Rugăciunea ortodocşilor pentru un ales al lui Dumnezeu

Deoarece un duh rău pluteşte peste ţara noastră şi vrăjmaşii din afară şi dinlăuntrul ei lucrează cu vrăjmaşul cel mare pentru nefericirea neamului românesc, propunem această rugăciune care să se rostească în fiecare Miercuri şi Vineri şi la fiecare Sfântă Liturghie. Iar cei ce au mai multă râvnă pentru ţară şi neam, s-o zică zilnic, atât în ţară, cât şi în afara hotarelor, oriunde un Român trăieşte şi se roagă pentru Biserică, ţară şi neamul lui. Faceţi să ajungă această rugăciune la toţi fraţii şi surorile voastre în Domnul.

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin !

Prea Sfântă Treime, Părinte, Fiule şi Duhule Sfinte, certat-ai neamul acesta al nostru cu secetă, boli şi pierderea avuţiei naţionale. Au flămânzit copiii Tăi, Doamne, au pierit bătrânii de mustrarea Ta şi rodul grânelor şi al muncii noastre s-a uscat sau a putrezit prin mânia Ta. În multe feluri ai mustraţ Stăpâne, pe poporul Tău, pe tineri şi pe bătrâni, pe voinici şi pe copilandri, căci toţi am greşit înaintea Ta şi ne-am abătut, am călcat poruncile Tale şi de dreptatea Ta nu ne-am adus aminte. S-a umplut paharul răbdarii Tale şi răuţătile noastre s-au înmulţit mai mult decât grindina şi seceta cu care ne-ai cercat. Ca nişte fii rătăcitori ne-am îndepărtat de Tine, dar azi ne întoarcem asemenea Fiului risipitor şi strigăm către Tine din adâncul inimii noastre îndurerate: Dumnezeul părinţilor noştri, care ai trimis harul şi pacea Ta peste înaintaşii noştri şi precum în vremurile grele ale neamului nostru ai ridicat la nevoie bărbaţi vrednici care au luat pe umerii lor greutăţile poporului, aşa ridică şi acum un bărbat cu suflet mare, gata de orice sacrificiu prin care să se răscumpere păcatele poporului nostru înaintea Ta, Stăpâne.

Dă-i harul Tău, pune în el virtuţile cereşti pe care le dai celor care te iubesc pe Tine şi dă-i binecuvântarea Bisericii Tale întemeiate pe sângele iubitului Tău Fiu.
Fă-l pe dânsul fiu adevărat al Bisericii Ortodoxe, binecuvântat de ierarhi şi iubit de popor că, deplin luminat cu lumina cunoştinţei Tale să ducă neamul acesta al Tău, Doamne, pe drumul salvării din necazurile în care propriile păcate l-au scufundaţ spre soarele Dreptăţii, Răsăritul cel de Sus, Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

Sfântă Maică a lui Dumnezeu, ajută neamul şi ţara noastră! Toate puterile cereşti, apăraţi pământul ţării noastre de năvălirile vrăjmaşului văzut şi nevăzut. Toţi sfinţii, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi!

adaptare după Rugăciune pentru Anul Acesta(2001),

a Părintelui Gheorghe Calciu Dumitreasa

DESPRE DIAVOL

	M-am lăsat înşelat de multe ori în ultima vreme, diavolul e mult mai viclean decât îmi închipuiam. Şi mai rău decât atât, diavolul e şi foarte răbdător, nu se grăbeşte deloc, ci duce o luptă susţinută împotriva noastră clipă de clipă. Imediat am impresia, după ce fac o faptă bună, că n-am cum să ajung în iad, că o să mă mântuiască Dumnezeu. Şi din cauza asta mă las pe o ureche şi nu mai lupt aşa cum trebuie, nu mai stau împotriva răului din mine aşa cum s-ar cuveni. Cel rău caută ispite adecvate fiecărui om. Pe unii îi aruncă în pacate mari din prima, şi nu se mai pot ridica din ele. Pe alţii îi impinge înainte să facă fapte bune ca să se poată lăuda şi preamări. Pe cei căldicei îi răceşte şi mai tare cu fel de fel de ispite şi plăceri. Dar ce face oare cu credincioşii care stau aproape de Dumnezeu şi merg la Biserică, şi se-mpărtăşesc de harul lui Dumnezeu, prin rugăciune, prin Sfintele Taine, prin fapte bune, etc ? Ce plan are împotriva lor? Diavolul ştie că cei credincioşi nu pot fi ispitiţi să cadă în păcate grele, pentru că-şi vor da seama imediat, şi vor alunga ispita. Unora ca acestora le pregăteşte ceva mai deosebit: îi împinge să cadă în păcate mici. Azi vreo câteva, mâine la fel, poimâine iarăşi…săptămâna viitoare îi va împinge în acelaşi păcate, dar mai accentuat. Diavolul nu se grăbeşte, are mare răbdare. Lupta împotriva răului e ca o partidă de şah, câteva mutări bune nu-ţi garantează victoria, ci doar cel care dă mat e declarat învingător. Aşa şi cu noi, câteva fapte bune nu-l sperie pe cel rău, ci el continuă lupta, mutare de mutare, dărămând cărămidă cu cărămidă sufletul nostru. Scopul lui este să ne despartă de Dumnezeu şi să ne arunce în iad, ca să suferim şi noi acolo unde suferă şi el. Necuratul aşteaptă şi un an… şi zece… atâta timp cât îşi va îndeplini scopul. Au fost vremuri când eram aproape de Dumnezeu, mă bucuram alături de El şi reuşeam să mă feresc de ispite, evitam să caut plăcerile în mod excesiv, dar astăzi lucrurile s-au schimbat. Puţin câte puţin observ cum alunec în păcate… mici… dar multe. Uşor, uşor mă răcesc. Răceala asta e o premiză să cad în păcate şi mai grele. M-am lăsat păcălit, am crezut ca dacă sunt în Biserică totul e rezolvat, nu mai trebuie să lupt că totul vine de la sine. Am crezut că dacă sunt aproape de Dumnezeu nu e mare păcat să mă dau şi eu după cele lumeşti…. M-am înşelat amarnic. Orice slăbiciune a fost speculată de cel rău, orice cădere într-un păcat, cât de mic, a fost speculată de diavol şi folosită ca să mă arunce într-un rău şi mai mare. Dacă continui aşa… nu e departe să zic şi eu ca psalmistul: “Viaţa mea de iad s-a apropiat”. Luptă continuu, nu te lăsa înşelat căzând în păcatele mici… cât de mici ar fi… se adună fără să-ţi dai seama, sufletul se răceşte, răul se pune între tine şi Dumnezeu, necazurile încep să apară, supărările vin, slăbiciunile se înteţesc. “Privegheaţi şi vă rugaţi, că nu ştiţi ceasul sau ora în care va veni Domnul”. Nu renunţaţi la rugăciune niciodată, nici dimineaţa, nici seara, nici în timpul zilei, nici înainte sau după masă. Nu evitaţi să mergeţi la Sfânta Liturghie sau la spovedanie. Nu vă daţi după cele lumeşti… vă furaţi singuri căciula! Luptă se termină doar când “aţi închis ochii”.

Semnul Sfintei Cruci·

"Fă semnul cinstitei cruci la orice trebuinţă, când mănânci, când bei, când te aşezi, când te scoli, când vorbeşti sau când umbli şi nu începe lucrul tău fără semnul crucii: în casă, la drum, ziua şi noaptea, în orice loc sau timp.

Să nu faci cinstitul semn întru batjocură şi cu păcat, crucea să fie dreaptă şi adevărată. Cele trei degete mari - aşează-le întâi la frunte - care reprezintă cerul, cerem Tatălui din ceruri Înţelepciunea - să sfinţească neputincioasa noastră minte şi s-o izbăvească de gândurile rele; pogorârea la pântece - care reprezintă pământul, ne rugăm Fiului - care S-a pogorât pe pământ pentru mântuirea noastră, să ne scape de lăcomie, de beţii şi de desfrânare; înălţând dreapta către umeri, chemăm pe Duhul Sfânt, care plineşte lucrarea mântuirii şi toate le sfinţeşte, să întărească şi să sfinţească puterile noastre spre săvârşirea faptelor bune, iar când zicem "amin", făgăduim înaintea lui Dumnezeu să ne facem vrednici de semnul crucii (Altarul pe care S-a jertfit Mântuitorul), pentru că vorba "amin" înseamnă "aşa să fie". (Sf. Chiril al Ierusalimului)

O pildă de dragoste

Doi bărbaţi bolnavi, imobilizaţi la pat, împărţeau aceeaşi cameră de spital. Unuia dintre ei i se permitea să stea zilnic rezemat pe o pernă, câte o oră, pentru a ajuta drenarea fluidului din plămâni. Patul său era poziţionat în dreptul singurei ferestre din cameră.

Celălalt bărbat era imobilizat în poziţie culcată şi îi era inaccesibilă priveliştea pe care o putea oferi unica fereastră. Cei doi nu aveau altceva de făcut decât să stea de vorbă. Şi vorbeau toată ziua: despre credinţă, despre soţiile lor, despre carierele lor, despre serviciul militar şi despre locurile în care îşi petreceau vacanţa. În fiecare dupăamiază, cel căruia i se permitea să stea rezemat, îi descria celuilalt ce vede afară.

Omul ce nu putea privi pe fereastră era tare fericit pentru ora aceea din zi când i se descria, de către colegul său, amănunţit, ce se întâmplă în afara spitalului. Nădejdea sa de însănătoşire creştea şi căpăta speranţă datorită acestei descrieri. Fereastra pare-se că dădea spre un parc cu un lac minunat. O mulţime de raţe sălbatice şi lebede îşi găsiseră cămin în acel lac iar copiii se jucau lansând pe apă bărcuţe în miniatură. Tineri şi bătrâni se plimbau voioşi, admirând florile în toate culorile curcubeului ce creşteau din belşug în parc.

 Copacii seculari mărgineau aleile iar pe cer se vedeau păsări în feeria zborului. Omul de la fereastră povestea cu voce domoală şi cu detalii minuţioase tot ce vedea. Celălalt se lăsa purtat de povestire, închizând ochii şi imaginându-şi toate scenele. Într-o după-amiază călduţă, omul de la fereastră povesti despre parada care tocmai trecea prin parc.

Deşi vecinul de cameră nu putea auzi muzica, reuşea să-şi imagineze costumele, carele alegorice şi caii împodobiţi. Altădată povesti de o procesiune religioasă ce o vedea pornind de la biserica din apropiere. Zilele treceau, iar omul ce nu putea privi pe fereastră începu să fie invidios pe şansa celuilalt de a se bucura de priveliştea de afară.

Aprecia efortul celui de la fereastră de a-i descrie în detaliu ce se întâmpla afară, dar şi-ar fi dorit să fie el cel care putea admira priveliştea. Într-o dimineaţă, infirmiera ce îi avea în grijă constată că bolnavul de la fereastră murise liniştit în somn. Cu tristeţe, chemă brancardierii să ia trupul neînsufleţit.

 Curând după aceea, bolnavul ce tânjise după patul de lângă geam se transferă în locul care şi-l dorise atâta. Încet şi cu mare greutate bolnavul nostru reuşi să se proptească într-un cot şi să arunce o privire afară. În locul parcului nu era decât un zid gol!
Sună infirmiera şi o întrebă: Cum se face că omul acela, colegul meu de cameră, vedea un parc cu un lac şi îmi descria totul atât de fidel? Cum putea să-mi spună despre frumuseţe şi dragoste când, de fapt, el nu putea vedea decât un zid vechi din cărămidă?

 Sora îi răspunse surprinsă: Vai! Nu ştiaţi că vechiul dumneavoastră coleg de cameră era orb? Nu putea să vadă nici măcar zidul, darămite altceva. Apoi adăugă: Poate că voia să vă încurajeze? Ai auzit o poveste mai emoţionantă decât aceasta?

 Ai simţit vreodată ceva asemănător sentimentelor pe care această povestire le invocă?
 Dacă trăieşti fiind preocupat obsesiv de ceea ce au alţii şi tu nu ai, cu siguranţă vei rata bucuria de a primi ceea ce alţii încearcă să îţi dăruiască.
 Ai fost vreodată dezamăgit pentru ceva, care ai crezut că va fi minunat, dar care s-a dovedit ulterior a fi mult mai puţin de atât? Ai primit vreodată încurajări fără rezerve şi nu ai apreciat la acel moment importanţa lor?
Ai simţit vreodată invidie cruntă faţă de o persoană căreia ai fi vrut să îi iei locul? Sunt conştiinţa ta, răspunde-mi!