânza lui.
Răufăcătorii ajunseseră atât de aproape de gura peșterii, încât femeia se simțea pierdută și își aștepta deja sfârșitul.
Când aceia erau chiar în fața peșterii, păianjenul isprăvise de acoperit intrarea.
Ea, ghemuită într’un colț, tremurând cu capul acoperit de brațe, auzi conversația dintre ei:
“Să căutăm în această peșteră.
Inutil, răspunse un altul dintre ei.
Uite, la intrare este o pânză de păianjen! Era imposibil să fi intrat fără s’o rupă.
Hai, să mergem mai departe…”
MICĂ MEDITAȚIE:
Cerem de la Dumnezeu lucruri care din perspectiva noastră sunt ceea ce credem că avem nevoie.
Dumnezeu, însă, ne dă acele lucruri care, deși par mici uneori, ele pot deveni mari și importante.
Asta face diferența!
Noi cerem ziduri groase, vindecări rapide, bucurii mari, împliniri imediate…
Dumnezeu, însă, ne’ar cere, dacă L’am auzi, să avem încredere în El și să lăsăm puterea Lui să lucreze și să facă așa încât, o fragilă pânză de păianjen să ne ofere o siguranță mai mare decât un zid.
Amintiți’vă mereu că Dumnezeu știe întotdeauna de ce avem nevoie cu adevărat și le va și împlini pe toate, dacă noi ne vom lăsa în voia Sa.

Femeia care-şi spovedea bărbatul!

Dragă cititorule! Nimeni dintre noi nu e deplin sănătos cu sufletul. Toţi avem şi suferim boli sufleteşti mai mici sau mai mari. Să cădem cu ele înaintea Doctorului şi Tămăduitorului trupurilor şi al sufletelor noastre, rugându-ne: „Sufletul meu, Doamne, cel slăbănog, se află cumplit în multe feluri de păcate şi în fapte netrebnice! Ridică-l cu cercetarea Ta cea dumnezeiască, precum ai ridicat de demult pe slăbănogul, ca, fiind mântuit, să strig Ţie, Îndurate: Dă-mi, Hristoase, tămăduire!“

Maria era o femeie căsătorită, care nu se prea înțelegea cu soțul ei și din această cauză în casa lor era tot timpul neliniște și război. Ea se credea foarte credincioasă și mereu mergea la spovedanie, dar de fiecare dată la alt duhovnic. La duhovnic când se spovedea mai mult vorbea despre păcatele soțului său și de faptul că aproape în totalitate vina păcatelor săvârșite erau din cauza lui.

Iată însă că într-un final ajunge la un duhovnic foarte iscusit, care o spovedește. Dar și de data aceasta Maria se îndreptățea și găsea explicații păcatelor sale în purtarea soțului ei.

După o lungă spovedanie la urmă preotul îi spuse așa:

- „Maria! Pentru toate păcatele săvârșite vei face în fiecare zi rugăciunile de dimineață și de seară, paraclisul Maicii Domnului spre ajutor, o catismă la psaltire și…..etc., etc., fapte bune, milostenie, trezvia minții, bunătate, blândețe cu aproapele…. și câte 300 de metanii în zi!„ Maria stăta și asculta și consternată de faptul că i-a dat preotul un canon așa aspru l-a întrebat intrigată:

- „Părinte! Dar de ce să fac eu așa de multe, de ce să-mi dați un canon așa de greu, când eu toate le fac din cauza soțului? El se cade să-l facă, nu eu!„

Și părintele cu blândețe i-a răspuns:

- „Maria! Se cuvenea ca ție să-ți dau canon, atâta timp cât tu l-ai spovedit pe el, nu pe tine. Tu în loc să te spovedești pe tine l-ai spovedit pe el. Așa că acest canon ţi se cuvine ție. El când va veni la spovedanie îi voi da și lui ceva de făcut spre îndreptare, dar deocamdată tu l-ai spovedit pe el, l-ai judecat în fel și chip și deci se cade acum ca tu să-i faci canonul…”.

Unii dintre noi, de câte ori nu mergem la spovedanie şi vinovat pentru toate câte am făcut e oricine numai noi nu. E vinovată și vremea de afară, și autobuzul care nu vine la timp, și şoferii din trafic, și ploaia și soarele și soacra și cățelul și purcelul, până și luna de pe cer greșește față de noi și noi, smeriții, față de Dumnezeu, dar numai din cauza lor, în niciun caz din cauza noastră.

Îndreptățirea de sine este păcatul frate cu neascultarea, deoarece Adam și Eva, în rai, s-au îndreptățit și au pierdut totul. Aşadar, când mergem la spovedanie să spunem duhovnicului doar păcatele noastre, fără să ascundem ceva, şi să dăm vina numai pe noi, nu (şi) pe alţii.