CUVÂNT DE NĂDEJDE CELOR FĂRĂ DE NĂDEJDE

Dragă cititorule! Nimeni dintre noi nu e deplin sănătos cu sufletul. Toţi avem şi suferim boli sufleteşti mai mici sau mai mari. Să cădem cu ele înaintea Doctorului şi Tămăduitorului trupurilor şi al sufletelor noastre, rugându-ne: „Sufletul meu, Doamne, cel slăbănog, se află cumplit în multe feluri de păcate şi în fapte netrebnice! Ridică-l cu cercetarea Ta cea dumnezeiască, precum ai ridicat de demult pe slăbănogul, ca, fiind mântuit, să strig Ţie, Îndurate: Dă-mi, Hristoase, tămăduire!“

 

Ioan Danci

Sf. Ioan Iacob

Trăim în veacul cel mai de pe urmă şi vrăjmaşul mântuirii se sileşte mai tare cu meşteşugul lui, văzând că se apropie sfârşitul. Sunt zilele smintelilor şi este mare secetă de cuvântul lui Dumnezeu, lipseşte povaţa cea sănătoasă pentru mântuire.

Astăzi mulţi dintre credincioşi ajung la deznădăjduire, din cauza lipsei de povăţuitor, căci “a lipsit cel cuvios” (cum zice Psalmistul).

Mai dureros însă este că boala deznădejdii se strecoară şi în inima celor cari au îmbrăcat “haina mântuirii”, ba chiar si la unii din clerici.

Îndoiala pentru mântuirea sufletului se vede astăzi la mulţi creştini şi nu numai la cei robiţi de patimi sau străini de Biserică, ci şi la unii care merg pe calea pocăinţei, cu râvnă pentru adevărul sfânt.

Ei văd stricăciunea dimprejurul lor, văd apoi lipsa cea mare de povăţuitori, uneori văd şi lipsa de credinţă la “cei din sfeşnic” (care trebuie să lumineze) şi pentru asta se împuţinează la suflet bieţii creştini şi unii se deznădăjduiesc.

Cei cari îmbrăţişează viaţa monahală sunt mai adăpostiţi de valurile lumeşti, dar şi ei văd lipsa de spor duhovnicesc şi pentru asta îi cuprinde un fel de îndoială pentru mântuire, slăbănogindu-se la suflet.

Prin aceste rânduri, eu nu caut să judec nici să osândesc pe cei cari au îndoială pentru mântuirea lor, ci mă silesc ca să le pun la îndemână un “tonic” (adică o doctorie întăritoare pentru suflet).

Fraţilor, la începutul lumii nu era nici moarte pe pământ, nici boală între oameni şi nici amarul scârbelor şi al necazurilor. Era deplină fericire. Însă prin obrăznicia strămoşilor noştri (Adam şi Eva) s-a făcut duşmănie între oameni şi Dumnezeu: s-a depărtat fericirea.

Atunci a venit şi moartea pe pământ, s-au ivit şi boli între oameni şi toate necazurile cari urmează până azi.

Timp de 50 de veacuri (aproape 5000 de ani), adică de la căderea lui Adam şi până la venirea Domnului, toţi oamenii mergeau după moarte la întunericul din iad, fie că erau drepţi, fie că erau păcătoşi, toţi la întunecare se sălăşuiau. Nimeni nu era în stare să-i scoată, nici credinţa lui Avraam, nici bunătăţile proorocilor şi ale drepţilor nu puteau acoperi paguba păcatului strămoşesc.

Jertfele care se aduceau lui Dumnezeu pentru păcate, nu erau în stare să răscumpere sufletele de la moarte. Osânda pe care a rostit-o Dumnezeu după greşeala lui Adam era: moartea veşnică pentru toţi oamenii.

După izgonirea strămoşilor din rai, porţile fericirii s-au închis pentru totdeauna. Moartea şi iadul îi înghiţea pe toţi.

Trebuia ca omul să biruiască singur moartea, după cum el singur şi-a câştigat-o. Aşa s-ar fi cuvenit. Dar bietul om a ajuns rob al păcatului şi nu mai putea scăpa din ghiarele morţii. Numai cel străin de păcate putea să biruiască moartea şi să scoată pe om din legături. Însă toţi cei din Adam erau sub vina păcatului, toţi purtau pecetea osândirii strămoşilor, ca nişte robi ai morţii.

Dreptatea dumnezeiască cerea o jertfă fără prihană care să preţuiască atât cât preţuieşte viaţa tuturor oamenilor. Nimeni dintre oameni nu putea plăti preţul răscumpărării, chiar dacă ar fi avut toate bunătăţile. Pentru asta s-a pogorât Domnul la noi, s-a îmbrăcat în trup omenesc şi ne-a scos din robia morţii veşnice şi din legăturile blestemului. Fiecare dintre noi ştie toate acestea, dar eu le amintesc aici ca să vedeţi că bunătăţile oamenilor n-au fost în stare să dezlege blestemul cel vechi şi nici să izbăvească sufletele.

Îndreptarea noastră şi izbăvirea de osândă am dobândit-o prin jertfa cea de pe Cruce a Domnului nostru Iisus Hristos.

Deci, după cum n-au putut să scape de osândă toţi aleşii lui Dumnezeu din legea veche, cu toate bunătăţile lor, tot aşa nici noi cei de azi nu putem să ne mântuim prin faptele noastre, fără darul lui Dumnezeu. Întâi este sfântul dar şi pe urmă faptele noastre, care ajută la mântuire. Aceasta o spun din cauză că sunt mulţi dintre creştini şi mai ales dintre monahi, cari se bazează mai mult pe faptele lor şi mai puţin preţuiesc darul lui Dumnezeu. Când unii ca aceştia pătimesc vreo alunecare la patimi, sau când slăbesc cu trupul şi nu mai pot împlini faptele cele bune sau nevoinţele lor obişnuite, atunci se deznădăjduiesc de mântuire. Căci nădejea lor era la nevoinţele şi la bunătăţile lor, iar nu la mila lui Dumnezeu. Pentru ei, când s-a terminat voinicia trupului sau când au suferit vreo alunecare în păcate mari, atunci s-a terminat şi cu mântuirea (după socoteala lor). Fraţilor şi surorilor, cari vă îndoiţi de mântuire, să vă întăriţi bine în minte că:

De-ar face omul toate bunătăţile şi chiar de s-ar da şi la moarte pentru apărarea dreptăţii, însă fără darul cel sfânt al Domnului nu este mântuire. “A Domnului este mântuirea şi peste norodul Său binecuvântarea Sa” (cum zice Proorocul David în Psalmi).

Şi iarăşi: De-ar săvârşi cineva toate răutăţile din lume, însă dacă nu-şi pierde nădejdea în Dumnezeu şi dacă aleargă la pocăinţă tot se mântuieşte.

“Deşartă este mântuirea omului” zice Psalmistul, adică toată strădania omului este zadarnică fără ajutorul lui Dumnezeu. Fiecare om este luptat de felurite păcate şi se răneşte de ele. Deci noi singuri, oricâte bunătăţi şi oricâte nevoinţe am face, nu suntem în stare să ne vindecăm şi să dobândim nevinovăţia. Darul lui Dumnezeu împlineşte toate lipsurile noastre şi ne vindecă spre mântuire.

Nimeni dintre drept credincioşii creştini să nu se împuţineze la suflet încât să zică sau să cugete că nu mai este mântuire pentru el. Împuţinarea aceasta a sufletului şi îndoiala pentru mântuire vine de la vrăjmaş. Şarpele care a îndemnat odinioară pe strămoşi să mănânce din rodul oprit şi nu vor muri niciodată, acum şi-a schimbat glasul şi le şopteşte la mulţi, zicând:

“Zadarnic mâncaţi pâinea vieţii” căci “nu mai este mântuire pentru voi!” Auziţi ce glas înşelător răsună astăzi? Sf. Prooroc David pricepea glasul acesta, pentru aceasta zice la Psalmul 3.2: “Mulţi zic sufletului meu: nu este mântuire întru Dumnezeul lui!” Dar el se întărea cu nădejdea în Dumnezeu, zicând: “Pentru ce eşti mâhnit suflete al meu şi pentru ce te tulburi? Nădăjduieşte spre Dumnezeu, mântuirea feţei mele şi Dumnezeul meu” (Psalmul 41). Şi aceste cuvinte Proorocul le rosteşte de mai multe ori, arătând cu asta primejdia care vine din deznădejde. Citiţi cu băgare de seamă la Psaltire şi veţi vedea cât de întărit este împăratul David cu nădejdea mântuirii. El nu era nici botezat şi nici bucuria Învierii Domnului n-a cunoscut-o arătat, (ci numai în chip tainic), dar nădejdea mântuirii răsună în toţi psalmii lui. Afară de asta nici el n-a fost scutit de rănile păcatului, ba încă a pătimit cele mai grele răni (din preacurvie şi din ucidere). Dar nădejdea lui nu s-a împuţinat şi pentru asta s-a mântuit şi s-a sfinţit.

Socotiţi apoi că tâlharul cel credincios era în gura morţii cu sufletul împovărat de rele, dar nădejdea lui a rămas neclintită până la urmă. Căci de n-ar fi avut nădejde, atunci n-ar fi îndrăznit să zică: “Pomeneşte-mă Doamne, când vei veni întru Împărăţia Ta!”

Cât de dureros este să vezi că mulţi din cei ce s-au îmbrăcat întru Hristos prin taina Sfântului Botez şi se împărtăşesc cu Pâinea Vieţii (adică cu Trupul Domnului), cu alte cuvinte când vezi pe cei chemaţi să moştenească împărăţia cerurilor că se deznădăjduiesc de mântuire! Mare durere pentru Sfânta Biserică, maica nostră duhovnicească, care se sileşte ca pe toţi să ne mântuiască!

Toţi Sfinţii Părinţi mărturisesc într-un glas că nici un păcat nu este aşa de vătămător, precum este păcatul deznădăjduirii, căci el e aproape ca şi lepdarea de Dumnezeu. Pentru aceasta, fraţilor, să ne doară inima pentru păcatele noastre (căci prin ele am supărat pe Bunul Dumnezeu), dar întristarea noastră să fie totdeauna însoţită cu nădejdea în mila Părintelui Ceresc şi niciodată să nu avem îndoială de mântuire.

Obiceiul vrăjmaşului este să aducă în inimă frica cea dobitocească şi tulburare, ca prin asta să arunce pe om în deznădejde. Dar tu, frate creştine, chiar dacă L-ai vedea pe însuşi Domnul că îşi întoarce faţa Sa de către tine şi nu te mai socoteşte între oile Sale, tu nici atunci să nu te împuţinezi, ci roagă-te cu stăruinţă de El, precum se ruga şi văduva cea necăjită către judecătorul nedreptăţii (cum spune la Sf. Evanghelie) şi nu vei rămâne ruşinat. Strigă cu îndrăzneală la gândurile cele otrăvite, cum striga şi Sf. Prooroc David, zicând: “Domnul este luminarea mea şi mântuitorul meu, de cine mă voi teme?” şi apoi zi: “Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperământul meu este Duhul Sfânt!”