. RETETA DE MANTUIRE ...

Dragă cititorule! Nimeni dintre noi nu e deplin sănătos cu sufletul. Toţi avem şi suferim boli sufleteşti mai mici sau mai mari. Să cădem cu ele înaintea Doctorului şi Tămăduitorului trupurilor şi al sufletelor noastre, rugându-ne: „Sufletul meu, Doamne, cel slăbănog, se află cumplit în multe feluri de păcate şi în fapte netrebnice! Ridică-l cu cercetarea Ta cea dumnezeiască, precum ai ridicat de demult pe slăbănogul, ca, fiind mântuit, să strig Ţie, Îndurate: Dă-mi, Hristoase, tămăduire!“

de la Sfantul Parinte, Paisie Aghioritul

“Limitați-vă nevoile materiale pentru că acestea creează poveri înfricoșătoare și neliniști.
Nu râvniți la oamenii care au bani, confort, slavă și putere, ci la cei care trăiesc în virtute, înțelepciune și dreaptă credință.
Nu cereți de la Dumnezeu lucruri care întăresc numai trupul, ci cereți, în primul rând, ceea ce este bun și folositor pentru suflet.
Schimbați-vă viața, descoperiți sensul vieții, câștigați timpul pe care l-ați pierdut în călătoria voastră de până acum pe acest pământ.
Nu vă încredeți în cugetul oamenilor lumești.
Vindecați-vă de bolile care domină în viața oamenilor care nu au învățat să postească, să se înfrâneze, să se roage și să nădăjduiască.
Nu deznădăjduiți, Dumnezeu este pretutindeni și îl iubește pe om.
Tăiați orice relație cu răul, trăiți liber, în acord cu voia lui Dumnezeu.
Arătați-vă credința și prin faptele dragostei față de aproapele.
Hotărâți-vă, ce vreți mai mult: să plăceți lumii sau să vă întoarceți lângă Dumnezeu.
Aproape toate problemele încep de la gură (de la felul în care vorbești, adică) și de asemenea de la cât de mult depinzi de patimile tale.
Să o iubești pe soția ta mai mult decât pe tine însuți. Cu faptele, nu cu vorbele. Și să nu-i vorbești niciodată urât, fiindcă de fiecare dată limba ucide și distruge dragostea. De asemenea, să luați aminte că unii părinți îi răsfață pe copiii lor și le fac toate voile. Și când răsfeți prea mult pe copil, devine egoist și o va lua pe o cale strâmbă. Mulți părinți au grijă să dea copiilor lor mai mult lucruri materiale. Aceasta este o greșeală.
Trupul are multe pofte materiale, dar viață scurtă. Sufletul are veșnicie: alt drum, altă călătorie.
Sufletul nu sfârșește în pământ, ci la Dumnezeu. Astăzi toți se ocupă de trup, iar nu de nevoile sufletului lor.
- Și care sunt nevoile sufletului, părinte? - Iată, cum să-ți zic? Nevoile sufletului sunt felurite. Și bucuriile sufletului sunt altele decât cele ale trupului. Trupul ușor îl mulțumești, sufletul nu. Dacă ai bani și te duci într-un magazin mare, trupul este mulțumit. Dar ce poți să găsești pentru sufletul tău într-unul din magazinele acelea mari, cum le zice, super marketuri, da. Sufletul are nevoie de alte lucruri. Sufletul are nevoie de pace, liniște, comunicare cu Dumnezeu. Pentru a se întreține trupul, este nevoie de bani și de pâinea cea de toate zilele, dar sufletul, pentru a se întreține, are nevoie de talanți dumnezeiești: pâinea cea cereasca”.

CUM TREBUIE SĂ NE ÎNSEMNĂM CU SEMNUL CINSTITEI ŞI DE VIAŢĂ FĂCĂTOAREI CRUCI?

Dragă cititorule! Nimeni dintre noi nu e deplin sănătos cu sufletul. Toţi avem şi suferim boli sufleteşti mai mici sau mai mari. Să cădem cu ele înaintea Doctorului şi Tămăduitorului trupurilor şi al sufletelor noastre, rugându-ne: „Sufletul meu, Doamne, cel slăbănog, se află cumplit în multe feluri de păcate şi în fapte netrebnice! Ridică-l cu cercetarea Ta cea dumnezeiască, precum ai ridicat de demult pe slăbănogul, ca, fiind mântuit, să strig Ţie, Îndurate: Dă-mi, Hristoase, tămăduire!“



Mai întâi se cade să ştii, frate drag, că de folos este să facem cruce când ne rugămlui Dumnezeu, pentru că acest semn ne aduce de-a pururi aminte „că dacă lemnul în rai oarecând, moartea a odrăslit, aceasta (crucea) viaţă acum a înflorit având pe Domnul cel fără de păcat răstignit pe dânsa ” (Vezi Mineul, la 14 septembrie. Stihira a II-a după scoaterea Sf. Cruci).
Într-adevăr , prin Cruce, Hristos a nimicit vrăjmăşia dintre om şi Domnezeu (Efes. 2, 16) „Împărăţia diavolului s-a risipit, blestemul s-a călcat, moarte de veci s-a omorât, iadul s-a deşertat, morţii au înviat, raiul şi cerul s-a deschis”. De aceea luminat cântă biserica: „Crucea este păzitoarea a toată lumea. Crucea, podoaba Bisericii. Crucea, stăpânia împăraţilor. Crucea întărirea credincioşilor. Crucea, slava îngerilor şi dracilor rană”. (Svetilna de la înălţarea Sfintei Cruci).
Pentru aceste însemnate pricini, rugăciunea credinciosului este întotdeauna întovărăşită de semnul Crucii, aşa cum lumina, nedespărţită este de umbră.
De multe ori însă se văd creştini, care din grabă ori neluare aminte, sau poate chiar din neştiinţă, bolmojesc doar la întâmplare şi oarecum în batjocură chipul crucii, prin mişcări fără de noimă şi lipsite de inţeles, făcute în dreptul nasului sau la piept, în aşa fel, de parcă ar cânta pe coardele închipuite ale unui instrument nevăzut.
Ci ascultă cum ne învaţă Biserica să ne facem cruce: „Trebuie să faci cruce cu mâna dreaptă, punând în fruntea ta cele trei degete mari şi să zici: „În numele Tatălui”. După aceasta pogori mâna la piept, în acelaşi timp şi zici „Şi a Fiului”. De acolo, la umărul drept, zicând: „Şi al Sfântului Duh”, ducând-o şi la cel stâng. Şi după ce te-ai însemnat pe tine, cu acest sfânt semn al crucii, trebuie să sfârşeşti cu cuvântul acesta: „Amin”. Sau când îţi faci cruce, poţi să zici: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, Miluieşte-mă pe mine păcătosul. Amin”.
Credincioşii bisericii apusene, spre deosebire de ortodocşi, fac cruce numai cu două degete – mijlociulşi arătătorul – de vreme ce, zic ei, „Mâna dreaptă înseamnă ipostasul unul al lui Hristos, iar cele două degete, pe cele două firi” ale lui.
Pe de altă parte, nu duc mâna de la dreapta spre stânga, cum facem noi, ci de la stânga spre dreapta, iar în timpul rugăciunii stau cu faţa spre apus şi nu spre răsărit, ca Ortodicşii.
Noi facem crucea cu trei degete, închipuind pe sfânta, de o fiinţă, făcătoare de viaţă şi dedespărţită Treime, în numele căreia ne închinăm.
Ducem mîna de la dreapta spre stânga, pentru că, după cum lămureşte tâlvuitorul canonului 91 al Marelui Vasile „cu închipuirea Crucii căutăm să închipuim pe Hristos cel răstignit pe trupul nostru, care s-a răstignit către răsărit, cu faţa spre apus şi noi căutăm la răsărit închinându-ne. Se înţelege dar că umărul stâng al lui Hristos, vine către cel drept al nostru – stând noi cu faţa către faţa lui – iar cel drept al lui Hristos, către cel stâng al nostru.”
Şi ne închinăm privind spre răsărit în vremea rugăciunii, întrucât „noi raiul îl căutăm, patria noastră din început, sădit de Dumnezeu în Eden, spre răsărit.”
Când facem cruce, nu numai sufletul, dar şi trupul nostru, trebuie să fie pătruns de înfiorare. Drept aceea, smerindu-ne cu duhul, cuviincio lucru este să ne smerim şi cu trupul, înclinându-ne capul cu adâncă evlavie, încredinţaţi fiind că Cel căruia ne închinăm, stă nevăzut de faţă.
De vrei să ştii acum, ce înseamnă împreunarea c elor trei degete mari de la mâna dreaptă, află că ele arată pe Tatăl, nădejdea noastră, pe Fiul, scăparea noastră şi pe Duhul Sfânt, acoperemântul nostru, adică pe Treimea cea de o fiinţă. Iar celelalte degete mai mici, lipite de podul palmei, înfăţişează atât cele două firi ale Mântuitorului Hristos, care a fost Dumnezeu adevărat şi om desăvârşit, cât şi „pe Adam şi Eva, care cu smerenie şi cu pocăinţă, se pleacă nedespărţitei Treimi.”
Când ducem mâna la frunte, care preînchipuie cerul, noi rugăm pe Tatăl cel de sus, să ne dăruiască minte luminată şi gând înţelept, ca astfel ziua şi noaptea să putem cugeta la poruncile Lui.
Pogorând-o de la frunte la piept, care înseamnă pământul, căci acolo este sălaşul inimii, din care purced cugetele cele rele, desfrânările, hoţiile, omorurile, curviile, preacurviile, poftele de înavuţire, vicleniile, înşelăciunea, necumpătarea, pismă, hula, trufia, uşurătatea, furtişagul, mărturia mincinoasă (Marcu, 7, 21; Matei 15, 19) ne rugăm Fiului, care pentru noi şi pentru a noastră mântuire „s-a arătat în trup” ca să ne izbăvească de toate aceste rele şi fărădelegi.
Înălţând apoi dreapta către umeri, mărturisim prin aceasta, că toată viaţa noastră, cu puterile ei sufleteşti şi trupeşti, o punem în slujba lui Dumnezeu şi rugăm pe Duhul Sfânt Mângâietorul, care toate le împlineşte, să ne curăţească simţirile de toată spurcăciunea păcatului şi să ne întărească voinţa spre săvârşirea a tot lucrul bun şi bineplăcut Lui, pentru mântuirea noastră.
În sfârşit, când rostim cuvântul „Amin”, ce se tâlcuieşte „aşa să fie”, arătăm nu numai că ne aducem aminte de tot ce a făcut Dumnezeu pentru noi, dar şi făgăduim în acelaşi timp că nu vom uita nici ceea ce îi suntem noi datori, pentru tot acest noian de binefaceri. Totodată mărturisim că ne vom sili să facem dovada prin viaţa noastră, că întradevăr „iubim pe Dumnezeu din tot cugetul, din toată inima şi din toată virtutea noastră.”