SĂ-MI SPUI TU, DOAMNE!

Să-mi spui Tu, Doamne, cine sunt
Ce rost am eu în lume?
Căci Tu m-ai făcut din pământ
Părinţii mi-au pus nume.

Îngenunchiată mă uit în sus
Şi spun: „Doamne, mă iartă!“
În vis, mi-ai rostit numele pus
Şi-am tresărit îndată.

Tu, ne-ai făcut Doamne, din lut,
Ne-ai dat ca pază, îngeri
Da-n viaţă-ades, eu am trecut
Prin Valea cea de plângeri!

Cu timpu-am aflat cine sunt,
Sunt trecător prin lume.
Sunt simplu om, azi, pe pământ,
Şi-aicea am un nume!
(Georgeta. Craiova, 23, februarie, 2009)

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...

Care e rugăciunea primită de Dumnezeu?

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...

 
- Părinte, cum să ne rugăm? Unii citesc mereu rugăciuni din cărţi, acatiste, paraclise, alţii se roagă doar cu propriile lor cuvinte. Care e rugăciunea primită de Dumnezeu?

- O rugăciune izbucnită din inimă, plină de încredere. Dumnezeu este foarte prezent în viaţa noastră, şi atunci, oriunde suntem, ne putem adresa Lui, iar El este prezent mereu şi ne ascultă. Să ne rugăm cu această încredere în Dumnezeu, cu această credinţă puternică, iar nu cu o rugăciune formală. Pentru că, adeseori, noi ne rugăm, dar n-avem încrederea aceasta că Domnul ne poate ajuta. Spunem rugăciunea, dar n-avem credinţă, n-avem această încredere în Dumnezeu cu toată fiinţa noastră. Atunci ne ascultă Dumnezeu, când ne rugăm cu încredere.

- Există şi un program de rugăciune pentru creştinul din lume, un program pe care el ar putea să-l respecte zilnic?

- Eu pot să vă dau un exemplu, nu un program. Nu prea cred în programe încredinţate românilor noştri, pentru că le respectă 2-3 zile şi după aceea le părăsesc, că se plictisesc. Le acceptă cu vorba, dar practic se lasă repede. E şi o vorbă, că la noi, la români, o sărbătoare nu durează mai mult de trei zile.

Să vă dau acum exemplul practic, din Pateric. În Orient, acolo unde s-a petrecut întâmplarea, de obicei plouă foarte rar. Un tânăr din vremea aceea mergea să vadă un bătrân care trăia în deşert. Când a ajuns, bătrânul l-a întrebat: “Ce mai este prin lume?”.

Iar fratele i-a răspuns: “E secetă mare. Se roagă preoţii în biserici şi tot nu plouă”. Bătrânul s-a mirat: “Cum frate? Vă rugaţi şi tot nu plouă? Ia să ne rugăm şi noi”. Bătrânul s-a pregătit pentru rugăciune, apoi şi-a ridicat mâinile în sus şi a spus câteva cuvinte către Dumnezeu. Le-a spus în taină, nu cu voce tare, şi deodată a început ploaia! Nu plouase de luni de zile. “Vezi frate? Dacă ne rugăm, plouă”. Bietul tânăr a rămas foarte uimit, n-a mai putut să spună nimic. E o întâmplare reală, nu o pildă. Ce înţelegem din ea? Că o rugăciune din inimă, din toată fiinţa, plină de smerenie, a adus imediat un răspuns din partea lui Dumnezeu. Imediat a plouat! Asta e o rugăciune adevărată!

Noi însă nu ştim să ne rugăm. Suntem risipiţi în aşa măsură, încât chiar când ne rugăm pentru noi, pentru ziua de astăzi, pentru un necaz, nu suntem “acasă” totdeauna. Ne rugăm şi mintea “scapă”, alunecă, şi te surprinzi că te gândeşti la altceva, chiar atunci când te rogi. Iar dacă nu te rogi continuu, cu încredere şi cu smerenie, El nu-ţi răspunde. Asta ne trebuie, o rugăciune plină de luare aminte, plină de atenţie. Domnul este prezent în fiecare zi şi noapte, este mereu lângă fiecare dintre noi; ne vede şi cunoaşte tot adâncul nostru, toate neputinţele. El ne cunoaşte, dar noi suntem cu gândul şi la El, şi în altă parte. Asta şi din cauza vrăjmaşului diavol, care caută să ne despartă de Dumnezeu şi aduce fel de fel de motive, de argumente, chemări şi ispite în mintea omului. Aşa ajungem să ne luăm după sugestiile lui şi să ne despărţim de Dumnezeu. Mai ales atunci când omul se roagă, demonul încearcă să intre în viaţa lui intimă ca să-l separe de Dumnezeu. De aceea, în asemenea împrejurări, când ştie că I se adresează lui Dumnezeu, omul trebuie să rostească rugăciunea cu multă căinţă, să-şi reproşeze lui însuşi că, iată, stă de vorbă cu Dumnezeu, dar mintea lui este departe, neatentă. Sunt şi oameni care au această bunăcuviinţă faţă de Dumnezeu şi îşi reproşează că sunt risipiţi, şi nu sunt conştienţi în apropierea de Dumnezeu, iar Dumnezeu vede această căinţă şi răspunde. Dar, cel mai adesea, mintea noastră e risipită şi ne rugăm formal. Sunt persoane care citesc noaptea multe acatiste, dar după ce citesc, dimineaţa se scoală şi încep să bârfească, să judece. Asta este ca şi cum nu s-ar fi rugat, şi de aceea, aceste rugăciuni nu sunt luate în seamă de Dumnezeu.

Părintele Sofian Boghiu

LEGENDA OUALOR ROSII

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE


Se spune că în vremea când Iisus era răstignit pe cruce, şi suferea pentru păcatele noastre, în Cetatea Ierusalim a venit o femeie care a adus cuiva un coş plin cu ouă. Trecând ea prin acel oraş a auzit că Domnul nostru Iisus Hristos a fost condamnat la moarte şi a fost dus să fie răstignit pe dealul Golgota.
Când femeia a auzit vestea aceea cutremurătoare, inima ei a fost cuprinsă de o mare durere. Ea era cu atât mai supărată pentru că Iisus l-a vindecat odată pe fiul ei, care era bolnav de moarte.
Aşa cum era, cu coşul plin de ouă, a fugit repede la dealul Golgota, unde Iisus era bătut în cuie pe cruce şi nişte soldaţi îl păzeau. Din mâinile şi picioarele Lui sfinte curgeau stropi mari de sânge.
Femeia şi-a aşezat coşul ei cu ouă acolo jos, lângă crucea Domnului, şi a început să se roage plângând de durere:
- Doamne Sfinte, Tu, care ai făcut numai bine, ai salvat oameni de la moarte, ai înviat morţii şi ne-ai învăţat să credem în Dumnezeu, acum eşti răstignit pe cruce ca cel mai mare duşman. Te rugăm, iartă-ne pe noi, păcătoşii, şi lasă-ne un semn, să ne aducem aminte de suferinţa pe care ai îndurat-o pentru noi.
Când s-a ridicat femeia de jos, ouăle din coşul ei erau toate roşii de la sângele care picurase pe ele din rănile Lui Iisus. Femeia n-a mai mers acasă, ci a rămas în oraşul Ierusalim. După trei zile de la răstignire, acea femeie împreună cu alte femei au mers la mormântul Domnului, dar acesta era gol şi atunci s-au bucurat mult, spunând: Hristos a înviat!
Plină de bucurie, femeia spunea tuturor despre ouăle roşii din coşul ei, care erau semnul suferinţelor Lui Iisus pe cruce. Cu ochii strălucind de bucurie împărţea tuturor câte un ou roşu, spunându-le: Hristos a înviat!
De atunci, în fiecare an, în Vinerea Mare, femeia aceea credincioasă îşi pregătea câte un coş cu ouă roşii în amintirea Răstignirii şi Învierii Domnului. Le împărţea copiilor şi săracilor, povestindu-le despre suferinţele lui Iisus pentru mântuirea noastră, a oamenilor. Apoi îi punea să ciocnească în amintirea Învierii Domnului, spunându-le: Hristos a înviat!, şi primind răspunsul: Adevărat a înviat!
De la femeia aceea a rămas obiceiul să fie vopsite ouă roşii de Paşti şi să fie dăruite în amintirea Patimilor şi Învierii Domnului.

Tot omul este un cerşetor

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...
Doamne mare e puterea ta ...te rog nu ne abandona ...

 „Gol am ieşit din pântecele maicii mele şi gol mă voi întoarce în mormânt“ (Iov 1:21).

     Căciula de pe capul lui este luată de pomană de la un miel, blana de la palton cu care-i înfăşoară gâtul este de la vulpe, cureaua cu care se încinge bărbatul la pantaloni este făcută din pielea unui viţel, cojocul Alain-Delon este de la oaie; cămaşa lui s-a croit din cânepa ogoarelor, nasturii de la cămăşi sunt din sideful obţinut din scoici, iar încălţămintea i-au dat-o animalele rumegătoare. Dacă ar trebui să dea înapoi toate câte le-a primit, atunci ar rămâne mai golaş ca puii de pasăre! Omul este foarte sărac („Iar eu sunt sărac şi sărman, Dumnezeule ajută-mă!“ – Psalmul 69:6), cu viaţa mai scurtă ca a untului în faţa razelor de soare. Omul, după ce a înţeles că este pământ, sărac, şi orb, şi gol, să privească în stânga şi în dreapta, dar să se uite şi în sus şi nu doar când deschide umbrela, ci să vadă norii care se învolburează, care urcă şi coboară căci aşa este şi viaţa lui. Omul ar trebui să privească apa cu bulbucii ei sclipicioşi, care acum răsar şi imediat se sparg şi pier, fiindcă aşa este şi viaţa lui. Omul să-şi aducă aminte că de moarte nu poate scăpa. „Nimeni însă nu poate să scape de la moarte, nici să plătească lui Dumnezeu preţ de răscumpărare, că răscumpărarea sufletului e prea scumpă şi niciodată nu se va putea face, ca să rămână cineva pe totdeauna viu şi să nu vadă niciodată moartea“ (Psalm 48:7-9).
 Omul trebuie să gândească aşa: Ce s-a ales de Adam??? Ce s-a ales de Lameh care a trăit 777 de ani??? Unde sunt ei??? Ce sunt???
Atunci va zice omul: da, oricare trup omenesc este un biet pumn de ţărână. Omul să nu uite că rădăcina sa este pământul. Şi dacă Cel care i-a dat duhul i-l ia înapoi, el devine din nou pământ bun de  făcut cărămizi: căci „pământ eşti, şi în pământ te vei întoarce“ (Facerea 3:19).
Oricine doreşte şi caută să primească harul dumnezeiesc, să i-l dăruiască Dumnezeu, trebuie întâi de toate să-şi cunoască foarte bine propria existenţă, să se cunoască pe sine. Acesta este adevărul adevărat. Pentru că orice lucru are un început. Şi dacă începutul nu-l poţi afla, nu ai cum să ajungi la bun sfârşit. Iar începutul şi adevărul este să cunoască omul că este nimic, zero, şi că din nimic au fost toate făcute. „A zis şi s-au făcut“. A zis şi s-a făcut pământul. Şi luând ţărână a sădit pe om. Fără suflare, un om de pământ. Aceasta este existenţa ta. Aceasta suntem toţi, pământ şi ţărână. Aceasta este prima lecţie pe care trebuie să o înveţi foarte bine pentru ca harul lui Dumnezeu să vină şi să rămână pentru totdeauna cu tine. Din aceasta vine cunoştinţa adevărată şi tot din aceasta se naşte smerenia. Să nu fii greoi la cuvinte când spui acestea, ci foarte sigur pe tine să mărturiseşti adevărul: „sunt pământ, praf şi ţărână“. Aceasta este prima noastră mamă. Şi atunci ar trebui ca omul să ia ţărână şi să o presare în capul cel fudul şi gol şi să-şi aducă aminte că de moarte nu va scăpa nici el. Sfântul Vasile cel Mare spune că: „Cea mai înalta filozofie este gândul la moarte“. Însă, o, ce fiinţă nobilă, ce făptură minunată este OMUL, care cu înţelepciunea lui atât de mult se deosebeşte de dobitoace; făptură care e ruptă din mâinile lui Dumnezeu; făptură menită să stea cu îngerii la masă. Şi totuşi, omul se lasă înşelat de diavoli şi ajunge să se ruşineze de chipul Ziditorului. Un om care este stăpânit de patimi.
 Omul invidios seamănă cu un dulău colţos, care nu-l poate suferi pe semenul lui.
 Omul lacom are maţele pestriţe şi se aseamănă cu un şarpe veninos care se repede într-una să muşte, să ucidă.
 Omul plin de mândrie este plin de sine ca un curcan, care se umflă de însăşi goliciunea lui.
 Omul lacom este ca un lup care veşnic umblă să sfâşie şi să înghită.

„Deşertăciuni sunt toate cele omeneşti. Câte nu rămân după moarte! Nu merge cu noi bogăţia, nu ne însoţeşte mărirea, căci venind moartea, toate acestea pier“.

                                                                     PREOT IOAN

Scara cerului

Doamne, ca un pământ sec
şi neudat de-atâta vreme te doresc!
Coordonată a vieţii, n-am cum să te uit,
baţi mereu în inima mea,
oriunde aş fugi, în tine rămân, acolo m-ai zidit!
Amintirile tale înoată înapoi,
pergamentul lor arde în interior,
focul pasiunii nu se clatină, ai ritmul cuvintelor,
în camera mea, încuietorile sunt sacre,
tentantă cheie a inimii, până în cer mă simţi!

Te sărut, îngerul meu cu aripa întinsă
spre soare! În mine te zideşti uşor şi adânc,
cu aceeaşi plăcere prin care
Dumnezeu şi artistul respiră creaţia.

Alături de mine pe drumul cunoaşterii,
undeva în mine te-ai pierdut,
nu ştii dacă te mai regăseşti, tu cel dinainte,
demult în lumea din tine,
undeva pe urmele mele erai,
acum faci paşi în nemărginirea desfăşurată
ca un cerşaf ce despică cerul
şi, rând pe rând, te-aşează în inima mea,
mi-auzi vocea tremurândă, plină de tonuri celeste,
încărcată de pasiune,
ceva divin în tot ce vibrează pe corzile ei.
În tine ai ascuns tot cerul, frumoaso!
Întinde-mi o mână ori deschide-mi fereastra,
întunericul dispare şi lumina e-n toi!
Rămâi în mine ca o stea luminoasă,
vestind mereu o naştere, o străfulgerare
venită din neant a căzut peste mine,
împins de-o forţă nevăzută
am intrat în acele adâncuri,
cu groaza că te-ndrepţi spre nu-ştii-unde,
atracţia spre dincolo e un miraj, ştii sigur
că porneşti acolo şi totuşi te lupţi să rămâi aici,
aerul tău e mereu altundeva,
drumul mereu diferit, în mine simt privirea ta.

O dulcele meu vis şi cântec al lumilor mele!
Dumnezeu există şi l-am văzut în tine
pe când totul era unul şi unul era-n toţi!
Treizeci de trepte, treizeci de cuvinte,
treizeci de stări
şi treizeci de popasuri pe scara cerului parcurgi.

Cum să-ţi dau drumul când contopită eşti cu mine?
Deschizătoare de drumuri, ia copilul de mână,
mergi înainte, legată de el arată-i calea,
numai în ochii tăi poate privi cerul!
Ai descoperit că eşti iubirea şi-acum nu vrei să o mai cauţi!

Autor

Irina_Lucia_Mihalca

---

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...

SEMNUL SFINTEI CRUCI

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...

Semnul crucii este nouă
Scutul cel mântuitor
Care depărtează răul
Şi ne dă la toate spor.

Deci să facem cum se cade
Creştinescul nostru semn,
Căci vrăjmaşii fug atuncia
Ca de prea cinstitul lemn.

Iar acei ce bat în cobză
Şi pe cruce o îngână
Au sămânţa necredinţii
Şi pecete rea la mână!

N-au evlavie în suflet
Nici ruşine la obraz
Plecăciune nu pot face
Că-i boierul pe grumaz!


Domnul cerurile pleacă
Pentru neamul omenesc
Iar la El să-şi plece capul
Mulţi creştini nu se silesc.

El întinde sus pe cruce
Mâinile dumnezeieşti
Tu măcar a face semnul
Omule nu te sileşti.

El ne mântuie creştine
Săvârşindu-se pe lemn
Iară tu socoţi ruşine
Ca să faci al crucii semn!

PAHARUL

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...

Autor: Camelia Cristea



Te uită la mine, ştiu că îţi pasă,
E rana deschisă şi rău mă apasă!
Tăcerea ce strigă, printre tăceri,
Aduce a toamna, plâng primăveri.

Râuri de lacrimi curg la icoane,
Braţele mele astăzi sunt goale!
Tai o bucată din sufletul meu,
Martor îmi este doar Dumnezeu.

Bat şi metanii, citesc din psaltire,
Topesc ca şi ceara, durerea ce vine.
Smirnă, tămâie şi busuioc
Mă lepăd de mine...,atâta cât pot!

Ruga aduce mereu alinare...,
Alerg iar prin mine cu tălpile goale
Clopot de floare, ram de măslin,
Paharul acesta acum este plin...!

foto internet

Camelia Cristea

IZVORUL TAMADUIRII 2014 2

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...

MAICA DOMNULUI: "Sf. Gheorghe" o icoana din Rusia

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE!BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...

                                         "Sf. Gheorghe" o icoana din Rusia

Tatăl său a suferit un martir pentru Hristos, mama lui, care a deţinut un imobil în Palestina, sa mutat acolo cu fiul său şi la adus într-o pietate stricta / George a dat moştenirea lui la săraci, şi a venit la Senat, a mărturisit el însuşi un creştin, a denunţat falsitatea zeilor păgâni şi a cerut tuturor să recunoască adevărata credinţă în Hristos: "Eu sunt un slujitor al lui Hristos, Dumnezeul meu, şi de încredere în El, a m aparut printre voi pe cont propriu pentru a mărturisesc adevărul. "Ce este adevărul -?" Lui Pilat întrebare repetată este unul dintre demnitarii.  "Adevărul este Cristos însuşi, condusă de tine" - a răspuns sfântul. Surprins de încredere de un amator, razboinic, împăratul a cerut să nu-l strice tinereţea lui, slava, cinstea şi să renunţe la Hristos. . În urma eşecului său în închisoare, în cazul în care la învins în picioare tocurilor şi zdrobit pieptul cu o piatră grea.  A doua zi, la interogatoriu, epuizat, dar ferm în spirit,George, din nou, a răspuns împăratului: "Mai degraba te  torturarea mine, ca mine, ai chinuit."  Apoi, Diocletian a poruncit să supună  martirul la cele mai rafinate torturi . . El şi pune în şanţ, îngropare de var, şi a pus pe Red Hot de fier cizme-său, şi bate venele boul, astfel încât trupul şi sângele amestecat cu pământ şi charodeystvennymi plante iarbă. Dar sfântul, credinţa în Hristos, a scăpat nevătămat. . Mai mult, care transportă chinuri grele  George a făcut minuni şi vindecare, a ridicat mort. Mare a întărit Domnul Însuşi, ca el într-un vis. Faptele şi minunile sale a adus neamuri, pentru a cunoaşte adevărul, şi mulţi au crezut în Hristos. Imaginea de secole George nu a mers cu bannere şi stemele vechi Rusia şi capitalul său.
SF GHEORGHE ESTE SERBAT PE 23 APRILIE

traducere din limba RUSA...

HRISTOS A INVIAT! PENTRU NOI!

Banca magică

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...
               ÎNCHIPUIESTE-ŢI... că la un concurs ai câştigat următorul premiu: În fiecare dimineaţă banca ta îţi pune la dispoziţie 86.400 EURO pe contul tău privat. Însă acest premiu îşi are şi regulile sale proprii, aşa cum fiecare joc are anumite reguli. 
Prima regulă ar fi: Tot ce n-ai cheltuit în cursul zilei, ţi se ia înapoi. Nu poţi să transferi banii în alt cont. Poţi numai să-i cheltui. Dar în fiecare dimineaţă, când tu te trezeşti, banca îţi deschide un cont nou cu alţi 86.400 EURO pentru ziua în curs.
 A doua regulă: Banca poate să încheie jocul fără preaviz, poate să spună oricând: „Este gata, jocul s-a terminat!" Ea poate să închidă contul şi tu nu mai primeşti unul nou. 
TU personal ce ai face? Nu ţi-ai cumpăra tot ce doreşti să cumperi? Nu numai pentru tine, ci şi pentru toţi oamenii, pe care-i iubeşti...?! CORECT? Poate chiar şi pentru oameni, pe care nici nu-i cunoşti, pentru că nu ai putea să cheltui niciodată totul doar pentru tine... CORECT? Ai încerca să cheltui şi să valorifici fiecare cent. CORECT? De fapt acest JOC este Realitatea!! Fiecare dintre noi are asa o Bancă “magică”. Însă n-o vedem! Banca magică este timpul.

 În fiecare dimineaţă, când ne trezim, ni se dăruiesc 86.400 secunde de viaţă fiecare zi, iar când adormim seara, restul de timp rămas nu ni se trece în credit. Ceea ce n-am trăit în ziua aceea, este pierdut pentru totdeauna! Ziua de ieri a trecut! În fiecare dimineaţă contul începe să se umple din nou, dar banca poate să desfiinţeze contul oricând... fără preaviz. Ce faci, deci cu cele 86.400 secunde ale tale ??? 
        Nu sunt mult mai valoroase decât aceeaşi cantitate în Euro? Gândeşte-te la asta şi gândeşte-te mereu la asta: Trăieşte secundele vieţii tale, pentru că timpul se consumă mult mai repede decât crezi tu! Aşa cum se spune în Sfânta Biserică Ortodoxă: Toată viaţa noastră lui Hristos să o dăm, asa sa facem si sa ne gandim la Iisus Hristos mai des decat respiram. Amin. !

Slava lui Hristos

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...



Vine Primavara in vesmant speranta,
Infloreste pomii, mugurii luminosi,
E un fel de oda sfanta de inchinare
Pentru frumusete, slava lui Hristos!

Picura din ceruri lacrimi de iubire,
Sa spele pamantul ce e intinat
Sa trezeasca lumea azi din amortire
Mirul din magnolii, leac de vindecat!

Ramurile ninse, ruga la utrenii
Punem la icoane, fir de busuioc,
Constiintei nostre, haina primenita
Lumanari in verde, viata cu folos!

Camelia Cristea

Locul special si rugaciunea speciala

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...

Oamenii dintr-un sat nu se imbolnaveau si nu mureau, astfel ca se dusese vestea pana departe ca locuitorii de aici sunt cei mai fericiti din lume. Preotul din sat stia in padure un loc special si acolo mergand spunea rugaciunea speciala. Apoi acel preot a fost trimis in misiune si alt preot i-a luat locul. Acest preot stia doar locul special din padure, dar nu stia si rugaciunea speciala, dar la fel, nimeni nu se imbolnavea si nimeni nu murea. Apoi si acest preot a trebuit sa plece, fiind mutat de ierarhul locului si i-a luat locul un altul, care nu stia unde este locul special, dar stia rugaciunea speciala, astfel ca nimeni din sat nu se imbolnavea si nimeni nu murea.

Dupa acesta a venit un alt preot care nu stia nici unde e locul special, nu stia nici rugaciunea speciala, dar se ruga fierbinte pentru oamenii din sat si nimeni nu se imbolnavea si nimeni nu murea. Dupa acesta a venit alt preot care abia de se mai ruga pentru sateni zicand: "Cum Doamne, oamenii acestia nu sunt fapturile Tale!? Nu am sa spun rugaciuni speciale, caci la urma urmei poti sa faci ce vrei cu acesti oameni. Cu totii suntem in mana Ta, atotputernica!”.

Si Dumnezeu a auzit si aceasta rugaciune si a continuat sa-i ajute pe sateni, in ciuda faptului ca unii cautand locul special si rugaciunea speciala au uitat ca Dumnezeu aude si gandurile noastre si ca Acesta se afla in tot locul.

RUGACIUNEA DE MULTUMIRE

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU

Pr. Marius Picu, Parohia Móstoles, Spania
Noi, când vorbim de rugăciunea de mulţumire, ca de fapt când vorbim de tot ceea ce decurge din învăţătura noastră creştină, avem în vedere acel om care îl are în viaţa lui pe Dumnezeu, în care Dumnezeu este prezent şi vorbeşte permanent. Este o precizare pe care o fac de la început, pentru că întotdeauna, în viaţa noastră, vom fi tentaţi şi vom merge fie într-o parte, fie în alta. În viaţa cotidiană nu există un om eminamente laic şi un om absolut duhovnicesc, pentru că trupul şi sufletul formează natura noastră umană, dar înclinarea noastră spre una sau spre cealaltă ne face să fim mai mult sau mai puţin duhovniceşti. Fericitul Augustin spunea că dacă omul nu va fi duhovnicesc până şi în trup, el va fi trupesc până şi în suflet, adică în natura noastră sufletească pătrunde gândul materialităţii sub toate formele pe care le îmbracă în această societate pe care noi o trăim şi care vedem că aleargă mai mult după o bunăstare materială. Dar, la nivelul aspiraţiei personale, această dorinţă de apropiere de Dumnezeu, care se manifestă în întreaga viaţă, se vede mai puţin. Înduhovnicirea este un termen despre care se discută, dar, de fapt, ea nu există, ea se trăieşte. Omul înduhovnicit niciodată nu va recunoaşte că are o viaţă duhovnicească, viaţa întreagă e o mulţumire, el nu face diferenţa între a mulţumi şi a cere şi, în urma mulţumirii pe care o are omul, el primeşte chiar înainte de a cere.
Nu aş vrea să ajungem să vorbim despre această taină la modul "este bine să facem aşa sau altfel" şi să înşirăm anumite metode după care putem să-i mulţumim lui Dumnezeu. Viaţa de comuniune a omului cu Dumnezeu nu este plină de metode, ci pur şi simplu este acea viaţă nouă pe care ne-a dăruit-o Mântuitorul şi atunci rugăciunea de mulţumire este de fapt viaţa omului în comuniune cu Dumnezeu. Rugăciunea nu este o înşiruire nici de cereri, nici de mulţumiri, ea este de fapt o cale care ne apropie de Dumnezeu. În măsura în care parcurgem această cale, apropiindu-ne de Dumnezeu, simţim din ce în ce mai mult prezenţa Lui şi trăim în El, ceea ce ne dăruieşte starea de bucurie care trece dincolo de o simplă cerere sau chiar de mulţumire, este o viaţă în comuniunea cu Dumnezeu.

           După ce primim ajutorul Domnului într-un necaz, sau boală, omul simte nevoia de a-I             mulţumi   concret. Cum o poate face?

Cu toţii avem nevoie de ceva concret în viaţă, trebuie să avem nişte planuri după care să ne organizăm propria viaţă şi, atunci când avem parte de bucurie şi împlinire, să ştim să-i mulţumim lui Dumnezeu. Am întâlnit o doamnă bolnavă de cancer de mai mulţi ani şi care, conform tuturor medicilor, ar fi trebuit să fie de mult trecută în veşnicie. Avea tot timpul cu ea o iconiţă cu care intra în toate operaţiile, trecând astfel cu bine de toate intervenţiile, spre uimirea medicilor. Şi mi-a zis aşa: "Noi nu ştim să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru cele mai simple lucruri". Nu s-a vindecat, dar a ajuns la o împăcare, că nu ştim ce mare bucurie e propria viaţă. Deci mulţumirea este pentru viaţă.
Într-adevăr, ni se întâmplă, în propria viaţă, să avem împliniri, diferite reuşite, când Îi cerem lui Dumnezeu ceva. Dar în momentul în care se împlinesc, considerăm că s-au împlinit fără ca Dumnezeu să fi intervenit. Cerem un lucru lui Dumnezeu, ni se împlineşte, dar nici măcar nu ne mai aducem aminte că se putea ca Dumnezeu să ne împlinească această dorinţă.
De ce se întâmplă aceasta? E o mare ispită în lumea contemporană, a înmulţirii răutăţii, care îmbracă diferite forme şi ne cuprinde pe toţi şi avem senzaţia că cel mai important e să reuşim şi să ne apărăm pe noi înşine. Dacă ne apărăm pe noi înşine uităm că mai există şi altcineva care să ne ajute atunci când avem nevoie.
În viaţa aceasta suntem prinşi de foarte multe iţe, nu ne lasă să avem libertate, dar Mântuitorul a spus: "Cunoaşteţi adevărul şi adevărul vă va face liberi", or, adevărul este Hristos. Mulţumirea fariseului este una standard, corectă, dar Dumnezeu nu aşteaptă din partea noastră corectitudine, ci ne aşteaptă pe noi, cu bune şi cu rele, să ne dăruim Lui şi ne iartă El păcatele noastre. Dacă stăm deoparte, putem fi corecţi, dar corectitudinea ţine de societate şi de contextul în care trăim.

DOAMNE NU  NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...

RUGACIUNE

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...

Pacatuiesc contra iubirii Tale,Doamne
Nu numai azi, ci-n orice zi a vietii mele
Copil nu sunt, dar nici marama unei doamne
Nu mi-ar acoperi pacatele prea grele.

Ma rog cu umilinta indurarii Tale
Nevrednic intre-atatia muritori
Tu ma pazesti in asta lume
Trimite-mi dar, de pace facatori!

Tu stii si floarea rasarita intre stanci
Cum stii de mine-n orice clipa a vietii mele
M-ai invatat si sfintele porunci
Sa nu le-ncalc, sa nu am ganduri rele.

Eu sunt nevrednic, pacatos, scarbit...
Si-a mele pacate Te-au rastignit...
Te rog din suflet, Doamne Sfinte,
Ajuta-mi si de-acuma inainte

Ca pasii mei sa-ndrept spre calea mantuirii
Ingerii sa imi deschida poarta fericirii!

RUGACIUNEA MAMEI PENTRU COPII EI

FIE   DOAMNE MILA  TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...

         Doamne, ajuta-ma sa le ofer copiilor mei ce este mai bun; nu lucruri, ci ceea ce este mai bun din mine, pretuindu-i in zilele bune si in zilele rele, atat ale lor cat si ale mele. Invata-ma sa-i accept pentru ceea ce sunt ei, nu doar pentru ceea ce fac; sa ascult ceea ce spun si ei sa ma asculte pe mine; sa-i incurajez in atingerea obiectivelor lor , nu ale mele. Ajuta-ma sa le ofer un camin unde respectul si integritatea sunt pietre de temelie si unde exista suficienta încredere pentru a le ridica moralul. Fa sa le inspir curajul de a fi sinceri cu ei insisi; independenta de a-si purta singuri de grija si credinta de a se baza pe Tine. Ajuta-ma sa-i disciplinez fara sa-i injosesc, sa le cer o purtare buna, fara sa uit de purtarea mea si ajuta-i sa stie ca au parte de dragoste nelimitata din partea mea, indiferent de ceea ce fac. Ajuta-ma sa-i hranesc bine, sa-i imbrac cum se cuvine si sa am suficient pentru a le da bani de buzunar- nu pentru munca pe care o fac ei, ci pentru placerea pe care o aduc. Ajuta-ma sa fiu moderata in toate aceste privinte, asa incat bucuria de a primi sa-i ajute sa descopere bucuria de a darui. Vegheaza ca responsabilitatile lor sa fie reale, dar sa nu fie o povara pentru ei; asteptarile mele sa fie inalte, dar nu coplesitoare, iar lauda sa fie chibzuita si adusa cand trebuie. Ajuta-ma sa-i invat ca perseventa este cea mai buna rasplata a muncii. Iar cand vine vremea ajuta-ma sa ma bucur de fiecare realizare, oricat de mica, fara sa ma prefac nici macar o data ca as avea vreun merit. 
Mai presus de toate, ajuta-ma sa-i inradacinez bine in adevarul Tau, incat sa-i pot lasa sa plece. In numele lui Iisus, amin! 

Ce să faci dacă ţi-e ruşine să mărturiseşti un păcat?

                      FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE!    BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...

                  Ieromonah Savatie Baștovoi

Răspunsul la această întrebare îl vei găsi în orice îndreptar de spovedanie, cred însă că nu pe cel tămăduitor. Sunt sigur că tocmai pentru asta cauţi un răspuns, un alt răspuns decât cel pe care nu mă îndoiesc că îl ştii deja, dar care, în starea în care eşti, nu-ţi este de niciun folos. De aceea, nici eu nu te voi apostrofa clasic: „E de la dracu’ ruşinea, trebuie să o depăşeşti şi să-ţi mărturiseşti păcatul!”

Vlădica Antonie, episcopul Surojului, îşi amintea cu duioşie o întâmplare din adolescenţa sa, care i-a schimbat viaţa. Mărturisesc că această întâmplare a avut acelaşi efect şi asupra vieţii mele. Odată, după terminarea slujbei, tânărul s-a apropiat la miruit de preotul care îl smintise prin faptul că-i părea beat. Totuşi, dintr-o politeţe făţarnică, a încercat să-i sărute mâna, pe care preotul şi-a tras-o ruşinat, scuzându-se pentru starea în care este.

După ce lumea s-a împrăştiat, tânărul, atins de gestul părintelui, s-a apropiat de el să-şi ceară iertare. Părintele era atât de mâhnit, încât aproape că plângea. Şi i-a mărturisit tânărului că îi pare rău că e aşa, dar nu mai poate, pentru că tocmai i-au murit într-un accident soţia şi copilul.

Atunci, viitorul mitropolit al Surojului a avut următoarea revelaţie simplă, dar fundamentală. El a înţeles că una este a citi în Biblie despre răbdarea lui Iov şi a-l da ca exemplu altora, când îi vezi necăjiţi, şi alta este să ţi se întâmple chiar ţie un necaz atât de mare.

Viaţa creştină autentică începe cu înţelegerea acestui lucru simplu. Să înţelegem că nu întotdeauna putem îndeplini sfaturile atât de bune, de altfel, ale Sfinţilor Părinţi şi chiar ale Mântuitorului.

Nu întotdeauna avem puterea necesară, curajul şi, pur şi simplu, voinţa. Dar, cu toate acestea, să nu uităm că chiar şi atunci, fie că suntem ispitiţi şi chiar stăpâniţi de draci, fie de pornirile normale ale firii, noi, totuşi, rămânem creştini. Nişte creştini loviţi, dar creştini. Să înţelegem că viaţa creştinului nu este alcătuită doar din victorii, doar din reuşite, ci, poate, mai ales, din înfrângeri, dar din nişte înfrângeri suportate cu bărbăţie.

Pentru noi, creştinii, o înfrângere suportată cu bărbăţie e mai mare decât o victorie dobândită mişeleşte, adică cu îngâmfare. Foarte uşor o astfel de victorie te poate arunca în afara terenului de luptă. Adică, în cazul nostru, cineva care îşi mărturiseşte păcatele cu prea multă uşurinţă îşi poate pune întrebarea de ce i se întâmplă asta? Nu cumva tocmai pentru faptul că nu îi par chiar atât de grave? Nu cumva, tocmai pentru faptul că şi-a pierdut duhul adevăratei pocăinţe?

Da, păcatul tău poate fi şi avort, şi homosexualitate, şi crima. Dar să ştii că sunt oameni care mărturisesc aceste păcate aproape cu seninătate, iar undeva, în vreo mănăstire uitată, există poate un frate care se tânguie grozav pentru faptul că a mâncat un măr din copacul din care nu avea binecuvântare să mănânce. Avem în Pateric cazul unui frate care era chinuit îngrozitor de faptul că, făcând ascultare la trapeză (bucătărie), mânca din oala cu unt.

Aşa că, după părerea mea, ruşinea pe care o simţim, atunci când vine vremea să mărturisim un păcat, poate că nu depinde atât de gravitatea păcatului săvârşit, cât de intensitatea pocăinţei noastre. Pentru a nu permite încununarea unei pocăinţe atât de bărbăteşti şi atât de plăcute lui Dumnezeu, diavolul se ridică împotriva noastră şi ne îngreuiază şi mai mult frământarea, sporindu-ne nu doar ruşinea, ci, odată cu ea, şi deznădejdea.

Dar ce înseamnă să te declari învins? Oare faptul că nu poţi mărturisi un anume păcat preotului? Nu. Încă nu. Aceasta este doar o lovitură, o lovitură pe care e şi firesc ca orice luptă să o presupună. Dar încă nu este înfrângere, încă este încăierare. Înfrângerea este atunci când noi începem să fugim nu doar de preot, ci chiar şi de Hristos, când ajungi să crezi că nu doar preotul nu te mai poate înţelege, ci până şi Hristos, până şi El nu te mai poate ierta.

Ziceam că ruşinea aceasta poate fi nu atât din cauza gravităţii păcatului, cât poate din cauza intensităţii pocăinţei. Şi-ar fi prea trist să ratăm şansa unei încununări pe măsura zbuciumului nostru. Cununa însă stă pe un loc mai înalt decât noi şi închipuie-ţi că nu avem nimic pe care să călcăm pentru a o ajunge: nici scaun, nici vreo piatră sau buturugă. Tot ce avem la îndemână e păcatul nostru, pe care trebuie să călcăm, ca pe o scară, ca pe un loc înalt şi să ajungem până la cunună.

Aşadar, dacă nu o poţi spune preotului la care te spovedeşti de obicei, du-te şi o spune unui preot necunoscut, du-te într-un oraş străin, într-o ţară străină, unde nu te mai ştie nimeni, şi spune-o primului preot care îţi iese în cale, numai spune-o.

Dacă ţi-ai pierdut încrederea în preoţi, că poţi cădea şi în această ispită, spune-o unui om în care ai încredere. Dacă nu ai nici măcar un astfel de om, spune-o direct lui Dumnezeu, spune-I-o neîncetat. De fapt, sunt convins că amintirea păcatului te obsedează oricum, dar tu spune-o deschis, cu nădejde, nu fugind de Dumnezeu.

Ia cazul lui Petru şi Iuda. Şi Iuda s-a aprins de pocăinţă, a fugit şi a aruncat banii dobândiţi pe sânge. Iuda, spre deosebire de Petru, a recunoscut sângele lui Hristos ca fiind „nevinovat”, adică, practic, a înfruntat hotărârea iudeilor, a înfruntat tot Templul care L-a condamnat pe Hristos la moarte.

Petru nu a avut putere să facă aceasta, nici măcar în faţa unei simple femei care i-a zis că l-a văzut printre ucenici. Petru s-a lepădat cu jurământ de Hristos, în timp ce Iuda L-a mărturisit fără frică „nevinovat” şi nu doar în faţa unei simple femei, care nu i-ar fi putut face nimic, ci în faţa legiuitorilor iudei, care îl puteau da la moarte.

Şi cu toate acestea, pocăinţa cea mare a lui Iuda nu i-a folosit la nimic, pentru că Iuda, deşi se căia, fugea de Dumnezeu, nu avea îndrăzneala să I se mărturisească. Iuda, care a avut curaj să mărturisească înaintea oamenilor, nu a avut curaj să mărturisească lui Dumnezeu, iar Petru, deşi s-a speriat şi s-a ruşinat de oameni, totuşi, atunci când a fost vremea, s-a mărturisit lui Dumnezeu.

Care a fost mărturisirea lui Petru? A zis el oare: „Doamne am greşit că Te-am trădat, iartă-mă!”? Nu. Petru a mărturisit altfel, şocant pentru noi. Petru a zis: „Doamne, Tu ştii toate, Tu ştii că Te iubesc”. Aşa să repeţi şi tu, chiar dacă nici tu nu o crezi. Să o spui, tocmai pentru că e o minciună, dar e o minciună care ai vrea să fie adevărată. Poate chiar e un adevăr, un adevăr la care puţini dintre noi putem ajunge, dar îl râvnim. Să plângi şi să repeţi minciuna aceasta lui Dumnezeu, să I-o spui în faţă: „Doamne, Tu ştii toate, Tu ştii că Te iubesc!”

Dumnezeu ştie păcatul nostru, Îl ştia chiar mai înainte de a ne fi adus pe lume. Şi totuşi, El nu a împiedicat naşterea noastră. Oare nu arată asta încrederea lui Dumnezeu faţă de noi, oare nu arată marea nădejde pe care şi-a pus-o El în noi?

De ce să dezamăgim pe Cineva atât de minunat cum este Dumnezeu?

Acelaşi vlădică Antonie, într-o predică la Naşterea Domnului, care ştiu bine că n-a fost tradusă în româneşte, propune o discuţie, nu atât despre credinţa omului în Dumnezeu, care este o temă arhidiscutată, cât despre credinţa lui Dumnezeu în om.

Vlădica aminteşte de o povestioară, se pare, fără o prea mare valoare literară, în schimb de mare adâncime duhovnicească. Autorul îşi închipuie sfatul Sfintei Treimi la facerea omului. Dumnezeu Tatăl ar fi spus: „Să facem om după chipul şi asemănarea noastră”. „Da, dar omul acesta va cădea – zise Duhul -, şi Tu, Fiule, va trebui să mori pentru El”. „Să-l facem, dar, sau să nu-L facem?” – a întrebat Tatăl. „Să-L facem” – a zis Fiul.
Iată nădejdea pe care şi-a pus-o Dumnezeu în om! Acestui Dumnezeu ne mărturisim noi, de acesta ne ruşinăm, pe acesta Îl iubim.

Dacă încă nu-ţi poţi mărturisi păcatul tău preotului, nu deznădăjdui, spune-l lui Dumnezeu. Şi adaugă la acel păcat şi toate motivele pentru care nu-l poţi mărturisi. Să-i spui lui Dumnezeu toate aşa cum sunt, cu simplitate. Să nu te desparţi de Dumnezeu. Poţi să-I spui că nu e drept cu tine, că este chiar El vinovat pentru păcatul Tău, poţi să cleveteşti tot pământul înaintea Lui, toţi preoţii şi episcopii, dar să spui totul cu faţa către El şi să nu te linişteşti până când nu obţii un răspuns de la El. Poate că, la un moment dat, îţi vei da seama că ceea ce-i spui este o minciună, poate că nu. Să ştii însă că El te va înţelege, orice i-ai spune. Şi să te linişteşti.

Lui ai voie să-i spui toate, tocmai pentru a nu ajunge să te reverşi înaintea oamenilor. Dar să te păzeşti a cleveti pe preoţi sau pe oricare alt om în faţa oamenilor, până ce te vei linişti desăvârşit.

Numai lui Dumnezeu să-i pârăşti pe toţi, că El te va înţelege, El ştie toate. Şi-n toată vremea, oricât de deznădăjduit sau revoltat vei fi, să nu uiţi că totul nu este decât o ispită, o ispită vremelnică, pe care trebuie să o înfrângi.

Va veni şi timpul când o vei putea spune preotului, adica tot lui Dumnezeu, dar cu martor. Nu-ţi va părea atât de greu, om este şi el, chinuit de gânduri ca şi tine, pentru că, aşa cum spune Apostolul Pavel, oare nu „tot trupul geme şi suspină cu suspine negrăite, aşteptând infierea”?

Gândeşte-te că acesta nu e decât un păcat neînsemnat, un păcat oarecare. Că viaţa s-ar putea să te arunce, de acum înainte, în nişte păcate atât de mari, încât cele pentru care te frămânţi acum să-ţi pară fleacuri. Şi, dacă pe acesta nu-l poţi mărturisi, cu acelea ce vei face?

„Îndrăzneşte, Eu am biruit lumea”.

POVESTEA MĂRULUI

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...

 „A fost odată, demult, un măr uriaş. Un băieţel venea mereu să se joace pe lângă el, se urca până la vârful lui, gusta din mere, adormea fericit la umbra copacului. Ce mai! Îi plăcea tare mult copacul lui, iar mărul îl iubea şi el tare mult. Dar, într-o zi, băieţelul veni lângă copacul său, foarte abătut. Copacul îl imbie: - Vino să te joci cu mine! Băieţelul îi răspunse: - Nu mai sunt copil mic, să-mi găsesc de joacă în jurul copacilor! Vreau jucării, dar am nevoie de bani, ca să le cumpăr! - Îmi pare rău, nu am bani, dar poţi culege toate merele mele şi să le vinzi. Astfel, vei face bani destui, pentru a-ţi cumpăra jucării. Cât de fericit era băiatul acum! El culese merele şi cu ele plecă bucuros. Dar, după aceea, el încetă să mai vină să viziteze copacul. Mărul era tare trist, căci îi era dor de copil. Dar într-o zi, copilul veni iar la vechiul său prieten, care-l îmbie: - Vino să te joci cu mine! - N-am timp de joacă! Răspunse băiatul. Trebuie să muncesc pentru familia mea. Avem nevoie de o casă în care să ne adăpostim. Poţi să mă ajuţi? - Îmi pare rău, dar eu nu am nici o casă să-ţi dau, fu răspunsul copacului. Dar poţi să tai crengile mele şi să-ţi faci o casă din ele. Aşa că băiatul se apucă să taie toate crengile copacului şi plecă fericit. Copacul s-a bucurat să-l facă pe băiat iarăşi fericit, dar, după ce plecă, băiatul nu se mai întoarse la copac. Copacul era iar trist şi singuratic. Într-o zi călduroasă, de vară, băiatul sosi iar, spre fericirea copacului. 
  - Vino să te joci cu mine, a spus el. 
  - Oh! Sunt tare trist şi simt că îmbătrânesc. Aş dori să călătoresc pe mare şi să mă odihnesc.
  Poţi să-mi dai o barcă?
- Poţi folosi trunchiul meu ca să-ţi construieşti o barcă. Astfel, vei putea să călătoreşti fericit spre zări îndepărtate. Aşa că băiatul tăie trunchiul şi-şi făcu o barcă, cu care călători pe mări timp îndelungat. După mulţi ani, se reîntoarse la copac. Copacul îi spuse: „Îmi pare rău, băiatul meu, dar nu mai am nimic să-ţi dau. Nu mai am mere pentru tine. 
- Nu am dinţi să le mănânc! a spus băiatul. - Nici trunchi să te urci pe el.
- Sunt prea bătrân pentru asta, acum, fu răspunsul băiatului. - Nu mai am, într-adevăr, nimic să-ţi ofer; poate, doar rădăcinile mele, care se sting, a zis copacul cu lacrimi.
 - Nu mai am nevoie de nimic; doar de un loc de odihnă. Sunt foarte obosit, după toţi aceşti ani!, a răspuns băiatul.
- Foarte bine! Rădăcinile mele sunt cel mai bun loc de odihnă. Vino, vino şi stai aici, cu mine, şi te odihneşte! Băiatul s-a aşezat lângă copac, iar copacul era fericit, zâmbind printre lacrimi“. 
 Aceasta este povestea fiecăruia dintre noi. 
Copacul - sunt părinţii. Când suntem mici, îndrăgim joaca în preajma lor. Când creştem, îi părăsim. Mai venim pe la ei, când avem nevoie de ceva, dacă vrem un sfat pentru sufletul nostru sau, şi mai rău, îi părăsim şi plecăm definitiv de lângă ei pentru o viaţă pe care ei nu ne-o mai pot oferi. Dar, indiferent ce se întâmplă, părinţii sunt alături de noi, spre a ne ajuta cu tot ce pot, să ne facă fericiţi. Poate vă gândiţi că băiatul era plin de cruzime, dar aşa ne cam tratăm, cu toţii, părinţii.

Spune-ţi povestea aceasta şi altora şi iubiţi-vă mereu, părinţii, în aşa fel încât copiii voştri să ia exemplu de la voi..

AM FOST LA DOMNUL!

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...
AM FOST LA DOMNUL!

Dacă aţi ştii cu câtă bucurie,
Azi noapte-am mers la Domnul, sus!
Eram într-o călătorie
În visul meu, către Iisus.

Înmărmuresc! Mă uit tăcută,
La locul ce e veşnic Sfânt!
- „Doamne, spune-mi că nu-s pierdută!
Voi asculta al Tău Cuvânt!

Ce privelişte minunată!
Doamne, vreau cât mai mult să ştiu
Ce e-nnăuntru, cum arată
Şi pentru ce noi o iubim?”

- „Să ştiţi, de mergeţi pe calea dreaptă
Voi, nu veţi fii în veci uitaţi.
Aici, pe toţi, Iisus v-aşteaptă,
Să veniţi când sunteţi chemaţi.

Oameni buni, legea mea e Sfântă,
Pe voi, toţi, vă vreau vindecaţi.
Vor fi în Rai, doar ce-i ce- ascultă
Cuvântul meu. Şi-n alb, voi veţi fi- îmbrăcaţi.

Aici, nu dai peste durere,
Aici n-ai lacrimi, nici suspin,
Căci pentru om, sunt mângâiere!
Aici e locul cel divin”.

- „Închin imnuri înălţătoare,
Atunci, când stau la rugăciuni.
Şi, sufletul nu mă mai doare.
Mai fă Doamne, nişte minuni!

Vreau Doamne, să fim împreună,
Eu, soţul şi părinţii mei,
Sub ocrotirea Ta cea bună
Fă o minune dacă vrei!

Viaţa noastră e luminată,
De Tine. Ştiu, eşti Bun şi Sfânt!
Iar bunătatea ţi-o arată
Cum ai făcut şi pe pământ”!

Acolo, sus, în Cerul Sfânt
Vom merge toţi la El odată.
Chiar de-am greşit, Domnul ne iartă,
Dar să-mplinim al Său Cuvânt!

- „Mai dă-mi Iisuse, iar putere,
Vreau ca să uit de chin şi jale.
Şterge din suflet a mea durere,
Doar cu-n gest al mâinii Tale!”

Ce bucurie şi câtă iubire,
Va fi alături de Bunul Iisus!
Şi, Doamne, ce mare fericire!
Nu pot să spun, cât e de spus...

Dar, omule, ai grijă şi ia aminte,
C-alăturea de Domnul Sfint,
Nu va sta cel care mai înainte
Cinstit şi curat n-a trăit pe pământ.

- „Doamne, de poţi, te rog mă iartă,
Că am păcate de nedescris,
Paşii pe drumul Tău mă poartă,
Noaptea când eu păşesc în vis.

Mi-ai dat o cruce grea ca să duc
Şi de copil eu am suferit.
Doamne, poate c-atâta merit,
Dar ştiu că mereu m-ai iubit!”
În vis, Iisus mereu se arată,
Şi-n Cer, locul e pregătit,
Ne-aşteaptă îngerii pe toţi, îndată
Dar, după ce ne-am mântuit!

Georgeta
(Craiova, 23 februarie, 2009)

SFATURI ORTODOXE

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...

                 Vai de crestinii care isi aseaza televizorul in partea de
rasarit, in fata sfintelor icoane; caci acolo, in televizor, apar fel de fel de imagini cu continut imoral, care strica sufletul si mintea pana si celor mai mici copii. Sa fiti atenti ca mare pacat este sa distrugeti sufletul copiilor.
Tot asa de mare pacat fac si acei care tin in casa tablouri ce reprezinta nuduri, precum si reviste pornografice; caci acestia sunt idolii moderni ai veacului de pe urma. Sa se stie clar, ca in casa unde se afla astfel de tablouri si reviste pornografice acolo locuieste diavolul; caci acestea sunt icoanele desfranatilor.
In multe case sunt plini peretii cu fel de fel de chipuri de prin reviste, care intuneca mintea ispitindu-i pe tineri la desfrau. Din astfel de case a fugit Darul lui Dumnezeu. Sa nu va mirati de ce duhurile necurate va fac fel de fel de neplaceri, de ce sunt atatea boli si suferinte in copii, in oameni mari, de ce sunt certuri, de ce se lipesc vrajile, de ce e atata rautate, cearta si neascultare de parinti. Mamele sa ia seama la copiii lor, sa le controleze bine dulapurile si unde gasesc astfel de reviste, pe foc cu ele, distrugeti idolii, luati otrava de la ochii si gura copiilor, caci mare rau le fac aceste lucruri. Din ele au invatat sa faca niste pacate urate si mari si au cazut in boli mintale.
De aceea sunt nervosi, s-au inrait si indobitocit cu totul. Iata idolii de care vorbeste Sfanta Carte; acestia sunt idolii, nu sfintele icoane cum zic sectantii, care reprezinta chipul Domnului Hristos, al Maicii Sale si ale sfintilor. Am vazut deci care sunt icoanele cele rele, icoanele desfranatilor.
Sa vedem acum care sunt icoanele betivilor si tutunarilor.
      Nu stiu daca dumneavoastra ati vazut, dar mie mi s-a intamplat sa vad in unele case cate o vitrina cu sticle de tot felul, unele pline, altele goale, numai de frumusete, cu etichete pe ele, unele straine, altele romanesti. Toate acestea reprezinta icoanele betivilor.
In alte case am vazut cate o vitrina cu fel de fel de cartoane de etichete ce reprezinta emblema diferitelor tigari scumpe. Tabachera, luleaua si foitele, brichetele, scrumierele, toate acestea sunt icoanele tutunarilor. 
      Iata idolii pe care trebuie sa-i sfarame si sa-i arunce crestinul din casa, din viata lui, ca sa devina un ucenic al lui Iisus si un fiu al imparatiei cerului; caci nimic spurcat si necurat nu va intra in imparatia lui Dumnezeu. Pe acestea toate sa stiti, iubiti crestini, le condamna Sfanta Biserica, Sfintii Apostoli si toti sfintii nostri parinti. —

.https://www.facebook.com/OVIDIU.FLO