Câinele în oglindă

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...

 Rătăcind pe ici, pe colo, un câine uriaş ajunse într-o odaie care avea pe toţi pereţii oglinzi imense. Astfel se văzu dintr-o dată înconjurat de câini. Se înfurie, începu să scrâşnească din dinţi şi să mârâie. Fireşte, şi câinii din oglindă făcură la fel, descoperindu-şi colţii fioroşi. Câinele nostru începu să se învârtă vertiginos într-o parte şi în alta pentru a se apăra de atacatori, după care - lătrând cu furie - se aruncă asupra unuia dintre presupuşii săi adversari. În urma puternicei izbituri în oglindă, căzu la pământ fără suflare şi plin de sânge. Dacă ar fi dat din coadă prieteneşte o singură dată, toţi câinii ar fi răspuns în acelaşi fel. Şi întâlnirea lor ar fi fost o sărbătoare. GĂSIM TOTDEAUNA CEEA CE CĂUTĂM!!!

Nu te opri niciodată la nivelul lor

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...

                

         Iată ce ar trebui să spunem când ne gândim la oamenii ce ne-au

făcut rău: Nu mă voi opri la nivelul duşmanului meu. Nu mă voi

opri la nivelul celui ce mă urăşte. Nu mă voi opri la nivelul celui ce

mă batjocoreşte. Nu mă voi opri la nivelul celui crud. Aşa am putea

să tălmăcim cuvintele lui Hristos: Să nu răsplăteşti răul cu rău, căci

în acest fel te înjoseşti singur. Iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi vă rugaţi

pentru cei ce vă fac vouă necaz. Când un şoim este atacat de ciori,

în loc să lupte cu ele, se ridică cât mai sus, acolo unde ciorile nu-l

pot ajunge. Tocmai la marea înălţime a dragostei ne cheamă Hristos.

Deci, ocărâţi fiind, binecuvântăm; prigoniţi fiind, răbdăm;

defăimaţi fiind, mângâiem (Sfântul Apostol Pavel).

                                      Doriţi iertare???

        Doriţi iertare pentru păcatele dumneavoastră? Dumnezeu o oferă

fiecăruia! Veniţi, să ne judecăm, zice Domnul. De vor fi păcatele

voastre cum e cârmâzul, ca zăpada le voi albi şi de vor fi roşii ca

purpura, ca lâna albă le voi face (Isaia 1:18). Cel rău

să lase calea lui şi omul cel nelegiuit vicleniile lui şi să

se întoarcă la Domnul, căci El se va milostivi de

dânsul, şi către Dumnezeul nostru cel mult iertător

(Isaia 55:7). Căci gândurile Mele nu sunt ca gândurile

voastre şi căile Mele ca ale voastre, zice Domnul. Şi cât

de departe sunt cerurile de la pământ, aşa de departe sunt căile

Mele de căile voastre şi cugetele Mele de cugetele voastre (Isaia

55:8-9).

Lemnele şi focul

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...

 Să băgăm de seamă că lemnele ce ard în foc ne pot fi şi ele o predică minunată şi un ajutor preţios pentru înţelegerea Sfintei Evanghelii despre dragostea lui Dumnezeu.
De ce ard lemnele când le aprindem? Învăţaţii au aflat că lemnele când ard nu fac altceva decât să dea înapoi căldura pe care au absorbit-o din razele şi căldura soarelui. Focul nu este, aşadar, altceva decât o căldură a soarelui pe care lemnele au absorbit-o în ele şi, când le aprindem, ne-o dau nouă. În această asemănare trebuie să fim şi noi faţă de iubirea Tatălui Ceresc. Soarele şi izvorul iubirii noastre este Dumnezeu şi Jertfa cea Sfântă a Fiului Său. Iubirea ce o primim noi neîncetat din acest izvor infinit, trebuie să o dăm şi noi mai departe. O, ce lucru fioros se vede în ziua de azi! Lemnele cele neînsufleţite ne dau nouă căldura primită de la soare, însă noi nu dăm nimic. Lemnele dau căldură, iar noi dăm răceală. Sorbim căldură şi lumină, dar dăm afară ură şi otravă. La îndemnurile mele de a se împăca doi oameni certaţi, unul spunea aşa: Asta n-o pot face, părinte, nu mă lăsa inima să-l iert! Ba, diavolul nu te lasă! i-am răspuns eu. Dumnezeu te-a iertat prin Jertfa Fiului Său şi tu nu vrei să ierţi.

Bubosul putrezit preamărea pe Dumnezeu

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...

                                                          (aranjament preot Ioan)

     Un prinţ creştin dintr-o ţară depărtată, vrând a-şi împrăştia norii

negri ai feluritelor griji ce-l torturau, a plecat la vânătoare însoţit de

mai mulţi curteni ai săi. Străbătând el pădurile seculare de pe dealuri

şi din creierii munţilor, deodată au observat în depărtare o cireadă de

cerbi. Fiecare din vânători s-a luat cu câinele său de vânătoare după

câte un cerb, pentru a-l vâna. Prinţul şi-a îndreptat privirile spre cel

mai mare cerb şi alerga cu câinii săi de vânătoare pe urmele lui. După

câtva timp de alergare, pierzând urma cerbului, s-a aşezat pe trunchiul

unui copac, ca să se odihnească puţin, şi pentru a trage cu urechea să

vadă încotro se aud câinii şi tovarăşii săi. Cum sta el aşa, ascultând cu

încordare, deodată auzi vibrând straturile aerului de prin văi şi simţi

glasul unei cântări aşa de minunată şi plăcută, încât i se părea mai

mult o cântare îngerească, decât omenească. Văzându-se transportat în

mrejile fermecate ale acelei cântări dulci şi foarte plăcută, prinţul s-a

sculat şi a plecat în direcţia de unde auzea venind acea cântare.

După ce a alergat câtva timp trecând peste plaiuri, vâlcele şi

felurite coclaruri, a ajuns aproape de o poieniţă. În luminişul ei a văzut

stând pe o buturugă un om zdrenţuros, care cânta minunat. „Doamne,

îşi zise el, ce minune mai e şi asta? Omul acesta este aşa de sărac,

că hainele-i curg bucăţi, bucăţi de pe el, încât i se vede şi

goliciunea trupului! Oare cum îi mai arde lui să cânte aşa! Am să

mă apropii de el mai bine, să văd ce minune mai este şi aceasta?“

Acestea cugetându-le prinţul a pornit îndată, păşind încet, încet, către

omul acela. Deodată însă îl izbeşte o putoare nesuferită ce venea de la

omul zdrenţuros, care se veselea cântând Domnului.

Prinţul a scos din buzunar repede o năframă parfumată şi punândo

repede la nas, s-a apropiat de cântăreţul din luminişul acelei

pustietăţi. Când a ajuns aproape de el, ce să-i vadă ochii? Omul

zdrenţuros care cânta, era peste tot corpul plin de bube ca lov şi

săracul Lazăr, despre care ne istoriseşte Sfânta Scriptură. De la cap

până la tălpile picioarelor era numai răni sângerânde şi puroioase.

Printre rupturile hainelor zdrenţuite, prinţul a văzut corpul bietului om

plin de răni din care curgeau puroaie, împrăştiind în toate părţile o

putoare nesuferită. Prinţul văzând bietul om copleşit de cea mai

neagră mizerie, cântând cu atâta dragoste şi transportându-se cu o

bucurie inexplicabilă în alte lumi mai bune, nemaiputându-se stăpâni,

l-a întrebat cu mare mirare, zicându-i: „Omule putrezit de viu în

această neagră mizerie, cum îţi mai vine a cânta cu atâta duioşie,

când te vezi căzut în această cumplită nefericire...“.

Omul întrerupându-şi cântarea i-a răspuns:

„Ce te minunezi domnişorule?! Ceea ce vezi la mine acuma e

roada nădejdii Dumnezeieşti care lucrează în fiecare adevărat

creştin. Eu ştiu că Preasfântul Dumnezeu a pus în acest vas (corp)

de lut, o comoară de mare preţ ,,Sufletul meu“ care e o părticică

din Dumnezeirea Lui, o icoană vie în care se oglindesc

Dumnezeieştile Feţe: a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh. După

rânduiala Dumnezeiască, când vasul acesta se va strica, sufletul

meu îmbrăcat cu focul sfânt al dragostei, va ieşi, va zbura şi va

merge pentru a se uni pe vecie cu Acela Care m-a zidit. Când

vasul (trupul) acesta era tânăr, voinic şi tare, mi se cuvenea să

suspin adeseori după fericirea veşnică; iar acum când văd bine că

acest vas de lut, adică trupul meu a intrat în putrefacţie, mi se

cade să mă bucur cu mare bucurie şi să înalţ cu toată duioşia

firească, laude şi mulţumiri Creatorului meu, spre care alerg

tinzând a mă uni cu El“.

Acestea zicându-le acel om, a continuat iarăşi a lăuda cu mare

înflăcărare pe Dumnezeu, iar prinţul – minunându-se de cele ce văzuse

şi auzise – a plecat la palatul său îndreptat şi edificat sufleteşte.