DOAMNE...

Chiar dac-ar fi să-ndur din greu
dureri şi lanţuri, şi ruşine,
ajută-mi, Dumnezeul meu,
să nu pot să mă las de Tine!
Chiar dac-ar fi să fiu răpit
şi-n noapte dus de mâini haine,
oricât închis şi chinuit,
să nu pot să mă las de Tine.
Chiar dac-ar fi să mi se ia
tot ce-am avut pe lângă mine,
sărac şi gol de-aş rămânea,
să nu pot să mă las de Tine.
Chiar dac-ar fi să zac flămând,
bolnav şi-uitat la uşi străine,
lovit şi alungat, nicicând
să nu pot să mă las de Tine.
Chiar dac-ar fi cei dragi ai mei
răpiţi şi duşi de lângă mine,
zdrobit de dorul după ei,
să nu pot să mă las de Tine.
Chiar dac-ar fi să ştiu că mor
departe, dus în zări străine,
tânjind de-al casei mele dor,
să nu pot să mă las de Tine.
Chiar dac-ar fi să fiu ucis
de cei cu mâini de sânge pline,
pân-la sfârşit să spun deschis
că nu pot să mă las de Tine.
Iar pentru toate-acestea, Sus,
tot ce-mi doresc eu de la Tine
e ca să văd atunci, Iisus,
că nici Tu nu Te laşi de mine!
Traian DORZ

Cea mai scurta cale catre rai: Nu judeca si nu vei fi judecat !

Trăiau undeva nişte oameni foarte păcătoşi, alături de alţii, foarte drepţi. A trecut multă vreme. Păcătoşii au murit, şi pentru că nu s-au pocăit, au mers în iad. Au murit şi cei drepţi. Şi pe ei Dumnezeu i-a trimis în iad. Păcătoşii au fost foarte miraţi când i-au văzut pe cei drepţi împreună cu ei, în locul de osândă. Şi i-au întrebat:„Noi am greşit şi nu ne-am pocăit şi din acest motiv ne aflăm în iad; dar voi, drepţi fiind, care n-aţi săvârşit faptele noastre, ce căutaţi aici?” Drepţii le-au răspuns: „Voi greşeaţi şi noi vă osândeam.”

Dacă nu am avea nici o greşeală, numai prin osândirea aproapelui suntem vrednici de gheenă, pentru că, în faţa lui Dumnezeu, osândirea, adică răpirea dreptului lui Dumnezeu, este un păcat foarte mare. Să nu ne grăbim să osândim, pentru că de multe ori vedem păcatul celui ce greşeşte, dar pocăinţa lui cea din ascuns nu o cunoaştem. Şi cât de cumplit este să osândeşti pe acela pe care chiar Dumnezeu l-a iertat şi l-a îndreptat.

Despre păcatul judecării preoţilor:

Cine venerează pe preot, va avea şi mai multă veneraţie faţă de Dumnezeu. Şi dacă preotul ar fi necurat, Dumnezeu, văzând că tu, din veneraţie pentru El, îl cinsteşti chiar şi aşa, nevrednic de cinste, Dumnezeu Însuşi îţi va răsplăti. Preotul este îngerul lui Dumnezeu. Oare grăieşte ceva de la sine? Dacă tu îl dispreţuieşti, nu pe el îl dispreţuieşti, ci pe Dumnezeu care l-a uns. Dar de unde, vei spune, e cunoscut că Dumnezeu l-a uns pe el? Dar dacă nu eşti convins de aceasta, deşartă este nădejdea ta. Dacă Dumnezeu nu săvârşeşte ceva prin el, atunci nici tu nu ai botezul, nici cu Sfintele Taine nu te împărtăşeşti, nici blagoslovenie nu primeşti, şi prin urmare, tu nu eşti creştin. Dumnezeu lucrează pentru mântuirea poporului prin toţi preoţii, chiar dacă ei s-ar arăta nevrednici. Sf. Ioan Gură de Aur aduce o lămurire importantă: Pe cel ce propovăduieşte nedreptatea, adică învăţătura cea eretică, să nu îl ascultaţi, chiar dacă ar fi şi înger; dar dacă cineva propovăduieşte dreapta învăţătură ortodoxă, să luaţi atunci aminte, nu la viaţa lui, ci la cuvintele lui.Dar de ce, vei spune, îmi vorbeşte mie, iar el nu împlineşte? Nu el îţi vorbeşte – lămureşte Sf. Ioan Gură de Aur – ţie îţi porunceşte Hristos.

Dacă trimiterea harului asupra credincioşilor ar fi atârnat de vrednicia preoţilor, atunci toţi creştinii care au păstori nevrednici, ar fi fost lipsiţi de el. Dar Dumnezeu trimite harul Său şi prin păstorii cei nevrednici ca să nu rămână păgubiţi cei ce însetează după mântuire. Oricât de păcătos ar fi preotul, Taina săvârşită de către el este mântuitoare pentru noi, pentru că el nu o săvârşeşte cu puterea sa, ci cu puterea harului lui Dumnezeu, dată lui prin hirotonie.

IUBIREA DE OAMENI

Era odată o femeie, care crezându-se mare credincioasă, zicea adesea: ,,N-am nevoie de nimeni, căci Dumnezeu îmi este deajuns”.
Şi iată că într-o zi, tot din mândrie, căzu într-un lac mlăştinos şi, cu apa până la gât, începu să strige după ajutor. Săriră nişte vecini de-ai ei, priviră, dar grăiră: ,,Păi n-ai zis dumneata că n-ai nevoie de ajutorul nostru…”. Şi se uitară la ea fără să o ajute. Cum n-avea nici o scăpare de la cei din jur, femeia strigă tare după bărbatul ei, care venind în grabă îi zise şi el fără să o ajute:
- Ce pot face eu, un biet păcătos de care ţi-ai legat viaţa?
În cele din urmă veni tatăl femeii, un bărbat credincios şi înţelept, care ajutând-o să iasă din apă, o mustră cu blândeţe:
- Desigur, fata mea, Dumnezeu este TOTUL în viaţa noastră, dar nesocotind pe semenii noştri, noi Îl supărăm pe Dumnezeu şi astfel El nu ne mai ajută. Pe Dumnezeu se cada să-L iubim mai întâi, dar El ne porunceşte să-i iubim şi pe semenii noştri, chiar dacă ei sunt păcătoşi; Domnul ne ajută, dacă şi noi ne ajutăm unii pe alţii.
De la această întâmplare, femeia a înţeles care e voia lui Dumnezeu şi i-a iubit pe oameni aşa cum ne-a poruncit Dumnezeu: ,,Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”.

IUBIREA
"Cu cât mai mare e iubirea, cu atât mai mari sunt şi suferinţele sufletului; cu cât mai deplină e iubirea, cu atât mai deplină e cunoştinţa; cu cât mai fierbinte e iubirea, cu atât mai fierbinte e rugăciunea; cu cât mai desăvârşită e iubirea, cu atât mai sfântă e viaţa" (Sf. Siluan Athonitul)

Examenul lui Iov

                                                              Un examen de credinta

Biblia este plina de examene de credinta, prin care Domnul Dumnezeu a pus la încercare credinta robilor Sai.
Printr-un un astfel de examen de credinta a trecut si dreptul Iov. Cine era Iov? Era, asa cum spune cartea care-i poarta numele, un om „fara prihana si curat la suflet. El se temea de Dumnezeu si se abatea de la rau”. Se laudau si îngerii
din cer cu viata lui Iov.

Într-o zi, împreuna cu „fiii lui Dumnezeu” s-a înfatisat si Satana în fata lui Dumnezeu.

„Domnul a zis catre Satana: De unde vii? Si Satana a raspuns: Din cutreierarea pamântului si de la plimbarea pe care am facut-o pe el. (Iata si aici o dovada ca Satana cutreiera mereu pamântul, cautând pe cine sa înghita).

Si Domnul i-a zis: Ai vazut pe robul Meu Iov? Nu este nimeni ca el pe pamânt. Este un om fara prihana si curat la suflet, care se teme de Dumnezeu si se abate de la rau.

Si Satana a raspuns Domnului: Oare degeaba se teme Iov de Dumnezeu? Nu l-ai ocrotit Tu pe el, casa lui si tot ce este al lui? Ai binecuvântat lucrul mâinilor lui si turmele lui acopar tara.

Dar ia întinde-Ti mâna si atinge-Te de tot ce are, si sunt încredintat ca Te va blestema în fata.
Domnul a zis Satanei: Iata, îti dau pe mâna tot ce are, numai asupra lui sa nu întinzi mâna” (Iov 1, 6-12).
Si ca focul unui grozav bombardament au început sa curga nenorocirile asupra lui Iov…

Averea, vitele, casele, copiii, totul a pierdut în chip naprasnic – repede si pe neasteptate. Nenorocirile
se tineau lant, una dupa alta. Iov a pierdut tot, dar n-a pierdut credinta… Si, aruncându-se la pamânt, Iov „s-a închinat si a zis: «Gol am iesit din pântecele mamei mele si gol ma voi întoarce în sânul pamântului. Domnul a dat, Domnul a luat, Numele Domnului fie binecuvântat». În toate acestea, Iov n-a pacatuit deloc, si n-a vorbit nimic necuviincios împotriva lui Dumnezeu” (Iov 1, 20-22).

Iov a trecut cu bine peste acest examen greu. În curând însa avea sa urmeze o încercare si mai grea. O boala îngrozitoare îi cuprinse trupul întreg; o buba rea, din talpa picioarelor si pâna în crestetul capului, îl facea sa sufere dureri amare si grele. I se topeau oasele si carnea de dureri înfricosate, dar Satana nu l-a putut desparti de
dragostea lui Dumnezeu. Din mijlocul acestui examen de credinta striga Iov: „Chiar daca nu voi mai avea carne pe mine, chiar daca mi-ar lua viata, eu totusi voi vedea pe Dumnezeu si El îmi va fi binevoitor” (Iov 19, 26).
Iov, cu examenul lui, este pus în fata noastra sa ne cercetam si sa grijim, caci si noi, de multe ori, trebuie sa trecem prin câte un examen de credinta. Caci pâna când esti sanatos si toate îti merg bine, nu e lucru mare sa fii credincios.

Examenul credintei începe în clipa când se face noapte în viata ta. Când vin încercarile si loviturile, Domnul îti pune la încercare credinta ta. Plângi si te rogi – si, drept raspuns, loviturile sporesc si mai mult. Cerul parca nu aude si nu vede strigarea ta. Dar credinta cea tare, în clipe ca acestea îsi arata puterea. Respinsa mereu, ea striga mai tare pe Domnul. Alungata mereu, ea se arunca mai cu putere la picioarele Domnului.
Credinta cea tare striga: Fa ce vrei cu mine, Doamne; bate-ma, omoara-ma… eu nu ma las de Tine! Aceasta e credinta biruitoare, adevarata credinta, care nu se lasa de Domnul orice i s-ar întâmpla.
Cel ce a trecut si trece printr-un astfel de examen, acela e crestinul cel viu si biruitor.
( Continuare ) »