Câinele în oglindă

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...

 Rătăcind pe ici, pe colo, un câine uriaş ajunse într-o odaie care avea pe toţi pereţii oglinzi imense. Astfel se văzu dintr-o dată înconjurat de câini. Se înfurie, începu să scrâşnească din dinţi şi să mârâie. Fireşte, şi câinii din oglindă făcură la fel, descoperindu-şi colţii fioroşi. Câinele nostru începu să se învârtă vertiginos într-o parte şi în alta pentru a se apăra de atacatori, după care - lătrând cu furie - se aruncă asupra unuia dintre presupuşii săi adversari. În urma puternicei izbituri în oglindă, căzu la pământ fără suflare şi plin de sânge. Dacă ar fi dat din coadă prieteneşte o singură dată, toţi câinii ar fi răspuns în acelaşi fel. Şi întâlnirea lor ar fi fost o sărbătoare. GĂSIM TOTDEAUNA CEEA CE CĂUTĂM!!!

Bubosul putrezit preamărea pe Dumnezeu

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...

                                                          (aranjament preot Ioan)

     Un prinţ creştin dintr-o ţară depărtată, vrând a-şi împrăştia norii

negri ai feluritelor griji ce-l torturau, a plecat la vânătoare însoţit de

mai mulţi curteni ai săi. Străbătând el pădurile seculare de pe dealuri

şi din creierii munţilor, deodată au observat în depărtare o cireadă de

cerbi. Fiecare din vânători s-a luat cu câinele său de vânătoare după

câte un cerb, pentru a-l vâna. Prinţul şi-a îndreptat privirile spre cel

mai mare cerb şi alerga cu câinii săi de vânătoare pe urmele lui. După

câtva timp de alergare, pierzând urma cerbului, s-a aşezat pe trunchiul

unui copac, ca să se odihnească puţin, şi pentru a trage cu urechea să

vadă încotro se aud câinii şi tovarăşii săi. Cum sta el aşa, ascultând cu

încordare, deodată auzi vibrând straturile aerului de prin văi şi simţi

glasul unei cântări aşa de minunată şi plăcută, încât i se părea mai

mult o cântare îngerească, decât omenească. Văzându-se transportat în

mrejile fermecate ale acelei cântări dulci şi foarte plăcută, prinţul s-a

sculat şi a plecat în direcţia de unde auzea venind acea cântare.

După ce a alergat câtva timp trecând peste plaiuri, vâlcele şi

felurite coclaruri, a ajuns aproape de o poieniţă. În luminişul ei a văzut

stând pe o buturugă un om zdrenţuros, care cânta minunat. „Doamne,

îşi zise el, ce minune mai e şi asta? Omul acesta este aşa de sărac,

că hainele-i curg bucăţi, bucăţi de pe el, încât i se vede şi

goliciunea trupului! Oare cum îi mai arde lui să cânte aşa! Am să

mă apropii de el mai bine, să văd ce minune mai este şi aceasta?“

Acestea cugetându-le prinţul a pornit îndată, păşind încet, încet, către

omul acela. Deodată însă îl izbeşte o putoare nesuferită ce venea de la

omul zdrenţuros, care se veselea cântând Domnului.

Prinţul a scos din buzunar repede o năframă parfumată şi punândo

repede la nas, s-a apropiat de cântăreţul din luminişul acelei

pustietăţi. Când a ajuns aproape de el, ce să-i vadă ochii? Omul

zdrenţuros care cânta, era peste tot corpul plin de bube ca lov şi

săracul Lazăr, despre care ne istoriseşte Sfânta Scriptură. De la cap

până la tălpile picioarelor era numai răni sângerânde şi puroioase.

Printre rupturile hainelor zdrenţuite, prinţul a văzut corpul bietului om

plin de răni din care curgeau puroaie, împrăştiind în toate părţile o

putoare nesuferită. Prinţul văzând bietul om copleşit de cea mai

neagră mizerie, cântând cu atâta dragoste şi transportându-se cu o

bucurie inexplicabilă în alte lumi mai bune, nemaiputându-se stăpâni,

l-a întrebat cu mare mirare, zicându-i: „Omule putrezit de viu în

această neagră mizerie, cum îţi mai vine a cânta cu atâta duioşie,

când te vezi căzut în această cumplită nefericire...“.

Omul întrerupându-şi cântarea i-a răspuns:

„Ce te minunezi domnişorule?! Ceea ce vezi la mine acuma e

roada nădejdii Dumnezeieşti care lucrează în fiecare adevărat

creştin. Eu ştiu că Preasfântul Dumnezeu a pus în acest vas (corp)

de lut, o comoară de mare preţ ,,Sufletul meu“ care e o părticică

din Dumnezeirea Lui, o icoană vie în care se oglindesc

Dumnezeieştile Feţe: a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh. După

rânduiala Dumnezeiască, când vasul acesta se va strica, sufletul

meu îmbrăcat cu focul sfânt al dragostei, va ieşi, va zbura şi va

merge pentru a se uni pe vecie cu Acela Care m-a zidit. Când

vasul (trupul) acesta era tânăr, voinic şi tare, mi se cuvenea să

suspin adeseori după fericirea veşnică; iar acum când văd bine că

acest vas de lut, adică trupul meu a intrat în putrefacţie, mi se

cade să mă bucur cu mare bucurie şi să înalţ cu toată duioşia

firească, laude şi mulţumiri Creatorului meu, spre care alerg

tinzând a mă uni cu El“.

Acestea zicându-le acel om, a continuat iarăşi a lăuda cu mare

înflăcărare pe Dumnezeu, iar prinţul – minunându-se de cele ce văzuse

şi auzise – a plecat la palatul său îndreptat şi edificat sufleteşte.

Înfruntând ploaia

"Doamne, mintea mea lipsita de putere nu poate ajunge la Tine. Ca si regele Avgar Te chem: "Vino si tamaduieste-mi ranile gandurilor mele celor rele si.... Te voi lauda ziua si noaptea Te voi vesti oamenilor, ca toate neamurile sa stie ca Tu, Doamne, savarsesti minuni ca si altadata, ierti pacatele, sfintesti si dai viata"....Rugati-va pentru mine, toti Sfintii, ca sufletul meu sa invete smerenia lui Hristos ...

Un om credincios şi bogat, dar singur, fiind aproape de ceasul plecării la Domnul, zise că dorinţa lui de pe urmă este ca toţi prietenii lui să-l ducă până la groapă.
Când muri, într-adevăr toţi prietenii veniră la locuinţa lui ca să-l întovărăşească la locul de veci.
Când însă alaiul o luă, spre cimitir, iată că se pomi o ploaie mare.
La început, toţi prietenii se ţinură bine. Dar cu cât cortegiul înainta, cu atât, unul câte unul din prietenii răposatului, se furişau şi plecau acasă. La cimitir ajunseră numai doi, care avuseră puterea să înfrunte ploaia.
A doua zi, când se deschise testamentul acelui om bogat, aflară că el îşi lăsase averea acelora dintre prietenii lui care aveau să meargă până la groapă. Aşa că aceşti doi prieteni au împărţit între ei averea.
Aşa este, iubiţii mei, şi cu Biserica noastră! Ea cheamă la moştenirea cerurilor pe toţi, dar puţini sunt cei care urmează acestei chemări. Unii fug de oboseală, alţii se tem de ploaia încercărilor, alţii sunt fulgeraţi de trândăvie, iar unii îşi pierd curajul pe drum.
Aşa că puţini ajung la ţinta alergării...

Mulţi chemaţi, puţini aleşi.
Doamne, facă-se voia Ta!

LEGENDA VÂNĂTORULUI CARE ŞI-A ŢINUT VORBA

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...

Supuşii unui împărat hapsân au prins odată un tânăr care vâna pe domeniul lui. Împăratul l-a aruncat în temniţă dar i-a promis că-l va elibera dacă îi va da un răspuns satisfăcător la întrebarea: „Ce vrea de fapt femeia?” Tânărul a trimis vorbă de şi-a chemat mama, sora, verişoara, vecinele şi le-a împărtăşit ghicitoarea împăratului.

Fiecare din ele şi-a dat cu presupusul cum a ştiut mai bine, dar răspunsurile lor nu păreau să-l satisfacă pe suveran. Într-una din zile s-a nimerit prin partea locului şi o vrăjitoare; una din acele fiinţe bătrâne, gârbovite şi urâte ca limba rusă. Aceasta i-a promis prinsului că-i va dezvălui răspunsul corect la întrebare cu condiţia ca, după ce va fi eliberat, să o ia de nevastă.

Ce putea face sărmanul? Cum viaţa în libertate îi era mai scumpă decât orice pe lume, tânărul găsi că nu avea de ales aşa că acceptă târgul. Vrăjitoarea la rândul ei, bizuindu-se pe cuvântul lui, îl lămuri spunându-i că dorinţa cea mai aprigă a femeii este să fie stăpâna propriei sale vieţi! Tânărul s-a cerut degrabă la împărat şi i-a servit răspunsul aflat de la vrăjitoare. Împăratul se arătă mulţumit şi porunci  ca braconierul să fie eliberat pe loc.

A urmat căsătoria cu zgripţuroaica cea bătrână. Se dovedi că tânărul cel chipeş era nu doar om de ipravă, ci şi de cuvânt. Oricât de silă i-ar fi fost gândul ca va trăi alături de o soaţă balcâză, el ştia că vorba era vorbă şi aceasta nu mai putea fi întoarsă. Judecaţi şi dumneavoastră însă mirarea mirelui când, în noaptea nunţii, găsi în pat o mândreţe de fată: delicată şi plăpândă ca lujerul de crin, nu alta! Înainte ca acesta să fi apucat să o atingă tânăra îi spuse cu glas drăgălaş:

– Pentru că te-ai ţinut de cuvânt îţi voi îndulci soarta în chipul acesta: jumătate de zi voi fi hîdă iar cealaltă jumătate voi fi întocmai aşa cum mă vezi acum. Urmează ca tu să alegi în care jumătate de zi să fiu tânără şi în care să fiu bătrână.

Tânărul se munci şi se frământă dar nu ştia cum ar fi fost mai bine: să râdă toţi de el, văzându-l ziua cu o babă slută, iar noaptea să petreacă alături de zâna lui nurlie, ori ziua să-şi arate soaţa frumoasă ca o cadră şi să urască de fiecare dată venirea nopţii? În cele din urmă tânărul i-a spus femeii să aleagă ea, cum crede că e mai bine.

– Voi fi tot timpul tânără şi frumoasă, răspunse mireasa, pentru că am găsit barbatul care mi-a dat libertatea de a fi stăpână pe propria mea viaţă.

Stând eu şi cugetând la o asemenea minunată istorioară, mă întreb, la rândul meu, dacă spiritul uman nu este şi el precum acea femeie frumoasă: ademeneşte toate sufletele, dar îşi dezvăluie splendoarea pe de-a întregul doar celui care îi respectă libertatea de a fi el însuşi. Ori poate că dumneavoastră veţi fi având alte chei măiestrite cu care să desfaceţi lăcata acestei poveşti.

Veţi fi cunoscând chiar un răspuns şi mai potrivit la iscodirea împăratului. În acest caz spuneţi-ne-l şi nouă!

sursa Arta si religie

NOROC

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...

        Mergând odată în pelerinaj pe la mânăstirile din Moldova, am trecut, cum era şi firesc, şi pe la Părintele Cleopa. Acolo, Părintele le vorbea pelerinilor, în stilul binecunoscut, despre idolul Noroc, zicând: Am văzut pe unele pomelnice pe care le aduceţi, că pomeniţi pe dracul Noroc: "pentru norocul fetei, pentru norocul băiatului, pentru norocul familiei". Ce mi-ai pus pe dracul pe pomelnic ? Voi ştiţi cine a fost Noroc ?
Cel mai mare demon, care a secerat milioane de suflete. Şi voi, creştinilor, scrieţi noroc pe pomelnic. Vai de mine ! Mare nebunie, mare rătăcire ! N-ai pe Dumnezeu ? Pui pe dracul Noroc ? …şi multe altele despre acest idol, îndemnând creştinii să nu mai pronunţe acest cuvânt.
După ce Părintele s-a retras la chilie, o creştină, impresionată de învăţătura Părintelui, zice: Ce noroc am avut că am ajuns aici, căci noi nu ştiam lucrurile astea…!
 Din povestirile lui Visarion Iugulescu

N-AM TIMP

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...

 

Consăteanul meu, nea Ionel, era un creştin nelipsit de la biserică, atât de la slujbe cât şi de la diverse lucrări de întreţinere şi reparaţii de care avea nevoie sfântul lăcaş. Ieşise de câţiva ani la pensie şi se gândea serios la ce va urma după pensie.
În perioada aceea eram tânăr, la cca. 25 de ani. De câte ori mă întâlneam pe cale cu dânsul, mă întreba, fără să mă certe, de ce nu vin duminica la biserică, la slujbă. Răspunsul era cel pe care îl auzi la marea majoritate a creştinilor care lipsesc de la biserică: „n-am timp”. Şi încercam să-i demonstrez cât de ocupat sunt. Însă, odată, mi-a dat o replică pe care n-am uitat-o nici în ziua de astăzi: „Bine, nu ai timp, dar dacă te îmbolnăveşti şi trebuie să stai în spital două luni, ai timp?”.
Cât de adevărat este! Pentru suflet nu avem timp două ore ca să stăm la slujbă, dar pentru trupul trecător avem timp două luni pentru a-l vindeca.
După câţiva ani, nea Ionel n-a mai venit la biserică. S-a îmbolnăvit, a stat în spital vreo două luni, timp în care s-a pregătit creştineşte pentru întâlnirea cu Domnul, după care a plecat liniştit la Cel pe care L-a iubit, Hristos Domnul, lăsând în urmă această replică înţeleaptă, de care eu m-am folosit.
Dacă aveţi timp să o mai spuneţi şi altora!

 

Botosaneanul Ortodox: Bătrânul smerit

                                               Botosaneanul Ortodox: Bătrânul smerit

Un părinte călugar bătrân era bolnav de multa vreme şi de multe zile nu putea mânca. Iar ucenicul lui a stăruit să-i facă o fiertură de
mâncare, ca să mai prindă putere. Şi îndată, făcând foc, a pus într-o oală o mână de orez să fiarbă. Şi erau în chilie două vase: unul cu miere, altul cu ulei de cânepă, rânced, amar şi împuţit, pentru candelă. Ucenicul, voind să îndulcească puţin fiertura, n-a luat aminte din care vas să ia şi în loc de miere a pus în oală ulei rânced şi amar. Apoi s-a dus la bătrânul şi l-a îndemnat sa mănânce. Bătrânul gustând, a cunoscut greşeala ucenicului, dar a tăcut, nezicând nimic. Iar fratele stăruia: „Te rog mai mănâncă, căci bune bucate ţi-am făcut şi cu miere le-am îndulcit. Iată că şi eu voi mânca împreună cu tine”. Şi gustând, şi-a văzut greşeala şi s-a rugat de bătrân să-l ierte. Bătrânul i-a răspuns: „Nu te scârbi, fiule, de cele întâmplate. Căci de-ar fi fost voia lui Dumnezeu să-mi puie miere în fiertură, miere ar fi pus. Iar acum ce-a vrut Dumnezeu aceea mi-ai dat”. Şi acestea zicând, bătrânul îndată s-a vindecat de boala sa.

Ca preot creştin ortodox, te îndemn să spui zilnic această rugăciune: „Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, te rog să-mi dai şi mie smerenie, blândeţe, răbdare şi iubire pentru Tine, pentru aproapele meu şi pentru toţi vrajmaşii mei”

Urmele pasilor

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...

     Un creştin a avut odată o vedenie. Se făcea că ajunsese în cer. Acolo îl întrebă pe Dumnezeu dacă şi-ar putea revedea întreaga viaţă cu momentele de bucurie, dar şi cu cele de încercare. Dumnezeu îi îngădui. Îi înfăţişă întreaga viaţă, ca pe un drum, ca şi cum s-ar fi desfăşurat de-a lungul unei plaje de nisip, iar creştinul se plimba pe plajă. Omul văzu că de-a lungul drumului erau patru urme de paşi pe nisip şi a înţeles că arau ale lui şi ale lui Dumnezeu. Şi dat seama că Dumnezeu a fost cu el tot timpul. Dar, în clipele grele ale vieţii lui, nu mai erau decât două. Foarte mirat şi chiar mâhnit, îi spuse lui Dumnezeu: "Văd că tocmai în clipele grele m-ai lăsat singur, căci pe nisip se văd doar urmele paşilor mei...". "Ba nu, îi răspunse Dumnezeu, în clipele grele erau numai urmele paşilor mei, pentru că atunci te purtam pe braţe". 

Oarba care vede

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...

Într-o ţară trăia o femeie care până pe la patruzeci de ani dusese o viaţă păcătoasă. Cu toate că avea ochi trupeşti buni, ea nu vedea cu duhul. Era o oarbă sufleteşte şi, din pricina aceasta, ducea o viaţă ticăloasă. Ducând o asemenea viaţă, s-a îmbolnăvit şi şi-a pierdut vederea. Atunci s-a petrecut o minune.
A început, în orbirea ei, să vadă bine cu ochiul lăuntric.
Şi şi-a văzut, astfel, toate păcatele mai dinainte.
Într-o zi, nişte vecini o căinau, zicându-i: - "Sărmana de tine!"
Ea însă, le-a răspuns:
-"Nu-s de plâns, dragii mei. Eram de plâns când vedeam. Dumnezeu mi-a trimis această învăţătură ca, nemaivăzând cu ochii trupului, să văd cu cei ai sufletului. Acuma văd ce grele păcate am făcut, nu mă plângeţi pe mine, ci pe cei cari cu toate că văd, sunt orbi!?
Iată ce învăţătură luminoasă poate ţine o femeie oarbă.

Dumnezeu şi Sfântul Petru

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...

    Pe vremea când Dumnezeu şi Sfântul Petru umblau pe pământ sub chipul unor moşnegi gârbovi sprijiniţi în toiag şi cu sandale rupte, se întâmpla să bată pe la uşile oamenilor la căderea nopţii iar de multe ori erau izgoniţi.
    Odată i-a prins noaptea pe câmp şi odată cu ea o ploaie care le-a udat veşmintele şi i-a umplut de noroi.
    Şi tot rătăcind ei, numai într-un târziu au ajuns la marginea unui sat, abia au îndrăznit să bată cu toiagul în prima poartă. Câinii mari s-au repezit să-i sfâşie, dar numaidecât s-a auzit un glas bărbătesc, întrebând cine bate. Şi au răspuns:
    - Oameni buni !
    Atunci omul, potolind câinii, i-a poftit în casă unde nevasta şi copiii abia se treziseră din somn. El a început să dea porunci, dar cu blândeţe.
    - Mario, ia mai pune nişte vreascuri pe foc ! Tudore, dă fuga la fântână după o doniţă cu apă proaspătă ! Ileano, ia vezi tu de o oală cu lapte !
    Şi le-au dat să se spele şi să se şteargă cu ştergare albe şi i-au ospătat şi i-au pus să doarmă într-o odaie care mirosea a gutui şi busuioc.
    A doua zi dimineaţă, iar le-au dat să se spele, i-au ospătat, le-au pus şi în traistă nişte mere cum nu mai văzuseră şi le-au urat drum bun.
    Cum au ieşit din sat, Sfântul Petru a început să se roage la Dumnezeu:
    - Doamne, fă ceva pentru oamenii aceştia, că tare ne-au primit frumos !
    - Ce-ai vrea să fac, Sfinte Petre, că ai văzut că nu erau nevoiaşi.
    - Fă ceva, fă să-şi vadă măcar o dată sufletul.
    - Să-şi vadă sufletul, spui, Sfinte Petre ?
    - Da, Doamne, să-şi poată vedea sufletul, aşa cum vedem noi plopul acela, de acolo.
    - Bine, Sfinte Petre, a spus Dumnezeu, privind gânditor satul din vale.
    Iar după o vreme, din neamul acela de oameni s-a născut Mihai Eminescu.
  

BUNĂTATEA

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...

                                                           Doi oameni.

Un sătean rău şi fără teamă de Dumnezeu, prinzând în fâneaţa sa un bou al vecinului său, îl lovi şi-i rupse un picior.
Vecinul, care era un om bun şi credincios, găsi, în altă zi, în ţarina sa, oile celui care-i lovise boul.
I le aduse în curte şi-i zise:
- Iată, vecine, am găsit oile tale în ţarina mea, şi ţi le-am adus?.
Săteanul cel rău se ruşină şi-i zise:
- "Tu vecine, eşti mai bun ca mine??
Biruind dragostea, vecinii se făcură prieteni buni.

Ţinta alergării

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...

          Un om credincios şi bogat, când fu aproape de-a muri, zise că dorinţa lui de pe urmă este ca toţi prietenii lui să-l ducă până la groapă.
Când muri, într-adevăr toţi prietenii veniră la locuinţa lui ca să-l întovărăşească la locul de veci.
Când însă alaiul o luă, spre cimitir, iată că se pomi o ploaie mare.
La început, toţi prietenii se ţinură bine. Dar cu cât cortegiul înainta, cu atât, unul câte unul din prietenii mortului, se furişau - şi plecau acasă, până ce la cimitir ajunseră numai doi, care avuseră puterea să înfrunte ploaia.
A doua zi, când se deschise testamentul acelui om bogat, aflară că el îşi lăsase averea acelora dintre prietenii lui care aveau să meargă până la groapă. Aşa că cei doi prieteni împărţit între ei averea.
Aşa este, iubiţii mei, şi cu Biserica noastră,
Ea cheamă la moştenirea cerurilor pe toţi, dar puţini sunt cei care urmează acestei chemări. Unii fug de oboseală, alţii se tem de ploaia încercărilor, alţii sunt fulgeraţi de trândăvie, iar unii îşi pierd curajul pe drum.
Aşa că puţini ajung la ţinta alergării...
Mulţi chemaţi, puţini aleşi.
 

Săculeţul cu pietre

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...

                          Un om, umblând odată pe ţărmul mării, a găsit un săculeţ cu pietre negre şi mărunte.
Mergând încet pe drum şi, neavând ce face, scotea pietre din săculeţ şi arunca în păsări cu ele. A mers şi a zvârlit toate pietrele afară de una, pe care a dus-o acasă.
Acolo, a arătat-o unui vecin, care, văzând-o, a întrebat cu mirare:
- "Unde-ai găsit-o? Piatra aceasta este de mare preţ." Aflând aceasta omul acela nepriceput, a plecat pe malul mării, să găsească pietrele aruncate, dar n-a mai găsit nimic.
Aşa facem si noi adesea cu zilele vieţii noastre. Fiecare an, fiecare lună, fiecare zi sau ceas al vieţii noastre, sunt atâtea comori pe care ni le dă Dumnezeu, ca să le folosim pentru mântuirea noastră şi ajutorarea semenilor, iar noi ades le mistuim pe lucruri deşarte. Iar vremea trece şi întoarcere n-are, aşa că pătimim şi noi ca acela care arunca zadarnic pietrele găsite pe malul mării.
 

Omul cel rău

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...

Era odată un om foarte rău care avea o

barbă lungă de care se tot împiedica atunci când

mergea. Într-o zi a găsit un scăunel la marginea

drumului, s-a aşezat pe el şi nu s-a mai ridicat.

Îi plăcea să se uite la oameni şi să comenteze tot

timpul, să le spună mici porcărele ca să-i

supere. Şi atunci omul acela rău râdea şi se

bucura, iar ceilalţi erau supăraţi şi furioşi. Dar

nu lua niciodată bătaie, fiindcă era bătrân şi

oamenilor le era milă de el. Deşi era aşa de rău.

Cum vedea o femeie mai urâtă sau un bărbat cu burtă sau

chelie, le striga urâto! sau burtosule! sau chelule! şi îi plăcea foarte

mult să-i vadă nefericiţi. Deja oamenilor le era frică de el, dar n-aveau

încotro: pe-acolo mergea drumul şi n-aveau cum să-l ocolească. Odată

a trecut pe-acolo un copil şi omul cel rău nu i-a spus nimic, fiindcă era

un copil bine făcut. Părea că n-are nici un defect, nimic de care să poţi

râde. Ei, a încercat el, nu-i vorbă să spună ceva, de exemplu drăguţule!

sau minune mică! sau ce frumoasă e viaţa! dar i se părea aiurea să zică

aşa ceva, fiindcă nu era nimic de râs în asta şi nimeni nu s-ar fi

supărat.

Copilul avea nişte ochi foarte limpezi şi s-a uitat lung la omul

cel rău, după care a trecut mai departe. Iar omul cel rău a amuţit. N-a

mai fost în stare să scoată un sunet multă vreme. S-a uitat puţin într-o

oglinjoară de buzunar pe care-o avea la el tot timpul şi s-a întrebat

ce-o fi văzut copilul acela la el de l-a privit aşa de lung.

N-a trecut mult timp şi omul cel rău n-a mai vrut să fie rău.

Simţea aşa, o plictiseală mare şi nici o plăcere când se uita la oamenii

aceia care treceau pe drum. Aşa că s-a hotărât să fie bun. Şi-a tăiat

barba cea lungă şi a descoperit că nu era aşa de bătrân pe cât crezuse.

Era aproape un copil. Aşa că a plecat şi el pe drum, ca toţi ceilalţi. Iar

scăunelul a rămas gol acolo, la marginea drumului