Taina Sfintei Spovedanii

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...

Discutând despre cele sfinte, un om îi spuse unui călugăr:
- Părinte, eu cred în Dumnezeu, însă nu prea merg la Biserică. Nu am mai fost la slujbe sau la spovedanie de mult timp şi nu cred că este neapărat să mergi. Este suficient să crezi în Dumnezeu şi atât.
- Fiule, îi spuse atunci călugărul, ai o cămaşă foarte frumoasă. Nedumerit, omul nu a mai ştiut ce să zică, însă călugărul a continuat:
- Spune-mi, porţi toată ziua această cămaşă?
- Da, răspunse omul.
- Dar două zile, o porţi?
- S-ar putea.
- Dar o săptămână sau o lună, o porţi?
- Nu, părinte, bineînţeles că nu.
- De ce? – îl mai întrebă călugărul ca şi când nu ar fi priceput.
- Fiindcă se murdăreşte şi trebuie spălată. Abia după aceea o iau iarăşi pe mine, când este curată şi frumoasă.
- Păi, vezi, fiule! Aşa cum se murdăreşte cămaşa ta şi trebuie spălată pentru a o purta iarăşi, la fel şi sufletul se “murdăreşte” de păcate şi răutate şi cum l-ai putea curăţa dacă nu la spovedanie şi la slujbe, prin dragostea şi harul Domnului?!

“Intră în Biserică şi te căleşte! Aici nu se trage la judecată, ci se dă iertarea păcatelor” (Sfântul Ioan Gură de Aur).

PUTEREA CUVINTELOR

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...


"Cuvântul este puterea prin care noi creem sau distrugem. Cuvântul este darul care vine direct de la Dumnezeu. La început a fost cuvântul şi cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era cuvântul. Dacă Dumnezeu a creat lumea după chipul şi asemănarea Lui, înseamnă că omul a căpătat puterea de a creea ca şi Dumnezeu. Noi avem puterea de a crea şi această putere este aşa de mare, încât tot ceea ce credem se poate transforma pentru noi în realitate. Noi ne cream pe noi înşine şi devenim ceea ce credem că suntem.
Cuvântul e puterea pe care o avem de a ne exprima şi de a comunica, de a gândi şi de a crea evenimentele din viaţa noastră. Cuvântul e cea mai puternică unealtă pe care o are omul. Cuvântul reprezintă manifestarea fiinţei noastre spirituale, scânteia divină din interiorul nostru. Cuvântul nostru poate crea cel mai frumos vis şi realitate, dar poate şi să distrugă tot ce există în jurul nostru. De aceea, folosirea greşită a cuvântului creează iadul pe pământ.

Cuvintele pot vindeca

Iubirea e cuvântul care se apropie foarte mult de cuvântul Dumnezeu ca influenţă vibratorie şi se cunoasc mii de vindecări, care au fost realizate prin folosirea lui. Orice boală cunoscută cedează locul puterii sau puterii iubirii pe care o emitem. Noi putem influenţa în mod subtil pe cei aflaţi în preajma noastră, prin energia pozitivă sau negativă pe care o emitem.

Posibile solutii

Pentru ca începând din acest moment să nu mai facem rău nici unei fiinţe din univers, nici măcar cu gândul, trebuie să avem în vedere următoarele:

Nu emiteţi niciodată pretenţii faţă de nimeni şi nimic, nu faceţi nici un reproş nimănui. Nu reproşaţi nimic nici destinului, nici trecutului, nici oamenilor. Nu uitaţi că orice reproş al tau reprezintă un program de distrugere a aceluia spre care il adresaţi. Efectul va fi mai mare dacă persoana respectivă este într-o stare de vulnerabilitate energetică. La om şi sufletul se deschide prin spate. Tot ce vei rosti în urma omului, totul se va împlini. De aceea, dacă aţi rostit în urma cuiva un blestem, veţi continua în subconştient să rostiţi acest blestem oricărei persoane care v-a întors spatele, inclusiv propriilor vostri copii. De aceea, la toţi cei care pleacă de la noi sau cu care ne intalnim să le transmitem numai lumină, iubire şi armonie. Dacă nu facem acest lucru, prin subconştient vom transmite dezaprobare, supărare sau iritare.

Sinceritatea este cheia.

 
Să cauţi să exprimi mereu, prin cuvînt, numai ceea ce simţi şi crezi din tot sufletul că este adevărat. Să alegi să faci numai ceea ce este în deplin acord cu idealul tău. Să fii tu însuţi în tot ce gîndeşti, afirmi şi întreprinzi. Iar ca să ajungi la asta, trebuie să cauţi permanent să te cunoşti pe tine insati/însuţi, să-ţi clarifici idealul, să renunţi la ideile inutile şi dăunătoare, cu alte cuvinte să devii mereu mai înţelept. Este cea mai mare realizare a vieţii unui om, pe care o poate comunica apoi şi celor din jur, chiar fără cuvinte, numai prin ceea ce este.”
(Drumuri catre tine)

Viata copiilor incepe din ceasul zamislirii lor

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE..

Embrionul aude şi simte în pântecele maicii lui. Da, aude şi vede cu ochii mamei. Percepe mişcările şi simţămintele ei, deşi mintea lui încă nu s-a dezvoltat. Se întunecă chipul mamei, se întunecă şi el. Se enervează mama, se enervează şi el. Tot ceea ce simte mama – tristeţe, durere, teamă, nelinişte – trăieşte şi el. Dacă mama nu doreşte embrionul, dacă nu-l iubeşte, el simte şi se răneşte sufleţelul lui, iar aceste răni îl însoţesc toată viaţa. La fel se întâmplă cu simţămintele sfinte ale mamei: când are bucurie, pace, iubire pentru embrion, le transmite tainic şi acestuia, precum se întâmplă cu copiii născuţi.

De aceea trebuie ca mama să se roage mult în perioada sarcinii şi să iubească embrionul, să mângâie pântecele, să citească psalmi, să cânte tropare, să trăiască o viaţă sfântă. Acest lucru este aducător de folos şi pentru ea, dar este şi o jertfă de dragul embrionului, ca să devină copilul ei sfânt, să dobândească de la început trăsături sfinte. Aţi văzut ce lucru delicat este pentru o femeie să poarte în pântece un copil? Câtă răspundere şi câtă cinste!

O să vă spun ceva legat de alte fiinţe vii dar neraţionale, şi o să înţelegeţi puţin. În America au făcut următorul experiment: în două săli identice, cu aceleaşi temperaturi, acelaşi pământ şi aceeaşi umezeală, se plantează flori. Există, însă, o deosebire: într-una din săli pun o muzică liniştită, odihnitoare. Rezultatul? Ce să vă spun! Florile din această sală prezintă uriaşe diferenţe faţă de celelalte. Au altă putere de viaţă, culoarea lor este mai frumoasă, iar creşterea cu mult mai grabnică.

Ceea ce-i mântuieşte şi-i înrâureşte spre bine pe copii este viaţa din casă a părinţilor. Părinţii trebuie să se dăruiască iubirii lui Dumnezeu. Lângă copii trebuie să devină sfinţi prin blândeţe, prin răbdare, prin iubire. Să pună în fiecare zi un nou început al bunei rânduieli, o nouă însufleţire, înflăcărare şi iubire pentru copii. Iar bucuria ce le va veni şi sfinţenia care îi va cerceta vor revărsa har asupra copiilor. De obicei, pentru purtarea rea a copiilor greşesc părinţii. Nu-i mântuiesc nici sfaturile, nici autoritatea, nici asprimea. Dacă părinţii nu se sfinţesc, dacă nu luptă, fac mari greşeli şi transmit răul pe care îl au înlăuntrul lor. Dacă părinţii nu trăiesc o viaţă sfântă, dacă nu vorbesc cu iubire, diavolul îi chinuieşte pe părinţi prin împotrivirile copiilor. Iubirea, unirea într-un suflet, buna înţelegere dintre părinţi este tot ceea ce trebuie pentru copii. Mare pază şi ocrotire.

Purtările copiilor sunt legate nemijlocit de starea părinţilor. Când copiii sunt răniţi de faptul că părinţii se poartă rău unul cu altul, îşi pierd puterile şi pornirea de a lucra spre a spori. Se plămădesc rău, iar casa sufletului lor se primejduieşte să se prăbuşească clipă de clipă. Să vă dau şi două exemple.

Au venit două fete la mine, iar una dintre ele avea nişte trăiri foarte urâte, şi m-au întrebat de unde izvorăsc. Le-am zis:

- Sunt de acasă, de la părinţii voştri. Şi, „privind” pe una dintre ele, zic:
- Tu de la mama le-ai moştenit.
- Şi totuşi, părinţii noştri sunt oameni atât de desăvârşiţi. Sunt creştini, se spovedesc, se împărtăşesc, am trăit, cum se spune, înlăuntrul religiei. Fără numai… dacă greşeşte religia, a răspuns ea.

Le zic:

- Nu cred nimic din ce-mi ziceţi. Eu un singur lucru văd, că părinţii voştri nu trăiesc bucuria lui Hristos.

Legat de aceasta, cealaltă a zis:

- Ascultă, Maria, zice bine părintele, are dreptate. Părinţii noştri merg la duhovnic, la spovedanie, la împărtăşanie, da… Dar am avut noi vreodată pace în casă? Tata se ceartă mereu cu mama. Totdeauna ba unul nu mânca, ba celălalt nu voia să meargă undeva împreună. Are dreptate, deci, părintele.

- Cum îl cheamă pe tata? întreb. Mi-a spus. Cum o cheamă pe mama? Mi-a spus. Ei, zic, înlăuntrul tău nu eşti deloc bine cu mama.

Ascultaţi-mă acum. În clipa în care îmi ziceau numele, îl vedeam pe tata, îi vedeam sufletul. În clipa în care îmi ziceau numele mamei, o vedeam pe mama şi vedeam cum privea fiica pe mama ei.

Într-o altă zi, m-au vizitat o mamă cu fiica ei. Era strâmtorată. Plângea în hohote. Se simţea foarte nenorocită.

- Ce ai? o întreb.

- Sunt deznădăjduită cu fata mea cea mare, care şi-a izgonit soţul de acasă şi ne-a spus multe minciuni.

- Ce minciuni? îi zic.

- L-a izgonit de mult timp de acasă pe soţul ei şi nu ne-a spus nimic. O întrebam la telefon: „Ce face Stelios?”. „Bine, ne răspundea, tocmai s-a dus să-şi ia un ziar”. De fiecare dată găsea un motiv, aşa încât să nu bănuim nimic. Asta a ţinut doi ani. Ne-a ascuns că-l izgonise. Am aflat chiar de la el, întâlnindu-l din întâmplare în urmă cu câteva zile.

Îi zic, deci:
- Tu greşeşti. Tu şi bărbatul tău. Dar mai mult tu.

- Eu! Eu, care i-am iubit atât de mult pe copiii mei, care nu ieşeam din bucătărie, care nu aveam viaţă personală, care i-am călăuzit către Dumnezeu şi către Biserică şi i-am povăţuit spre bine!? Cum greşesc eu?

Am întrebat-o pe fată, care era de faţă:

- Tu ce zici?
- Da, mamă,are dreptate părintele, noi niciodată, dar niciodată, n-am mâncat pâine „dulce” din pricina certurilor pe care le-ai avut o viaţă întreagă cu tata.

- Vezi că am dreptate? Voi greşiţi, voi îi răniţi pe copii. Ei nu greşesc, ci pătimesc de pe urma voastră.

Se naşte în sufletul copiilor o anumită stare din pricina părinţilor lor, stare care lasă urme înlăuntrul lor pentru întreaga viaţă. Purtarea lor în viaţă, legătura cu ceilalţi atârnă nemijlocit de trăirile pe care le poartă din anii copilăriei. Se măresc, se formează, dar în adâncime nu se schimbă. Asta se vede şi în cele mai mici manifestări ale vieţii. De pildă, te apucă lăcomia şi vrei să mănânci. Ai luat, ai mâncat, vezi altceva, vrei şi din aceea, vrei şi din cealaltă. Simţi că ţi-e foame, ca şi când n-ai fi mâncat, te ia un leşin, un tremur. Ţi-e teamă c-o să slăbeşti. Este ceva psihologic, are o explicaţie. Poate, să spunem, că nu l-ai cunoscut pe tata, sau pe mama, că eşti înfometat şi sărac şi neputincios. Iar aceasta se răsfrânge din plan duhovnicesc ca o neputinţă a trupului.

În familie se află o mare parte a răspunderii pentru starea duhovnicească a omului. Pentru ca să scape copiii de feluritele probleme lăuntrice, nu sunt de-ajuns sfaturile, constrângerile, logica şi ameninţările. Mai degrabă înrăutăţesc lucrurile. Îndreptarea vine prin sfinţirea părinţilor. Deveniţi sfinţi şi nu veţi mai avea nici o problemă cu copiii voştri. Sfinţenia părinţilor îi scapă pe copii de probleme. Copiii vor creşte alături de oameni sfinţi, cu multă iubire, care nu-i înfricoşează, nici nu se mărginesc la dăscălire, ci se fac pildă de sfinţenie şi rugăciune. Părinţilor, rugaţi-vă în tăcere, cu mâinile ridicate către Hristos, şi îmbrăţişaţi-i în taină pe copiii voştri. Şi, când fac neorânduieli, să luaţi ceva măsuri pedagogice, dar să nu-i forţaţi. În principal să vă rugaţi.

De multe ori, părinţii, şi mai ales mama, îl rănesc pe copil pentru neorânduiala pe care a făcut-o, şi îl ceartă peste măsură. Atunci acesta se răneşte. Chiar şi dacă nu-l cerţi în afară, dar îl cerţi înlăuntrul tău, şi te răzvrăteşti şi îl priveşti sălbatic, copilul îşi dă seama. Socoteşte că mama nu-l iubeşte. O întreabă pe mama:

- Mamă, mă iubeşti?

- Da, copilul meu.

Dar el nu este convins. S-a rănit. Mama îl iubeşte, apoi vrea să-l mângâie, dar el nu primeşte mângâierea, o socoteşte făţărnicie, căci a fost rănit.

Un alt lucru care îi vatămă pe copii este ocrotirea peste măsură, adică grija exagerată, frământarea şi neliniştea părinţilor. Ascultaţi o întâmplare.

O mamă mi se văita că pruncul ei de cinci ani nu o ascultă. Îi spuneam „Tu greşeşti”, dar nu pricepea. Odată am mers cu această mamă, cu maşina ei, într-o plimbare spre mare. Ajungând, copilul i-a scăpat din mână şi a alergat către mare. Era acolo un val de nisip care cobora abrupt în mare. Mama s-a îngrozit, era gata să strige, să alerge, căci îl văzuse pe micuţ cu mâinile întinse, făcând echilibristică pe vârful movilei. Eu am liniştit-o, i-am spus să se întoarcă cu spatele, iar eu mă uitam pieziş către copil. Acesta, deznădăjduind că o va putea provoca iarăşi pe mama lui, înfricoşând-o şi făcând-o să strige ca de obicei, încet-încet a coborât şi s-a apropiat de noi. Asta era! Atunci a primit şi mama lecţia unei educaţii corecte.

O altă mamă se văita că singurul ei fiu nu mânca toate mâncărurile, şi mai ales iaurtul. Micuţul era de trei anişori, şi o chinuia zilnic pe mama. Îi zic:

„O să faci aşa: o să goleşti frigiderul de toate mâncărurile şi o să-l umpli cu oarecare cantitate de iaurt. O să vă chinuiţi puţin şi voi, părinţii, câteva zile. A venit ora mesei? îi dai lui Petru iaurt. N-o să-l mănânce. Seara la fel, ziua următoare la fel. Ei, o să flămânzească, o să încerce el să plângă, să strige. O să răbdaţi. Apoi, o să mănânce bucuros”. Aşa s-a întâmplat, iar iaurtul a devenit cea mai bună mâncare pentru Petru.

Nu sunt lucruri grele. Şi totuşi, multe mame nu le izbutesc şi dau o educaţie foarte proastă copiilor lor. Mamele care stau neîncetat pe capul copiilor şi-i strâmtorează, adică îi ocrotesc peste măsură, au dat greş în lucrarea lor. În vreme ce ar trebui să-l laşi pe copil singur să se îngrijească de sporirea lui. Atunci vei dobândi. Când stai tot timpul pe capul lor, copiii se împotrivesc. Dobândesc moleşeală, fragilitate, şi de obicei nu reuşesc în viaţă. Este un fel de ocrotire peste măsură, care îi lasă pe copii necopţi.

Înainte cu câteva zile a venit o mamă deznădăjduită pentru nereuşitele în lanţ ale fiului ei la examenele de admitere la Universitate. Strălucit elev în şcoala generală, strălucit în gimnaziu, strălucit în liceu. Apoi, nereuşite, dezinteres al copilului, împotriviri ciudate.

„Tu greşeşti, îi spun mamei, şi eşti şi cultivată! Ce să facă bietul copil? Împresurare, împresurare, împresurare toţi anii, «să fii primul, să nu ne faci de ruşine, să devii mare în societate…». Acum nu mai vrea nimic. Să pui capăt acestei împresurări şi ocrotiri peste măsură, şi o să vezi atunci că şi copilul are se aşeze. Atunci va înainta, când îl vei lăsa liber”.

Copilul vrea alături de el oameni cu o rugăciune fierbinte. Mama să nu se mărginească la mângâierea simţită, ci să dăruiască în acelaşi timp şi mângâierea rugăciunii. Copilul simte în adâncul sufletului său mângâierea duhovnicească pe care i-o trimite mama lui, şi este atras către ea. Simte pază şi ocrotire atunci când mama îl îmbrăţişează în taină pe copilul ei prin neîncetata, stăruitoarea şi fierbintea ei rugăciune, şi-l eliberează de tot ceea ce-l apasă.

Mamele ştiu să se neliniştească, să sfătuiască, să spună multe, dar să se roage n-au învăţat. Multele sfaturi şi mustrări fac foarte rău. Fără multe cuvinte copiilor. Cuvintele lovesc în urechi, în vreme ce rugăciunea merge la inimă. Este nevoie de rugăciune, cu credinţă lipsită de frământări, dar şi de exemplu bun.

Într-o zi a venit aici la mănăstire o mamă deznădăjduită de fiul ei, Iorgu. Era foarte încurcat. Se întorcea noaptea târziu şi cu tovărăşii nu tocmai bune. Starea lui se înrăutăţea pe zi ce trecea. Mama – plânsete şi zbucium, îi zic:

- Tu, nimic – nici un cuvânt, numai rugăciune. Am pus seara de la zece la zece şi un sfert o
rugăciune comună, i-am spus să nu vorbească şi să-l lase pe fiul ei să iasă la ce oră vrea, să nu întrebe „La ce oră ai venit?” ş.a., ci să-i spună aşa, cu multă iubire: „Mănâncă, Iorgu, ţi-am lăsat mâncare în frigider”. Şi să nu-i spună nimic altceva. Să se poarte cu iubire şi să nu lase rugăciunea.

Mama a început să le pună în faptă, iar după ce au trecut vreo douăzeci de zile, fiul i-a zis:

- Mamă, de ce nu-mi vorbeşti?

- Iorgu meu, eu nu-ţi vorbesc?
- Mamă, ai ceva cu mine. Nu-mi vorbeşti.

- Ciudat lucru îmi spui, lorgu meu. Cum nu-ţi vorbesc? Uite, acum nu-ţi vorbesc? Ce vrei să-ţi spun? Şi lorgu nu i-a răspuns. Apoi, mama a venit la mănăstire şi mi-a zis:

- Părinte, ce este aceasta pe care mi-a spus-o copilul meu?

- A reuşit metoda noastră!

- Care metodă?

- Pe care v-am spus-o: să nu-i vorbiţi, să faceţi numai rugăciune în taină, şi copilul o să-şi revină.

- Spuneţi că asta e?

- Asta e, îi zic. Vrea să-l mustri: „Unde ai fost, ce-ai făcut?”; iar el să strige, să se împotrivească şi să vină şi mai târziu.

- Măi, măi! zice. Ce taine se ascund!

- Ai înţeles? De vreme ce chiar faptele vorbesc de la sine. El te chinuia, căci voia să-l cerţi, iar el să-şi facă mofturile lui. Nu-l cerţi, se strâmtorează. În loc să te strâmtorezi tu când şi le face el pe ale lui, acum, când nu te strâmtorezi tu şi arăţi nepăsare, se strâmtorează el.

Într-o zi, acasă, Iorgu i-a anunţat că pleacă, îşi lasă lucrul şi pleacă în Canada. Îi spusese şi şefului său: „Plec, găseşte pe altul să mă înlocuiască la lucru”. Între timp, eu le-am zis părinţilor:

- Noi o să facem rugăciune.

- Dar e gata… I-arăt eu!, a spus tatăl.

- Nu, să nu-l atingi, îi zic.

- Dar pleacă copilul, părinte!

- Zic:Să plece. Voi să vă dăruiţi rugăciunii, şi eu împreună cu voi.

După două-trei zile, duminică, Iorgu le-a zis foarte de dimineaţă:

- Eu plec, mă duc cu prietenii mei.

- Bine, cum vrei, i-au zis.

A plecat. Şi-a luat prietenii – doi băieţi şi două fete, au închiriat o maşină şi au pornit spre Halkida. Au mers ici, colo… Apoi au mers la Sfântul loan Rusul, iar de acolo la Mantoudi, la Sfânta Ana, la Vasilika. Au mers, au făcut baie în Marea Egee, au mâncat, au băut, au chefuit. Apoi au apucat-o pe drumul de întoarcere. Se înserase, Iorgu conducea. Acolo, la Sfânta Ana, au lovit maşina de colţul unei case. Au stricat-o. Ce să facă acum? Au luat-o încet-încet şi au adus-o în Athena.

A ajuns în zori acasă. Părinţii nu i-au spus nimic. S-a culcat şi a adormit. După ce s-a sculat, le-a zis:

- Tată, asta şi asta… Acum trebuie să facem maşina şi trebuie bani mulţi.

Îi zice:

- Copilul meu, tu ştii. Eu am datorii, le am pe surorile tale… Ce-o să facem?

- Ce să fac, tată?

- Fă tot ce vrei. Eşti mare, ai minte. Du-te în Canada să faci bani, să…

- Nu pot, trebuie s-o reparăm acum.

- Nu ştiu, îi zice. Rânduieşte.

Deci, văzându-l aşa pe tata, a plecat. A mers, l-a găsit pe şeful lui. Zice:

- Şefule, am păţit asta şi asta. Nu mai plec. Nu lua pe altul.

Acela îi zice:

- Bine, bine, copilul meu.

- Da, dar vreau bani.

- Da, dar tu vrei să pleci. Trebuie să-mi semneze tatăl tău.

- Îţi semnez eu. Tata nu se amestecă. Mi-a spus-o. O să muncesc şi o să ţi-i dau înapoi.

Nu-i asta minunea lui Dumnezeu? Când a venit din nou mama, i-am spus:

- A izbutit meşteşugirea noastră şi rugăciunea a fost auzită la Dumnezeu. Şi accidentul a fost de la Dumnezeu, iar acum copilul va sta acasă şi se va înţelepţi.

Aşa s-a întâmplat prin rugăciunea noastră. S-a săvârşit o minune. Părinţii au postit cu rugăciune şi în tăcere, şi au izbutit. Mai târziu, copilul a venit la mine fără să-i vorbească despre mine nimeni dintre apropiaţii lui. Iorgu a devenit foarte bun, şi acum este la Aviaţie. Şi are şi o familie frumoasă.

Din cartea: Ne vorbeste Parintele Porfirie

(Sfantul Munte Athos)

Doamne ajuta..

SMIRNĂ ŞI TĂMÂIE

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE.

               CUVÂNT CĂTRE CREŞTINII ORTODOCŞI

                          DESPRE  SMIRNĂ ŞI TĂMÂIE

Motto: „Când va aprinde Aaron seara candelele, iar va arde

miresme (smirnă sau tămâie). Această tămâiere neîntreruptă se

va face pururea înaintea Domnului din neam în neam“

(Ieşirea30:8).

                                                                                                Preot Ioan

                            Iubiţi credincioşi,

Tămâia a fost folosită din toate timpurile şi de toate popoarele. În

America Centrală tămâia aparţine aceluiaşi simbolism ca sângele, seva

şi ploaia. Fumul de tămâie, ca şi norul, izvorăşte din spiritul sfânt. Nor

şi fum sunt două cuvinte înrudite în limbile din America Centrală. De

aici şi ritualurile celor ce aduc ploaia care înalţă spre cer nori de fum

(magie imitativă). Triburile maya quiche au folosit tămâia provenită

din copal (un copac), în toate ceremoniile lor religioase pentru a goni

spiritele rele. Cartea Chilam Balam din Chumayel spune că tămâia

este răşina cerului şi mirosul ei este atras spre mijlocul cerului. Până

în zilele noastre la triburile chorti, preoţii merg în procesiune să ardă

tămâie la miezul nopţii pentru a grăbi căderea primelor ploi. Folosirea

pipei păcii la Pieile-Roşii din America pecetluieşte o alianţă sau un

2

tratat, prin prezenţa divinităţii în urma trimiterii fumului spre

înălţimile cerului. În China antică se considera că fumul produs de

rugul funerar poartă cu sine sufletul defunctului. În ritualurile hinduse,

tămâia este legată de elementul aer despre care se spune că ar

reprezenta percepţia conştiinţei. Dacă fumul de tămâie este folosit la

modul artificial de anumite experienţe ale yoghinilor, în schimb

arderea bastonaşului parfumat serveşte mai degrabă, în metodele

budiste de meditaţie, la măsurarea timpului...

Se poate vorbi deci, de un obicei universal al tămâierii cu aceeaşi

valoare simbolică: el leagă pe om de divinitate, uneşte finitul cu

infinitul, muritorul cu cel nemuritor. Mulţi fraţi de-ai noştri, stând în

Sfânta Biserică Ortodoxă, văd cum preotul aduce Domnului mireasma

tămâiei, dar nu pricep pentru ce. De aceea, în câteva cuvinte vom

explica ce înseamnă tămâia şi ce mare folos sufletesc, ne aduce ea.

TĂMÂIA este un produs lichid, obţinut prin crestarea cojii libanului

(arbore exotic), şi care în contact cu aerul se solidifică. Termenul

tămâie îl întâlnim de două ori în Noul Testament:

1. În Evanghelia după Matei (2:11) citim că magii (craii) de la

Răsărit, călăuziţi de stea, căutau pe Pruncul Iisus şi pe Mama Lui.

Ajungând la Betleem, au căzut la picioarele Lui, I s-au închinat,

aducându-I ca daruri:

_ Aur - ca unui Împărat;

_ Tămâie - cu unui muritor;

_ Smirnă - cu unui Dumnezeu.

2. În Apocalipsă (5:8; 8:3) se vorbeşte de patru fiinţe şi douăzeci

şi patru de bărbaţi care se închină Mielului (adică lui Iisus Hristos),

având fiecare alăută şi cădelniţe de aur pline cu tămâie pe care o aduc

ca jertfă, alături de îngeri, împreună cu rugăciunile tuturor sfinţilor. Şi

tot în Apocalipsă (18:13) se arată că tămâia se comercializează pentru

utilitatea ei în cult. Grăuncioarele de tămâie puse în cădelniţă sau întro

căţuie, pe cărbuni înalţă un fum ce aduce un miros foarte plăcut ce

ne înalţă sufleteşte. Întâlnim cuvântul „tămâiere“ în expresiile:

„ceasul tămâierii“ (Luca 1:10), când « s-a arătat lui Zaharia

îngerul Domnului în dreapta altarului tămâierii » (Luca 1:11).

SMIRNA este o substanţă extrasă din scoarţa unui arbore exotic

(Stirax benzoin) care răspândeşte un miros plăcut, caracteristic. Este

întrebuinţată, ca şi tămâia, în cultul nostru ortodox.

Termenul de smirnă este folosit de trei ori în Noul Testament:

1. Magii de la Răsărit venind să se închine Pruncului Împărat

Iisus: „I-au adus Lui daruri: aur, tămâie şi smirnă“ (Matei 2:11).

2. Înainte de a fi răstignit pe cruce, Lui Iisus: „I-au dat să bea

vin amestecat cu smirnă, dar El n-a luat “ (Marcu 15:23).

3. Trupul lui Iisus mort, coborât de pe cruce, a fost

îmbălsămat cu „amestecul de smirnă şi aloe“ (Ioan 19:39) adus de

Nicodim.

CĂDELNIŢA este un mic recipient de metal, legat cu trei

lănţişoare care se unesc în partea de sus într-un mâner şi este folosită

la tămâierile prevăzute de tipic. Folosirea cădelniţei şi a tămâiei sau

smirnei este moştenită din cultul Vechiului Testament. Cele dintâi

cădelniţe folosite de creştini erau însă simple căţui din pământ (argilă,

ceramică) ori metal cum se mai folosesc şi astăzi în mod frecvent. O

cronică anonimă ne spune că împăratul Iustinian ar fi dăruit Bisericii

Sfânta Sofia din Bizanţ 30 de cădelniţe din aur împodobite cu pietre

scumpe. După patriarhul Gherman al Constantinopolului (secolul

VIII), cădelniţa simbolizează omenitatea Mântuitorului, focul

simbolizează divinitatea, iar fumul de tămâie simbolizează mireasma

Duhului Sfânt. Căuşul (arzătorul) căţuii, cădelniţei reprezintă

pântecele feciorelnic al Maicii Domnului, care a purtat într-însul

cărbunele cel Dumnezeiesc, Hristos. Totodată, cădelniţa aminteşte şi

de Altarul tămâierii din Cortul Mărturiei şi apoi din Templu (Evrei

9:4). Fiecare icoană se cădeşte (o tămâiem) de trei ori în numele

Sfintei Treimi.

FUMUL TǍMÂIEI închipuie rugăciunea noastră, care, dacă e

făcută cu toată evlavia, se înalţă către Dumnezeu ca fumul din jertfa

strămoşului nostru Abel, fiul lui Adam: „Şi a căutat Domnul spre

Abel şi spre darurile lui“ (Facerea 4:4).

De aceea, Psalmistul David spune atât de frumos: „SĂ SE

ÎNDREPTEZE RUGĂCIUNEA MEA, CA TĂMÂIA ÎNAINTEA

TA; RIDICAREA MÂINILOR MELE, JERTFĂ DE SEARĂ“

(Psalm 140:2). În popor se spune: „Cum e sfântul (aşa e) şi tămâia,

cum este omul aşa sunt şi faptele lui“.

Mirosul plăcut al tămâiei este asemănat în

Sfânta Scriptură cu mai multe lucruri:

► Sfântul Apostol Pavel aseamănă însăşi Jertfa

Mântuitorului cu o jertfă de tămâie, când spune că El S-a dat pe

Sine ca jertfă lui Dumnezeu: „SPRE MIROS DE BUNĂ

MIREASMĂ“ (Efeseni 5:2).

► Tămâia închipuie şi aromatele (smirna şi aloe) bine

mirositoare pe care le-a adus Nicodim pentru îngroparea

Mântuitorului (Ioan 19:39). Mirosul ei înseamnă şi buna

mireasmă a învăţăturilor creştine, pe care o aduc în lume, spre

înviorarea sufletească a oamenilor şi spre trezirea lor din păcate.

► Tot cu mireasma tămâiei este asemănată şi buna

mireasmă a darurilor pe care le dau creştinii ca ajutor Bisericii şi

preoţilor: „Un miros de bună mireasmă, bineplăcută lui

Dumnezeu“ (Filipeni 4:10-19).

► Tămâia este icoana mirosului de bună mireasmă a

rugăciunilor evlavioase şi unul dintre cele mai preţioase daruri ce

se aduc înaintea lui Dumnezeu: «Căci de la răsăritul soarelui şi

până la apusul lui, mare este numele Meu printre neamuri şi în

orice parte se aduc jertfe de tămâie pentru numele Meu şi

prinoase curate, căci mare este numele Meu între neamuri», zice

Domnul Dumnezeu (Maleahi 1:11).

► Însuşi Dumnezeu a poruncit să se ardă tămâie în Biserică,

la sfintele rugăciuni: „A aşezat jertfelnicul cel de aur în cortul

adunării, înaintea perdelei. Şi a aprins pe el tămâie mirositoare

cum poruncise Domnul lui Moise“ (Ieşirea 40:26-27). Însă nici un

dar nu este primit de Dumnezeu şi mai ales tămâia când omul nu este

împăcat cu fratele său: „Deci, dacă îţi vei aduce darul tău la altar şi

acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă

darul tău acolo, înaintea altarului, şi mergi mai întâi şi împacă-te

cu fratele tău şi apoi venind adu darul tău“ (Matei 5:23-24). Nu

este primit darul nici când omul rămâne în păcatele sale şi nu vrea să

se pocăiască şi nici când se răzvrăteşte împotriva preotului (Iuda 11).

► Proorocul Maleahi a profeţit că preoţii tuturor neamurilor

vor aduce tămâie curată lui Dumnezeu (Maleahi 1:8-12). Tămâia

curată, adusă de mâini neîngreunate de păcate este plăcută lui

Dumnezeu: „Să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea

ta“. DIAVOLUL SE ÎNDEPĂRTEAZĂ când tămâiem, (de aici şi

zicala populară : „Fuge ca dracul de tămâie“) aşa cum s-a întâmplat

atunci când Tobie luând căţuia a tămâiat şi diavolul simţind mirosul

s-a depărtat (Tobit 6:17) şi MÂNIA DOMNULUI ÎNCETEAZĂ:

„Şi a zis Moise către Aaron: Ia-ţi cădelniţa, pune în ea foc de pe

jertfelnic, aruncă în ea tămâie şi du-o repede în tabără şi te roagă

pentru ei, că a ieşit mânie de la faţa lui Dumnezeu şi a început

pedepsirea poporului» (Numerii16:46). Biserica Legii celei noi are şi

ea altar („Deci, dacă îţi vei aduce darul tău la altar..“- Matei 5:23) şi

rânduială de cult ca şi cea veche.

► Aşadar, noi, creştinii, trebuie să aducem (după posibilităţi)

între altele şi daruri de tămâie sau smirnă la altar, unde preoţii le

vor folosi pentru preamărirea lui Dumnezeu. Tămâierea înseamnă

şi darul Sfântului Duh, a Cărui trimitere se cere de la Dumnezeu Tatăl.

Aceasta se vede şi din rugăciunea pe care o spun preoţii când

binecuvântează tămâia: „TĂMÂIE ÎŢI ADUCEM ŢIE,

HRISTOASE DUMNEZEUL NOSTRU, ÎNTRU MIROS DE

BUNĂ MIREASMĂ DUHOVNICEASCĂ, PE CARE PRIMINDO

ÎNTRU JERTFELNICUL TĂU CEL MAI PRESUS DE

CERURI, TRIMITE-NE NOUĂ HARUL PREA SFÂNTULUI

TĂU DUH“.

► Tămâind icoana Mântuitorului, arătăm astfel lui Dumnezeu

închinarea noastră cea mai smerită şi mai fierbinte numită

ADORARE.

► Atunci când preotul tămâiază spre icoana Maicii Domnului îi

arătăm prin aceasta o cinstire mult mai mare decât aceea arătată

Sfinţilor şi care se numeşte VENERARE.

► Când preotul tămâiază în Biserică Sfintele Icoane ale Sfinţilor

se arată prin aceasta o CINSTIRE deosebită.

► Iar când preotul tămâiază pe oamenii din Biserică sau din casa

unde face o rugăciune cere prin aceasta ca Dumnezeu să-i sfinţească

prin darul Sfântului Duh şi să-i ajute în toate necazurile şi nevoile lor.

► Tămâia este şi un dar, o jertfă adusă de noi lui Dumnezeu. Un

astfel de dar, respectiv smirnă şi tămâie, împreună cu daruri în aur, au

adus Mântuitorului, la naştere, Magii de la Răsărit (Matei 2:11). În

Noul Testament găsim scris despre Proorocul Zaharia, tatăl Sfântului

Ioan Botezătorul: „A ieşit la sorţi, după obiceiul preoţiei, să

tămâieze intrând în templul Domnului. Iar toată mulţimea

poporului, în ceasul tămâierii era afară şi se ruga“ (Luca 1:9-10).

În Apocalipsa se arată că: „cei douăzeci şi patru de bătrâni au

căzut înaintea Mielului (Iisus Hristos), având fiecare alăută şi cupe

de aur pline cu tămâie care sunt rugăciunile sfinţilor“ (Apocalipsa

5:8).

Câteva mărturii ale Sfinţilor Părinţi despre tămâiere

SFÂNTUL IUSTIN MARTIRUL, care a murit pe la anul 167

d.Hr., ne spune că în vremea sa, jertfa Sfintei Liturghii era însoţită de

tămâieri cu bune miresme (Dialog 28, 29, 41).

SFÂNTUL CLEMENT, Episcopul Alexandriei (Pedagogul

2:8), ne spune că în Sfânta Biserică se tămâia mult pe atunci,

împlinindu-se astfel prezicerea proorocului Maleahi (Maleahi 1:8-12).

FERICITUL TERTULIAN arată că tămâia se întrebuinţa foarte

mult şi în vremea aceea; şi mai ales la îngroparea creştinilor se

aprindea multă tămâie, ca semn al rugăciunii şi al mângâierii şi

uşurării celui adormit. Tot el ne spune că tămâia alungă şi mirosurile

neplăcute din casă, aducându-ne astfel, pe lângă sănătatea sufletească

şi pe cea trupească.

SFÂNTUL IPOLIT, episcopul portului roman de la gurile

Tibrului (235), zice într-o scriere a sa că „Bisericile plâng cu multe

lacrimi, fiindcă nu li se aduc jertfe , nici tămâieri“.

În veacul al V-lea, o femeie evlavioasă lăsase la moartea

soţului ei multe daruri pentru săraci şi cumpărase multă

tămâie ca să fie adusă ca jertfă lui Dumnezeu cu prilejul

îngropării ei. Toate acestea le-a lăsat în grija unui bărbat ce se

chema Dioscur. Acesta n-a vrut să aducă jertfă tămâia lăsată,

de aceea a fost mustrat de Sfinţii Episcopi adunaţi în anul 451

în Sinodul de la Calcedon, deoarece prin canonul 3 apostolic

se arată că tămâia este o jertfă bine primită înaintea

Domnului.

                 Tămâierea în timpul Sfintei Liturghii

Tămâierea este aşa de însemnată, încât ea se face la toate

rugăciunile mai de seamă pe care le rosteşte preotul. În vremea Sfintei

Liturghii ea se face de patru ori:

1. Cea dintâi tămâiere e cea din vremea când se pregătesc

prescurea şi vinul pentru a fi prefăcute apoi în Trupul şi Sângele

Domnului. Fumul acelei tămâieri înseamnă întunericul ce s-a făcut

peste tot pământul în timpul răstignirii Domnului.

2. A doua, se face în timpul citirii Apostolului. Prin ea se arată

buna mireasmă a învăţăturilor dumnezeieşti predate nouă prin Sfinţii

Apostoli, în tot locul unde au predicat ei (2 Corinteni 2:14).

3. A treia tămâiere se face în timpul cântării „Heruvicului“.

Aceasta închipuie norii pe care va veni Fiul lui Dumnezeu după cum

zice El Însuşi: „ ŞI ATUNCI VOR VEDEA PE FIUL OMULUI

VENIND PE NORI CU PUTERE ŞI CU SLAVĂ MULTĂ“ (Luca

21:27).

4. A patra tămâiere se face la Axion, adică atunci când preotul

spune din altar: „Mai ales pe Preasfânta, Curata,

Preabinecuvântata, Mărita Stăpâna noastră de Dumnezeu

Născătoarea şi pururea Fecioară Maria“.

                                 Iubiţi credincioşi,

La toate popoarele lumii, chiar dacă sunt necreştine, se întâlneşte
cultul tămâierii (fie că folosesc beţişoare parfumate, lemn de santal etc.) şi
iată că acum după aproape 2000 de ani de credinţă sfântă ortodoxă au
venit sectele să ne înveţe că nu este bine să tămâiem. Deşi există dovezi
biblice clare pentru tămâiat, sectanţii refuză să facă acest lucru fiindcăcrucea, apa sfinţită şi tămâia sau smirna îi arde pe diavoli şi pe slujitorii
lor. Nu vă lăsaţi amăgiţi de ei, fiindcă niciodată nu a existat o epocăpopulată cu atâţia învăţători falşi ca secolele XX şi XXI, atât de bogată în
lucruri materiale, dar atât de săracă spiritual. Numai într-un singur loc
poate fi găsit izvorul adevăratei învăţături, curgând de la însuşi
Dumnezeu, nesecat de secole şi veşnic cristalin: în Sfânta BisericăOrtodoxă. Înţelegând folosul mare şi înţelesurile adânci pe care le avem
din fapta tămâierii, să aducem şi noi ca şi magii, tămâie la sfintele
rugăciuni.După exemplul din Biblie, să aducem şi noi jertfă înaintea Domnului
smirnă sau tămâie şi în nici-un caz răşină. Această răşină este un clei
care se culege de pe coaja molizilor şi care prin ardere scoate fum
afectând pictura Bisericii, cădelniţa, veşmintele şi plămânii celor din
Biserică. Să ne ferim ca de foc să ne afumăm casa, icoanele, şi pe toţi
ai noştri cu fumul urât de Dumnezeu şi otrăvitor al tutunului, căci
banul dat pe tutun este pâinea pe care Dumnezeu ne-a dat-o şi pe care
noi o aruncăm! Deci să ne silim şi noi să ne înmiresmăm viaţa cu
buna mireasmă a tămâierilor sfinte acum şi pururea şi în vecii
vecilor. AMIN.BIBLIOGRAFIE: Biblia E.I.B.M.,Bucureşti, 1994; Arhimandrit Ilie Cleopa, Călăuză în
credinţa ortodoxă, Tipografia centrală Chişinău; Părintele Serafim Rose, Mai aproape de
Dumnezeu, Editura Bunavestire, Galaţi, 2003; Dicţionar de expresii şi locuţiuni româneşti,Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969; Jean Chevalier, Alain Gheerbrand, Dicţionar de
simboluri, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969.