Profesorul Dumitru Dulcan

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...

Profesorul Dumitru Dulcan: „Nu vom supraviețui fără întoarcerea la Dumnezeu!”

I. „Ştiinţa m-a dus la Dumnezeu!”

-Domnule profesor, cum aţi ajuns Dumneavoastră, un om de ştiinţă, să-L cunoaşteţi pe Dumnezeu?

– În primul rând am fost crescut de o mama religioasă care m-a dus la biserică de mic. Mi-aduc aminte, din clipa în care am putut să merg, mă ducea la bisericaă şi-mi dădea “Paşti mari”, cum se spunea, şi eu eram foarte încântat fiindcă în zona în care m-am născut toată lumea se pregătea intens pentru cea mai mare sărbătoare: nu era lucru în casă care să nu fie scos pentru a fi spălat, casa era văruită şi întotdeauna mama ne făcea haine noi pentru a ne duce la biserică. Deci din acest punct de vedere, am venit în contact cu divinitatea din clipa în care am deschis ochii. Mai târziu, spre onoarea învăţătorilor mei din clasele elementare, niciunul n-a îndrăznit să ne facă politică atee, să ne spună de pildă că nu există Dumnezeu, ba chiar în unele clase erau preoţi; mi-aduc bine aminte că începeam cu slujbă, terminam cu slujbă la care, copii fiind, participam cu destul de multă bucurie. Mai târziu, prin clasa a cincea, a şasea, chiar am fost în corul bisericii ţi ştiu şi acum multe cântece bisericeşti care m-au atras dintotdeauna. Poate atunci am simţit plăcerea ritualului ortodox.
Mi-au plăcut enorm de mult şi sunt şi acum cântece care se cântă în strană Duminica şi care-mi plac, iar uneori, când sunt singur, le intonez. Apoi am plecat din sat şi am venit la oraş, unde am făcut şcoală cu caracter ateu. Liceul şi facultatea aveau un caracter rigid, strict ştiinţific şi se evitau termenii religiei; era dominantă ideologia comunistă, nici nu se punea problema altfel. Atunci a început deruta.
-Aveaţi în faţă două concepţii total diferite…
-Mama, experienţa, oamenii, mentalitatea omului simplu erau pentru Dumnezeu, iar ştiinţa era atee. Deci unde e adevărul? Şi atunci am început să-mi pun întrebarea dacă ştiinţa e singura care prezintă adevărul. Unde se face trecerea între neviu şi viu ? Dacă e adevărat, cum spune ştiinţa, că s-a plecat de la structuri fizice – pământul care a fost un bulgăre de foc şi care apoi se răceşte etc– cum oare nişte pietre ajung să vorbească, să devină oameni ?
Şi am început să studiez, să-mi pun problema , să găsesc care este momentul de trecere de la neviu la viu, de la anorganic la organic. Pentru asta a trebuit să citesc mult peste materia cuprinsă în programul pe care-l făcusem eu ca medic. Sigur ca da, nu puteam să-mi contrazic profesorii în facultate, la vremea aceea, era destul de periculos, deşi îmi dădeam seama de o serie de lucruri; erau lucruri care, cel puţin pentru mintea mea, nu reprezentau adevăruri. Normal că nu îi contraziceam, dar mi-am spus că în clipa în care voi termina facultatea, am să caut de unul singur răspuns la întrebarea care mă preocupa.
Deci această derută: există Dumnezeu sau nu există? Trebuia să rezolv dilema! Am ales medicina pentru faptul că, punându-mi întrebarea “ce sens are viaţa?”, mi-au venit următoarele răspunsuri: Să te bucuri ca un copil! Dar crescând, copilul înţelege că viaţa nu aduce numai bucurii, ci şi necazuri. Să suferi! Mi-am spus: cui serveşte suferinţa? Nimănui! Atunci nu pot să răspund la întrebarea asta. Ce pot să fac cu viaţa? Să cunosc! Şi când voi ajunge la maturitate, probabil prin cunoaştere, să încerc să răspund dacă pot să găsesc sensul vieţii sau nu.
Şi atunci mi-am împărţit cunoaşterea şi mi-am făcut un program exact din clasa a XII-a, pe care şi astăzi îl urmez… Am început cu literatura din liceu, pe urmă am parcurs istoria culturii, a civilizaţiilor, a religiilor, apoi filosofia: am început filozofia clasică, pe urmă m-am ocupat de filozofia orientală care păreau doi versanţi ai unui munte.
-Şi toate aceste căutări v-au îndreptat spre Dumnezeu…
-Cam pe la 36 de ani, într-o seară, gândind şi punând întrebări, dintr-odată mi-am spus: nu există alt răspuns decât răspunsul religiei! Ca pomii să existe, ca viaţa să existe , trebuia să existe o raţiune divină în cosmos. Deci Dumnezeu există!…Din clipa aia, de la 36 de ani, convingerea mea a fost că eu reprezint a miliarda sansă de a fi şi că pentru ca eu – miliardimea de sansă – să exist, cineva, o raţiune de dincolo de mine, a pledat pentru mine.
De aceea eu sunt dator faţă de şansa de a mă naşte om şi nu frunză, nu câine sau orice altceva, astfel încât să ajung la cunoaştere prin cultură. Mi-am spus atunci că am datoria să spun ce-am înţeles din viaţa care mi-a fost dată. Şi-atunci m-am hotărât să scriu!
Problema se punea cum să scrii: să spui că există Dumnezeu, imaginaţi-vă, nu putea publica nimeni la vremea aia. Şi-atunci mi-a venit în minte metafora ”inteligenţa materiei”. Cartea a avut un ecou extraordinar! Erau şi membrii de partid care o citeau şi mă întrebau: “Dumneata crezi că pietrele au inteligenţă?” “Nu, domnule, e metaforă!” Dar dacă tipul era unul spiritualizat îi spuneam: “Da, domnule, are!” Erau două răspunsuri! Evident că nu puteam să fiu naiv, să mă duc în gura lupului, n-aveai nicio şansă să te prezinţi în felul ăsta!
II. “Întotdeauna El mi-a răspuns, în tăcere”
– Care a fost drumul pe care l-aţi parcurs către ceea ce aţi numit “Inteligenţa materiei”?
– Mi-aduc aminte că, din tot ce-am citit eu, de sufletul meu s-a lipit persoana lui Iisus. Când redactam cartea, m-am chinuit ca redactorul să lase cuvântul Iisus – pus într-un context foarte departe de ce spune literatura canonică, dar să apară cuvântul Iisus. Sub nicio formă n-am reuşit! „Nu şi nu!, nu ne-o publică nimeni!” Am reuşit cu greu să strecor cuvintele “ca la nunta din Cana Galileii“. Atunci am avut această şansă pentru că am vorbit despre dezobişnuirea de alcool prin hipnoză.
Li se dădea pacienţilor să bea apă, li se spunea că e alcool şi că le face rău şi ei chiar se simţeau rău… Şi-atunci am spus că, prin hipnoză, apa se transformă în vin întocmai ca la nunta din Canna Galileii. Am folosit termenul tocmai pentru că voiam ca ceva din recuzita religiei să intre acolo! Cineva să înţeleagă că nu mi-e străină credinţa. Dar cuvântul Iisus n-am reuşit să-l strecor! Numai bine că redactorul a plecat în Occident, tocmai el, cel care a insistat să mă convingă că nu-mi publică nimeni cartea…. Apoi am pus lucrurile cap la cap începând de la prima undă de lumină – cine a citit cartea, ştie! Ce-a fost înainte? Şi spun mereu că în momentul zero nu ştim ce-a fost. Dar din momentul acela zero a început Universul. Cum e posibil să se nască ceva din nimic? Şi atunci spun, momentul unu trebuie să fi fost o inteligenţă, inteligenţa materiei! Era tot ce puteam să spun, imaginaţi-vă! Nu puteam să spun Dumnezeu sau inteligenţa divină. Şi aşa cartea a trecut foarte repede, au îmbrăţişat-o toate categoriile de intelectuali, au citat-o inclusiv P. S. Antonie Plămădeală şi Părintele Galeriu.
– Lucrul asta se întâmpla în …
– În 1981. Cartea a avut un succes extraordinar un an de zile, până a început „Meditaţia transcedentală” şi atunci totul s-a întors împotriva mea. Anchete, tot soiul de lucruri urâte. Trecută sub tăcere, interzisă, copiată în zeci de exemplare de cine vrea s-o citească, toata lumea vorbea despre ea, până în ‘90 când s-au schimbat lucrurile şi atunci am putut să spun: “Dumnezeu există!”.
Dar lumea a înţeles că prin expresia “inteligenţa materiei” mă refeream de fapt la “inteligenţa divină”. Acesta a fost drumul meu către credinţă.
– Din ceea ce spuneţi rezultă două demersuri: o cunoaştere a lui Dumnezeu pe cale tradiţională şi o cunoaştere pe cale raţională, prin cercetările întreprinse de Dvs.
– Aţi amintit două demersuri, trebuie să vă spun că este şi al treilea, acela de comunicare cu ceea ce numim raţiunea divină.
– Vorbiţi de experienţe directe cu Dumnezeu?
– Să spunem aşa, deşi mie mi se pare că ar fi prea orgolios, prea pretenţios din partea mea să spun că am un dialog cu Dumnezeu. Spun simplu că am avut de multe ori răspuns la rugăciune. Dar am sesizat ceva atunci: că nu am răspuns dacă spun din buze ”Doamne, ajută-mă şi dă-mi ceea ce îmi lipseşte!”, ci ca totdeauna îmi răspundea în tăcere când trimiteam din inima un impuls.
Gândul trecea prin inima şi aşa mă rugam în situaţii grele. Şi am avut răspuns imediat. Să vă dau un exemplu. Plecăm noi după revoluţie în Germania cu Dacia unui coleg despre care ni s-a spus că e o maşină bună şi care ne-a lăsat pe drum. Ne-a tractat un sârb, ne-a luat banii, ne-a lăsat într-un sat, s-a întunecat, a început să ningă, să plouă, era întuneric, veniţi din Est, fără niciun ban. Atunci am spus: ”Doamne, ştii că suntem singuri şi n-avem nimic, fă ceva, Doamne şi ajută-ne!”
Cred că n-au trecut 2-3 minute şi opreşte o maşină, coboară din ea o doamnă şi vorbeşte întâi în germană – eu nu ştiam germană. Sesizând că nu ştim, dă să plece. Atunci colegul meu, profesor în Târgovişte, zice: ”Franceză vorbiţi?” “A, oui!” Şi atunci spune în franceză exact ceea ce eu am spus în gând: “Ştiu, sunteţi din Est, sunteţi străini, aţi rămas cu maşina în pană, n-aveţi bani, n-aveţi nimic şi trebuie să vă ajute cineva…”. Aşa a spus, adică exact ce-am gândit eu. Întotdeauna când m-am rugat, mi s-a răspuns cu ceva din mintea mea ca să văd că vine de acolo. Sunt multe astfel de momente, dar care toate s-au întâmplat numai după ce am scris “Inteligenţa materiei”.
– Aţi scris despre Inteligenţa materiei pentru ca apoi Ea să vă răspundă…
– Am avut chiar ieşiri din timp, am ştiut ce se va întâmpla a doua zi la ora H! Sau am ieşit dintr-un accident iminent în timp ce ceilalţi din maşină au rămas muţi, cu inima în gât. Atunci am fost sigur şi stăpân pe mine, că asta este singura cale şi, în loc să opresc, ceea ce ar fi însemnat dezastru, măresc viteza. Şi mă strecor printre doi, la milimetru. Atât de sigur eram, că am început să râd, spre disperarea celorlalţi.
Adică răspunsul a fost ca să înţeleg că vine dintr-o zonă în care Raţiunea aceea te ascultă, te aude. Şi am înţeles că Dumnezeu este în primul rând afect, sentiment, este iubire! Eu spun ce-am înţeles şi ce sufletul meu mi-a spus. Sigur că Dumnezeu a făcut lumea prin raţiune, dar cred că a făcut-o din iubire. Asta e convingerea mea, experienţa mea concretă. Am spus: nu o impun nimănui, dar am dreptul la opiniile mele.
III. “Dumnezeu a intrat în sufletul meu!”
-Dumnezeu e in dialog cu noi, dar un altfel de dialog decat cel cu care suntem obisnuiti noi, oamenii. In sensul că noi spunem cateva cuvinte din suflet si Dumnezeu ne raspunde cu niste lucruri care ni “se intampla”, cum obişnuim să spunem.
– Corect. Si e un dialog in definitiv, dar mi se parea atunci prea pretios sa spun ca eu am un dialog cu Dumnezeu.
– Dar orice om care sta la rugaciune si care primeste un raspuns e in dialog cu Dumnezeu…
– Eu am citit mult despre Iisus, nu numai literatura canonica ci si apocrifa, si am vazut ca El tot timpul spunea: ”nu eu ci Tatal din mine”. Eu cred ca Dumnezeu este dublura tuturor lucrurilor. Multi m-au combatut si mi-au spus: “Dumneata esti panteist!” Si ce e rau daca spun ca tot ce e in Universul asta e facut de Dumnezeu si ca el se afla inapoia tuturor lucrurilor? Te deranjeaza ca este peste tot, vrei neaparat sa fie undeva anume, in centrul universului? Pe mine nu ma deranjeaza să Îl văd peste tot.
Asta e viziunea mea si asa rezulta din fizica cuantica, un argument pe care am sa-l invoc aici. Fizica cuantica spune clar: mai intai experientele facute in laborator au demonstrat cu privire la doua subparticule pereche care se invart in sens invers fiecare – miscarea de spin – că daca uneia ii schimbi spinul si cealaltă se schimbă imediat. Sa zicem ca luam doua ceasuri care se invart in sens invers; daca schimbi acele unuia, imediat celalalt se schimba automat; daca il duc pe unul la capatul Universului, si acolo se schimba instantaneu. Si o alta experienta facuta in Franta, in ’83: se ia un foton, se imparte in doua si se trimit jumatătile prin fibra de sticla la 7 km distanta.
Apoi li se da drumul sa iasa din conducte. Cei doi fotoni gemeni vin si se unesc din nou, ca si cum fiecare stia unul de celalalt. De aici s-a dedus ca exista o inteligenta dincolo de noi, la nivel de subparticula.
– Dumnezeu pare să acţioneze dinlăuntrul materiei…
– În profunzimea materiei s-a calculat ca la dimensiunea de 10 la minus 23 – imaginati-va infinitul mic!- există o ratiune, o inteligenta care tine toate subparticulele, universul atomic aflat la baza universului, in forma atomului care constituie Universul; si tot ce vine din profunzimea materiei ia forma la noi; materia pare corp solid, dar in realitate totul este energie, pentru ca si Dumnezeu este energie si informatie.
Această informatie care vine de undeva inseamna o ratiune care emite. Ce ratiune poate sa emita in Cosmos o informatie? Nimic altceva decat ratiunea lui Dumnezeu. El este cel care a constituit tot fundalul universului, mai mult, la baza universului sta o lege morala. Mi se pare extraordinar! Si vreau sa discut aici aspectul cercetat de mine: creierul respecta un cod etic, adica tot ceea ce este negativ, gandul, emotia, are ca efect in corpul nostru schimbarea reactiei din alcalin in acid, ceea ce inseamna boala, moarte etc.
Tot ceea ce este pozitiv: generozitate, credinta, bunatate, compasiune pentru semeni se cheamă în chimie alcalinitate, adică sanatate şi viata. Tot ce e negativ produce rau, tot ce e pozitiv are un efect bun. Mai mult, creierul prelucreaza, proceseaza informatia in zone diferite: tot ceea ce este negativ o face intr-o zona si ceea ce e pozitiv in alta parte. Si atunci intrebarea: creierul este o masa anatomica – discutia o purtam neurologic, şi nu poate sa aibe inteligenta, sa faca distinctia intre bine si rau, sa aleaga. Cea care discerne este o cunoastere, este constiinta! De unde vine constiinta? Din marea constiinta cosmica: Dumnezeu! Ceea ce numim noi Dumnezeu se foloseste pur şi simplu de creierul uman pentru a arata omului care este calea dreapta care este calea gresita, eronata, care poate sa duca la suferinta, la boala si la moarte.
Creierul, in ultima instanta, respecta un cod etic care este codul religiilor, un cod intelectual de bun simt. Am spus doua lucruri: ca desi ateii cred ca sunt fara Dumnezeu, sigur Dumnezeu nu e fara ei! Si al doilea lucru, cred ca Dumnezeu prefera un ateu care respecta toate lucrurile bunului simt decat un credincios care cum iese din biserica, incepe sa injure vecinii … Primul îl respectă pe semenul său fiindca bunul simt ii spune sa faca asa. El nu stie ca respecta o lege morala, cum spune Kant: “legea morala din mine si cerul instelat de deasupra capului”. Dupa opinie mea, este mai preţuit de Dumnezeu fata de celalalt care se duce de ochii lumii la biserică fără a fi neapărat mai bun…
– Confirmati spusele Mantuitorului: ”Nu tot cel ce spune “Doamne, Doamne, va intra in imparatia cerurilor…” Consideraţi că prin conferinţele şi cartile pe care le scrieti şi dincolo de acestea Îl propovăduiţi pe Dumnezeu?
– Încerc sa-i arati unui om calea dreapta, existenta lui Dumnezeu, dar daca nu vrea sa fie convins, il las in pace! Dar din clipa in care mintea mea a inteles existenta lui Dumnezeu, niciodata de atunci nu mi-am permis sa ma îndoiesc, indiferent in ce situarie ma aflu. Si mi-am spus de multe ori ca daca ar veni un regim care sa-mi spuna: “neaga-L pe Dumnezeu ca-ti tai capul!”, eu am sa spun: “mulţumesc, taie-l, căci pe Dumnezeu nu pot sa–L neg, pentru că El a intrat nu numai in convingerea mea intelectuala ci si in sufletul meu!”
IV. “Nu vom supravieţui fără întoarcerea la Dumnezeu!”
– Ce credeţi despre capacităţile autovindecătoare ale omului.Ce capacitate are omul spiritualizat de a se vindeca, din punct de vedere ştiinţific?
– În primul rând există vindecări aşa zis miraculoase, prin religie, prin Biserică, prin Dumnezeu. Le ştiu, am citat pe Sfântul Nectarie, am scris mult despre asta, Iisus a dat atâtea dovezi, apostolii aveau darul vindecării. Există oameni care au capacitatea de vindecare pentru că Dumnezeu le-a dăruit-o, dar există şi posibilitatea autovindecării. Nu creierul produce conştiinţa, ci creierul o ia în primire, creierul construieşte organismul care se poate înmulţi. Deci conştiinţa e un fragment din marea conştiinţă divină.
Noi suntem o scânteie din Dumnezeu! Şi Iisus spune acelaşi lucru, demonstrabil ştiinţific. În consecinţă, această raţiune – care e un fragment rupt din raţiunea divină – are capacitatea de vindecare, evident, prin procese de ordin pur biologic. Credinţa este un câmp. În momentul când mă concentrez asupra unei zone şi îmi imaginez orice, un proces de vindecare, fac o schemă a mea, unde trimit gândul trimit şi energia care formează gândul. Deci cea mai mare forţă din mine este gândul. La început a fost un gând, gândul lui Dumnezeu. Universul este un gând, este opera unui mare gând, o gândire a lui Dumnezeu. Asta înţeleg eu din Sfântul Evanghelist Ioan: “La început a fost Cuvântul şi Cuvântul era Dumnezeu”. Gândul întemeiază, creează, gândul destramă!
– Când vorbim despre Biserică avem în vedere două noţiuni complementare: biserica înţeleasă ca locaş de închinare şi acea comunitate de credincioşi care sunt botezaţi în numele Sfintei Treimi şi care împărtăşesc acelaşi sistem de valori, dintre care valoarea supremă e iubirea. Cum vedeţi cele două aspecte ale Bisericii astăzi, în calitatea Dvs. de laic?
– Fac perfect distincţia între biserica luată ca instituţie şi oamenii care reprezintă Biserica. Oamenii pot greşi şi au greşit mult în istorie, dar mai puţin în Biserica de Răsărit spre deosebire de Biserica Apusului. Inchiziţia nu am inventat-o noi, ortodocşii, ci ceilalţi. Şi asta este una din marile răni pe chipul Bisericii. Şi atunci am spus: pe mine mă interesează legea ca esenţă, ca obiect, nu amprenta umană care a fost îndelung lăsată de-a lungul istoriei.
Deci, nu includ tot clerul în nişte erori pe care le-au făcut alţii, dimpotrivă, ştiu că sunt oameni de mare spiritualitate, de mare onestitate; am în familia mea preoţi, ştiu că sunt oameni ca şi ceilalţi care însă mijlocesc între Dumnezeu şi om, aşa cum medicul, în felul lui, intermediază între Dumnezeu şi om.
– În această lume nebună se mai face auzit glasul Bisericii?
– Biserica astăzi, după opinia mea, este extrem de necesară pentru că noi ne aflăm într-un moment în care omul s-a îndepărtat de Dumnezeu şi şi-a pierdut sensul. Filozofia materialistă a alergării după bani, după bunuri, nu numai că l-a îndepărtat pe om de Dumnezeu, dar pur şi simplu l-a lipsit de sens.
Omul nu-şi mai vede sensul, nu mai înţelege că acela de lângă el e fratele lui. Am uitat cuvântul lui Iisus: voi toţi sunteţi fiii aceluiaşi Tată, aşadar fraţi, şi ne ucidem, săvârşim tot felul de stupidităţi. Apoi, când avem puterea, o utilizăm în folosul nostru, egoist, şi iată lumea a ajuns în acest impas.
Opinia mea este că în momentul de faţă omul se află într-o mare criză spirituală. Criza lumii este, în primul rând, spirituală, e criză de sistem, de concepţie, de înţelegere şi lumea asta n-are nicio şansă de supravieţuire. Sensul nu poate să fie decât în raţiunea divină de dincolo de noi, sens descoperit de Iisus şi mărturisit de cei care s-au aflat în apropierea morţii clinice.
– Aşadar, care este sensul?
– Sensul este: cunoaşterea şi iubirea! Să-ţi iubeşti semenul, să ai compasiune pentru el, să te gândeşti la binele celuilat, la ajutorul lui. Cu această cunoaştere, de aici, te duci în planul de dincolo, unde se continuă cunoaşterea. Omul este o continuă cunoaştere, ca şi Universul, o continuă prefacere şi evoluţie.
De aceea eu nu cred într-un Dumnezeu fix al lui Moise Care S-a revelat acum 4 sau 6 mii de ani. Atunci era o lume simplistă, care înţelegea puţin sensul divinităţii şi atunci Dumnezeu apărea ameninţător şi nemilos. Religia a ţinut loc de lege şi ştiinţă în vremuri fără lege şi ştiinţă! Legea era Dumnezeu şi ştiinţa era să ţii posturile şi să respecţi regulile jocului. Omul de azi e altul, de aceea cred că Biserica ar trebui să fie dacă nu înainte, măcar în pas cu progresul cunoaşterii, pentru că poate oferi imens în pregătirea omului pentru viitor.
După opinia mea, lumea nu poate ieşi din acest impas decât printr-o nouă spiritualitate, o apropiere din nou de Dumnezeu, o revenire la ceea ce Iisus ne-a învăţat. El este cel mai modern model pe care omul de azi poate să-l urmeze, modelul de care a nevoie ca să poată depăşi marea criză în care se află. Nu avem şanse de-a supravieţui dacă vom continua să ne devorăm unii pe alţii. Dacă acum 2000 de ani oamenii se băteau cu o bâtă şi unul se alegea cu capul spart, în clipa de faţă, în cazul unui conflict extins nu ar mai rămâne nimic pe Pământ. Avem toate neşansele să redevenim un bulgăre de foc cum am fost acum 5 miliarde de ani, dacă nu învăţăm nimic din istorie.

Sursa: www.lavi-enrose.com

Postări populare de pe acest blog

" Te caut, Doamne, nu Te simt, dar Te întâlnesc mereu "

TAINA IERTARII PĂCATELOR

SĂ-MI SPUI TU, DOAMNE!

AICI -CANTARI BISERICESTI- LITURGICE

DESPRE IUBIRE, MILĂ SI MILOSTENIE